Reportaj printre românii din estul Serbiei: „M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu”

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi
Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.
După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului,am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de „vlahi”.
„Birocraţchi aparat”
Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Petrovaţ pe Mlava), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre „birocraţchi aparat”, „economia” şi „euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt „numai români”.
Printre bordeie
La radio se vorbeşte în continuare de economie („concurenţia”, „kriza”), după care ascult un „zurnal” scurt care se termină cu „horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.
„Toţi suntem aici români”
Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio „Avala” să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud „miza politica”, însoţită de aplauze frenetice, urmează „Slobodan Milosevici” şi „zemlea nasa” (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre „Schengen” şi închid radioul.
Când am ajuns în localitatea Zagubica am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.
– Bună ziua, unde e Bor?
– Tot în faţă.
– E bun drumul?
– Da.
– Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?
– Drumu-i bun.
– Văd că vorbiţi bine româneşte.
– Da, păi da (zâmbeşte).
– De unde ştiţi?
– Păi toţi suntem aici români.
Mă uit în jur – toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că „limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi”. Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.
Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.
Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul „Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.
Cotesc stânga la „Apoteka Albina”, farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.
Genocid cultural
Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat „adevărul”. Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. „E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde. La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».
Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea”.

Drumul ciobanilor
Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.
– Dobar Dan („Bună Ziua” în sârbeşte), spun eu.
– Dobar Dan.
– Zlot? Zlot?, îi întreb.
Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:
– Sunteţi român?
– Da, îi răspund.
– Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.
– Pe unde exact, că se bifurcă drumul?
– Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).
– Mulţumesc.
– De unde veniţi?
– Din România.
– Sănătace, drum bun!
Miroslava (77 de ani): „Tu vorbeşti cam ca noi”
După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserică şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic. Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.
În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.
Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

– Sunteţi născută aici?
– Da.
– De unde ştiţi româneşte?
– De unde ştim? Păi e limba noastră.
– Tot satul e aşa?
– Da, da.
– Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?
– Nu, bre, nu.
– Sunteti româncă?
– Da, vlasi. Da tu de unde eşti?
– De la Bucureşti.
– Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.
– Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.
– Nu e aşa,nu,am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.
– Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?
– Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.
– Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?
– Nu, le-am uitat, am ani mulţi.
– Aţi auzit de Vlad Ţepes?
– Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde).
– Lumea vorbeşte aici româneşte?
– Ca mine, aşa, da.
– Sunt aici şi sârbi?
– Da, ne înţelegem bine.
Belgradul îi consideră „vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu. Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii 250.000.
Cântişile, jocurili… au rămas puţine
Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că „noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.
Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că „nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.
„Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot…nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi”, spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum”.
Arcul de triumf
Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice. „Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918”, scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul „ici” tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.
Petra (83 de ani): „Mi-s română, baba”

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară. Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri” de ani să iasă din casă. Femeia spune că „suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba”. Petra îmi spune că are doi copii care „lucră la Bor” şi îi place că îi fac poze.
– Aţi auzit de România?
– Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.
– De Mihai Viteazul, aţi auzit?
– Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?
– Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?
– E, da, de muuult. Or murit.
Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie. Roşchici (59 de ani) e „rumân, da, vlasi” dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e „rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)” dar „n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu”. Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

Ionel Dancu
Articol preluat din ziarul Adevărul, Luni 7 martie 2011

Rebeliunea babelor – alte babe
Partea a doua

Confraţii mei povestesc şi azi că mai înainte cu anii, unul Nicola lui Raboveanu îşi bătea muierea că face mulţi copii şi nu a adus de la ta-su un caier de lână, că i-a venit în casă cu fundul gol; venise dintr-un sat de pe lângă Dii, căruia slavii îi zic Vidin. Cum era cam veşnic cu capul spart s-a plâns la baba Dodoloaia şi Căla lui Găină. Babele, într-o noapte, au luat-o, au dus-o la Timoc şi i-au descântat să-i dea puterea să adoarmă şerpii unde i-o vedea şi să descopere comori, ca să scape de „omul” ei Nicola în care intraseră dracii goi. Cică s-ar fi dus şi ea primăvara de ziua de Ropotin, când muierile şi fetele fac ţăste de pământ, pentru că bani nu aveau să cumpere de fier. Săpând într-un mal după pământ, s-a surpat malul pe ea şi a căzut o stomă, adică un fel de amforă mai mică, plină cu galbeni, unul şi unul. De atunci omul ei a socotit-o muiere cu zestre dată de şerpi, nu de tatăl ei, a respectat-o şi a lăudat-o, împăcându-se pentru totdeauna, încât nu i-a mai mecit capul.
Mă aflam la bunica mea dincolo de Pârâul Diavolului la moş Dinu, la baba Călina, când bunicul meu încă nu orbise şi se apropia de vârsta respectabilă centenară. Muma Răduţa, soţia unchiului Stancu, fratele mumei mele Gherghina, duminica făcea bulmaci din iepure şi de aceea eu pe acolo mă învîrteam ca să mănânc ciulama, pentru că nu-mi plăcea carnea.
Se adunau acolo babele uitate de cel de sus, fără moşi şi ţineau şi ele sfat, cum să apere satul de bubat, pentru că epidemia asta făcea prăpăd printre bieţii copii. Mie mi-au murit trei fraţi de boala asta nemiloasă; surorile Ioana şi Floarea s-au stins una după alta, apoi fratele meu Pascu, iar fetele fratelui meu Ilie, Draga şi Iconiţa, la fel s-au stins, încât când s-a înmormântat Draga, a închis ochii Iconiţa. Asta se întâmpla când eu eram elev la Liceul Traian din Turnu Severin, prin urmare scăpasem de urgia ce se abătuse asupra sărmanului meu sat, sărac şi urgisit de soartă.
Cu mii de ani înainte, mătuşile şi strămătuşile scorniseră o sărbătoare a „Bubatului”, un fel de Mare Zeiţă, care ne lua zilele şi ne dădea Zeiţei Ceres a pământului, unde ni se opresc bucuriile şi se transformă oasele în humă. Iată că drept recompensă acestei nemiloase mume a morţii, numai spre îmblânzirea ei, i se mai oficia un ritual magic, care se respecta cu toată seriozitatea şi stricteţea băbească. Se pregătea de împărţitul de dimineaţă o strachină cu făsui de post, o tartă de pâine numit brădoş, un caier de lână albă, bumbac sau câlţi. Se duceau aceste mici ofrande bătrânelor, pentru că numai ele aveau drept să ospăteze, ceilalţi mâncau ca nişte păcătoşi zamă de varză şi varză acră până la Paşti. Se dădeau bunătăţile babelor şi moşnegilor văduvi, ca să se prindă bubatul de ei, să scape copiii, să rămână „curaţi, luminaţi, ca argintul strecuraţi”.
Dacă mă aflam la moş Dinu, bunica Călina, cu trei zile înainte de Crăciun, de ziua de Ignat, când se taie porcii de fiecare casă, mă lua şi mă aşeza pe vatra focului, împreună cu verişoarele mele Niţa şi Paraschiva şi ne poruncea cu o voce plină de blândeţe: „aşa, muică, staţi pe vatră, cum o să stea cloţa la vară pe ouă”. Aşadar, de cu iarnă se pregăteau pentru sezonul de pusul găinilor pe ouă. Nimeni nu avea dreptul să ridice de jos beţişor, o lume întreagă respecta această sărbătoare băbească, în afară de biserică şi de primărie. Cine se făcea vinovat era pedepsit de cineva, o fiinţă nevăzută şi atotputernică, îl schimba pe primar sau îi lua zilele, iar pe popă îl răspopea.
Era o disciplină de cazarmă nu altă. La noi la Casa Rea, la zlocuteni o muiere n-are de lucru şi în ziua de Ignat o pune necuratul din baltă să-şi răsucească o nojiţă de la opinci ca s-o bage în urzoabă şi ce să vezi! Sfântul Ignat, moşneag de mii de ani, o vede, îi ia gura şi zilele femeii, de se duce pomina peste văile şi dealurile noastre.
Dar, să vă spun un alt caz, ce s-a întâmplat la Coilova, un sat vecin spre Dunăre. O muiere de 30 de ani, Tudora lui Fundeanu, pentru că lua în derâdere acest obicei păgân şi n-o respecta nici pe soacră-sa, ce i-a venit ei de Ignat să deretice prin casă, ca orice femeie tânără să facă o mică curăţenie, să fie frumos. Biata de ea n-a ştiut legile mătuşilor, legi nescrise, dar vechi de mii de ani; n-a ştiut că Ignatul este o sărbătoare legată de Crăciun şi îndată după ce a terminat de măturat, a plătit încrăzneala şi sfidarea cu o norozeală pe cinste.
După ce a înnebunit, celelate mătuşi de pe mahala, în loc să le fie milă şi mai şi, au învinuit-o ca de o crimă.
– Auzi, dea Bobico, ce fa, nu avea răbdare să lase mătura după uşă până după Bobotează, să aştepte dea, că atunci se dezleagă sărbătorile şi pot muierile purta furca-n brâu şi mătura prin casă.
Pentru orice om cu căpătâi era să nu intre în gura babelor, că l-a văzut sfântul! Prima dată babele au ajuns la noi în sat la cuţite cu popii, porniţi într-adins să le strice legea bătrânească. Şi-au început ele să se roage de zor de moş Adam să-i cheme la judecată pe popii care le nesocotesc ritualurile străvechi. Au pus măghii pe la răscruci să vină Sântoader cu caii săi nărăvaşi şi să le dea câte-o copită, să vină Rusaliile şi să le ia mintea sau Sânzienile.
Rebeliunea propriu-zisă se declanşă atunci când un arhimadrit din Raiţ, un sat sârbesc de dincolo de Timoc, le denunţă în faţa sfinţilor de pe pereţi, arătându-le adevărata faţă de vrăjitoare, care ţin lumea-n loc şi civilizaţia. Ei bine, arhimandritul Simon era un moşneag refugiat din Rusia prin 1917, un om de ispravă şi de o înaltă cultură religioasă pravoslavnică.
Auzind ele că în biserică s-a vorbit urât de ele, i-au trimis vorbă prin poştaş să nu le calce prin sat, că ele ori îl ciomăgesc, ori îl îneacă în Timoc. Deci, renunţară la biserica din Raiţ unde se duceau la spovedit de Paşti şi de aici înainte treceau dealul la biserica din Coilova la popa Iacob, care se bucură că-i umpleau biserica te miri cu ce fel de daruri şi bunătăţi, că aşa sunt zlocutenii darnici, dar şi afurisiţi.
Începu popa să le vină la pomeni şi înmormântări tuns şi frumos bărbierit, ca să le placă. Dacă văzuseră că popa nu ridică potcapul în faţa mortului, nu-i pică o lacrimă, ba se şi pieptenă în timp ce ele se bocesc claie peste grămadă şi cu ăsta nu o scoaseră la vreun căpătâi. Dă-i cu critica pe bietul moş, că cică n-are barbă soioasă care să-i înoate în străchină la pomeni ca pe vremuri. Atunci îl pomeneau pe popa Ioncică de la Bregova, care venea în opinci, trecea graniţa pe furiş să nu-l împuşte şi le înmormânta ca lumea oamenii şi le citea pe limba lor biblia de le mergeau vorbele, încât le ungeau inima.
În felul acesta bietul popă din Raiţ, Simon, văzându-se fără enoriaşi pentru că sârbii nu prea călcau prin biserică, şi-a luat tălpăşiţa şi s-a dus în Polonia, unde l-au făcut episcop după atâtea peripeţii! Iată la ce mişelie s-au dedat mătuşile mele, la ce rebeliune nedeclarată.
Până şi după asta au aflat că un popă Iovan, bea tutun deasupra mortului. Să-l tămâi pe un răposat cu iarba dracului era un sacrilegiu. Aşa că nu l-au mai chemat nici pe popa Iovan, pentru că, dacă Dumnezeu nu bea tutun, nici popii n-au dreptul s-o facă.
Este un popă pe nume Florea care citeşte din cărţi româneşte şi le predică pe înţelesul lor, că e slab, cu barbă. Mătuşa Nicolina m-a luat şi pe mine-n braţă şi cu altele de vreo treizeci-patruzeci de muieri, cu târnele pline de ouă, pui fripţi şi colaci, porniră la primul cântat al cocoşilor prin păduri, ca să ajungem la slujbă la Spicova vreo cincisprezece kilometri departe de Zăiceri, înspre miază-zi.
Acolo au rămas cu o învăţătură de la popa Florea şi asta din predica sfinţiei sale. Se zice că la ei în sat unul cam certat cu legile blândeţii şi ale omeniei a înjugat boii duminica şi a plecat la vie să bată parii. Dar, Sfântul Ilie l-a văzut de acolo de sus că păcătuieşte, pentru că duminica nu se lucrează, i-a tras un trăsnet pe el şi l-a prefăcut în scrum.
Acum să vă spun ceva despre străbunica mea Mărica, ajunsă şi ea mare vrăjitoare ca multe altele. După ce omul ei Sandu a fost spânzurat de turci la Dii, pentru că participase ca un fel de căpetenie la răscoala românilor timoceni de la 1876 din mai împotriva turcilor, cică s-ar fi dus la Dii, la Osman Paşa să-i ceară numai capul omului şi să-l înmormânteze după legile noastre. Întrucât paşa a refuzat, mătuşa mea l-ar fi blestemat cam aşa:
– Să dea Dumnezeu paşo, să crească mânzul din iapa pe care stai acum în şea, iar când ţi-o fi lumea mai dragă să se poticnească şi să cazi, aşa cum a căzut omul meu de strâmbătatea turcească.
– De unde ştii mătuşe că are mânz şi nu mânză?
– De la un moş nevăzut ştiu, el îmi şopteşte tot ce trebuie.
Paşa sări de pe iapă şi porunci pe loc să-i spintece pântecele şi să vadă ce are în burtă. Iapa era în ultima lună. Cum o tăiară gelaţii, scoaseră un mânz pintenog şi sur, o frumuseţe. Se miră paşa, apoi, după puţină reflexie, se întoarse către ceauşi.
– Baba asta este o vrăjitoare, aruncaţi-o de pe zidul cetăţii Baba Vida în Dunăre şi înecaţi-o.
– Paşo, paşo, eu nu mă tem de moarte, dar vă spun eu cu vorbă de moarte că n-apucaţi anul pe acest pământ, că s-a zis cu puterea voastră.
Ienicerii s-au urcat pe zidul fortăreţii şi-au aruncat-o pe străbunică în Dunăre, convinşi că n-are nici o scăpare. Însă, spre uimirea lor, bătrâna care nici nu ştia să înoate era purtată de valuri, ca şi când ar fi fost o pană. Mai la vale de cheul portului din Dii, nişte pescari bulgari au sarăt şi au scos-o la mal, neştiind nimic despre cele întâmplate. Peste un an Vidinul avea să cadă în mîinile oastei româneşti, după celebrele lupte de la Smârdan şi Inova.
Mărturiile acestea ne vin ca nişte scrisori de la oameni morţi, pentru că mătuşile noastre ne-au fost de mii de ani mame şi profesori, ele au fost ochii şi sufletul neamului nostru oropsit. În locul lor, azi vorbesc pietrele şi literatura populară. Inteligenţa lor nativă a făcut din strămoşii noştri oameni de ispravă, ospitalieri, buni la suflet, lipsiţi de sentimentul urii. Ne-a rămas de la ele acest instinct, care ne-a condus milenii pe calea vieţii şi a morţii. Ne-învăţându-ne să facem nimănui vreun rău, ele ne-au asigurat supravieţuirea într-un spirit primitiv, dar sănătos, aşezaţi la o răscruce de drumuri, ca mărul bun la marginea cărării, ale cărui poame sunt furate de trecători, iar crengile sale dejghinate, ca şi când ar fi ale nimănui.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

11.03.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!