Langoşi

CU MULTA DURERE IN SUFLET VA ANUNTAM DESPRE MOARTEA FULGERATOARE A PARINTELUI PROTOSINGHEL STEFAN LUPSICI, PASTORUL BISERICII ORTODOXE ROMANE DIN DELIBLATA, BANATUL SARBESC. TRUPUL NEINSUFLETIT AL PARINTELUI A FOST DEPUS IN BISERICA DIN DELIBLATA, IAR SLUJBA INMORMANTARII S-A OFICIAT MARTI, 1 MARTIE, LA ORELE 11:30, FIIND PRECEDATA DE SFANTA LITURGHIE, CARE A AVUT LOC LA ORELE 9.

„Preşedintele român Traian Băsescu a declarat la Strasbourg că România va monitoriza respectarea drepturilor românilor în afara ţării prin intermediul mecanismelor europene şi internaţionale şi a cerut ca să se recunoască vlahilor statutul de minoritate română”.
Aceasta este doar o parte din ştirea care a inundat recent mass-media noastră. La prima vedere, nu este nimic neobişnuit în această ştire, că preşedintele „ţării noastre vecine şi prietene” pledează pentru drepturile compatrioţilor lor din alte ţări. Probabil, ar fi fost ca oricare alta, dacă nu ar menţiona ceva, cel puţin ilogic. Asta ca să nu folosesc un termen mai „greu”. Pur şi simplu pentru că preşedintele unei ţări, presupus democrată, cere ca în alte ţări, presupus democrate, să li se „permită” vlahilor să devină români.
Există, de asemenea, o altă parte din ştire în care se face referire la obiectivele din acest an, proclamate de România în termeni de „acţiune la nivel naţional”. Băsescu, la 20 ianuarie, la o întâlnire cu ambasadorii acreditaţi în România, a declarat că anul 2011 va fi „anul românilor”, anul în care politica externă a României va ţine cont de nevoile românilor care locuiesc în afara ţării, şi anume consolidarea „identităţii etnice, culturale, lingvistice şi spirituale”.
Prin urmare, aici zace iepurele. Nu trebuie să uităm că în România „democrată”, de ceva timp, există convingerea că în regiunea Timoc (şi după) nu locuiesc „vlahi”, ci „români” şi că aceştia ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca şi românii din „Voivodina” sau să li se „recunoască” originea română.
Acum, eu chiar aş dori ca cineva să explice modul în care cuiva i se poate recunoaşte „originea”, dacă el însuşi nu se autodeclară într-un mod democratic, din proprie voinţă, la recensământul populaţiei. Şi recensământul se face la fiecare zece ani. Iar, din cauza turbulenţelor cunoscute în această ţară, ultimul recensământ a fost făcut în 2002 (în loc de 2001) şi următorul ar trebui să fie făcut în acest an (în toamnă în loc de primăvară?). Deci, de ce atâta grabă, domnule Traian Băsescu?
Mulţi vor crede că preşedintele „ţării noastre vecine şi prietene” se grăbeşte pentru a putea să se realizeze unul dintre obiectivele declarate în termeni de „omogenitatea etnică” a naţiunii lor. Alţii vor fi tentaţi să meargă un pas mai departe şi să se întrebe: „Oare, nu este acest proiect de lege expunerea notei de plată pentru loialitatea dumneavoastră şi pentru poziţia fermă a României în ceea ce priveşte recunoaşterea Kosovo?”
Desigur, pot fi valabile ambele variante. Dar, dacă e aceasta din urmă, reprezentanţii ţării noastre ar fi trebuit deja să ia atitudine. Dar, nu numai ei. Atitudine ar trebui să ia tocmai cei la care se face referire. Deoarece este imposibil, într-o minte umana normală, să se explice faptul că, peste noapte, pe cale administrativă, cineva să-şi schimbe apartenenţa etnică. Ar fi doar un pas distanţă de ceva, ce s-a întâmplat în istorie, şi de care pe toţi oamenii normali i-ar trece fiori!
Pe mine mă trec. Şi, indiferent de faptul că nu fac parte dintre vlahi sau din entitatea naţională românească, am dreptul să mă gândesc la această problemă din cel puţin două motive.
În primul rând, pentru că familia mea are o mulţime de membri de „origine etnică vlahă”. Dar, eu nu ştiu nici unul dintre ei care ar dori acum, pe cale administrativă, să devină român. Şi nu pentru că acest lucru i-ar face mai puţin valoroşi sau mai puţin apreciaţi, dar pur şi simplu „nu ar fi ei înşişi”.
Motivul al doilea ar fi că aparţin unui grup restrâns de oameni care, în ciuda apartenenţei la „majoritatea” din această ţară, mai mult de zece ani, am pledat pentru realizarea drepturilor naţionale ale vlahilor din Serbia, permiţând deschiderea aşa-numitei „probleme vlahe”. Subliniind că, de fapt, nu am fost singur, este plăcerea mea să constat că în multe oraşe din Serbia, în consiliile locale, se află membri ai partidelor cu semnul vlahilor. În unele dintre aceste oraşe, partidele au fost sau sunt în prezent în coaliţia guvernamentală.
Nu mai vorbim că, în multe oraşe din estul Serbiei, persoane de origine etnică vlahă ocupă funcţii de conducere în administraţia locală, dar ca reprezentanţi ai unor partide care nu au un însemn etnic (fapt verificabil).
În plus, minoritatea naţională vlahă are cel mai „reprezentativ” organism – Consiliul Naţional al vlahilor. Acest organism, printre altele, se ocupă cu protejarea intereselor vlahilor care trăiesc în Serbia, aşa cum Consiliul Naţional al minorităţii române este preocupat de protejarea intereselor românilor din Serbia.


Dar, se pare că pentru unii nu este suficient. Presupun că, prin urmare, au nevoie să aibe „sub un singur acoperiş” şi pe cei care se declară români şi pe cei care se declară ca vlahi. Şi ei să fie „principali”. Acest lucru îl fac persoane care, după alegerile pentru Consiliul Naţional al vlahilor au devenit „perdanţi”. Oameni a căror concepţie este că „românii = vlahi” nu este, pur şi simplu, acceptată. Persoane cu un concept politic eşuat, cu idei depăşite din punct de vedere al „drepturilor omului”. Oameni care împart drepturile omului ca şi concept universal în „drepturile omului etnice”. Persoane care şi-au pierdut privilegiile pe care le-au avut prezentându-se „reprezentanţii unici şi autentici ai vlahilor şi românilor în Timocka Krajina”. Persoane care se află „sub lupa” autorităţilor judiciare şi poliţieneşti din această ţară, din cauza unor îndoieli cu privire la legalitatea tranzacţiilor financiare din sesiunea precedentă a Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale.
Cu toate acestea, judecând după declaraţiile domnului Băsescu, pe „raportul” acestor oameni se bazează poziţia statului pe care-l reprezintă, în această problemă foarte importantă. Aceştia sunt oamenii care au „susţinerea” oficială a României şi cu care această ţară „comunică”. După toate aparenţele, aceştia sunt oamenii care furnizează ţării „vecine şi prietene” informaţii despre „starea naţiunii din această parte a Dunării”. Oameni, pentru a căror percepţie „naţională” greşită sau a altor câteva (de ce să nu le spunem interese personale), România încetineşte semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere pentru Serbia, care înseamnă „paşaportul” pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Pot fi aceste persoane reprezentanţii vlahilor care trăiesc în Serbia? Răspunsul meu uman şi moral este negativ. Dar, dacă majoritatea populaţiei vlahe le va da legitimitatea, răspunsul meu va fi pozitiv. Aşa înţeleg eu democraţia. Deci, despre cei care vor fi reprezentanţii vlahilor şi despre modul în care acest grup etnic să se exprime, ultimul cuvânt ar trebui să-l aibe tocmai aceşti etnici. Nici românii, nici sârbii, nici politicienii. Chiar dacă aceşti politicieni sunt, în prezent, preşedinţi de stat. Mai ales pentru că mi se pare că problema vlahilor din estul Serbiei devine „tema de serviciu”. Şi asta pe sistemul „cine despre ce, baba despre langoşi”. Ceea ce încurajează, în mod inevitabil, „renumărarea”. Care este total inutilă şi contraproductivă, înainte de recensământul oficial.
În ceea ce mă priveşte, nu sunt de acord cu această „renumărare”. Asta ar însemna „renumărarea” în rândul familiei mele şi al prietenilor mei. Iar, amintirile sunt încă proaspete despre o renumărare similară din „ţara noastră”, care nu au adus nimănui nici un bine. Cu excepţia, desigur, a unora. Este responsabilitatea noastră de a recunoaşte acum aceste persoane. Să ne întoarcem puţin privirea de la tot felul de „ferme”, „palate”, „perechi”, „Grand-uri” şi alte aiureli şi să privim ce se întâmplă în jurul nostru. Ca „derbedeii din propriile noastre rânduri”, să nu ne fiarbă ciorba din nou! Ciorbă pe care o vom gusta noi, nu ei!

Articol preluat de la R. Dragisic

Note critice: Despre subiect eu am scris cartea „Vlahii sunt români”, documente inedite (Ed. Astra Română, Timişoara 1997). Apariţia cuvântului de vlah nu poate fi înlăturată pentru că noi socotim că numele nostru se trage de la Sf. Vlahu, martirizat la Sevasta în Siria, împreună cu cei 40 de mucenici, din ordinul unui împărat roman, Licinius, la 316 după Cristos. Până la apariţia comuniştilor nu s-a folosit cuvântul vlah în Serbia ca denumire oficială, ci ca poreclă arhaică. Cuvântul era folosit şi în Imperiul vlaho-bulgar, care a existat între 1118-1280. Ioniţă Asan purta titulatura medievală de „rex blacorum ed bulgarorum”. Nimeni nu s-a gândit, până la prăbuşirea comunismului şi venirea democraţiei, să politizeze denumirea de vlah pentru a crea confuzie între rumânii din Serbia că ei sunt vlahi, dar nu sunt rumâni. Şi i-au dus cu zăhărelul aproape pe toţi liderii românilor timoceni.
În loc să ceară recunoaşterea minorităţii de rumâni sau români (forma nouă) s-au cramponat de ideea că se poate provoca o mare confuzie în rândul „rumânovlahilor”, căutându-se să se ocolească adevărul. Pentru cei care nu cunosc istoria şi lingvistica românilor din Timoc, guvernanţii de la Belgrad au avut grijă să despartă prin liniuţă egalitatea dintre români şi vlahi, în loc să ceară ca toţi rumânovlahii din Serbia să fie aceeaşi minoritate şi să acepte scrisul împreunat.
În felul acesta s-a justificat apariţia chestiunii vlahe şi chiar mulţi tineri, cum este şi autorul acestui articol, R. Dragisic, se pare că ar crede cu adevărat că românii din Serbia şi din Bulgaria, fosta Dacia Aureliană, ar fi nişte vlahi. Şi aşa, dacă nu era Securitatea şi poliţia politică sârbească, lumea ar fi crezut că, în sudul Dunării, trăiesc vlahi şi nu rumâni/români.
Am anexat la prezentele note o hartă istorică veche în care apare denumirea de Valahia în locul Ţării Româneşti. Să nu fi ştiut autorul sârb Tihomir Georgevic, care scrie o carte la Belgrad în limba sârbă şi pe care o publică în 1906 sub denumirea de „Kroz nase rumune” că acolo trăiesc români despre care în corpul cărţii spune că se mai numesc şi vlahi? Mai sunt şi alţi cărturari sârbi şi bulgari, cum este academicianul Stoian Romanschi, care scrie despre rumânii din Serbia o carte cu titlul „Rumănite mejdu Timoc i Morava”, publicată în 1927. Am publicat numai eu 5 cărţi de folclor de la ei şi mai existau publicate încă pe atât. Şi toate sunt preluate de la românii din Serbia, nu de la vlahi.
Toată aşa-zisa confuzie provine de la politizarea numelui de vlah. Liderii români au admis că suntem vlahi numai ca să le facă pe plac guvernanţilor şi în loc să se discute ce drepturi au de la statul sârb, se discută probleme de lingvistică, despre care statul nu ştie nimic.
Dl. Băsescu cunoaşte problema, a şi fost la ei în Timoc, îi ştie personal. De asemeni, dl. ministru Teodor Baconschi a fost le Petrovac pe Mlava şi s-a întâlnit cu delegaţii aşa-zişilor vlahi din Timoc, după care această delegaţie a fost şi la Parlamentul şi Senatul României. Prin urmare, chestiunea confuziei în jurul etnonimului de vlah se vede că este un pretext care să ţină în loc justificarea rămânerii în urmă a minorităţii rumâne din Timoc, cam 10% din populaţia Serbiei.

Cristea Sandu Timoc

Rebeliunea babelor
Partea întâi

Cine nu ştie ar trebui să ştie că mai bine de câteva milenii, cel puţin ultimele două, s-au învârtit după cuvântul mătuşilor noastre, după poruncile lor, aşa cum pământul se învârte cam din sec. al XVI-lea, din cauza lui Copernic, în jurul soarelui.
Străbunicile nu băteau cu furca ori ciomagul, ci cu blestemul. Blestemul era grav, chiar dacă ieşea din gura mamei: „blestemul de mumă e ca ghiara de ciumă!”, dar ieşeau lucruri bune.
Cu toată vitregia vremurilor, dacă n-ar fi fost ele de mult ar fi pierit neamul nostru şi altele. Mătuşile noastre ne-au păstrat cultura şi civilizaţia arhaică. Prin înţelepciunea lor avem limba, portul, datinile, cântecele, descântecele, bocetele, pomenile, posturile mari şi mici, moravurile, instinctele nobile valahe, datinile, ca şi obrazurile curate. O bunică de a noastră, fie ea cât de argăsită, găsea un cuvânt bun pentru un nepot care-i călca pragul şi nu pleca fără câteva nuci şi o gutuie, chiar şi pe Postul Paştelui.
După mine, babele întâmpinau o puternică împotrivire din partea nurorilor, de aceea o noră era tare greu să-i intre în pofte. Până se da pe brazdă, trecea mult şi ajungea ea babă.
Ele ţineau socotelile nurorilor şi fetelor, să nu privească bărbaţii în ochi, să privească pământul, că ochii fac păcate. Să nu joace în horă, că rup opinci şi sunt scumpe, că porci şi poarce sunt puţine; să legumească la masă, adică să mănânce mai puţin că mălaiul e scump. Să nu jure strâmb şi să nu-şi drăcuie copiii, ci să zică: „firea-i mărturisit, închinat, să nu mai furi ouă de la moş Stan al lui Pufu”.
Învăţau descântecele, să nu dea ouă la baba Căla sau Boafa pentru că i-a descântat copilului de deochi. Să ştie nepoatele şi nurorile să facă mătănii, măghii, să alunge dracii din oale, din casă, din moara de pe Timoc şi din Balta Pârlită; iar dacă se abătea ca din întâmplare vreo epidemie de secera la zeci de vieţi, dacă nu şi sute, să ocolească satul noaptea dezbrăcate, cu măghii şi tămâie, să-l apere de ciumă şi alte boli şi drăcovenii.


Mătuşile noastre erau atât de iscusite, încât capetele lor conţineau o enciclopedie întreagă de descântece, bocete, cântece, ba chiar şi balade.
Ele ştiau descântecul „Numărătoarea cea Mare” sau „De Năjit”, încât dacă făceau o singură greşeală, era semn că
omul moare greu, dacă făceau două, moare în câteva zile, iar dacă făceau trei sau mai multe, muribundul era ca şi dus. Pentru asta ele erau plătite cu câte o mică cinzacă de rachiu şi lumea era mulţumită că satul este nelipsit de asemenea genii.
Alteori, când se întâmpla ca să le intre-n casă vreun strigoi sau vreo nepoată să nu se mărite, plecau la Timoc să scoată dracii şi să-i cheme în ajutor şi astfel nepoata se mărita!
Erau şi cazuri mai rare, când plecau dezbrăcate la Timoc, intrau până-n brâu şi băteau pânza apei, până ieşeau necuraţii, pe care-i trimitea te miri în ce sat, după cine ştie ce hoţ de cai sau de boi şi nu-l lăsau în pace, până ce tâlharul sau hoţul lega caii sau boii la poarta păgubaşului. Chiar şi Geantrămăria de la oraş, care venea încărcată cu grenade şi puşti se temea de babe să nu le bage niscaiva spiriduşi pe ţeava puştii sau în grenade şi să le zboare mâna sau creierii, cum s-a mai întâmplat cu unii.
Se spunea că mătuşile noastre l-au îmbătrânit şi pe dracul şi de aceea prin Balta Pârlită apăreau dracii tot mai rar, în afară de vulpi sau lupi. Moşnegii erau de părere că ele ştiau să facă mătănii şi înecau pe diavoli cu zile la fundul morii în Timoc, unde era apa cea mai adâncă.
Necazul era cu posturile, le ştiau pe toate. Mai întâi noi posteam în fiecare miercuri şi vineri, de la ele nimeni nu putea obţine vreo scutire. Veneau alte zeci de posturi peste an, când nu se mânca decât zamă de varză, făsui, poame şi chisăliţă, un fel de compot din poame uscate.
Posturi mari, care-ţi lungeau urechile, de câte şase săptămâni, erau de Crăciun şi de Paşti. Mai erau şi vara posturile de Sânpetru, de Stilie, Stămărie şi pe urmă posturile de toamnă ale „sfinţilor”, începând cu Sânmedru, Steranghel, Sânnicola şi altele.
După o statistică făcută de mine, aveau cca 77 de sărbărori numite „băbeşti”, când nu se torcea, nu se lucra, nu se da foc, nu se mătura, nu se înjura, drăcuia şi nu se mânca de dulce. La acestea se adăugau vreo 30 de sărbători legale, scrise în cărindar cu roşu şi care se respectau de asemeni cu sfinţenie. Dacă mai punem 52 de duminici, înseamnă că rămâneam în sat păcurar, porcar sau plugar, aş fi muncit cu 165 de zile mai puţin şi aş fi tras un chiul băbesc.
Metehnele bunicilor începeam să le învăţăm şi noi de mici; era mare păcat să dăm foc din casă împrumut, dar era bine în anumite zile. Un ciurel de făină, de porumb, nu-l puteai da împrumut în orice zi. Era păcat să bagi aţa în ac şi să coşi o cămaşe făcută ferfeniţă de câlţi, după capre, aşa cum era a mea.
De unde atâta minte în capetele acestor sărmane babe, că, deşi nu ştiau să scrie, nu ştiau să citească, capul le era plin de calendar, ştiau toţi sfinţii de ghiaţă pe de rost, cunoşteau toate zilele babelor şi ale moşilor, cu baba Dochia erau ca şi rudenii, se trăgeau dintr-o asemenea mătuşe legendară. Pe la Sâmedru (Sfântul Dumitru), când se spărgeau stânele, ne adunau pe lângă berbeniţele pline cu câte 50-60 chile de brânză şi ne dădeau de pomană câte un codricel, ca să le meargă bine tot anul la oi şi la capre.
Ştiu că leica mea Stana, soţia fratelui meu Ilie, a fost pârâtă că, duminică dimineaţa când se duce la morminţi să stea de vorbă cu morţii Sănduleştilor, de la inimă ea s-a bocit aşa lesne şi mai la urmă a trecut şi pe la bunicul meu Călin şi, crezând că n-o aude nimeni, a zis: „na, măi şi ţie nişte cărbuni şi o lumină de te-ncălzeşte, că ne beai vinul pe furiş, zilnic cu plosca plină”. Ei bine, tot satul a ştiut că tata a şi alungat-o din casă să ştie altădată să se bocească de la inimă şi să-i pice lacrimile şiroaie, dacă vrea să rămâie noră pe mahalaua de la Măricheşti. A trebuit să vină tata Stan, Oacă şi Paca şi să-l roage pe tata s-o ierte că este şi ea tânără.
– Bre, Stane, degeaba nu-ţi primesc fata în oborul meu, până nu-i dai aici în faţa mea un top de bătaie bună, ca s-o înveţi minte să nu-şi mai bată joc de morţii Sănduleştilor. Auzi, tu, să ştii că asta e muiere rea. I-a intrat diavolul în burtă, eu o simt şi o văd şi de multe ori am zis s-o calce ursul de câteva ori şi să-i ia piuitul. Acu calc-o tu decât s-o calc eu.
– Ia vino fă încoa! Leica a înfipt capul în pământ şi a început să plângă. Ia vino fa fireai afurisită să fii! Ce-ai, fa, cu moş Călin, ce-ai fa, cu răposaţii cutare şi cutare, că doar n-o fi beut şi mâncat din moşia mea. Ce-ai fa că socru-tu Pătru lu Sandu că bea tutun; ce, bea din tutunul mătii?
Şi s-a pus cu pumnii pe ea, până a sărit tata şi a scos-o din furia lui tată-su Stan cel îndrăgostit de ţigănci.
Aşa a început leica mea să înveţe toate sărbătorile băbeşti, creştineşti şi oficiale. Cunoştea ritualul ca pe apă, le avea la degetul mic, întocmai ca o vestală din templul de la Roma.
După Vinerea Mare (Sfânta Paraschiva) urma Ovedenia. Când ai mei mă puneau în tinda casei să pândesc dacă în pârciu locului nostru de la Măricheşti şi la Peri, zis şi Ţigănei, joacă focul viu, adică aurul.
Mare blestem era dacă de Filipii de toamnă, vreo fată, muiere făcea vreo greşeală şi încălca regulamentul de păstrare fidelă a acestei sărbători care urmărea să încleşteze gura lupului, întocmai ca foarfecile înfipte seara după uşa casei. Nu se lucra nimic prin casă, un pai nu se ridica, cel mult se căuta păduchii în cap. Trei zile nu se mişca nimic de la locul lui şi se mânca de post făsui sleit, ba se duceau brădoşi pe făsui de împărţit pe la vecini, ca să aibă şi moşii noştri ăi mai de mult răposaţi. Eu unul mergeam cu strachina plină cu făsui bătut şi un brădoş deasupra, la moş Stan al lui Pufu pentru că ştiam că-mi dă două mere pe care le ţinea în paie împreună cu un sac – două de coricove, nişte mere pădureţe care deveneau dulci abia când se topea zăpada.
Prăpădul cel mare ar fi căzut pe casa aceia care ar fi nesocotit rânduiala din acele zile, pentru că-şi expunea oile pierderii prin păduri sau lupilor.
Când se înfigeau foarfecile în pământ se rostea o formulă magică pe care numai mătuşile ştiau cum s-o spună ca să-i pună pe lupi cu botul pe labe: „Aşa cum sunt foarfecile încleştate, aşa să le încleşteze fălcile şi gura lupului, să nu mănânce oilii şi vitilii noastre”.
După părerea lor de aceia locuitorii satului erau săraci şi pierdeau căldări şi ulcioare pline cu aur de pe vremea „letinului” şi turcului, pentru că de data asta bărbaţii nu învăţau ritualul dezgropării comorilor. Aşa că lucrând de capul lor, de lacomi ce erau, ca să se îmbogăţească numai unii, rămâneau tot pârliţi de săraci.

– va continua –

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

04.03.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: