Viaţa românilor din Valea Timocului: „Sârbii se tem de un nou Kosovo”

Deşi legislaţia statelor africane nu acordă drepturi minorităţilor să se manifeste din punct de vedere cultural şi identitar, cei trei mii de români stabiliţi în Republica Sud-Africană se bucură de o parohie ortodoxă românească, o bibliotecă în limba română şi o asociaţie românească. Serbia, stat candidat la UE, îngrădeşte drepturile a 250 mii de români din Valea Timocului la o şcoală şi la o biserică.

Comunitatea românească din Valea Timocului a început o nouă luptă cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti. Din 2000 încoace, reprezentanţii românilor timoceni au încercat să introducă româna în şcoli, însă nu au reuşit, deoarece au existat mai multe forme de presiuni venite de la Belgrad. Aceiaşi reprezentanţi spun că în Serbia nu există o atmosferă democratică, în care un român să poată merge liber să înveţe limba maternă fără să se gândească că o să aibă din această cauză probleme la serviciu.

Jurj Zavişa, preşedintele Asociaţiei pentru Cultură a Românilor-Vlahilor din Serbia, susţine că în anul 2009 mai multe organizaţii româneşti din Valea Timocului au adunat semnături în 13 şcoli pentru a se ţine cursuri de română.

„În paşaport m-au înscris sârb. Dar eu sunt român”

„Am pregătit 20 de profesori care să ţină lecţii până în clasa a IV-a. Toată documentaţia a fost aprobată de Ministerul Educaţiei de la Belgrad. Ministrul ne-a trimis o scrisoare semnată, prin care ne-a anunţat că, din anul de învăţământ 2009-2010, avem dreptul să studiem în limba română cu elemente de cultură naţională. Când ne-am apropiat însă de începutul anului şcolar, ni s-a spus: «Domnilor, ne cerem scuze. Dosarul l-am pierdut. Dacă puteţi, depuneţi din nou».  E clar că a fost un joc al statului sârb, ca şi altele care au urmat”, comentează Zavişa Jurj acţiunile statului sârb.

Liubomir Aleksandrovici are 80 de ani. S-a născut în satul Malainiţa, la 20 km de comuna Negotin (Serbia Centrală). Bătrânul mi-a arătat mai multe fotografii făcute la scurt timp după ce s-a întors din armată. Fiecare poză are o istorie aparte. „Aici este o fotografie din armată, unde am învăţat să cânt la acordeon cântece româneşti”, ne spune el.

Bătrânul timocean îşi cunoaşte bine istoria şi mi-a explicat în câteva cuvinte de ce sârbii preferă să le spună românilor din Serbia Centrală «vlahi». „Eu sunt român. Nu vlah. Sârbii au teamă că, dacă ne-ar recunoaşte ca minoritate românească, am putea să ne unim cu România. De aceea preferă să ne spună şi să promoveze termenul de «vlah». În documentul de la armată au scris că sunt vlah-sârb. În paşaport sunt scris sârb. Dar eu sunt român”, declară cu fermitate Liubomir Aleksandrovici, care îşi întrerupe din când în când povestirea pentru a mai cânta câte un cântec popular.

În Valea Timocului: „Dacă eşti român, eşti clasa a doua”

De la Malainiţa în drum spre Negotin, părintele Boian îmi spune că, încet-încet, graiul românesc se pierde în Valea Timocului, iar asta pentru că sârbii duc o politică de asimilare.„Se creează o atmosferă negativă. Dacă vorbeşti româneşte, vrei biserică românească, vrei o şcoală românească, apar vorbe că te pui într-un război cu statul. Aici se promovează şi ideea că, «dacă eşti român, eşti clasa a doua»”, mai spune părintele Boian, care a fost condamnat la închisoare pentru că a ridicat o biserică românească la Malainiţa în loc de un garaj.

Duşan Pârvulovici, preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului cu oficiu la Negotin, susţine că Legea minorităţilor din Serbia este bună, dar că, practic, lucrurile stau altfel. Problemele cu care se confruntă minorităţile din Serbia se datorează şi ultimelor evenimente de aici, legate de războaie şi autonomii. „În această zonă se duc şi unele campanii media despre pericolul unui nou Kosovo în Valea Timocului. Avem aici şi o criză de identitate. Mulţi români timoceni pleacă la muncă în străinătate. Le este teamă că, dacă se declară români, rămân fără paşaport”, explică situaţia Duşan Pârvulovici.

„Muma a tăinuit pe româneşte, noi pe vlahă, iar copiii pe sârbeşte”

La Negotin, pe stradă am întâlnit mai mulţi vorbitori de română. „La recensământul din 2002 ne-am zis că suntem sârbi pentru că aici locuim. Eu tăinuiesc pe româneşte. La şcoală am învăţat sârbeşte. Muma noastră tăinuia pe româneşte. Noi tăinuim pe «vlaină/vlahă» şi copiii pe sârbeşte”, îmi răspunde în limba română Nicolya Iordanca, în vârstă de 73 de ani.

Jachiţa din localitatea Mocrani (la 9 km de Negotin) vindea fructe şi legume pe marginea drumului. Femeia de 61 de ani îmi vorbeşte în română, arătându-se nemulţumită că în sat nu au şcoală. „În sat nu avem şcoală sârbească. Cu atât mai mult românească. Copiii noştri învaţă în limba sârbă. Se duc dimineaţa la Negotin. La opt şi jumătate trebuie deja să fie la şcoală. La ora trei sunt acasă.”

 

cladovo

 

Valentina Milutinovici din Brestovăţ vindea pepeni verzi la piaţa din Negotin. Ea îmi spune că de la Negotin, Kladovo, Bor şi până la Novi Sad pe malul Dunării tot timpul s-a vorbit şi s-a cântat româneşte. Valentina îmi numeşte şi câţiva interpreţi de muzică populară din mai multe localităţi româneşti din Valea Timocului. „În Icubovăţ trebuie să o întâlniţi pe o fetiţă de 16 ani care cântă super la vioară. Cântă româneşte. E cunoscută în zonă”, îmi sugerează femeia.

La 16 ani celebră în Valea Timocului şi la Viena

Pe Violeta Marinovici, 16 ani, din Icubovăţ, am întâlnit-o la Festivalul tradiţional „Doina” 2012 din Grabovica. Violeta cântă la vioară de cinci ani. De mică şi-a exprimat pasiunea pentru muzica clasică, devenind cunoscută ca o talentată violonistă în Serbia Centrală. Între timp, s-a făcut auzită şi la Viena, unde studiază muzica clasică. „Cânt cântece din bătrâni, cum ar fi «M-a făcut muma frumoasă». Cânt şi muzică clasică. Fac Conservatorul la Viena, unde cânt muzică de Vivaldi şi Beethoven”.

Violeta participă la emisiuni TV şi pune mult suflet atunci când urcă pe scenă. Violonista provine dintr-o familie de români din Valea Timocului. „Când eram mică, tăinuiam cu părinţii pe româneşte. Am învăţat la şcoală sârbească. Pe româneşte vorbim doar acasă şi cu prietenii”, spune Violeta.

Nu poţi să conduci cultura sârbă dacă te-ai declarat român

Mihajla Vasiljevica este din Kladova. A fost director şi redactor-şef la revista românească „Vorba noastră”, actualmente deţine calitatea de purtător de cuvânt al Mişcării Democratice a Românilor din Serbia, concomitent cu alte funcţii publice în cadrul instituţiilor locale. Mihajla spune că, din 1.260 de membri, partidul a rămas cu mai puţini, pentru că mai mulţi au trecut la partidele de „vlahi”, care sunt finanţate de statul sârb. „Din păcate, mulţi membri au trecut la vlahi. Noi nu avem ajutor nici de la Serbia şi nici de la ţara-mamă. În ultimii trei ani n-a venit nici o delegaţie din România să vadă cum funcţionăm. Să vadă problemele românilor de aici şi să stabilească o eventuală colaborare. Nimi.”

De 10 ani, Mihajla Vasiljevica este coordonator de programe la Centrul Cultural al Sârbilor din Kladovo. Pentru că s-a declarat român, risca să rămână fără serviciu. „Eu sunt român nu doar cu trupul, sunt român şi cu sufletul. Am avut mai multe probleme acum câţiva ani. Directorul mi-a spus: «Nu poţi să conduci cultura sârbă dacă te-ai declarat român». Dar Serbia trebuie să ştie că, dacă vrea să adere la Uniunea Europeană, trebuie să acorde drepturi minorităţilor. Dreptul la şcoală românească, la biserică, la presă în limba maternă”, mai subliniază Vasiljevica.

Lucian Marina, o personalitate distinsă a vieţii cultural-ştiinţifice a românilor din Serbia, mi-a povestit la Novi Sad despre drepturile celor peste 30 mii de români din autonomia Voivodina. Comunitatea românească din Voivodina se bucură de mai multe drepturi faţă de cei 250 de mii de români din Valea Timocului. Are biserici româneşti, presă şi şcoli româneşti, asociaţii social-culturale româneşti, şi asta datorită evenimentelor istorice din ultimele sute de ani. „Românii din Voivodina au multe drepturi. Însă şi aici se propagă ideea de «vlahi» pentru a-i diviza pe români”, spune Marina.

IURIE SANDUTA

România Libera

 

 

“Sub călcaiul porcin”

(Articol preluat din ziarul Ziua, nr.862, Constanţa, 14 iunie 1932, pag.2)

 

vtim

 

La marginea ţării noastre, în Valea Timocului şi regiunile învecinate, românii ajunşi în stăpănire sârbească îndură cele mai cumplite persecuţiuni din partea unui administraţiuni de stat pus pe iugoslavizare. Barbariile sârbeşti nu cunosc limită: bâtaia cu cnutul este ceva normal. Închisorile gem de români. Preoţii sunt prigoniţi, şcolile româneşti puse în imposibilitatea de a funcţiona.

La Bucureşti, aceste sunt lucruri cunoscute! Pe vremuri, când un grup de rătăciţi greci a încercat o demonstraţie ostilă României în portul Pireu, geamurile nevinovaţilor negustori greci de la noi zburau în ţândări iar dacă guvernul atenian n-ar fi dat satisfacţie deplină notei diplomatice amănată de la Bucureşti, războiul şi represiunile inerente, erau gata.

Cu nobili pastori de la Belgrad ai noştri se poartă cu mănuşi, ţinând seamă de înrudiri dinastice, situaţii ce nu-şi pot avea rostul când e vorbă de tragica situaţie a unui jumătate de million de români. Considerente de acest gen nu pot motiva o atitudine păgubitoare demnităţii noastre naţionale, iar familia regală iugoslavă, oricât ar privi-o cu smerenie, nu ne va putea nicicând să ne determină să aplaudăm atitudinea sălbatică a sârbilor.

 

ds

 

Tratatele, aceste măiestriţe arme de strivire a celor posesori a mai puţin guri de tun, n-au  adus numai o ştirbire teritorială în folosul Jugoslaviei. Albania se află şi ea pedepsită de un teritoriu naţional, Kosova, regiune eminamente albaneză, pe care se află un million de albanezi, asupra cărora sârbii s-au repezit cu programul de serbizare prin orice mijloace.  Şi când spunem « orice mijloace », trebuie să se ţină  seamă că faptele se petrec în Balcani.

Relaţiile de presă în ce priveşte barbariile administraţiei ce caută să imprime albanezilor «cultura » iugoslavă, întrec marginile oricăror închipuiri.     Din câte ştim, naţionaliştii albanezi reacţionează deseori împotrivă prigoanei comandată de la Belgrad, se înalţă de pretutindeni şi este locul să menţionăm că şi la Constanţa a apărut un ziar naţionalist albanez «Kosova» sub direcţiunea unui puternic luptător de presă albaneză, domnul George Bubani care combate atitudinea sârbească. Pentru românii bătuţi cu cnutul, nu se găsesc cuvinte de apărare. Sânt fii neamului, jărtfiţi pe altarul bunelor raporturi diplomatice.

 

DESPRE ISTORIOGRAFIA ROMÂNILOR DIN SERBIA

Problema românilor sud-dunăreni, dar mai cu seamă a celor din Timocul sârbesc şi bulgăresc, a constituit, multă vreme, o necunoscută pentru Europa, dar şi pentru românii din Ţară. În exilul lor, revoluţionarii paşoptişti (Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, I.C. Brătianu, I.H. Rădulescu, Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri) au fost uimiţi şi entuziasmaţi în acelaşi timp că descoperiseră în zona timoceană confraţi de ai lor, care vorbeau un grai al limbii române. A fost o primă conştientizare a tragediei românilor din Balcani în Ţara Românească şi Moldova.

Epoca reformatoare a lui A. I. Cuza a cuprins şi pro-lematica acestor conaţionali, prin organizare unor forme de sprijin cultural şi umanitar, de trimiterea de misionari. „În condiţiile renaşterii naţionale şi a constituirii statului modern român, atenţia acordată romanităţii balcanice avea să se accentueze. Neîndoielnic că nu putea fi vorba de revendicări teritoriale, conştientizarea comunităţii de origine şi de spiritualitate a accentuat un interes şi a stat la temeiul unor legături, mai ales că era vorba şi de un spaţiu în care, în secolul naţionalităţilor, s-au alcătuit entităţi statale ale altor etnii, care puteau pune în primejdie existenţa pe mai departe a acestor populaţii de origine romanică”.

Românii timoceni, descendenţi balcanici ai romanităţii orientale, au alcătuit sub stăpânire otomană, o anumită formă de autonomie locală şi libertate religioasă, care cuprindea românii de pe ambele maluri ale Timocului. Din 1833, se produce, însă, drama lor, fiind despărţiţi de „Milcovul” lor. Românii din stânga Timocului au intrat în componenţa noului stat sârb, grupaţi administrativ în judeţele.

Craina, Timoc, Pozarevac şi Morava, iar bisericile româneşti au fost obligate să treacă în patrimoniul şi jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Oficierea slujbelor religioase se efectua, după această dată, numai în slavonă veche (ca şi în ţările româneşti). „Limba română a fost exclusă din toate bisericile din satele cu populaţie românească, preoţilor interzicându-le să facă vreo rugăciune în limba maternă a locuitorilor timoceni”.

Apartenenţa latinofonă a acestor locuitori se regăseşte în documentele oficiale otomane, este atestată de călătorii şi savanţii străini, dar din motive strict politice, prin eludarea conceptelor şi principiilor ştiinţifice, autorităţile sârbe îi denumeau vlahi, valahi sau vlaşi (de origine necunoscută sau sârbă), care vorbeau limba „valahă”, limbă inexistentă. Cu alte cuvinte, se urmărea separarea etnică a românilor din sudul şi nordul Dunării, deşi savantul român  N. Iorga, în urma unor pertinente cercetări arheologice, a demonstrat că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”.

Cu metodologia unui autentic istoric (cum l-a definit de altfel, N. Iorga), M. Eminescu consideră că soarta acestora trebuie să stea în atenţia guvernanţilor, căci „ nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor”, a acestui „ fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la Congres [Congresul de la Berlin din 1878, n.n.] nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit, câştigat prin propria vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului”.

Făcând remarca că „de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, a fost absorbit în cea mai mare parte de către popoarele conlocuitoare”, Eminescu concluzionează, pe baza afirma-ţiilor unor călători străini, astfel: „departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia”.

Instituind un program pentru cunoaşterea şi sprijinirea românilor din jurul României, M. Eminescu pune punctul pe „i”: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albanezi, turci şi macedo-români, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire”.

După războiul oriental (1876-1878), urmărind îndeaproape evenimentele din Balcani şi în special cele din Serbia, Eminescu face cunoscut cititorilor ziarului său şi, implicit, oficialităţilor de la Bucureşti, că în Serbia a şasea parte a locuitorilor (adică 127.547) sunt români, dar, din păcate, „lor nu li e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e permisă liturghia în româneşte”. În armata sârbă care lupta contra otomanilor sunt mulţi români, care şi-au făcut cu cinste datoria faţă de patria lor adoptivă, dar „cari par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe socoteala sârbilor, mi se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre”.

Plecând de la adevărul incontestabil că nu există formaţiune statală din Europa sud-estică care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră”, Eminescu stăruie asupra românilor din Morava, care „trăind în munţii Morave,  şi-au pierdut limba; păstrează însă vechile obiceiuri, precum şi portul”, au cântece populare „pline de jale”, astfel încât textul şi muzica acestor locuitori prezintă suficiente analogii cu cântecele românilor din sudul Dunării.

Există un interes ştiinţific bine motivat de a studia istoria românilor din Serbia în contextul istoriei Serbiei, căci de aceasta „ne leagă nu numai atâtea amintiri ale statelor şi atâtea obiceiuri ale popoarelor, dar şi atâtea din baza etnică, din sângele traco-iliric şi din ce a aşternut peste originile comune Roma, care e sub atâtea raporturi la ei, ca şi la noi”. Acest adevăr l-a spus N. Iorga, cel mai mare istoric al românilor, întemeietorul balcanisticii ca ştiinţă, cofondator, alături de C. Mille, a Ligii Balcanice (în 1913) şi a Institutului de Studii Sud-Est Europene, alături de Murgoci şi Vasile Pârvan (tot în 1913). Iorga a scris, în privinţa raporturilor româno-sârbe, cărţi fundamentale: Bizanţ după Bizanţ (1935), Români şi slavi. Români şi unguri (1922), Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu (1915), Politica austriacă faţă de Serbia (1915), Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor (1908).

Punându-se, legal, bazele unor instituţii academice de cercetare a fenomenului românesc din Balcani (deci şi din Serbia), specialişti de notorietate îmbogăţesc istoriografia românilor   din  Serbia  cu  lucrări  fundamentale: Românii  din Bulgaria şi Serbia de George Vâlsan, Românii cuţovlahi de Constantin Noe, Vlahii şi morlacii. Studiu de istoria românismului balcanic şi Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu de Silviu Dragomir, Românii din Banatul iugoslav de V. Diamandi-Amniceanu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre de G. Murnu, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică  de Ion D. Caragioni, Românitatea balcanică de Theodor Copidon, Chestiunea timoceană de N.A. Constantinescu, Românii din Serbia de George Vâlsan, Românii din Vidin şi Timoc de Emanoil Bucuţa, Românii din Timoc, culegere de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Galopenţia, Relaţii bisericeşti româno-sârbe în secolul al XVII-lea şi XVIII-lea de Silviu Anuichi, Romanitatea orientală în evul mediu de Stelian Brezeanu, Românii timoceni, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Românii şi Balcanici în epoca modernă de Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din nord-estul Serbiei de Radu Păiuşan şi Ionel Cionchin. La acestea se adaugă importante şi necesare volume de documente: Românii din afara României de N. Chipurici, (cu o prefaţă de Florian Copcea), Biblioteca I.G. Bibicescu în documente de Cristian Aniţa, Românii de la sud de Dunăre de Şt. Brezeanu şi Gh. Zbuchea, Mărturii româneşti peste hotare de Virgil Cândea, Românii din afara graniţelor de Corneliu Mihail Lungu, Vlahii sunt românii de Cristea Sandu Timoc, Românii timoceni. Destin istoric şi documente, vol. 1-3, de Gh. Zbuchea şi Cezar Dobre, Românii din Serbia de Diana Nedelcea Cotescu .

În acest context, lucrarea Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei de Florian Copcea este binevenită şi de o actualitate stringentă. Pertinent cunoscător al fenomenului românesc în Serbia, autor al mai multor lucrări privitoare la acest subiect, gazetarul şi scriitorul Florian Copcea dovedeşte, prin această carte, că este personalitatea îndreptăţită să aducă noi contribuţii la descifrarea istoriei din dreapta Dunării. El cunoaşte fenomenul din interior, prin nenumăratele sale deplasări de documentare în Serbia, prin sprijinirea multor entităţi culturale româneşti, prin organizarea de manifestări cultural-ştiinţifice transfrontaliere. Florian Copcea aşează o piatră fundamentală la clădirea metaforică a unui pod peste bătrânul fluviu, pod de frăţietate benefică între românii sud-dunăreni şi Ţară pe de o parte, între România şi Serbia, două state vecine şi prietene, care n-au purtat niciodată vreun război între ele.

 

tm

 

O problemă delicată, abordată şi soluţionată de autor, priveşte etronimul vlah (germ. walach, gr. blacos, slavonă – vlas şi valah, maghiară – olah). Este termenul utilizat de călătorii şi cercetătorii străini pentru românii sud-dunăreni numai în perioada evului mediu, atunci când, în nordul Dunării, exista o formaţiune statală numită VALAHIA. Ulterior, aşa cum subliniază în lucrarea de faţă, Florian Copăcea, în documentele interne apare Ţara Românească în locul Valahiei, iar locuitorii sunt numiţi români. Nici măcar în această perioadă nu exista „limba valahă”, oficial existând limba slavonă, limba română vorbindu-se în marea masă a populaţiei. Aşa cum se menţionează în Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei, cărţile bisericeşti erau scrise în limba slavonă, dar cărturarii români aşezau la începutul cărţii o predoslovie scrisă cu caractere chirilice şi citită de preoţi în biserici spre a fi înţeleasă de întregul popor. Aşadar, conform concluziei lui Florian Copcea, denumirile de Valahia şi vlahi au fost întrebuinţate doar într-o anume perioadă istorică, aşa cum francezii, belgienii, de pildă, erau numiţi în aceeaşi perioadă medievală gali, valoni, ş.a.

Suntem întru totul de acord cu Florian Copcea, lingviştii români şi străini au stabilit că limba română are patru dialecte: daco-român, macedo-român (sau aromân), megleno-român şi istro-român, ultimele trei dialecte vorbindu-se în Balcani.

Dialectul daco-român are, la rândul său, mai multe graiuri: moldovenesc, muntenesc, bănăţean, oltenesc, maramureşean, etc., vorbite atât pe teritoriul actual al României, dar şi în comunităţile româneşti. În Timocul sârbesc este un amestec dintre graiurile bănăţean şi oltenesc, în funcţie de originea timocenilor: ţărani (cei veniţi din ţară mai cu seamă din Oltenia) şi ungureni (cei veniţi din Banat), ambele ramuri suprapunându-se cu elemente autohtone ale romanităţii balcanice.

Academia Română a organizat printre altele, o sesiune ştiinţifică, la 31 octombrie 1994, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale”, tocmai pentru a se reaminti adevărul ştiinţific: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi megleno-româna) şi daco-româna sunt asemănătoare, şi că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi)”.

Acest adevăr este dovedit recent şi de cei trei cercetători ştiinţifici: Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu în Atlasul lingvistic al regiunii Valea Timocului, apărut la Reşiţa în anul 2006.

Aromânul Vasile Barba, stabilit la Freiburg, inginer de profesie, care a impus la Strassbourg „limba aromână”, aromânii fiind consideraţi ca diferiţi de români, şi-a recunoscut, pe patul morţii, această greşeală.

Într-o vizită de documentare ştiinţifică în Timocul sârbesc, în septembrie 2005, acad. Eugen Simion, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, acad. Marius Sala, criticul şi istoricul literar Răzvan Voncu, a constatat realitatea lingvistică la faţa locului.

Românii timoceni, afirmă Eugen Simion, „au rezistat atâta timp procesului de slavizare, turcizare. Sunt creştini ortodocşi, vorbesc o limbă română veche, cu multe sârbisme (proces firesc), îşi păstrează tradiţiile (la nuntă, înmormântare, botez), cântecele (unele splendide)”.

Doleanţele acestora „mi s-au părut rezonabile. Sunt cetăţeni fideli ai statului sârb! Vor doar şcoli în limba maternă, biserici în care să slujească în limba română, acces la mijloacele de  comunicare”.

Întrebări fireştise impun: „de ce atâta înverşunare nu numai din partea autorităţilor sârbe sau bulgare, dar din păcate, şi din partea unor conaţionali de-ai noştri de a se considera vlahi şi nu români, vorbitori de limba vlahă”? Din neştiinţă sau reacredinţă? De ce unii se consideră în România, români, iar în Serbia – vlahi? De ce Episcopia Ortodoxă Română, condusă de P.S. Daniil Partoşanul, pendinte de Biserică Ortodoxă Română, nu este recunoscută şi de unii protopopi români din Banatul sârbesc (Voivodina)? De unde lipsa de solidaritate şi de unitate a românilor timoceni în jurul protopopului Boian Alexan-dovici? De ce românii timoceni nu se declară, în statisticile oficiale sârbeşti, români, ci vlahi/vlaşi? Nu se cunoaşte faptul că, juridic, structurile europene nu recunosc decât acele mino-rităţi care au, în prezent, un popor, o ţară-mamă? Există azi, undeva pe mapamond, o ţară cu numele „Valahia”, unde se vorbeşte „limba valahă”?

La toate aceste întrebări, aparent retorice, răspunde cartea lui Florian Copcea, „Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei”.

 

 

SĂRIŢI FĂ ,SĂRIŢI , PLOAIE CU PEŞTI

 

Mă aflam în vremea aceea în vacanţa de vară la mama Veta a lui Ghiţă Barbu din satul Puţinei, nu departe de Severin , în prezent sat situat lângă renumitul Combinat de Apă Grea care după câte se ştie se foloseşte la bomba atomica.

Mama Veta , din neamul Cucilor de la Halânga era o femeie fascinantă , nu se gândea decât la unicul ei copil  care murise cu un an înainte în săptămâna patimilor în ziua de vineri pentru că împuşcase o barză.

Eu mă străduiam din răsputeri să o conving să nu se mai gândească la sinucidere că e păcat şi de ea dar şi de Victor deoarece el nu va putea ajunge în rai dacă ea îi pune atâtea piedici.

Mă înteresam din toate puterile, la slaba mea pregătire în  ştiinţele psihologice şi spiritism să o conving că dacă se sinucide baiatul ei nu mai ajunge în rai, şi pentru asta a trebuit să citesc cărţi de la Biblioteca Bibicescu din Severin şi altele numai să dau peste un text din care să rezulte ideea asta fixă a morţii.Până la urmă am reuşit să găsesc două argumente puternice care au convins-o că nu mai e cazul să se sinucidă întrucât Victor era un copil inocent care încă nu intrase într-ale lumii păcate şi ca să poată ajunge în rai sufletul lui să se linişteasca într-o pace veşnică în alte sfere. Eu i-am găsit textul în nişte traduceri franţuzeşti , motivându-i că pentru a trece cele şapte trepte sau cercuri siderale trebuia cei de pe pământ să se roage pentru el să nu facă păcate şi toate faptele lor să fie primite de Dumnezeu .

Însă  cel mai bun argument prin care i-am dovedit că sufletul omului niciodată nu piere după moarte, l-am găsit într-o carte de spiritism  în care era vorba despre o familie din Paris care într-o noapte îşi trimit fetiţa să cheme doctorul pentru a -i salva tatăl .Fetiţa aleargă prin întuneric transmite doctorului mesajul iar când se întoarce recunoaşte fosta ei casă  de unde murise cu şapte ani înainte. Intră în casă şi îi spune mamei că asta e casa ei . Buimăcită mama ei până la urmă înţelege misterul o primeşte în familie şi refuză să o dea adevăraţilor părinţi .De aci se naşte un proces şi chestiunea ajunge de notorietate publică. După aceste argumente mama Veta m-a rugat numai atât : să fiu copiul ei pentru că ea ştia de mine de la Victor din scrisori că sunt  copil venit de peste graniţă din Serbia că nu am mamă şi în acel an mi-a murit şi tatăl şi că neavând pat , obiecte de acoperit dormeam în pat numai  la copiii bolnavi de râie şi că te-ai şi îmbolnăvit de râie şi ai scăpat cu mare greutate. Cam acestea erau condiţiile ei pentru ca eu să rămân în familia lor şi să iau locul lui Victor. De fapt ea îmi şi zicea copilul meu şi mă simţeam flatat că auzeam astfel de cuvinte atât de înduioşătoare deşi ştiam că nu îmi este adevarata mama. Îmi  dădeam seama că a primit o lovitură prea adânc înfiptă în inimă şi că trebuie să găsească timp să uite şi să se odihnească, îmi faceam eu socoteala după căpăţâna mea necoaptă de atunci. O ascultam , făceam tot ce zicea . Mergeam cu calul la păscut, cu vaca , îngrijeam celelalte animale şi mă duceam chiar la săpat de vie şi la cârnit în deal pe Curilla,  nu departe de fortul de la Cerneţi al lui Tudor Vladimirescu.

În vara aceea am îndemnat-o dacă poate să plece din sat puţin că are bani , mai întâi să se ducă să îl vadă pe Petrache Lupu , că şi regele Carol al II-lea a fost să îl vadă la Maglavid, nu departe de Craiova şi ăsta pentru că ciobanul ăsta este un fenomen creştin care a atras întreaga omenire către fântâna unde a stat de vorbă cu Dumnezeu.Pelerinajul la Maglavid ajunsese că la sfântu mormant prin anii aceea 1935 -1936, încat câmpul de la Maglavid era ocupat de zeci de mii poate sute de mii de pelerini. M-a ascultat şi împreună cu tata Dumitru au plecat la băi la Govora 2 săptămâni.Pe mine m-a lăsat băiat de prăvălie iar şef peste prăvălie l-a pus pe un băiat mai mare- sergent în armata – om cu calităţi pe nume Meiţă.Obligaţia mea era să vând marfa de tot felul să încasez preţul să aşez banii în cutie şi să nu lipsească un leu. Pot să spun că m-am străduit să fiu corect şi să nu o înşel pe mama Veta pe cât a fost cu putiinţă. Nu am înşelat-o cu nimic nici nu i-am cerut vreun ban doar atât rău am făcut ca unui om mai sărac din sat i-am dat gratuit un pachet de tutun Plugarul-cel mai prost tutun cunoscut vreodat în vremea aceea , de cinci lei.I-am cerut iertare când a venit de la băi că am înşelat-o cu cei cinci lei dar nu m-a lăsat inima să îl refuz pe bietul tăran amărât care găsea în ţigări o oarecare alinare.Nu s-a supărat mama Veta pe mine, toate mergeau strună.Ba din potrivă parcă a fost un  făcut , aproapre în fiecare zi aveam teatru popular, ţigănesc în faţa prăvăliei.Nu ştiu cum se simţea mama Veta dar eu mă tavăleam de râs la văzul conflictului ce se născuse între Fâca, fata  lui  Ghiorghe Argint şi această ţigăncusă dolofană care semăna cu Amneris din Aida lui Giuseppe Verdi. În  fiecare zi asistai la un matineu pe cinste între fiică şi tata. Fiica era maritată cu Dovlete,  ţiganul şi avea jugul care servea la potcovit la deal de prăvălia lui mama Veta.

Călătorii care veneau de la Turnu Severin şi mergeau spre Baia de Aramă mănânce carele obişnuiau să potcovească caii si boii , obişnuiau să tragă cu ochiul în Ghiorghe Argint şi dupaă aceea în jugul lui Dovlete.

Cei mai mulţi opreau în faţa lui Argint cel bătrân care avea o saltea plină cu bani şi nu avea încredere în banca pentru că acolo în bănci sunt pe mâna hoţilor dar banii băgaţi în saltea sunt buni că dormi pe ei şi simţi că sunt ai tăi, aşa s-a şi întamplat că i-a avut până s-au schimbat şi Nea Ghioeghe ţiganul s-a ales cu o saltea de bani devalorizaţi pe care i-a aruncat prin curte golind salteaua cu banii mancaţi de soareci.Matineul din fiecare dimineată ne ungea inimile.De obicei cearta provenea din cauza călătorilor care dădeau buzna spre Ghiorghe Argint iar Fâca spunea ca ea a vazut  ea prima dată omul deci i se cuvenea ca ea sa potcoveasca animalele.însă cearta lor pentru primatul potcovitului  începea de dimineaţă şi se termina pe la prânz. Între fată şi tată nu conteneau gesturile murdare de insulte vare îl coborau pe om în vizuina regnului animal.

Insa merita sa va spun cum era pozitia terenului pe care era asezata pravalia lui mama Veta .As zice ca era pusa pe un loc bine gandit , un loc stategic care atragea pe fiecare calator sa intre in pravalie sa bea o bere sau  sau ia un liru de gaz un paharel de ,,licenta,, pentru salata cu castraveti ,cativa pesti sau cateva franzele .

Spre stânga într-un corn de pământ în direcţia satului Izvorul Răscoleşti şi Izvorul Bârzii se întindea un mic parc boieresc din care nu lipseau brazii şi alte plante mai puţin cunoscute .

Cam de la acest pripor începea şoseaua să devină mai greu de urcat deoarece panta era tocmai bună pentru derdeluş iarna când copii I ocupau cu sănile. Priporul începea cam de pe la fântână şi ţinea până la micul părculeţ, să fi fost cam 300 de metrii.Şi aici la mama Veta ca şi la mine la Timoc  veneau ploile pe neaşteptate . Auzeai un dudăit , un trăsnet spărgea cerul în bucăţi şi începea ploaia. Însă şi aici ploile rupeau pământul şi nu ţineau mult timp , poate în jumate de oră nici nu mai picura nimic şi cerul se însenina. Întâmplarea asta de acum cred că s-a petrecut cam în săptămâna patimilor., când fetele şi femeile tinere de la munte coborau la Severin desculţe parcurgând unele şi 70 de km , numai să le cumpere la copii nişte jucării, vopsea de ouă, puţin orez , ulei, şi zahar pentru turtă dulce şi alte prăjituri. Ca să ajungă la Severin tocmai din părţile Tismanei din Padeş , de la Izverna sau de la Mărăşeşti , Brebena ori alte sate cufundate în munţi , trebuiau să plece de cu seara ca să ajungă dimineaţa în piaţă la Severin. Călătoria aceasta se făcea pe picioarele goale deşi fiecare fată sau femeie avea ascunse încălţămintea de lac în desagi pe care le încălţau când ajungeau lângă Şcoala normală Domnul Tudor sau şi mai aproape în marginea cimitirului. De aci încolo îşi potriveau opregele , iile , părul şi basmalele deoarece femeile măritate ca şi peste Dunăre la românii din Timoc din Serbia şi Bulgaria, după ce se măritau purtau basmale galbene sau albe până la moarte, ascunzând părul să nu îi mai ademenească pe bărbaţi.

Cam pe la Chindia Mare , ar putea fi ora 3 după-amiază ,,ungurencele adică femeile de la munte se alinau pe şosea în şiruri lungi care începeau de la Severin şi poate ţineau fără să se întrerupă vreo 10 -20 de km. Pe măsură ce înaintau de la câmpie şi urcau dealurile, şirurile care păşeau pe cărările din stânga şoselei sau dreapta lăsau impresia că se întinde un val de oameni interminabil care înaintează desculţ spre satele risipite pe podişul munţilor Mehedinţi. Ele înaintau ca o lumină vie şi se risipeau prin sate întocmai ca un curcubeu trimis de Dumnezeu să binecuvinteze rodul pământului şi satele acestea minunate în care cresc oameni cu frică de Dumnezeu.

Cam în timpul asta se rupse undeva cerul , norii se prăbuşiră pe pământ cu furie, încât nu se mai vedea în faţă în ce direcţie trebuie să păşeşti. În clipa aceea  pelerinajul de la Severin spre Baia de Aramă se opri şi fiecare aştepta să treacă potopul . Însă eu păcătosul, care acum mă cam unflasem în pene când m-am văzut fiu de boier cu moşii şi cu atâţea bani, ce îmi dă în gând să fac cu lăzile de peşte ce intraseră în putrefacţie de câteva zile, fiind invadat de viermi. Aşa că mama Veta pierduse cam vreo 50 de lăzi de peşte.

Ce să face eu cu atâta peşte stricat? M-am apucat şi le-am aşezat în pungi pe care le-am dus sus în capul dealului şi le-am aşezat în mijlocul şuvoiului de apă care putea să te tăvălească cu o furie  uriaşă până la podul de pa râul Topolniţa. Am deşertat zeci de pungi pline cu peşte cam de o palmă jumătate în lungime în şuvoiuri năprasnice care se prăvăleau  pe fântână şi Topolniţa. Pe măsură ce ploaia nu înceta luam lada şi o goleam direct în stradă iar valul de apă care venea peste noi risipea peştele te miri pe unde încât aveai impresia că şoseaua a dispărut şi în loc de şosea s-a născut un râu plin cu peşte.Pelerinele fermecătoare care se opriseră din mersul lor spre zările munţilor observară peştele prin apă şi dădură buzna să adune peştele .Unele strigară cât le ţineau rărunchii :

,, Săriţi fă, săriţi!Nu vedeţi că ploaie cu peşti? ‘’ Vestea aceasta se auzi ca un fulger de sus ,de unde aruncam peştele ,până la podul Topolniţa unde femeile puteau să se tăvălească prin apă şi să adune peştele.

După ce norii se pierdeau în înaltul cerului şi dispăreau de-a binelea, cerul se însenina iar şuvoiul cu peşti dispărea în valurile râului Topolniţa.

Dacă priveai în zare, coloana de mironosiţe care păşeau încet ,desculţe ,ca să nu trezească firul ierbii şi florile ce se înălţau pe lângă şosea lăsau impresia unor fiinţe imaginare care veneau să se pricopsească la oraş , iar acum se rostogoleau în şuvoi spre înălţimile munţilor, în zările acelea în care pe la 1821 Tudor Vladimirescu îşi aduna pandurii cu flintele , cu cremene , ca să meargă la Bucureşti să golească ţara de hoţi şi de fanarioţi.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

 

ALFABETUL                              

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă  –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y  –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge  –  Gelu, ger, geam

Gi, gi  –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

07.02.2013                                   

Colegiu de redacţie: Florin Băran,Maria Sandu, Sergiu Dema,

ASTRA ROMÂNĂ, Bulevardul C.D. Loga Nr. 7 · Timişoara · 300021 · jud. Timiş,

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Românii din Valea Timocului acuzaţi în presa sârbă că vor separatism

Presa de la Belgrad lansează noi atacuri dure la adresa comunităţii româneşti din Valea Timocului. Sub titlul „Problema vlahilor şi a bisericii româneşti”, cotidianul Pecat acuză minoritatea românească din Timoc că urmăreşte nici mai mult, nici mai puţin decât secesiunea Serbiei, cu sprijinul României.

Jurnaliştii sârbi se întreabă ce a vrut să spună preşedintele României Traian Băsescu, în timpul vizitei la Belgrad, din noiembrie 2011, când a afirmat că România va urmări cu interes rezolvarea problemei vlahilor?

Răspunsul ar putea fi, potrivit autorul articolului, secesiunea Serbiei. Comunitatea românească din Valea Timocului este acuzată că vrea să beneficieze de un statul mai „special” decât al altor minorităţi şi că urmăreşte să obţină autonomia teritorială.

„Nu este prima dată când Serbia se află în boxa acuzaţilor pentru sfidarea drepturilor minorităţilor. Numai că minoritatea vlahă, prin presiuni externe, vrea să fie tratată preferenţial. În acest fel, vlahii (ortodocşi din Serbia de est) au început să emită pretenţii la autonomie, iar autorităţile sârbe nu au sesizat acest lucru”, se arată în articolul publicat pe 8 decembrie 2011.

vp

Cotidianul Pecat :Problema vlahilor şi a Bisericii româneşti

„Pas spre separatism”

 

Articolul reia tema falsă a „românizării” Timocului, jurnaliştii sârbi ignorând deliberat originea reală a vlahilor: „Este foarte grav că organizaţiile vlahilor se ocupă cu românizarea etnicilor din Timoc, invocând istoria pentru a-şi justifica acţiunile. Vlahii vin în faţa instituţiilor UE şi susţin că, prin cultură şi religie, sunt români. Este foarte posibil ca ei să ceară în curând autonomie. Acesta este un pas politic, un pas către separatism, în care o nouă bucată din Serbia ar putea fi ruptă de la ţara mamă”.

Nu doar etnicii români sunt atacaţi, dar şi Biserica Românească. Aceasta din urmă este acuzată că se amestecă în problemele interne ale Bisericii Sârbe, având în spate susţinere europeană.

„În ultimii zece ani, mai ales după ce România a aderat la Uniunea Europeană, provocările Bisericii Ortodoxe Române în teritoriul canonic al Episcopiei Timocului şi Branicevo, în regiunile locuite de vlahi, au devenit mai mult decât vizibile. Biserica Ortodoxă Română are dreptul să fie pe teritoriul Serbiei, dar numai în Banat, la Vrsac, acolo unde trăiesc români”, notează Pecat.

Naţionalitate artificială

Într-un alt articol al cotidianului Pecat, publicat la 1 decembrie 2011,de Ziua Naţională a României, intitulat „Inventarea unei naţiuni”, comunitatea românească din Valea Timocului este calificată drept „naţionalitate artificială”.

„Problema vlahilor este cel mai bun exemplu pentru modul în care procesul de aderare la Uniunea Europeană duce la inventarea unei noi naţiuni. După Kosovo, Sandzak şi Voivodina, s-ar putea trasa o altă graniţă, dacă vlahii, susţinuţi de UE, vor ridica pretenţii de separare”, se arată în articol.

Jurnaliştii sârbi mai notează că România se foloseşte de vlahi ca de un paravan şi revendică o minoritate naţională care, de fapt, nu ar exista.

Promisiuni încălcate

În timpul vizitei sale oficiale la Belgrad, din noiembrie 2011, preşedintele Traian Băsescu a pus din nou în discuţie nerespectarea drepturilor comunităţii româneşti din Valea Timocului. El a declarat însă că România nu va condiţiona adoptarea acordului de asociere a Serbiei la UE de rezolvarea acestei probleme.

Oficialii sârbi au răspuns curtoaziei lui Băsescu şi şi-au luat angajamentul că vor pune în practică, pentru cei care care-şi asumă identitatea română, dreptul la educaţie în limba maternă, accesul la media în limba maternă, exprimarea fără constrângeri a libertăţilor religioase în limba maternă, soluţionarea favorabilă a solicitărilor comunităţii româneşti din Serbia de restituire a imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist şi celelalte drepturi garantate de Convenţia-cadru a Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor naţionale.

Numai că, după numai două săptămâni, autorităţile de la Belgrad s-au răzgândit.
Serbia a picat testul promisiunilor, la întâlnirea Comisiei mixte româno-sârbe de la Belgrad. Comisia urma să stabilească termene şi etape clare în ceea ce priveşte măsurile pe care autorităţile de la Belgrad trebuiau să le ia în problema respectării drepturilor romanilor/vlahilor din Timoc. Întâlnirea a fost însă un eşec, partea sârbă refuzând aceste angajamente.

Replica României

Reacţia Bucureştiului nu a întârziat şi a fost pe măsură. Pe 14 decembrie 2011, Comisia pentru românii de pretutindeni din Senatul României a dat aviz negativ Acordului de asociere şi stabilizare a Serbiei la Uniunea Europeană.

Motivul invocat de Comisie a fost acela că autorităţile din Serbia continuă să încalce drepturile românilor timoceni. „Susţinerea Serbiei de către România în demersul său european este o consecinţă firească a necesităţii sprijinirii dezideratului european al cetăţenilor sârbi, obligând totodată statul vecin la implementarea unei serii de măsuri în favoarea minorităţilor naţionale, printre care dreptul la educaţie şi la oficierea de slujbe religioase în limba maternă”, se arată într-un comunicat de presă.

Fără cele mai elementare drepturi

Sute de români/vlahi sunt anchetaţi de poliţia şi procuratura sârbă pentru presupusa falsificare a listelor pentru alegerile Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe, organism contralat de Belgrad. Celor 300.000 de români din Timoc li se refuză drepturi elementare, precum învăţământ şi slujbe religioase în limba maternă.

Liderii comunităţii româneşti din Valea Timocului au acuzat autorităţile sârbe de presiuni împotriva etnicilor români, pentru ca aceştia să nu-şi declare adevărata naţionalitate la recensământul naţional, din octombrie 2011. Situaţia recensământului din acest an este chiar mai gravă decât în 2002, când, de asemenea, autorităţile de la Belgrad au încercat să ascundă numărul real de etnici români.

Sorin Ghica

Adevărul

„România este acolo unde e un singur român. chiar şi pe lună”

 

În Bulgaria ar trăi în jur de 150.000 de vorbitori de limbă română. Cifrele sunt contrazise însă de autorităţile de la sud de Dunăre

Românii din jurul graniţei României (Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina şi R. Moldova) sunt supuşi permanent unei politici de deznaţionalizare şi unui proces accelerat de asimilare. Limba română se pierde sau nu mai este „la modă”, aşa cum susţin mai mulţi români din jurul graniţei

 

Românii din Bulgaria susţin că guvernul de la Sofia le încalcă drepturile în mod flagrant. Politica de deznaţionalizare a românilor, manifestată activ de către statul bulgar, este mult mai accentuată decât lupta pe care o duc românii din sudul Dunării pentru păstrarea şi promovarea limbii şi culturii româneşti.

Bulgaria a aderat la Uniunea Europeană în 2007 fără a acorda drepturi depline comunităţii româneşti din acest stat. Constituţia nu recunoaşte minorităţile naţionale, astfel încât românii din Bulgaria sunt incluşi doar în categoria grupurilor etnice. Conform datelor oficiale de la recensământul din anul 2011, numărul vorbitorilor de limbă română nu depăşeşte cifra de 6 mii („vlahi” – 1.964, romi – 1.837, români – 822, bulgari – 733).

De cealaltă parte, reprezentanţii românilor din Bulgaria susţin că ultimul recensământ a fost falsificat şi că cifra reală a românilor ar fi de peste 50 de mii doar în regiunea Vidinului. Totodată, pe pagina web a instituţiei guvernamentale române, Departamentul Românilor de Pretutindeni, se arată că în Bulgaria trăiesc în jur de 150.000 de vorbitori de limbă română, localizaţi mai ales în Valea Dunării, Varna, Veliko Târnovo, Burgas, Silistra şi în regiunea Rodopi.

lt

Fobia faţă de români

„La recensământ m-au întrebat ce naţionalitate am? Le-am răspuns: român.  M-au întrebat «Cum român?» şi au notat cu un creion, ca ulterior să se poată face modificări. I-am zis: «Nu, doamnă, cu pixul însemnaţi, pentru că e uşor de şters român şi de scris bulgar»”, spune Nicolay Marinov Patchev, membru al Uniunii Scriitorilor Liberi din Bulgaria.

Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria – AVE, afirmă că în Bulgaria există o fobie faţă de români, mai ales faţă de termenul de – român. „Se duce o politică de deznaţionalizare şi în special chestia cu „vlahii” e băgată aşa cum este introdus în mod intenţionat şi termenul de „moldoveni şi limbă moldovenească” în R. Moldova. Acum nu ştiu R. Moldova ce orientare are, dar aici, noi toţi suntem români sută la sută. Numai că unii se recunosc ca fiind români. Alţii, sub influenţa unor structuri de stat şi în special cu susţinerea unor organizaţii antiromâneşti, se denumesc vlahi”. Reprezentantul românilor din Bulgaria a mai spus că se creează această confuzie între român şi „vlah” pentru că se vrea neamul dezbinat, să nu fie uniţi toţi sub denumirea de român.

Sofia. Diplomaţie de faţadă

Guvernul de la Sofia îi lipseşte pe români de dreptul de a învăţa în limba maternă. Astăzi, în Bulgaria mai există o singură şcoală românească. În anul 1999 Liceul „Mihai Eminescu” de la Sofia şi-a reluat activitatea după o întrerupere de 51 de ani. Această instituţie de învăţământ românesc, care funcţionează mai mult pe bază de reciprocitate între statul bulgar şi român, este un „liceu de faţadă”, susţin mai mulţi români din Bulgaria. „Liceul a fost deschis la Sofia, acolo unde sunt 100 de români, în loc să fie amplasat în regiunea Vidinului, unde este o masă compactă de români, în număr de 50 de mii”.

Pe 13 iulie am efectuat o vizită la liceul românesc din Sofia. Sediul se află în aceeaşi clădire cu o şcoală bulgară. Astfel, din cele patru etaje ale instituţiei, liceul românesc activează pe un singur etaj. La etajul 4. Am încercat să discut cu directoarea liceului, care mi-a răspuns în limba bulgară că am nevoie de permisiunea Inspectoratului şcolar de la Sofia pentru a purta orice discuţie cu ea.

Nicolay Marinov Patchev, din oraşul Kozloduy, profesor de limba română, spune că la Liceul „Mihai Eminescu” din Sofia se duc mai mult copii bulgari care vor să înveţe cât de cât limba română, ca ulterior, să obţină o bursă de studii în România. „Locul acestui liceu trebuie să fie în regiunea Vidin. Acolo se află cuibul românismului din Bulgaria. Aşa am avea posibilitatea să trimitem la un liceu românesc şi copii din satele mai îndepărtate, unde nu există nici o şcoală românească”.

 

Dacă vreţi să învăţaţi româneşte, duceţi-vă la Sofia

De aceeaşi părere este şi Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, care afirmă că amplasarea liceului român la Sofia a fost o politică intenţionată a statului bulgar şi, totodată, este vorba de slăbiciunea politicianului român. Liceul român de la Sofia s-a făcut mai mult în baza orgoliilor din spatele biroului şi în nici un caz nu a fost făcut pe bază de reciprocitate.

„Dacă în Bucureşti există o comunitate bulgară prin care Liceul bulgar „Hristov Botev” serveşte această comunitate, la Sofia nu există comunitate românească. La Sofia sunt câţiva aromâni. Pe noi ne deranjează că există acest liceu la Sofia, pentru că oricând statul bulgar ne scoate ochii cu acest liceu. Ne spune: „Dacă vreţi să învăţaţi româneşte, duceţi-vă la Sofia”. Lucru imposibil. Masa compactă de români este aici, la Vidin. Noi vrem liceu românesc la Vidin”.

 

Fără şcoală românească, merge în clasa I la un liceu bulgar

Oficial, la Vidin nu există şcoală românească. Lucica Gheorghiev, profesoară de limba română, în mod voluntar mai ţine cursuri de limba română la o bibliotecă din Vidin. Cursurile de limba română sunt frecventate de 12 – 15 tineri. „Am început să ţinem cursuri de limba română în regiunea Vidinului atât timp cât s-a desfăşurat un proiect susţinut din partea guvernului României. Acum nu ne mai finanţează. S-a stopat totul. De un an am început să ţin cursurile în mod voluntar, ca să nu se piardă ceea ce am început”.

Luni, 16 iulie, am asistat la cursurile de limba română. Cea mai tânără elevă se numeşte Ioanna şi are 7 ani. Acasă a învăţat să vorbească în română. „Nu ştiu să scriu româneşte şi am venit la cursuri. Am început cu abecedarul. Deja pot să scriu puţin. Mă uit după litere şi le unesc ca să obţin un cuvânt. Din toamnă merg la şcoală. Aş vrea la un liceu românesc. Şi pentru că nu avem, trebuie să merg la o şcoală bulgară”, spune Ioanna, care în timp ce vorbeşte cu noi îşi scrie numele în limba română.

Daria are 19 ani şi este din localitatea Kapitanovtsi (Căpitănuţ), situată la 6 km de Vidin. În fiecare zi de luni şi miercuri vine la cursurile de limba română. „Sunt din familie vlahă şi nu vorbesc bine româneşte. Aici la fiecare lecţie avem gramatică. Facem dialog şi avem teme pentru acasă”, spune Daria, care deja a învăţat să scrie şi să citească în limba română.

 

La poliţie i-au cerut listele cu elevii care învaţă în limba română

Nicolay Marinov Patchev, 72 de ani, din oraşul Kozloduy, a început să ţină cursuri de istorie încă din anul 1983. „Noi, românii din Bulgaria, am văzut că ne topim şi am început să ţin ore de istorie cu 17 copii. Le predam istoria graiului matern”. În anul 2007-2009 profesorul de istorie a organizat şi cursuri de limba română la casa de cultură din oraşul Kozloduy, dar şi în satul vecin Harlets. Au fost grupe de copii şi de adulţi, inclusiv un bătrân de 74 de ani, care vrea să scrie în limba străbunilor.

„După 2009 nu am avut posibilitatea să mai facem nimic. Suntem persecutaţi. Aici există naţionalismul balcanic. Pentru că am predat limba română, nu sunt alungat. Sunt azvârlit cu copitele. M-au lăsat fără lucru şi sunt invitat cu degetul la poliţie. Mi-au cerut listele elevilor care veneau la cursurile de limba română. M-am adresat la ambasada României de la Sofia cu problema dată şi mi-au răspuns să nu le dau nici o listă nimic. Se vorbeşte de mine că sunt românizator. Eu nu sunt românizator. Eu sunt român”.

Profesorul de română a fost chemat la inspectoratul şcolar din regiune şi i s-a spus „nici o limbă română să nu se mai studieze”. Nicolay Marinov Patchev spune că limba sa maternă este – limba română. „Mie mama mi-a cântat în română: nani-nani, puiul mamei, şi nu în bulgăreşte. Aşa că, acolo unde este scânteie de românism, noi trebuie să o facem flacără, şi nu să o lăsăm să piară”.

 

În instituţii se vorbeşte bulgara, la piaţă – româneşte

În zona Vidinului nu contează că sunt 50 de mii de români sau 100 de mii, pentru că în instituţii oricum se vorbeşte bulgăreşte, îmi spune un trecător pe care l-am întâlnit lângă gara din Vidin. Acesta mi-a spus că, dacă vreau să aud vorbindu-se româneşte, să merg la piaţa agricolă. „La bazar toţi vorbesc româneşte”.

Slaviana Neofidova este din localitatea Slanotran, situată la 15 km de Vidin. Zilnic, vinde la piaţă pepeni galbeni. Ea spune că în localitate toţi vorbesc româna. „De aici, de la Dunăre, şi până la Marea Neagră numai româneşte se vorbeşte. Vorbim româna, cântăm în română. Bătrânii mei n-au ştiut niciunul bulgăreşte. Vorbesc doar pe româneşte. Copiii deja vorbesc româna mai greu, pentru că învaţă la şcoală bulgărească”.

Violeta Traianova din localitatea Kapitanovtsi susţine că în toate satele din jurul Vidinului se vorbeşte româneşte. „Limba română am pomenit de la moşi-strămoşi. La recensământ, mai sunt unii care vorbesc pe româneşte, dar se declară bulgari pentru că aici s-au născut.”

 

O singură biserică românească – tot la Sofia

Reprezentanţii românilor din Bulgaria spun că după anii 2000 au primit un sprijin din partea României. S-au ţinut cursuri de română printr-un proiect pilot. Au fost deschise câteva ziare româneşti. Apoi acest sprijin a devenit tot mai vag, pentru că românii din Bulgaria nu au şi cetăţenie română, iar astfel, „noi nu aducem voturi României. Am primit mesaje clare din România. Banii vor fi redirecţionaţi către cei care dau voturi. Până la momentul actual, noi considerăm că nu am primit sprijinul necesar. Din partea Bulgariei cu atât mai mult. Bulgaria sprijină „vlahii”, pentru că ei sunt puntea de dezbinare şi de rupere a românilor”, afirmă Ivo Gheorghiev.

Dacă comunitatea românească din Bulgaria nu are parte de şcoli româneşti, în ceea ce priveşte presa şi biserica românească – e jale, îmi spune un român din Vidin. „Biserica este încă la etapa în care se salvează pe ea însăşi. Am avut o biserică într-o localitate aflată la 20 km de Vidin unde părintele a slujit în limba română. Acum nu mai slujeşte. O face uneori doar la cerere”.

Biserica ortodoxă română Sfânta Treime din Sofia este singura biserică românească din Bulgaria care ţine de Patriarhia Română. Preotul Neluţ Oprea spune că această biserică este frecventată atât de români, cât şi de bulgari. Slujba se ţine în două limbi. „În mod normal şi principial este să se ţină slujba în limba română. Dar în varianta în care la ora nouă dimineaţa, când începe Sfânta Liturghie, sunt numai bulgari în biserică, mi se pare absolut normal să încep în limba bulgară şi după aceea, când vin românii noştri de la Ambasada României sau de la Ambasada R. Moldova la Sofia, să continui în limba română”.

 

Vizita ministrului de Externe la Sofia

Pe 13 iulie curent, Andrei Marga, ministrul de Externe al României, a efectuat o vizită de lucru la Sofia, la invitaţia omologului bulgar, Nickolay Mladenov. Marga s-a întâlnit şi cu reprezentanţi ai oamenilor de afaceri români şi ai comunităţii româneşti din Bulgaria. La dorinţa ministrului de Externe al României, presa nu a fost prezentă la această întâlnire. Însă, imediat după vizita la Sofia, presa românească a titrat: „În timpul vizitei în Bulgaria, Marga a uitat de românii din ţara vecină”. Asta am auzit şi de la alţi români din Bulgaria. „Politicienii vin, ne salută şi ne spun la revedere. Dar problemele rămân aceleaşi”, mi-a spus un participant român la întâlnirea cu ministrul de Externe.

ig

Ivo Gheorghiev, reprezentantul românilor din Bulgaria, susţine că nu este posibil să se păstreze un neam fără istorie, fără învăţământ, fără limbă, fără tradiţii. „Ne-am păstrat până acum pentru că am avut tradiţii, muzicieni buni care cântau istoria neamului românesc. Aşa ne-am păstrat ca neam. Însă nu-i mai avem nici pe aceştia. Au murit. Acum am rămas orfani, din orice punct de vedere. Şcoală nu avem. Copiii noştri nu mai vorbesc româneşte, tocmai pentru că niciodată n-au învăţat corect să vorbească. Bulgarii spun despre noi că românii sunt ţigani, românii sunt mămăligari, şi asta creează o jenă într-o persoană”, afirmă Ivo, care a ţinut să mai sublinieze că România este şi acolo unde e un singur român. Dacă e pe Lună, şi acolo e România.

IURIE SANDUTA

România Libera

 

 

ELEV  SUPERIOR

 

 

Prin 1930, Liceul Traian din Turnu-Severin era apreciat în ţară ca unul din cele mai serioase în care cel puţin 30% dintre elevi rămâneau repetenţi sau corigenţi. Cele mai grele materii erau limba latină, unde directorul liceului, Stoenescu făcea ravagii. Dimineaţa la intrarea pe poarta şcolii directorul inspecta fiecare elev interesându-l ţinuta, mai întâi cozorocul de la şapca să nu fie spart la fotbal, încolo costumul cachiu trebuia să aibă pe mâna stângă numărul de ordine al fiecărui copil iar dedesubt clasa.

De exemplu eu, în clasa I am avut numele greşit pentru că un copil care mi-a scris cererea, în loc să scrie „Sandu Cristea” a scris „Sanda  Cristea”, deci aveam nume de fată, aşa că până prin clasa a-III-a am purtat nume de fată. Acest nume se potrivea cu firea mea de copil zâmbitor şi delicat, care îi respectam pe toţi copii, fiind mai mici sau mai mari.

Elevii din clasa a – VII –a şi a – VIII –a se dădeau pe lângă mine să le dau felul doi de mâncare, care consta într-un ciolan de curcan, gânsac sau o felie de carne de porc. Mie nu îmi plăcea carnea şi le dădeam felul doi pe câte o gogoaşă, aşa că pupitrul meu în afară de câteva caiete, în partea dreaptă era plin de gogoşi, pe care eu le ţineam rezervă pentru vremuri critice şi din care se înfruptau şi colegii mei mai flămânzi, veniţi de la liceu după cursuri.

N-o să mă credeţi dar până la Crăciun în clasa I am dat felul doi domnului Mituş Mateiaş, elev în clasa a – VIII –a, fiu de cheferist din Tâmna, sat pricopsit pe lângă o gară mică de olteni.

Mi-a mers tare rău în primul trimestru şi poate că două luni n-am încetat să plâng de dorul fraţilor, părinţilor şi mai ales mă punea pe gânduri  situaţia văcuţei şi a caprei mele, Bărzuica, pe care le iubeam ca pe soarele de pe cer. Aşa că nu puteam învăţa din cauza grijilor. Aveam nota trei pe flanc la toate materiile cu excepţia dixterităţilor, ca de exemplu la religie, purtare, muzică, desen, gimnastică, la care aveam 10.

Nu cred că acest liceu să fi avut un elev mai prost decât mine, care de fapt nu cunoşteam bine încă alfabetul latin, nu ştiam nici să citesc româneşte. Prima lecţie pe care am citit-o în limba română a fost „Iepurele” dintr-o carte de zoologie din clasa I. M-a învăţat să citesc un coleg mai mare de la mine din sat care mi-a fost ca şi frate de la tinereţe până la bătrâneţe, Boris Păşuică. Grija lui principală era ca să pun accentul pe a doua silabă, ceea ce la pronunţia iepurelui ieşea prost de tot şi atunci îmi dădea un pumn în cap deşi nu avea dreptate.

Sunt sigur că un elev mai pârlit şi mai slab decât mine la propriu şi la figurat nu a avut acest liceu de când s-a zămislit el pe această urbe. Se poate lăuda cu cel mai slab elev identificat la ora actuală.

Necazul mare era că profesorul meu de desen, Simionescu pusese ochii pe mine şi nu mă scotea din „sârb”, ceea ce pe mine mă necăjea foc şi  nu o să vă miraţi cum de a ajuns năpasta să cadă pe mine un nume pe care l-am iubit cel mai puţin şi din a cărui cauză a trebuit să trec clandestin frontiera în România ca să învăţ carte românească.

Dar ce s-a întâmplat? La o lecţie de desen, eu ne-având creioane colorate în afară de culoarea verde, a trebuit să desenez o şatră de ţigani, iar caii mucaliţi ai ţiganilor erau toţi verzi, încât profesorul pe chestia asta a făcut mult timp haz de necaz. Încercam zadarnic să-l conving că eu nu sunt sârb, că sunt român şi mă simt jicnit, însă fără nici un pic de şansă am rămas cu acest nume.

Prin clasa a – II-a începusem să învăţ bine, aveam note bune la toate materiile şi chiar odată am avut un 8 la limba română, dar nu vă spun acum pe ce ştiinţă s-a bazat regretatul meu profesor de limba română, Dumitru Papadopol când mi-a dat nota 8, fiindcă este vorba de o întreagă istorie. Şi aşa cum nu ştiţi că acest profesor filozof a murit la stuf în Dunăre cu sângele supt de lipitori, prin anul 1958, nu o să ştiţi nici de ce eu am reuşit să iau cea mai mare notă din clasă la limba română.

Pe măsură ce creşteam şi învăţam mai bine, eram tot mai apreciat de elevii din clasa a – VII –a şi a – VIII-a care aveau faţă de mine o simpatie nestăpânită încât nu ştiau cum să mă atragă în clasa lor de meditaţie, aşa că începuseră să mi se ridice fumurile pe la nas. Până aici autorul meu preferat era Petre Dulfu cu „Isprăvile lui Păcală” şi „Povestea lui Dumnezeu”, dar de aici în acolo am început să citesc pe Lucian Blaga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu.

După ce am trecut în clasa a- II – a şi sub numărul 225 am mers la „Ciaprazărie” şi mi-a scris cu fire de aur „clasa a -II- a”. Eram mândru de acest II şi nu îmi luam ochii de la acest număr. Nu o să mă credeţi dar copii în vremea aceea, atunci cânderau în clasele mai mari mergeau cu nasul pe sus şi nu-i băgau în seamă pe cei mici, cum eram eu, pentru că se zicea că se înjosesc cu mojici şi mucoşi ca noi.

Era atunci obiceiul ca elevii din clasele inferioare să-i salute pe cei din clasele superioare. Într-un fel eu eram în clasa a –II-a, într-o clasă superioară faţă de cei din clasa a –I-a care încă îşi ştergeau mucii cu podu palmei. Închipuiţi-vă că de la internatul Liceului Traian, care se afla în Muzeul Porţilor de Fier de azi până la liceul Traian era cam un kilometru. Dacă mergeai singur pe această direcţie puteai să dai peste 10-20-50 de copii în clase mai mari şi pe care trebuia să-i saluţi dacă vroiai să scapi cu nasul ne-spart, pentru că aşa era regulamentul.

Salutul de fapt avea rostul lui, dacă ştiai să saluţi frumos îndoindu-ţi şira spinării puteai să fii apreciat şi simpatizat fie de elevii mai mari, fie de domnul secretar al liceului Ştianţă, fie de pedagogi; ori pedagogi erau o mulţime: unul era Ionescu Brambura care alerga după noi la spălător cu un ciomag să ne spălăm repede dimineaţa la ora 6. Mai aveam pedagogi pe profesorul Strugaru care era un om serios şi când pleca la câte vreun examen la Bucureşti sau undeva, mă punea să dorm la el acasă, să am grijă de nevasta lui cât este plecat şi să îi păzesc cireşul din faţă, care făcea cu ochiul la copii.

Însă odată mergând către liceu, dându-mi seama că sunt elev superior trebuia să-mi iau rolul în serios şi să-i pocnesc pe copii mai mici din clasa a –I- a care nu ştiau să-i salute pe elevii superiori.

Ori când treceam eu pe lângă un elev din clasa I, trecea un elev superior şi el trebuia să mă salute. Iar eu ca să-l prind în flagrant mă uitam ţintă doar va uita să mă salute. Dar iată că am şi dat peste client; trece unul mic şi sfrijit pe lângă mine cu ghiozdanul încă la spate făcându-se că nu mă vede

–         Stai mă blegule, îi zic eu, tu vezi cine sunt eu?

–         Văd, zice el, eşti un elev tâmpit

–         Ce vorbeşti mă? Tu nu vezi că eu sunt un elev superior, sunt în clasa a –II- a, boule!

–         Şi ce dacă eşti?

–         Tu nu ştii că trebuie să-ţi saluţi superiorul?

–         Ba ştiu, da uite m-am grăbit

–         Eee uite acum îţi dau eu un pumn în nas să-ţi curgă bulionul şi să ţii minte că atunci când treci pe lângă un elev superior să-l saluţi, blegule! Şi l-am pocnit, iar inferiorul meu a plecat spre casă cu bulionul în nas.

–         Aşa se întâmplă când ai de a face cu superiorii!

De la un timp chestiunea asta cu salutul ajunsese un chin pentru că de la internat până la liceu puteai să saluţi pe cei superiori, uneori de 50 – 100 de ori şi trebuia să stai cu mâna pe şapcă aproape tot timpul.

Colegul meu, Popescu Jiana, fiu de învăţător din comuna Jiana Mare – Mehedinţi are o inspiraţie genială faţă de ceilalţi, care tratau salutul cu indiferenţă. Ce se gândi el? Să pună T- ul la ceafă iar şapca să o pună sus pe litera T, încât să se afle veşnic în salut. Şi asta i-a mers vreo câteva zile până când a fost prins de pedagog de Brambura şi l-a urmărit cu toroipanul prin internat şi l-a pălit cu câteva.

Noi copii obişnuiam ca să trecem într-adins prin faţa şepcii lui ridicată deasupra capului cam cu o palmă, căruia îi răspundeam reverenţios la acest ingenios salut.

S-a auzit chestia asta şi prin oraş, a auzit-o găzarii, bragagii, covrigarii, bozagii, tinichigii şi alţii, încât el i-a cunoscut pe toţi şi cum se terminau lecţiile la liceu dau o alergătură în centru până la primărie, unde oricum trebuia să dea de nea Osman Baiaram Bragagiul, care pentru acest salut îi dădea un pahar de bragă gratis. De aceea avea şi motive să se laude faţă de alte calfe că el este salutat până şi de elevii de la liceul Traian.

Nici Tiberie, servitorul nostru de la internat, omul de nădejde a madamei Aman, bucătăreasa internatului n-a rămas nepăsător faţă de acest salut care adusese mai mult haz şi necaz decât bucurii copiilor din clasele inferioare. Ce să facă el să fie şi mai interesant decât Popescu Jiana? A luat măgarul internatului, i-a confecţionat o şapcă LT în frunte, iar pe partea stângă a lipit un număr scris cu fir de aur şi cu clasa a –V- a, deci măgarul era în clasa a –V- a pe când noi eram abia în clasa a –II- a.

Când ieşeau copii de la liceu pe la prânz, el aşeza măgarul la intrarea în curtea internatului spre dreapta unde se vedeau nişte urme de biserici din vremea romanilor şi cum măgarul păştea dintr-un polog de iarbă, avea grijă să-l atenţioneze pe fiecare elev să salute măgarul din clasa a -V- a. Copii cum observau numărul şi clasa măgarului îşi schimbau mutra posomorâtă şi neapărat se îmbujorau şi pe figură apărea un zâmbet care-i impunea o anumită atitudine de bucurie, saluta măgarul şi intra fericit la internat.

Nici lui Tiberie nu i-a mers figura asta prea mult pentru că directorul internatului, profesorul de matematici, Silagy a observat batjocora şi i-a dat o păruială să o ţină minte, că aici se află în cetatea Drubeta a împăratului Traian şi că nu este cu oile pe la satul Căscaţi.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL                                       

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă  –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y  –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge  –  Gelu, ger, geam

Gi, gi  –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

01.02.2013                                           

Colegiu de redacţie: Florin Băran,Maria Sandu, Sergiu Dema, Georgevici Dan

ASTRA ROMÂNĂ, Bulevardul C.D. Loga Nr. 7 · Timişoara · 300021 · jud. Timiş,

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

In memoriam – Cris¬tea Sandu Timoc Apostolul românilor ne-a părăsit!!!

1

S-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, marele patriot român din Timocul sâr­besc, prozatorul, poetul, istoricul şi folcloristul Cris­tea Sandu Timoc. Născut în satul Zlocutea, de pe ma­lul drept al râului Timoc, regretatul apostol al ro­mâ­nilor timoceni a lucrat, în timpul celui de al doilea război mondial, la ambasada României din Bel­grad, trimis de Mareşalul Ion An­to­nescu, la recomandarea lui Iu­liu Maniu. S-a refugiat apoi în Ro­mânia, la Timişoara, având in­terdicţie de a

intra în Iugoslavia şi, mai târziu, în Serbia. Con­du­cea Asociaţia „Astra Română pen­­­tru Banat, Porţilede Fier şi Ro­mânii de Pretu­tindeni” şi revista săptămânală „Da­­cia Aure­liană”.

Deşi i-au fost încredinţate dem­ni­­tăţi publice im­por­tante, nu s-a îmbogăţit, după re­ţeta politi­cie­nilor de pe la noi, ci a dat totul pentru pro­păşirea neamului său oropsit, de pe Valea Timo­cu­lui sârbesc şi bulgăresc. Strân­gea cu grijă cărţi, cal­culatoare, haine, mobilier, hârtie tipografică, colecţii de ziare şi reviste româ­neşti, pe care le dona periodic peste Dunăre.

Pentru Cristea Sandu Timoc, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică, de-a lungul seco­le­lor de după Hristos, înainte de invazia slavă, din se­­colul al VII-lea. A suferit mult din cauza iubirii sale ne­condiţionate pentru neamul românesc. Vreme de 60 de ani, n-a avut voie sau n-a îndrăznit să-şi vizi­teze satul natal, ştiindu-se urmărit de forţele de secu­ritate sârbe. În copilărie, trecuse Dunărea înot, să în­veţe carte românească la Craiova şi apoi să se întoar­că în Zlocutea, ca dascăl la prima şcoală a românilor timoceni. N-a avut acest noroc. Recunoscându-se român şi nu „vlah”, el a devenit „inamicul” numărul unu al autorităţilor sârbeşti, care au demolat şcoli şi biserici pentru a şterge spiritualitatea românească a jumătate de milion de oameni. Parcă-l văd: de câte ori mă opream să-i iau un interviu, într-un birou din Piaţa Victoriei nr. 3, din Timişoara, mă întâmpina la o masă încărcată de cărţi şi ziare, din care nu lipsea co­lecţia de „Formula AS”.

Ţinea la publicaţia noas­tră, aprecia programul nostru de luptă editorială pentru cauza românilor din jurul României. Mărunt de statură, îmbrăcat modest, zâmbea generos pe sub ochelari şi începea şirul povestirilor şi noutăţilor din Ti­­moc, înainte să-i fi pus vreo întrebare. Depănând amintiri din copilărie, avea farmecul unui Creangă bal­canic, folosind regionalisme uitate chiar şi de ti­mo­cenii săi de baştină. Odată cu plecarea lui în lu­mea celor drepţi, românii timoceni, nevoiţi încă să îndure destule persecuţii din partea bisericii, auto­ri­tă­ţilor şi ultranaţionaliştilor sârbi, au pierdut un în­drumător şi un părinte iubitor.

Dumnezeu să-l odihnească în locuri edenice, pre­cum este Valea Timocului!

 

Ion Longin Popescu

Formula AS

 

Cristea Sandu-Timoc

           (8 septembrie 1916- 7 august 2012)

2

Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea, Serbia) poet şi folclorist a fost fiul Gherghinei (născută Rima) şi al lui Petru Sandu, ţărani. Face primele patru clase în limba sârbă în localitatea natală. Trecând clandestin frontiera, urmează cursurile liceului la Turnu Severin (1929-1932), continuate la Şcoala Normală din Târgu Jiu şi încheiate, în 1937, la Şcoala Normală din Craiova. Între 1945 şi 1949 este student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A frecventat, în acelaşi timp, Academia de Studii Comerciale şi Industriale, secţia pedago­gică, precum şi Facultatea „Maxim Gorki”, abandonată în cele din urmă. Revenit în Iugoslavia după absolvirea Şcolii Normale din Craiova spre a efectua serviciul militar la Zrenjanin, solicită sprijin la oficialităţi pentru înfiinţarea de şcoli în limba română şi fondează la Vîrşeţ cenaclul Junimea Bănăţeană.

În 1939 se refugiază în România în urma unui proces pentru propagandă românească. În timpul războiului lucrează în Ministerul de Externe şi al Propagandei, conducând activitatea culturală în Comitetul Românilor Timoceni, al cărui preşedinte va fi între 1942 şi august 1944. În 1945 se află tot în Ministerul de Externe, iar din 1946 la Ambasada României din Belgrad. În 1948, în urma numirii Anei Pauker ca ministru de externe, îşi dă demisia. Este, un timp, cercetător la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, condus de Victor Papacostea, iar din 1949 funcţionează ca profesor la Liceul Zootehnic din Ciacova (Timiş) şi la Liceul de Fete din Timişoara (1951-1953).

Arestat, în martie 1953, sub acuzaţia de „spion titoist”, e condamnat la 5 ani de muncă forţată. Ulterior i se schimbă calificarea infracţiunii în „activitate intensă împotriva clasei muncitoare” şi e condamnat la 6 ani de temniţă grea, cu confiscarea averii. Ieşit din închisoare, se angajează secretar-şef şi biblio­graf la Facultatea de Agronomie din Timişoara, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Banat, de unde se pensionează. Face parte dintre fondatorii asociaţiei Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, devenind secretar general coordonator.

Sandu-Timoc debutează în 1936 în revista „Izvoraşul”, publicând în aceeaşi vreme în ziarul „Nădejdea” din Vârşeţ. A colaborat la „Universul”, „Curentul”, „Timocul”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Timpul””, „Şcoala şi viaţa”, „Orizont”, „Familia”, „Tribuna”, „Steaua” şi „Folclor literar” (Timişoara).

În volumul debutului în poezie, Pasărea sufletului (1981), Sandu-Timoc fructifică simbolul folcloric al perpetuării amintirii celor morţi în gândurile celor vii. Peisajul este cel rustic, mai bine zis păstoresc, iar relaţia spiritual-material tinde să restituie sensul unei comuniuni cu profunzimile.

Tăcerea de piatră (1982) include o lirică a ruralului şi teluricului, proiectată pe ecranul unui relief aspru, pietros, în ambianţa căruia se descoperă credinţe, eresuri şi descântece, obiceiuri şi ritualuri specifice. Poetul evocă prezenţa strămoşilor, sugerând că existenţa se află sub semnul marii treceri şi al întoarcerii spre originar. Crescut pe un fond de sensibilitate arhaică, versul exprimă dorul acut de integrare în fire şi se individualizează prin lumea descrisă, prin meditaţia asupra existenţei, prin simbolurile de esenţă folclorică şi structura metaforică, ca şi prin limbajul arhaizant, ferit de preţiozitate sau livresc.

Pe de altă parte, Sandu-Timoc este cel mai autorizat culegător de folclor contemporan de la românii din Valea Timocului. Prima sa culegere, Poezii populare de la românii din Valea Timocului (1943), conţine balade antiotomane, haiduceşti şi fantastice, care demonstrează, printre altele, rolul românilor timoceni în vehicularea cântecelor bătrâneşti, în transmiterea motivelor pe ambele maluri ale Dunării.

Culegerea Cântece bătrâneşti şi doine (1967) se impune atenţiei atât prin caracterul ştiinţific al alcătuirii, cât şi prin bogatul capitol de balade (peste o sută de piese) fantastice, vitejeşti, păstoreşti, haiduceşti, de curte şi familiale. Alături de baladele timocene, figurează şi câteva cu largă circulaţie în Oltenia şi în Moldova.

O carte de basme prelucrate, Casa din Dunăre (1974), cu punct de plecare tot în folclorul românesc de pe Valea Timocului, este urmată de Coroana munţilor (1983), concepută în acelaşi fel şi conţinând povestiri, basme, snoave populare ce au ca sursă folclorul maramureşean, timocean şi aromân-macedonean, repovestite în limbajul şi stilul folcloric oral.

Bun cunoscător al istoriei românilor din sudul Dunării, luptător pentru identitatea culturală a acestora şi a celor din alte părţi ale Europei, Sandu-Timoc a publicat câteva cărţi referitoare la aceste aspecte: Istoria românilor timoceni (Dacia Aureliană) (1944), Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane) (1994), Mărturii de la românii uitaţi (9-13 milioane) (1995), Vlahii sunt români. Documente inedite (1997), precum şi broşura Memoriul românilor din Serbia de N-E Iugoslavia – The Memorial of the Romanians from North-West Serbia Iugoslavie, reprezentând comunicarea susţinută la Congresul FUEN de la Praga, din mai 1998.

 

Opera

 

Casa din Dunăre, Timişoara, 1974;

Pasărea sufletului, Bucureşti, 1981;

Tăcerea de piatră, Bucureşti, 1982;

Coroana munţilor, Bucureşti, 1983.

 

Culegeri

 

Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introducere de N. Cartojan, Craiova, 1943;

Cântece bătrâneşti şi doine, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1967;

Poveşti populare româneşti, Bucureşti, 1988.

 

 

 

O VIAŢĂ DEDICATĂ ROMÂNILOR TIMOCENI –

Cristea Sandu Timoc (08.09.1916 – 07.08.2012).

 

 

Astăzi am aflat o veste care m-a cutremurat.

Domnul Cristea Sandu Timoc, legenda vie a românilor timoceni, care şi-a dedicat întreaga viaţă cauzei românilor de la sud de Dunăre, a trecut la cele veşnice! L-am cunoscut în urmă cu 15 ani, când am început să mă implic în sprijinirea românilor din cele două Timocuri. Cărţile Domniei Sale : „MĂRTURII DE LA ROMÂNII UITAŢI”, Editura Astra Română, 1995, „TRAGEDIA ROMÂNILOR DE PESTE HOTARE”, ediţia a II-a (revăzută), Editura Astra Română – Timişoara, 1996 sau „VLAHII SUNT ROMÂNI” documente inedite, Editura Astra Română – Timişoara, 1997, au fost scrise, după cum îmi mărturisea, „cu gândul că vor putea fi de folos în primul rând politicienilor noştri, mai ales parlamentarilor, dar şi marelui public, care ar vrea să se informeze despre existenţa românilor din afara graniţelor ţării, despre care, la drept vorbind, se ştie prea puţin sau aproape nimic.”

Dar ce roman a fost viaţa acestui luptător!

Copil fiind, a trecut înot Dunărea şi a făcut şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova, visul lui fiind să deschidă şcoală românească în satul său natal, Alexandrovăţ – Zlocutea din Serbia, vis neîmplinit nici până azi! Condamnat pentru vina de a fi mers în România pentru a învăţa să scrie şi să citească româneşte, cu domiciliu forţat, a cules balade şi poezii populare din Timocul sârbesc şi din cel bulgăresc, pe care le-a publicat în 1943 cu sprijinul lui Iuliu Maniu, al dr. Nicolae Lupu şi al profesorului Nicolae Cartojan, care şi a prefaţat lucrarea, sub titlul: POEZII POPULARE DE LA ROMÂNII DIN VALEA TIMOCULUI!

Poeziile populare au apărut în anul 2007, într-o noua ediţie intitulată, la cererea autorului, „POEZII POPULARE DE LA ROMÂNII DIN TIMOC – NORD-ESTUL SERBIEI  ŞI NORD-VESTUL BULGARIEI”, la Editura Ager, cu un cuvânt înainte la Ediţia a II-a scris de profesorul universitar dr. Selian Brezeanu.

Până în ultimele clipe de viaţă, dl. Cristea Sandu Timoc a fost un luptător activ în susţinerea cauzei românilor timoceni cu speranţa ca autorităţile ţărilor în care trăiesc cei circa un milion de români din cele două Timocuri să le recunoască dreptul la existenţă. De asemenea să înţeleagă faptul că în noua conjunctură europeană, minoritatea română este o punte de legătură între ţara ai căror cetăţeni loiali sunt şi ţara mamă, beneficiind, pe bază de reciprocitate, de aceleaşi drepturi de care se bucură în România minorităţile sârbă şi bulgară. !

 

DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCĂ!

3

Profesor Christian Căpinaru

Cuvânt în pustiu

Scrisoarea I

 

        Prea stimaţi cititori,

Într-un moment solemn în care coboară pe pământ ca un fulger sfânt ideea de înţelegere şi pacificare a lumii , pentru care a luptat şi a murit până şi Domnul nostru – Iisus Hristos- noi, umilii voştri fraţi din Valahia sau Vlaşca, azi România, din partea Asociaţiei Astra Română Timişoara, ne adresăm cu emoţie şi cu speranţă vouă , românilor , fraţilor de peste Dunăre şi din alte zone , şi vă spunem că suntem  de aceeaşi limbă ,credinţă şi suflet românesc.

De asemenea vă dorim sănătate şi vă iubim şi pe cei de altă limbă şi credinţă care ne doriţi ori nu ne doriţi,  rugându-vă  să vă treziţi şi să dăm mâna  ca să ne dezrobim, politiceşte şi ideologic şi împreună să punem o temelie , să dăm speranţă celor umiliţi , uitaţi , dispreţuiţi şi înrobiţi , săraci şi striviţi de comunismul şi naţionalismul care ne-a exterminat în 12 provincii balcanice.

Vom lupta azi, mâine şi totdeauna pentru obţinerea garanţiei constituţionale a drepturilor -românilor din Timoc , Serbia , Bulgaria şi de pretutindeni – civile, religioase, politice, culturale, juridice, economice, etc. Pentru ca în  ţările voastre de baştină  să fiţi  recunoscuţi  ca minoritate naţională română şi  să se ştie că numele nostru vechi la început  a fost de mizi, vlahi, rumâni iar astăzi este de români, ceea ce este tot una oriunde am trăi. De aceea  îi rugăm pe confraţii sârbi, bulgari, greci,albanezi, etc , să citească enciclopediile lor vechi şi să vadă că moldovenii , vlahii, cuţovlahii,rămănii şi rumânii sunt cu toţii români ;  ceea ce este tot una indiferent că suntem aruncaţi de soartă în Moldova, în Ucraina, peste Dunăre în Serbia, Bulgaria, Grecia , Albania etc. Suntem un popor de aproximativ 22 de milioane în ţară şi vreo 13 milioane peste frontieră sau în alte continente.

Începând din data de 2 iulie 2007 ne-am gândit să stăm de vorbă cu voi de la distanţă , să ne sfătuim , să ne înţelegem şi să scriem cu toţii după priceperea noastră în acest jurnal pe e-mail : astra_romana_timisoara@ yahoo.com  .

Jurnalul va apare cel puţin săptămânal, ziarul nostru prin internet este  intitulat Dacia Aureliană iar interesul nostru public şi naţional este acela de a-i sprijini şi ajuta pe cei de jos, adică pe fraţii noştri din Balcani şi din alte ţări care nici azi în secolul al XXI-lea nu au recunoscută limba română în şcoli, biserici, radio , televiziune şi nu li se permite să  se ridice mai sus de folclor, deci nu au încă legalizată identitatea, un caz unic pe faţa globului pământesc.

S-ar putea ca unora să le placă articolele noastre iar altora să nu le placă . Este posibil să şi greşim pe undeva şi de aceea vă cerem anticipat scuze, toţi suntem trecători peste această lume, avem greşeli şi cerem iertare celor pe care i-am jignit sau  îi vom supăra cu ceva.

Articolele noastre urmăresc să vă informeze şi să vă documenteze , ele se bazează pe fapte şi nu pe invenţii  şi legende istorice .Aşteptăm să ne scrieţi , să ne daţi sfaturi , să ne trimiteţi documente xeroxate , fotografii sau alte probe despre persistenţa românilor în Bazinul Balcano-Carpato-Danubian.

Scopul nostru este să se dezvolte şi să propăşească limba noastră românească , românii să fie stăpâni în zona locuită de ei ,pe cultura , credinţa ,  viaţa  şi averea lor şi să nu mai fie trataţi ca un popor ocupat, înrobit aflat de 174 de ani prizonieri în ţara lor strămoşească.

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi , să vă dea sănătate şi pe foaia noastră Dacia Aureliană, care va apare , să fim uniţi şi să trăim în pace şi credinţă strămoşească.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

DE LA ZERO LA ORCHESTRĂ

 

 

Multe dintre lucrurile povestite de mine vi se par imposibile sau fenomenale, pentru că ele nu se petrec în viaţa noastră de zi cu zi şi de aceea eu încerc să redau întâmplările cât mai apropiate de realitate, pentru ca cititorul să aibă o imagine vie şi plăcută a momentelor acelora frământate din adolescenţa mea.

Mai întâi trebuie să vă spun că Şcoala Normală era o instituţie de învăţământ cu circuit închis. Dacă intrai aici, puteai spune adio universităţii şi unei cariere mai strălucite în învăţământul superior. Asta pentru că liberalii care se aflau atunci la putere, iar la învăţământ era doctor Constantin Angelescu, un mare boier, însă priceput, nu accepta să se înfiinţeze o Şcoală Normală Superioară, cum era la Paris pe lângă Sorbona şi de unde au ieşit cele mai ilustre figuri de cărturari şi oameni politici. Deşi mişcarea învăţătorilor din România era cea mai puternică dintre toate, unii spuneau că dacă un partid are învăţătorii de partea lui şi-au asigurat mandatele de deputaţi şi senatori. În fruntea asociaţiei era D.V. Ţoni, care lupta cu morile de vânt pentru ca normaliştii să poată candida şi la învăţământul superior.

Aşa am intrat eu în această filieră cu ochii închişi, aşa cum doi tineri se duc la căsătorie să semneze certificatul de căsătorie cu ochii închişi, numai să le facă pe plac părinţilor, fără să se cunoască unii pe alţii. Cam în aceste ape tulburi mă scăldam eu începând din clasa a V-a, fără să cunosc un solfegiu cu numărul 1, din metodica de vioară a lui Weber. Ceea ce mă descuraja şi mai mult era faptul că toţi colegii mei ştiau să cânte la vioară foarte bine, iar unii dintre ei erau adevăraţi maeştrii, încât compuneau tangouri, foxtroturi şi chiar valsuri, unul dintre colegii mei cel mai renumit era din Argeş – Mirea Constantin, lucru care pe mine mă uimea şi mă trântea la pământ în faţa neputinţei mele de a-i ajunge din urmă. Nici nu-mi puteam imagina cum o să promovez la vioară, că nu cunoşteam primele solfegii şi idee nu aveam de note.

Aşa dezamăgit şi disperat cum eram, pentru că nu aveam nici cărţi, nici vioară, nu-mi era uşor să fiu la curent cu toate cele ce se cereau la această şcoală. Cum stam şi meditam dezamăgit şi dezorientat, în capul meu învârtindu-se fel de fel de idei sumbre, deodată apăru lângă mine colegul Ion Grigorescu şi el din Argeş, un băiat simpatic, deschis la fizionomie şi cel mai înalt din clasă, care deasemeni cânta foarte bine şi dispunea de o vioară destul de scumpă, mă întrebă:

–                           Mă Sandule, te privesc din fundul clasei de câteva minute, te văd că ai gândurile încâlcite şi bat departe, ce e cu tine, te-ai smintit de tot de ţi-ai pierdut cumpătul, adică echilibrul?

–                           Nu-i adevărat, nu mi-am pierdut cumpătul.

–                           Zău, pe mine mă duci? Eu ştiu ce gândeşti tu, mă!

–                           Ce gândesc?

–                           Gândeşti o prostie şi tocmai de aia am venit eu, că îmi dau seama că eşti copil singur, nu ai pe nimeni şi nu vreau să fii un rătăcit şi să te pierzi în lume ca un netot. Eu ştiu că obsesia ta este că nu cunoşti vioara, aşa este?

–                           Aşa este, îi răspund eu.

–                           De aceea eu, după maiotica lui Socrate, vreau să-ţi vindec rana din suflet pe care am nimerit-o. Îţi propun să te învăţ să cânţi la vioară. Acum este septembrie, până prin luna martie când îţi vine ţine rândul, la litera S, poţi să înveţi să cânţi un solfegiu din metodica lui Weber şi să iei o notă mare, fără ca Traian Elian să sesizeze că tu n-ai idee de vioară şi tot ce ştii tu este ceva mnemotehnic, adică tu cânţi „ca lăutarul după ureche”.

Aşa am început să alegem din metodică un solfegiu, dar după numărul 100, de unde alegeau solfegiile numai elevii cei mai buni. Nu-mi amintesc numărul, însă îmi plăcea melodia şi am izbutit să o învăţ pederost aşa că o puteam executa şi în vis, şi după spusele colegului meu Grigorescu, făceam progrese, la care el nu se aştepta.

Nu mă lăsam şi în fiecare zi făceam o oră, două exerciţii la vioară. Ştiam să cânt pederost solfegiul care era scris pe două pagini şi din nenorocire trebuia să fac o mică pauză ca să întorc pagina şi acolo mai mult mă ajuta colegul decât priceperea mea. Aşa s-a întâmplat că a venit primăvara cu ghiocei, cu toporaşi, cu brebenei şi toate mergeau strună.  Apropiindu-se şi ziua cea mare în care îmi venea rândul după catalog şi întâlnirea cu ilustrul meu profesor de muzică şi vioară era inevitabilă.

„Acum ori niciodata, dacă iau acest examen sunt ca şi scăpat din iad, dacă nu-l iau sunt pierdut!”. Încă de duminică, am făcut câteva rugăciuni la biserica Maioreasa, unde cântam în cor şi eram tenor destul de apreciat de profesor dar şi de dirijorul Oprea, un elev mai răsărit din a VIII –a.

Iată că a venit şi ziua marii încercări, m-am închinat pe furiş, gândindu-mă la muma şi la tata care zăceau în mormânt, încă de când eram copil şi îi rugam să mă ajute. Am aşezat într-o solemnitate deosebită partitura pe trepied, am ridicat puţin capul spre cornul ferestrei privind spre cer de unde mă urmărea Dumnezeu şi am început să cânt. De la prima parte Elian era încântat de progresele mele, venea lângă mine, parcă să mă împingă să cânt tot mai bine. Mi-a întors partitura şi astfel am scăpat de o piedică. Până la urmă totul a fost aproape perfect, am făcut doar câteva mici greşeli, m-a felicitat şi mi-a scris în catalog nota 8. Eu am rămas încremenit că am izbutit să iau o notă de trecere şi nu rămân corigent sau repetent. Profesorul nu s-a lăsat şi a elogiat progresele mele convins că are în faţă un fenomen bun de băgat într-o orchestră, lucru pe care după câteva zile a şi făcut-o, spre dezamăgirea mea.

Spre deosebire de profesorul meu, colegii mei mă socoteu o adevărată nulitate în materie şi nu-şi făceau iluzii cu nota 8 obţinută cam prin şmecherie de la profesor.

Într-o zi m-am pomenit în sala de mese, unde mâncam aproape 500 de copii, când pedagogul de serviciu a anunţat solemn că va citi o listă foarte importantă şi să nu se audă „psss” în sală. El a dat citire la o listă cu numele elevilor cei mai realizaţi şi cu note mari la vioară, care vor pregăti pentru Teatrul Naţional opereta „Baba Hârca”, pe care a recomandat-o profesorul nostru de actorie de la Teatrul Naţional, Costache Comăneanu, un personaj cu faţă rotundă, rotovei şi o cu burtă care ieşea în evidenţă, o palmă deasupra curelei. Printre iluştrii membri ai orchestrei s-a auzit şi numele meu. Însă toţi elevii, atât mici şi mari ştiau că eu sunt o nulitate în materie, de aceea la auzul numelui meu, nu s-au putut stăpâni şi au izbucnit în râs, în timp ce eu înfricoşat m-am zgribulit sub masă. În ziua fixată pentru repetiţie am urcat în sala de muzică şi am încercat să găsesc o soluţie mai convenabilă pentru a ieşi din încurcătură. M-am apropiat de profesor cu vioara în mână şi l-am rugat cam aşa:

–                           Domnule profesor, vă rog să mă iertaţi, dar eu am fost bolnav, sunt bolnav şi voi fi, am temperatură, îmi zvâcneşte capul şi mă dor creierii, nu pot să cânt, să renunţaţi la mine.

–                           Nu se poate, fără tine nu putem prezenta la Teatrul Naţional opereta, stai jos că nu ai să mori.

–                           Domnule profesor, se învârte sala cu mine, nu văd nimic şi nu mă simt bine, şi în acelaşi timp rup o coardă de la vioară în speranţa că îl voi convinge să mă retrag.

Însă profesorul nu se lasă, vine la mine îmi ia vioara şi găseşte o coardă nu ştiu pe unde şi mi-o aşează la loc.

–                           Măăi ce mă fac? Acum domnul profesor o să vadă că sunt o turpitudine, o nulitate şi jumătate care merit să fiu corigent la vioară.

Mă aplec pe sub bancă, îmi dau un pumn în nas, dau două şi al treilea şi nu curge sânge. Îi spun unui coleg să îmi dea el un pumn, să mă salveze de la corigenţă. Dar nu are curaj şi eu fac încercări disperate, doar oi pocni nasul ca să curgă sânge. În fine izbutesc, „Doamne ajută” zic, mă simt oarecum scăpat, mă mânjesc pe faţă, mă ridic cu vioara în braţe ca o mironosiţă şi simulez un tremurici de domnişoară abia şoptind:

– Domnule profesor, acu mă vedeţi că abia mă ţin pe picioare?

–                           Du-te mă dracului la doctorul Albu să-ţi dea o aspirină şi vino îndărăt.

Eu am şters-o ca un viclean, am coborât şi dus am fost pentru totdeauna pierzându-mi urma din orchestră.

Nu ştiu ce s-o fi întâmplat dar pregătirea operetei a durat vreo lună şi ceva, că domnul profesor Traian Elian nu a mai trimis după mine. Opereta a avut loc la Teatrul Naţional Carol I din Craiova, eu am partcicipat doar în corul operetei, fără ca profesorul să sesizeze „mişculanţele” mele.

Asta am vrut să vă spun şi să mă credeţi pe cuvânt că nu am exagerat nimic.

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL                                       

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă  –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y  –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge  –  Gelu, ger, geam

Gi, gi  –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

10.01.2013                                            

Colegiu de redacţie: Florin Băran,Maria Sandu, Sergiu Dema, Georgevici Dan

ASTRA ROMÂNĂ, Bulevardul C.D. Loga Nr. 7 · Timişoara · 300021 · jud. Timiş,

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Tradati de statul român, românii din Timoc pierd lupta cu statul sârb. Consiliul Europei a acceptat oficial “naţiunea vlahilor” în Serbia!

• publicat la: 5 February 2012
http://www.napocanews.ro/2012/02/tradati-de-statul-roman-romanii-din-timoc-pierd-lupta-cu-statul-sarb-consiliul-europei-a-acceptat-oficial-natiunea-vlahilor-in-serbia.html

Consiliul Europei a transformat întreaga comunitate de români din Valea Timocului din Serbia în … valahi. În data de 25 ianuarie 2012 Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a votat un amendament la rezolutia 1632/2008 prin care a prelungit monitorizarea Serbiei in problema acordarii drepturilor legitime vlahilor DAR A CONSFINTIT INTRODUCEREA LIMBII VLAHE IN SCOLILE SI MASS-MEDIA DIN TIMOC.
Romanii din Timoc au primit o noua si grea lovitura. Posibil ultima si posibil definitiva… Cu alte cuvinte Consiliul Europei a fost dus de nas de sarbi in privinta STANDARDIZARII LIMBII SI ALFABETULUI VLAH, ca fiind diferite de limba romana. O noua inventie sarbeasca pe filiera ruso-bolsevica acceptata de democratiile europene in secolul XXI… Romanii din Timoc NU VOR AVEA DREPTUL LA LIMBA MATERNA-ROMANA in scoli, mass media si biserica pentru ca nu depasesc pragul minim de 15%, conform standardelor europene si in concordanta cu ultimul recensamant al populatiei din Serbia, din 2002! Dar in schimb sarbii au unda verde pentru introducerea limbii si alfabetului vlah, pentru ca vlahii depasesc pragul de 15% dar ca etnie distincta!
LIMBA VLAHA este O INVENTIE 100% POLITICA dupa modelul limbii moldovenesti.
Un aspect de importanta si gravitate deosebite a avut loc si anterior, in cursul lunii decembrie 2011, in regiunea Timocului sarbesc (Serbia de Rasarit). Consiliul National al Minoritatii Vlahe din regiune si Asociatia Gergina (reprezentante ale comunitatii vlahe, stipendiate de la Belgrad cu suma de 68.000 Euro/2011) au facut public, in ziarele centrale sarbesti, ca s-a incheiat procesul de standardizare al alfabetului limbii vlahe, in doua variante ce vor fi folosite in viitor, in interiorul comunitatii (in variantele cu caractere
chirilice si respectiv latine). Ambele variante de scriere cuprind cate 35 de semne grafice, corespunzatoare, chipurile asa zisei limbi a vlahilor.
Din traducerea respectivului articol, publicat de ziarul sarb Novosti, reiese ca nu au fost implicate foruri stiintifice/academice din Serbia, ci ca mai degraba, respectiva standardizare a fost facuta de membrii unui ONG (Gergina), care au testat alfabetul prin Internet (forumuri de discutii) si au votat respectiva decizie in cadrul Consiliului National al Minoritatii Vlahe (entitate OFICIALA), care primeste anual de la Belgrad suma de 68.000 Euro, pentru activitati de prezervare a culturii si traditiilor specifice respectivei minoritati. Asadar, Consiliului National al Minoritatii Vlahe, finantat oficial si sprijint tacit neoficial de la Belgrad (probabil de Ministerul Minoritatilor Nationale si de cel al Culturii), declara public ca s-a incheiat procesul de standardizare al limbii vlahe si poate propune in 2012, in mod oficial, RESPONSABILILOR DIN MINISTERUL EDUCATIEI DE LA BELGRAD SA INTRODUCA MANUALE SCOLARE, DICTIONARE, ATLASE ETC IN LIMBA VLAHA IN TIMOCUL SARBESC, dupa care sa invete tinerii romano-vlahi!
ACUM AU INSA SI GIRUL FORURILOR EUROPENE!
Pana in urma cu doi ani de zile Consiliul National al Vlahilor eracondus de pro-romani si purta denumirea de Consiliul National al Rumanilor, in prezent acesta a fostpreluat sub control de sarbi.
Stefan Timoceanu

Criza dar nu pentru UDMR. Minoritatilor le-au fost sporite fondurile pentru 2012. Romanii din Covasna , Harghita si Mures 0 lei! Romanii din afara frontierelor discriminati.

• Marţi, 31 Ianuarie 2012 Bucuresti, Romania/Romanian Global News
http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/politic/4539–criza-dar-nu-pentru-udmr-minoritatilor-le-au-fost-sporite-fondurile-pentru-2012-romanii-din-covasna–harghita-si-mures-0-lei-romanii-din-afara-frontierelor-discriminati.html#Scene_1

In timp ce Forumului Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures care reprezinta 400.000 de romani din cele trei judete si care apara identitatea acestora in fata presiunii asimilationiste a partidelor maghiare si a guvernului de la Budapesta nu i s-a alocat nici un leu, Uniunea Democrată Maghiară din România va primi şi în acest an cei mai mulţi bani din totalul fondurilor prevăzute în bugetul pe 2012 şi alocate către Departamentul de Relaţii Interetnice, sprijinul financiar fiind însă mai mare comparativ cu sumele date in 2011, transmite Romanian Global News.
Si fondurile alocate celorlalte minoritati din Romania, unele cu numar simbolic, vor creste in 2012.Modul de repartizare a banilor a fost stabilit de Guvern prin hotărâre, fondurile fiind rezervate organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cele care primesc subvenţii de la bugetul de stat, scrie Mediafax.
Conform actului normativ, din suma totală de 79,2 milioane lei (faţă de 73,7 milioane lei anul trecut), Uniunea Democrată Maghiară din România va primi 17,1 milioane lei (faţă de 15,98 milioane lei primite la începutul anului trecut), Asociaţia Partida Romilor „Pro-Europa” va încasa 11,1 milioane lei (faţă de 10,3 milioane lei la începutul anului trecut), iar Forumului Democrat al Germanilor din România îi vor reveni 6,2 milioane lei (faţă de 5,7 milioane lei la începutul anului trecut).
Fonduri vor mai fi alocate, printre altele, şi către Uniunea Ucrainienilor (6,4 milioane lei faţă de 6 milioane lei), Comunitatea Ruşilor Lipoveni (4,3 milioane lei faţă de 4 milioane lei), Uniunea Armenilor (3,3 milioane lei faţă de 3,1 milioane lei).
Banii vor fi folosiţi pentru cheltuieli de funcţionare a sediilor,costuri de personal, acţiuni culturale, investiţii în bunuri mobile şi imobile, cofinanţarea programelor UE.
Actul normativ mai prevede că, la solicitarea Departamentului pentru Relaţii lnteretnice şi cu aprobarea ordonatorului de credite, vor putea fi acordate avansuri de până la 30% din valoarea contractelor de finanţare încheiate pentru derularea acţiunilor, programelor şi proiectelor interetnice şi de combatere a intoleranţei, fără solicitarea unei scrisori de garanţie bancară.
Daca, pentru doua milioane sase sute de mii de minoritari din Romania se aloca suma de aproape 19 milioane de euro, exceptand banii alocati minoritatilor de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Culturii sau Parlamentul Romaniei, ei bine pentru cei 10 milioane de romani din afara frontierelor Romaniei , guvernul aloca circa 2 milioane de euro!
Discriminarea romanilor din afara frontierelor ca si a celor 400.000 de romani din Harghita si Covasna si Mures este evidenta si este condamnabila. Ce fac parlamentarii alesi de romanii din afara frontierelor? O parte importanta a lor apartin Puterii? De ce daca nu au fost ascultati de propriul partid nu am vazut un singur parlamentar ca isi da demisia? Este aceasta o forma de a raspunde romanilor din afara frontierelor pentru ca au adus la putere actuala coalitie?!
Ori criza este doar pentru romani, dar pentru minoritari nu?
Romanian Global News

“România – o ţară înconjurată de români”
Nicolae Iorga

Noi date vin sa intareasca ultimile mele descoperiri de date istorice asupra romanilor din sudul Dunarii si nu numai. Marea surpriza vine azi din istoria maghiarilor, descrisa in Gesta Hungarorum, ceva ce nu era de conceput cu putin timp in urma! Avem pe harta descrierilor din Gesta, faptul ca Bulgaria era o tara locuita de vlahi, Transilvania era la fel o tara locuita de vlahi si slavi. Oltenia si Muntenia era valaha si ea, dar avem pentru prima oara atestat ca si Croatia era locuita tot de vlahi, iar in sudul Serbiei si Bosniei gasim denumirea de dalmatieni, la ceea ce venetienii si ragusanii numeau Valahia Neagra! Tot aici gasim si tara lui Glad care era tot valaha si este indicata ca fiind tot o tara bulgara, dar si tara lui Morot sau, dupa cum numim noi Menumorut de pe Tisa! Dar surpriza vine in zona dintre Tisa si Dunare unde gasim o mare surpiza: „Zalan Bolgar Orszaga” care tradus in limba romana inseamna Tara bulgara Zala, unde nu este indicata nicio etnie!!! Probabil autorul hartii a lasat la intuitia si deductia noastra sa intelegem ce fel de populatie traia in aceasta tara bulgara, vazand ca Maramuresul era cuprinsa in aceasta tara numita bulgara de ei! In Bulgaria „clasica pentru noi” din sudul Dunarii sunt indicati doar vlahii ca populatie!! (sublinieri cu rosu pe harta).
Si daca ne gandim ca harta se refera la perioada 1196-1203, adica in timpul constituirii taratului Vlaho-bulgar al Asanestilor, cred ca ne-am lamurit din aceasta harta de ce era denumit tarat vlah cu numele de Bulgaria! O mare clarificare pentru acel timp istoric ce explica evolutia statului condus de Asanesti dupa 1200 pana in 1278 si urmatoarea evolutie a basarabilor de dupa ei .

autor descoperire :Bagiu Ovidiu Ilie
Asociatia FAPTE (inregistrata la OSIM )

Scrisoare deschisă poporului român – Mesajul tăbliţelor de la Tărtăria

Popor român ,
Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum,
să îţi aminteşti cine ai fost,
cine eşti
şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!
Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut , crescut şi educat în graniţele sale ?
Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria, şi o recunosc toţi cei care le-au studiat. Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ?
Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat ?
Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile ?
Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta ?
Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ?
– Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci;
– Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam.Tu taci;
– Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci;
– Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci;
– Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci;
– Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile “ la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci;
– Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:
1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci;
2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise “ la expoziţie“ în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci;
3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională.Tu taci ;
– Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci ;
– Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase , de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci;
– Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit. Tu taci;
– Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată.Tu taci;
– În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci;
– Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci;
– Dacă te îmbolnăveşti , nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci;
– Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României, (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac. Tu taci;
– Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii pentru că eşti prea bogat în viziunea lor sau nu meriţi ce ai câştigat , iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.Tu taci;
– Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci;
– Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci;
– Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te consulte pe tine . Tu taci;
– Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri fără să le pese de interesul naţiunii trădând jurământul făcut la investire. Tu taci;
Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi tu taci. Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci ?

Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.
Acesta este mesajul nedescifrat până acum, al tăbliţelor de la Tărtăria!

“Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem.
Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, renunţările la ideal.
Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului”

– Arhimandritul Iustin Parvu
http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php

Tăcem din gură
Radu Gyr

Din tot, ne-a mai ramas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecati in piatra dura
cu pumnii stransi, tacem din gura.

Tacem, parc’am tacea de veacuri
ca niste funduri vechi de lacuri.
Si ferecat in bezna sura,
de mii de ani, tacem din gura.

Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
noi, numai cremenea tacerii.
Ei, biciuri cu batai si ura,
noi, urias inghet pe gura.

Deasupra vremii si genunii,
tacem ca spinii si taciunii.
Tacem ca lama de custura,
tacem mereu, tacem din gura.

Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie si ciocane
si orice zi e-o muscatura.
Scrasnind din dinti, tacem din gura.

Tacem ca lacatul pe use,
tacem ca focul sub cenuse,
tacem… dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesatule.

Un zgomot bubuie departe,
se darmã parca ziduri sparte
si parca lanturi cad in zgura.
Noi asteptam, tacem din gura.

(Inchisoare Aiud)

Hai găzaruuuu!

Dacă nu mergeai drept spre liceul Traian , ci o coteai la dreapta , la un pas era strada mare care tăia Severinul în două .Partea dinspre miază-zi adăpostea instituţiile cele mai însemnate cum sunt gara, spitalul Grecescu ,cele trei biserici, teatrul naţional, primăria liceul Traian , gradina publică , Turnul lui Sever, apoi cele două picioare ale podului împăratului Traian şi cetatea Drubeta unde puteai găsi atâtea încăperi pentru soldaţii romani din prima sută de ani de după Hristos.
Puteai admira camerele de încălzire cu aburi sau apă caldă din timpul iarnii care se aflau chiar în faţa internatului .
În cealaltă parte spre miază-noapte rămânea cartierul în care răsărea silueta gigantică a bazinului de apă, aşezat în partea mai sărăcăcioase a oraşului. Însă mai la nord de tot , în afara oraşului, nu departe de şcoala normală care numai ce se construise, se afla o pădure lăturalnică numită Crihala pe care noi copiii o vizitam îndată ce dădea primăvara , numai să adunăm primii ghiocei, viorele, toporaşi, brebenei şi alte flori.
În latura dinspre răsărit, imediat sub ruinele cetăţii Drubeta curgea un pârâiaş murdar pe care se scurgea sângele boilor şi vacilor de la abator. .
În centrul oraşului primăria se înălţa cu o faţadă impunătoare în faţa unui parc pe care locuitorii şerpuiau din zori până în seară neavând altă distracţie.
Pe noi copiii de la liceu ne atrăgea Piaţa Mare, piaţa de fân, piaţa de lemne şi mai ales un cort verde aşezat în piaţa de fân în care aveau loc programe de lupte greco – romane. Cortul nu adăpostea mai mult de 100 de oameni iar intrarea pe 2 lei ni se părea destul de scumpă şi cu toate acestea în toată penuria care ne covârşea nu ne lăsam să nu participăm sâmbăta şi dumineca la luptele greco-romane , unde personajele principale erau un bulgar şi un român, amândoi graşi de peste 100 de kg ,care luptau pe viaţă şi pe moarte ca nişte gladiatori să ne dovedească câtă putere au. Învingea când românul , când bulgarul.
Dacă urcai mai sus de piaţa de fructe auzeai strigând :
,,Grăbiţi domnilor, grăbiţi, aici este devastarea bucătăriei Covice , cu doi lei spargi o oală, toată chestiunea se reducea la achitarea taxei de intrare de doi lei pentru care primeai o bilă pe care o puteai arunca ţintind o oală mare ,mică , mijlocie, cum se întâmpla. Eu ţinteam o oală mare pe care niciodată nu am spart-o, Sava, colegul meu de clasă şi consătean ţintea nişte ulcioare agăţate prin fundul dughenii şi aşa se risipeau bănuţii noştri puţini pe asemenea fleacuri. Încălzirea oraşului în vremea ceea se făcea cu lemne sau cu gaz ;lemnele veneau de la munte , un car costa aproape 100 de lei, însă cei mai mulţi nu puteau cumpăra lemne şi preferau să se încălzească cu gaz.
Transportul lemnelor se făcea şi cu trenul, tocmai de la Baia de Aramă din munţi; trenul nu era obişnuit ci o mocăniţă mică în care puteai sări din mers şi ajungeai tocmai la munte unde se încărcau vagoanele din localităţile Broşteni şi Cloşan.
Mocăniţa trecea cam la vreo 5 m de grajdul de vite al lui mama Veta dincoace de râul Pleşuva din satul Puţinei, iar staţia terminus a mocăniţei era pe câmpia Severinului nu departe de regimentul 85 infanteri şi de podul Gruii de la marginea Severinului.
Dacă nu ar fi fost găzarii în impul iernii nu ştiu cu ce se vor fi încălzit sărăcimea urbei. În timpul iernii era un freamăt al găzarilor şi dacă nu exagerăm mişunau pe toate străzile , îmbrăcaţi slabuţi uneori cu ghete făcute ferfeliţă una de o culoare alta de altă culoare , unii cu şapcă de ofiţeri , alţii cu veston de majur numit şi tablagiu . Fiecare avea cartierul lui şi de asemenea de la distanţă erau cunoscuţi pe felul cum strigau clienţii să profite de această binecuvântare pe care le-o aduce gazul în sobele de tinichia special făcute ca să încălzească câte o cameră chiar două.
Iar dacă vroiai să găteşti o mâncare, să faci o pâine aveai un primus, o maşinuţă înaltă de vreo 30 cm în care se punea un litru de gaz şi puteai gătii pentru o familie , ba mai la urmă coceau şi o pâine sau un cozonac. Ca să fie folosit primusul la întreaga capacitate puteai aşeza pe el două- trei ţigle care mai încălzeau fie o camera fie o intrare .Pentru omul obişnuit găzarul era important pentru că vindea gazul cu numai 1 lei pe litru şi aleargă toată ziua cu vasele în cobeliţă de la un capăt la altul al străzilor.
Cei mai versaţi şi mai puternici în plămâni, mai vârtoşi cu voce de baritoni, aveau în strigăt o chemare ca de ritual mistic încât opreai o clipă să asculţi mesajul cuvenit.Iată cam cum suna strigătul:
,, Găzaru, găzaru, găzaaaruuu, uite găzaru , vine găzaru , ieşi la găzar , găzaaaruuu, găzaaaaruuu, hai gâz gâz , hai gâz gâz .’’
Dar dacă urcai sus pe strada Smârdan auzeai un găzar tenor care striga în felul acesta :
,,Gâsu mă, gâsu gâsu, gâsu gâsu , hai gâsu gâsu şi tot aşa până ostenea ’’, însă cei mai delicaţi găzari aveau voce de sopran şi purtau şepci de elevi de liceu, ale căror strigăte spărgeau tăcerea de gheaţă a cetăţii :
,, Hai gâs gâs, hai gâs gâs, gâsu băăăă, ce nu vezi gâsu??’’ După ce umplea bidonul clientului lansa în vânt o ultimă strigare care să îndulcească atmosfera îngheţată cu temperatura peste -10 grade.
Vocea îngheţată a găzarului se risipea peste cetate ca o adiere străluminată de un înger din gura căruia se mai auzea spre colţul străzii pierzându-se găzaru băă, găăăzaru , găzaru boule, ce nu vezi găzaru, şi oamenii se strecurau unul pe lângă altul lăsând un freamăt de mângâiere în inimile acestui nemângâiat copil care se scălda în cuvintele hai gâz gâz , gazu mare băă. Săriţi , nu vă înghesuiţi, marfa mea numai lapte şi cafea, aşa e marfa mea . Aici, aici veniţi la Giorgică Olteanu unde nu dă omu degeaba banu…. ,,prăvălie oltenească făr de uşi şi făr de geam ,să va fie de haram , la toţi cei din Şimian, cu fabrică de rogojini şi pe şele cu prăjini.’’

Cristea Sandu Timoc

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria

Donăm

– Cărţi pentru bibliotecă.
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr
Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

06.03.2012 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria


 Donăm:

 

–          Cărţi pentru bibliotecă.

–          Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).

–          Două calculatoare folosite.

–          5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.

–          „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.

–          Revista „Magazinul Istoric”-colecţie  din perioada comunistă.

–          Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).

Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

 

 

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Dacia Aureliana 11.11.2011

 

FIGURI DE HAIDUCI VESTIŢI: HAIDUCUL STÂNGĂ, LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA ISLAMIZĂRII

 

Istoria Haiducului Stângă se încadrează în istoria comună a românilor nord şi sud-dunăreni. Haiducia vremii moderne, cea din secolul trecut, se revarsă în miscările de eliberare natională, formând adesea forţa de şoc a acestora. În Bulgaria, de pilda, ultimii haiduci se încadreaza în miscarile din 1878. Macedonia, partial şi în Bulgaria, haiducii devin după aceea ce cunoastem sub numele de comitagii. Aduceau aci metodele lor de lupta făurite în decursul luptei lor cu precadere anti-otomane.Cazul haiducului român sud-dunărean Stângă se distinge tocmai prin aceea că el ia atitudine înverşunată împotriva islamizarii forţate, fiind, după câte socotesc, ultimul de acest fel. Caracterul anti-islamic, anti-otoman, este tradiţional în baladă. În cazul lui Stângă, consumat la anul 1844, documentele rămase în arhivele turceşti şi cele romaneşti, confirmă aproape întru totul spusele baladei populare sud-dunărene pe tema haiducului şi luptei sale.

Într-o carte de „Legende populane româneşti. Legende istorice” se găseşte următoarea povestire frumoasă despre Haiducul Stângă devenit legendar si din care noi redam aci un fragment socotit mai caracteristic.

„… Stângă trăia într-o stâncă din Apa Rece, care locuinţă prezenta un drum destul de periculos la intrare. Poarta locuintei lui era o simpla gaura pe care nu se putea pătrunde decat în pozitie orizontala, pe branci. Era lunga de vreo 2-3 metri. Intrai apoi intr-o incapere mare, lucrata in piatra; de aci dădeai intr-o alta usa mai mica pe care nu poti intra decat tot asa punandu-te pe branci. Se zice ca, dupa ce s-a trecut această uşă mică, urmeaza o camera spaţioasa de marmura, în mijlocul căreia se afla o gramada de galbeni; iar deasupra acesteia e corpul neînsufleţit al lui Stângă, care în mana tine strans o spada de aur;

La o alta intrare dupa usa cea mica s-ar afla doi oameni cu cate un revolver in mana fiercare si cari sunt de cauciuc. Cel care e hotarit sa intre cu orice pret in vagauna, nu se sperie de prezenta acestor figuri. Un alt spectacol îi stă în cale, anume: un fel de mecanism special construit din arcuri si care in momentul atingerii lui produce un zgomot infernal. Cel ce vrea sa inainteze cade atras de aceste arcuri, iar deasupra capului sau se lasă un cutit mare si-i taie capul.

Se spune in sfarsit c-ar fi murit în această scorbură de stâncă un personaj care ar fi facut mare bine românilor”.

Aceasta este legenda care în chip mai pregnant reflectă povestirile caracteristice mai ales regiunii sud-dunarene referitoare la primejdia de a se atinge de o comoara ascunsa, aproape imposibilitatea de a ajunge in posesia ei, decat numai respectand anumite ritualuri oculte.

Cine s-ar putea gândi însă că in cazul de fată este vorba de un personaj real, Haiducul Stângă, care a existat şi-i cunoastem istoria? Adevărul este tocmai acesta.

Stim, in urma cerctetarilor efectuate, ca acum peste 130 de ani un om din Satul Nou al Banatului, actuala Voivodina, s-a afirmat in sudul Dunarii ca mare haiduc, luptator impotriva islamizarii fortate si razbunator al nedreptatilor sociale din vremea sa.

Acesta a fost Gheorghe Obedean, devenit ulterior vestitul Haiduc Stângă, erou al unor balade cântate si astazi, până „mai ieri-alaltăieri”, in tinutul Vidinului si in zona invecinata a Crainei Negotinului (in Serbia). Personalitatea lui Stângă a ramas totodata viu intiparita in memoria poporului, dupa cum se vede si din alte relatări orale, dintr-o serie de traditii locale legate de numele lui, nu numai in zonele amintite, ci si in nordul Dunării, in Oltenia. Numai pe meleagurile de obarsie ale acestui om, intruchipare a unei viguroase rezistente impotriva opresiunii, vreau sa spun acolo in Satul Nou si in Banat in general, nu s-au pastrat ecouri. Faptul este explicabi, de altfel, intrucat ispravile temerare ale haiducului s’au desfasurat in tinuturi departate de acela al nasterii sale. Asemenea intamplari sunt frecvente in istoria haiduciei. La Bodeşti, bunăoară, locul de obarsie al haiducului roman Grozea (despre care V. Alecsandri si-a scris prima poesie) nu se cântă niciun cantec al acestuia, ci in schimb s’a cantat toata vremea balada lui Iancu Jianu care cu acele parti de loc n’a avut nimic de a face.

Rare sunt si cazurile cand autenticitatea unor fapte de haiducie, de obicei afundate in anonimat si expuse mistificarilor, poate fi verificata prin informatii sigure. Istoria Haiducului Stângă, reflectată in creatia orala a poporului, retine atentia noastra si prin aceasta imprejurare exceptionala, anume: traditia îşi gaseste confirmarea întocmai in documentele vremii, adica in sursa istorica autentica, informatii contemporane scrise gasindu-se in arhiva Ministerului de Externe din Bucuresti, in arhivele Craiovei si in cele turcesti.

Cat priveste elementele foarte bogate ale traditiei, acestea sunt cuprinse inainte de toate, in patru variante ale baladei despre Haiducul Stanga, numarand fiecare intre 347-703 versuri.

Din coroborarea tuturor informatiilor, orale si scrise, rezulta istoria adevarata a vietii lui Stanga intre anii 1807-1844 si a haiduciei lui intense in ultimii patru ani ai vietii, desfasurata in Bulgaria, Serbia si Oltenia.

Stoian Stângă, nume cu care este cunoscut in baladă si in legenda, iar dupa adevaratul sau nume, Gheorghe Obedean, s-a nascut pe la anul 1807 in Satul Nou, pe atunci sub stapanirea Austriei.Acest fapt reese din declaratiile proprii ale haiducului in fata organelor de ancheta. Parintii lui Stanga au fost Petre Obedean si Stanca, tarani, desigur saraci, din amintitul sat. Stanga a avut si un frate, pe nume Nicolae, mai in etate decat el cu zece ani. Cei doi frati vor face haiducie laolalta.

Dupa moartea Stancăi, pe la anul 1824, Patru Obedean paraseste Satul Nou si pleaca in lume impreuna cu fiii sai, Nicolae si Gheorghe. Se stabilesc, dupa cum arata insusi Stângă:  La satul Zaiceri, langa granita Timocului, despartitoare catre serbia si Turcia. Asadar, dupa notiunile vremii, foarte departe de locurile natale.

Acolo, la Zaiceri (Zaiecear) isi duc existenta muncind pamantul.

Avem motive sa credem ca partea orasului in care a trait Patru Obedean cu feciorii sai va fi fost Vlasca Mala -Mahalaua Romanilor, cum este in orasele acestei zone. Întrezărim la Obedeni o viata grea. Familia este lovita de nenorociri. Pătru se casatoreste in acel oras cu o localnica, dar aceasta moare dupa scurt timp. La randul sau fiul Nicolae se casatoreste si are sase copii. Îi moare insa si lui sotia, îi mor si cinci copii, in viata ramanand doar unul -Ioan. Nicolae este nevoit sa slugareasca pe la diversi negustori de vite din partea locului, acei cunoscuti “gealapi“

Porecala “Stângă“, Pătru o va fi dobandit dupa obiceiul locului ca fiecare sa aiba o porecla, pusa in cele mai multe cazuri dupa vreo insusire mai caracteristica. Iar numele Stoian, deasemeni foarte frecvent pana astazi printre bastinasii din zona Vidinului si a Zaiecearului, i se va fi dat, ne gandim, prin analogie cu numerosi haiduci care au acest nume.

O mare cotitura survine in viata Obedenilor, mai cu seama a fratelui mai tanar, Gheorghe-Stoian, in anul 1833. În aceasta vreme moare Pătru, tatăl. Are loc apoi actiunea de eliberare din partea Serbiei a unor fasii de teritorii ramase sub stapanire turceasca inca de la inabusirea rascoalei sarbe (1804-1813), printre acestea si tinutul invecinat Zaicerului. Alipirea acelor tinuturi a decurs in mod relativ pasnic, exceptie facand tocmai punctul Zaiecear. Aci au avut loc lupte sangeroase intre sarbi si turci, pentru partea sarba ele soldandu-se cu un mumar considerabil de morti, precum si de prizonieri cazuti in mainile turcilor.

Printre participanti la aceste lupte, luati apoi robi de care turci, se gasea si Gheorghe Obedean. Prins, el a fost dus la cetatea Vidinului si tinut un an de zile in temnita acesteia. Dupa aceea este repartizat ca rob la Husein turcul, drept rasplata pentru ca acela se remarcase in luptele de la Zaiecear. Dupa vreo cinci ani de robire la Husein, Gheorghe Obedean-Stângă este trecut tot ca rob in proprietatea chiar a pasei de Vidin.

Daca mai inainte a reusit sa reziste eventualelor presiuni de a se turci, acum, cand a fost repartizat la curtea pasei, opunera -dupa cum se vede- nu i-a mai fost lui Stoian-Pătru cu putinta fara riscuri pentru viata. Cum: sa fie rob la pasa si sa ramana pe mai departe crestin-ghiaur? El insusi, Stângă, spune ca a fost trecut la islamism in urma unor torturi si persecutii, altfel ar fi fost sa i se “piarda viata cum s-a intamplat cu altii“, in aceeasi situatie.

Balada arata in felul urmator aplicarea torturii, la care s-a procedat dupa vreo doua luni de detentiune in temnita pe chestia refuzului sau de a se turci:

Un mangal de foc lua

Şi în brate i-l punea

Şi cu fruntea că-l pripea

Până apa că-l trecea!

Miru din cap îi scotea;

Din numele lui-Stoian,

Îi punea nume: Hasan.

Of, Hasan, Celi-Hasan!

Pe de alta parte, unele varinante ale baladei atribuie un rol de seama in turcirea silita, nasului tradator -Niclocea. Acesta ar fi fost de faţă la moscheia din Vidin, când, îi tăia, îi da-n gura de-o mânca.

Mai târziu, în momentul când se răzbună asupra nasului perfid, Stângă după cum arată o altă variantă a baladei, i se adresă acestuia cu următoarele cuvinte de repros:

O, naşule, dumneata!

Nu-ţi fu milă si păcat

De pe mine mă turcişi,

Numele mi le schimbaşi;

Din numele cresştineşti,

Îmi pusesi alte, turceşti:

Din Stângă, Deli-Hasan!?

Oricum va fi fost, Stângă n-a putut ierta autoritatilor si tradatorilor islamizarea-turcirea forţată. El făuri un plan de cruntă răzbunare, pe care-l si traduse ân fapt prin actiunea sa haiducească.

Îceputul acestei haiducii cade, potrivit documentelor scrise, in anul 1840; adica la un timp relativ scurt dupa momentui islamizarii. Iar pe acesta noi il determinam in baza calculului fazelor in robirea lui Stanga, relatate de el insusi. Balada spune si ea:

 

Când oi zice colălie,

a plecat în haiducie!

Nu pleca de sărăcie,

ci pleca de dusmănie!

Staruinta cugetului de a scapa de robie si de a reveni la legea pravoslavnica, se vede limpede din relatarea documentara ca, cu prilejul unei vizite la Vidin a polcovnicului Solomon din Tara Romaneasca, care a avut loc prin 1840, Stângă a cătat o ocazie potrivita ca sa-i comunice acestuia dorinta sa. Momentul socotit prielnic a fost scăpat însă din cauza ca mai multi dintre turcii prezenti stiau romaneste. Polcovnicul Solomaon reprezenta pe atunci mare autoritate militara in tara.

Acum însă, Stângă se folosi de împrejurarea că după turcire fusese pus găvaz (slujitor armat) al pasei si ca atare avea libertatea de miscare.

Găvaz la pasă-l punea

Si credinta ca i-o lua.

Până la primavara,

Tot ca găvaz îmi umbla.

El a putut sa-si organizeze ceata, apoi, la momentul oportun, sa se lanseze in haiducie. Mai intai a adus la Vidin pe fratele sau Nicolae si l-a pus sa slujeasca pe la diversi turci din Vidin. A initiat in planul actiunii haiducesti pe insotitorul sau de slujba Dinu, apoi si pe fratele acestuia, Craciun.

Datorita asadar acestor imprejurari, Obedenii au putut sa cunoasca indeaproape situatia turcilor si a o folosi in scopul haiduciei. Ulterior s-a alaturat cetei un al saselea combatant, pe nume Calin Ungureanu din Alova, tocmit la turcul Hasan ca cioban cu 100 lei pe an la 100 de oi. Acesta a adus cu sine si armele ce i le daduse stapanul sau, turcul, pentru pază la turmă.

Cei sase amintiti figureaza in documente ca membri ai cetei cazuti ulterior in mainile autoritatilor. Au fost insa si altii, preum : Zagare si Ali pandurul din Bregova (sat romanesc sud-duarean), Dinu din Clujmir (in Oltenia) s.a.

Balada populara vorbeste deasemeni, totdeauna, de nucleul cetei alcatuita din patru haiduci, care sunt, ca si in documente: Stângă, fratele său, nepotul său de frate, al patrulea fiind indicat uneori ca nepot de frate, alteori ca văr primar. Dar numele lor, înfara de acela al lui Stanga, sunt in balada altele si anume: Craciun, Dumitru si Stancu, descrisi si ei ca turciti, cu noile lor nume: Ismail, Mahmud si Arap Buzat. In schimb, Dinu si Calin sunt infatisati in roluri de gazde si de sprijinitori activi ai cetei. O alta modificare fata de realitatea oglindita in documente este aceea ca in locul numelui de persoana Calin, apare localitatea Calinic (existenta in tinutul Vidinului). In unele variante ale baladei Ioan a devenit “Nica din Gradscov“. Dupa cum numele lui Nicola, fratele lui Stanga, dispare in fata omonimului nasului tradator, Nicola-Nicolcea. Dupa cum se stie insa, asemenea confuzii de nume, frecvente in balade, nu modifica totodata si esentialul in nararea faptelor.

Plecarea cetei in haiducie a avut loc, dupa toate probabilitatile, in primavara anului 1840. Este verosimila nararea baladei ca Stanga, pentru a-si camufla iesirea in haiducie, sa fi uzat de pretextul ca merge la vanatoare. Pe acest motiv a obtinut arme de la pasa, precum si cainele de vanatoare al acestuia. Dupa ce astfel a adormit vigilenta pasei, aducandu-i in cateva randuri vanat bogat de iepuri, intr-o zi Stanga a repudiat copoiul spre cetate, legandu-i la gat o tinichea cu înstiintarea scrisa pe ea:

“Haiduceste Stângă-n pace, ca n-ai, pasă, ce-i mai face!“   Iar el s-a ascuns atunci in  cetatea latina  de la Albotina, unde s-a adunat nucleul cetei.

Alegerea lui Stanga ca “harambasa“ al cetei se face printr-un procedeu stravehi: “Ei ciomagu că dădea, de trei ori Stângă cădea“.

Procedeul consta in a tine bastonul drept si fiecare apuca cu palma intreaga pe rand. Acela caruia îi revine sa apuce ultimul la varf, are castig de cauza, adica este ales. Se zice ca el “cade“, adica pe el a cazut alegerea. (In vremurile mai din urma procedeul se mai folosea la jocuri de copii). Juramantul s-a depus, dupa cum descrie balada : “cu genunchi pe sabioara“ ; adica juramantul pe arma. Actiunea lui Stanga, dupa cum reese din datele traditiei, iar indirect se vede si din cele consemnate poarta trasaturile clasice ale haiduciei pozitive, cea care loveste in exploatatori, sprijina saracimea si are de partea sa simpatiile poporului.

Una dintre ispravile cele mai de seama savarsite de ceata lui Stanga, descrisa cat se poate de amanuntit in balada, a fost una totdeauna ravnita de haiduci: pradarea masselor din partea stapanirii otomane. Undeva  “mai sus de Bointa“, ceata pândi cu rabdare pana ce surprinse haznaua in trecere, adica banii briului de la raia, adunati si trimisi de catre “paşa Petco din Gramada“. Erau mai multi desagi plini de galbeni. Trupul “haznagiului“ strans legat pe cal, a fost lasat sa fie dus la Vidin, spre incredintarea pasei. Acesta, n-a putut decat sa exclame disperat: “Of, săracă maică-mea, rău ne arse Stângăcuma! “ si sa trimita potera. Masura sortita esecului deoarece haiducul se retrasese in adapostul sau sigur de la Apa Rece, descrisa in legenda sus amintita, deasemeni in balada. Dar actiunii lui Stanga îi este proprie si trasatura cealalta a haiduciei: lovirea totodata in reprezentantii nemusulmani ai paturii instarite, de multe ori tot atat de lipsiti de scrupule ca si turcii. Cele cateva calcari de prada savarsite in zona Vidinului pentru procurarea celor strict necesare cetei (hrana, imbracaminte) si drept razbunare impotriva elementelor pactizante cu turcii, raman minore fata cu actele de calcare in stil clasic, ca pe vremea lui Jianu si Stefan Bujor sau a lui Tunsu si Grozea, savarsite acum de Stanga asupra ciocoilor din nordul Dunarii.

Balada descrie o astfel de calcare la Calafat unde Stanga a pornit pe motivul exprimat cu humor in textul baladei: “N-am văzut galbeni de Tară, haid să mergem, frătioară! “. Alta data motivul trecerii in Ţara Romaneasca este exprimat cu sobritate:

“Acolo traiesc ciocoi!

Sa iau cativa gălbiori,

Să mai dau si la săraci,

Să-si cumpere boi si vaci“.

Autoritatile din Tara Romaneasca identificuau in Stanga pe autorul unor atacuri haiducesti savarsite in tinutul Mehedinti. La 11 Noembrie (1840), comitetul carantinelor si ocarmuirea Mehedintului raportau la Bucuresti ca in ziua de 19 Septembrie, precum si in alte zile mai înainte, o ceata a efectuat mai multe calcari asupra arendasilor (ciocoi) de pe marginea Dunarii si ca haiducii au reusit sa-si asigure trecerea pe malul sudic al fluviului. Polcovnicul Solomon, cunoscut inca din vremea lui Ioan Caragea si dupa aceea ca sef de potere impotriva haiducilor, s-a edificat ca ceata a fost condusa de Stoian Stanga.

In baza acestor prime informatii, este delegat “cavalerul“ Nicolae Barbiceanu sa ia legatura cu vamesul de partea sarbeasca, Craciun (!), de la care acesta afla ca Stoian Stanga ar fi trecut din Iasicova (localitate sud-dunareana) prin Serbia si s-a retras peste apa Timocului in Turcia.

La propunerea Departamentului dinlauntrul Ţării Romanesti, Secretariatul statului (Ministerul de externe) face demers pe langa pasa de Vidin, cerandu-I sa ia masuri in vederea prinderii lui Stanga. Drept raspuns, pasa de Vidin înstiintă la 1 Aprilie (1841) ca Stanga a fost prins si pus in temnita, iar interogatoriul lui a fost trimis la Istanbul. Corespondenta insa n-a dat rezultatele asteptate, haiducul n-a ajuns in mainile autoritatilor romanesti. Nici nu mai intalnim alte documente din care sa ne lamurim se s-a intamplat cu Stanga si cu ceata lui in intervalul dintre Aprilie 1841 si Octombrie 1843, cand ceata reapare urmarita de turci.

Pentru aceasta perioada de timp revenim la balada, care ne da elementele unei haiducii larg desfasurate. Intai de toate ea ne infatiseaza pe numerosii sprijinitori ai cetei din diverse localitati: Nica si Tufita din Gradscov, Ion Dodolocu din Varf, Gheoghe Bilan din Ganzova , Ion Dodolocu din Varf, Gheorghe Bilan din Ganzova, Nicolce din Vidin (infatisat apoi ca tradator), Marin Lubenita si Nicolina Stambeana din Cosova, mosul Dumitru din Calinic si Goguta din Zlokutea, Mosul-Diura din Bracevat, Mihai Fuior din Iasenovat, Mosul-Stan din Rabova. Trebue sa mentionam ca toate satele aci mentionate din nordul Bulgariei, tinutul Vidinului, au fost si sunt pana astazi locuite de romani. Numele persoanelor se vad clar romanesti.

Vine, in al doilea rand, evocarea, cu descrieri mai largi si pitoresti, a locurilor unde se reintalneau haiducii sau isi savarseau ispravile: Haiduc-Cesma, Teiova, podul Belvina, Dincovita, Apa Rece, cetatea de la Albotina, Chiova, Varf.

Insfarsit, materialul cuprins in cele patru variante ale baladei se impune atentiei printr-o bogata si pretioasa informatie asupra caracterului haiduciei lui Standga. Ea are toate trasaturile distincte ale unei forme de lupta populara impotriva raului, spre binele celor asupriti. Ceata se calauzeste dupa principii morale inalte, totdeauna urmate de catre adevaratii haiduci. Intruchiparea acestora este capetenia cetei, Stanga.

Astfel, decum porneste ceata la actiune, Stanga îi cere sa evite a calca locurile cu semanaturi; adica sa nu nesocoteasca munca plaugarului chinuit, ci sa tina drumul pe razoare. Atunci cand ceata intra intr-o pivnita pentru a lua de ale mancarii si bauturii, Stanga îi previne pe cetasi sa nu ia peste cele necesare, sa nu faca risipa, deoarece:

Noi ce-om bea si om mânca,

Aia nu e sărăcia

Ca să luati sama aciia:

Sa nu sloboziti munca,

Că ne blăstamă lumea.

La impartirea prazii intre haiduci, Stanga deasemeni da dovada de dezinteres material. El ia doua parti din prada: “Una pentru arambasie, alta pentru voinicie“. O face insa formal; caci indata dupa aceea cedeaza camarazilor de ceata toata partea sa, cu cuvintele: “Cand oi zice avrameasa, duceti la copii acasa! “

Cand, intr-o fuga de potera, haiducii scapa intr-o cânepă calcand-o si distrugand-o, Stanga tine sa-i lase cultivatorului o straita cu bani, drept despagubire:

 

O traistuta c-alegea,

Cu cutitili săpa,

Traista în pământ băga,

Baierile-afar-lăsa.

Aceasta, pentru ca:

Lui halal sa-i fie blaga!

Cand oi zice bob de orz,

S-o manance sanatos.

Sublimul gest de a cumpara taranului sarac boi si vaci, au pur si simplu a-i da bani pentru a-l scapa de saracie, gest atrubuit atat de frecvent haiducilor romani, nu lipseste nici in cazul lui Stanga:

Îti dau trii sute de lei,

Sa te duci maine la Dii,

Iti cumperi pereche de boi,

Sa-ti iei cărugean si plug;

Poimâne te văd arând,

Adânc cu plugul brăzdând!

Cu aceste cuvinte ofera Stanga ajutor unui taran sarac ce trudea din greu cu sapa pe o coasta cu pamant sterp. Alta data se spune ca haiducul: “Multa blagă aduna, l-a săraci o împărtea“.

O asemenea capetenie nu numai ca este respectata, dar se bucura si de afectiune profunda. Balada ilustreaza aceste sentimente prin descrierea împletirii aproape rituale a părului lui Stângă de catre ceilalti haiduci:

Părusoru-i pieptăna;

Împletea coada cu parale,

parcă e o fată mare;

si o lungea pe spinare,

de trei ori o-ncolacea,

ca balaur-le sclipea,

sup căciulă o băga.

Actiunile cetei lui Stanga au nelinistit, desigur, in cea mai mare masura autoritatile turcesti de la Vidin, devreme ce acestea au ridicat foarte puternice potere, obligand ceata sa treaca peste Timoc in Serbia, in toamna anului 1843. Ele solocitau de acuma ajutorul autoritatilor sarbesti si romanesti la urmarirea si prinderea vestitului haiduc.

Initial, Stanga isi pornise ceata spre Dunare. Potera turceasca i-a atinut insa calea si intr-o lupta Stanga a fost ranit in picior. Ceata s’a indreptat atunci spre satul Halova (romanesc) de unde era Calin, iar de acolo iesind prin tinutul Servii peste Timoc, tot prin paduri au coborit la marginea Dunarii. Insusi Stanga delara ca au umblat prin paduri, ascunzandu-se de turci.

Haiducii cautau scapare in Tara Romaneasca. Ei reusesc sa puna mana pe o luntre si sa traverseze Dunarea in apropiere de insula Ada-Kaleh, debarcand la Varciorova, in ziua de 7 Octombrie.

Avand cunostinta de acest fapt de la un dregator sarbesc, autoritatile din Tara Romaneasca iau toate masurile pentru prindere. Raportul subocârmuirii plasii Jiului in aceasta privinta suna astfel: “Prin intr-adins stafeta ce cum sa primi dela cinstita ocarmuire a judetului Mehedinti, cu nr. 8902, va incunostiintam cu aceasta ca Joi, la 7 ale urmatoarei luni, vestitul Stanga, impreuna cu alti sase tovarasi, dupa de au savarsit in Decidea (dincolo de Dunare), adeca in Turchia si Servia, nenumarate fapte netrebnice, apoi gonit fiind de acolo, au trecut in coprinsul acelui judet si intrand in padurea mare, coprinzandu-i, s-au facut nevazuti. Si, desi din parte-i s-au loat cele mai serioase masuri spre a lor dovedire si prindere, dar, pentru ca acest talhar este cunoscut, ca, dupa a lui obisnuinta savarseste in tot chipul netrebnicii, ocarmuirea grabeste iarasi printr-adins a pune in vedere dumnealui subocarmuitorului ca, pe data pretuind, atat cu unele ce poate izvori din nedarea prilejului a-si savarsi ale sale cugetari, precum si raspunderea cea neiertata va trage asupra-si, sa ia cele mai vii masuri si strajnicind cu dinadins printre toate satele din coprinsul acelei plasi, cum nu mai putina asemenea exacta strajnicie va face si tuturor carciuarilor si ciobanilor si hangiilor ca sa fie ziua si noaptea in picere si in minutu ce va auzi ca s-au ivit din vreo parte din satele coprinsului lor, sa navaleasca inainte cu tot felul de arme; cand, pe data, iarasi va porni si insusi de suptocarmuitorul cu toate cetele dorobantesti de a-i prinde negresit… (altfel) va fi pe data suspandat din postul sau si dat in judecata cremenala, cerandu-se osanda sa. “

Aceste dispozitii se transmiteau de sus pana jos, inclusiv satele din plasa Targu Jiului: Bucoviciorul, Plopsorul, Podarii, Livezile de Sus, Vela, Bucoviciorul, Plopsorul, Podarii, Livezile de Sus, Vela, Bucovatul. De nu vor fi micii dregatori atenti “ocna va mananca! “

Si mai mult denota temerea in fata haiducilor adresa din 16 Octombrie (1843) a carmuirii de Dolj de a se mobiliza o potera de 200 de oameni “cu tot felul de arme aparatoare, iar o ceata de dorobanti se va preumbla zi si noapte in picere prin sate, a zdrobi ceata“.

Este importanta mentiunea facuta in raport cum ca s-a aflat ca Stanga ar fi zis ca “vrea sa vina la Plescoi, la polcovnicul Solomaon“, dar, tocmai de aceea, satul a fost inconjurat de forte armate. Alesii satelor, cum se zicea la primari, erau obligati sa raparteze zilnic.

Asa arata, deci, haiturirea haiducilor la vremea aceea. Vazandu-se in fata situatiei primejdiose, creata prin amplorea masurilor aratate, haiducii iau hotarirea sa se desparta. Dinu si Craciun se predau autoritatilor la Cerneti, fiind originari, se spune, din Oravita. Stanga, Nicolae, Ioan si Calin se indreapta spre apa Cernea, apoi spre teritoriul Austriei, nazuind, desigur, sa ajunga la Panciova si la Satul Nou, locul de origine al Obedenilor. Fie ca au esuat in acest plan al lor, fie ca s-au predat de buna voie dupa ce au trecut “in Austria“. Cum se spunea in limbajul vremii, fapt e ca cei patru haiduci se gasesc in fata organelor austriece de la Valcan, unde sunt anchetati in ziua de 26 Noembrie. De acolo sunt escortati la Hateg, fiind tinuti doua saptamani. Readusi la Valcan, sunt predati comandantului de granita romanesc, care îi trimite la Targu Jiu. Aci, carmuirea de Dolj le ia alt interogatoriu. Actele acestui interogatoriu ni s-au pastrat laoalta cu acelea ale organelor austriece si ele toate constituie sursa principala de date contemporane.

Cuvantul principal in fata anchetatorilor l-a avut Stanga. Referindu-se probabil la ultima faza a haiduciei sale, Stanga declara raspicat: “Nici in tara turceasca, nici in Serbia, nici in Tara Romaneasca, pe unde ne-am cautat scaparea vietii, nu am facut nici un fel de rau nimanui sau vreo calcare de vreo para macar. Ca, de am fi avut aceasta placere, in mana noastra au statut toate voia; afara numai de apararile ce am urmat de poterile turcesti, poate sa se fi facut vreo ucidere care noi sa n’o cunoastem“.

Luandu-si raspunderea faperlor si a celor afirmate, Stanga declara haiduceste ca, daca se va constata altfel, in acel caz “cu herastraul sa ne faca basca trupurile“. Iar nu sa-i spanzure sau vreo alta moarte mai usoara sa le hotarasca. Urmeaza, dupa cum am zice, sinteza haiduciei lui Stanga, pe care el o exprima in cuvintele urmatoare: “Iar toata dorinta noastra au fost sa ne vedem odat veniti iarasi la legea pravoslavnica! “ Este exprimat totodata, aci, un vibrant apel catre autoritatile bisericesti cele mai inalte ale Tarii Romanesti pentru a proceda la readucerea haiducului in credinta lui de alta data, cea crestin-ortodoxa.

Organele Carmuirii ce Dolj se aratara intelegatoare si sustinura aceasta cerere in raportul lor inaintat catre organele superioare. Acestea din urma insa, dupa cat se pare, n-au inteles destinul haiducului. Vor fi prefigurat, zicem, pe cele de azi, in privinta credintei omului.

Urmandu-se procedura, judecata lui Stanga si a celorlalti ar fi revenit tribunalului de Mehedinti. Dintr-o adresa (29 Noembrie 1843) a Departamentului dinlauntru catre Secretariatul statului reiese insa ca toata chestiunea ar urma sa fie supusa domnului Tarii Romanesti “inainte de a instiinta ocarmuirea sarbeasca“.

Chestiunea se opreste aci, nemaifiind consemnat cum a evoluat ea mai departe. Este cert insa ca devreme ce actele au ramas la Secretariatul statului, respectiv Ministerul de externe astazi, haiducii au fost extradati turcilor. Trebuiau menajate pretentiile puterii suzerane, nu trebuia sa te pui rau cu acestea din cauza unora pe ocolo ce nazuiau sa revina la credinta lor crestina. Cam cum o pateau si basarabenii nostri mai incoace cu pretentiile bolsevicilor la “cetatenia“ lor.

Predarea reiese din balada care spune:

 

Au în Beci când îl prindea,

La Vidin că-l trimetea.

Mi-l lega si-l fereca

c-acolo-i cere pasa.

Iar în altă variantă:

Si pe dată că-l mâna

La Calafat l-aducea.

Pasa si cu viadica

La Calafat că-l mâna

Ca sa-l treacă dincoace,

Că nimica nu-i face!

Odata ajuns din nou in mainile turcilor, Stanga n-a putut avea alta soarta decat aceea de a fi executat. El era de acum “tradator“ al credintei musulmane. Sfarsitul cel tragic, descris cu emotie in balada, isi gaseste confirmarea si intr-o lapidara mentiune documentara romaneasca. Este vorba de marturia unui anume Iovan Mongescu, prin revenirea sa ilegala in Tara Romaneasca, care declara ca a trecut clandestin venind din tara turceasca deoarece “au auzit de moartea lui Stoian Stanga, zis pe turceste Hasan“. Astfel se confirma documentar chiar si numele impus lui Stanga la islamizare, cum se mentiona in balada.

Este greu de crezut ca executia a decurs, cum la fel descrie balada, in stilul cunoscut, aplicat in cazul haiducilor. Ea a avut loc la “Targul de boi“ din Vidin. Acolo, la poarta targului de alta data, potrivit informatiilor unor localnici din Vidin si Cosava, se vedea piatra mormantului lui Stanga pana acum vreo patru decenii. De altfel, targul de la marginea unui oras, cum a fost acela de vite la Vidin, era locul de executie obisnuit in uzanta orientala. Pentru analogie amintim ca si la Bucuresti pedepsele corporale si capitale se executau in vechime, in vremea turcilor si fanariotilor, la Targul de Afara. Acolo fusese dus la spanzuratoare si haiducul Iancu Jianu, fiind iertat si scapat in ultima clipa.

Mai exista practica, de asemenea aratata in balada lui Stanga, de a obliga poporul sa asiste la executie:

Câtă era, vezi, lumea,

Toată-n târg ca s-aduna.

Pe Stoian Stângă-l plimba

Si la streanguri îl tragea.

Se stie ca haiducii erau in stare sa infrunte moartea cu un curaj uimitor, ca ei singuri preferau moartea de palos decat spanzuratoarea.

Tinuta barbateasca a lui Stanga in fata executiei este ilustrata in balada printr-o serie de imprejurari caracteritice haiducilor in general, totodata specifice cazului Stanga. El insusi cere sa fie executat cu spada lui haiduceasca, deoarece: “Cu ea de mă vei tăia, iar cu alta n-ai putea! Sunt aci si alte cuvinte de ocara la adresa gealatilor nepriceputi, facand astfel realitatea sa consune cu zicala turceasca: Ocaraste ca vlahul din teapa! “

De ceilalti camarazi ai lui Stanga se spune in alta varianta de balada ca au fost spanzurati.

Asadar, istoria ne ofera surpriza ca un român banatean, integrat in viata romanailor din dreapta Dunarii, sa dea haiduciei balcanice un militant marcant, de talia altora mai vechi si mai noi, binecunoscuti in istoria rezistentei anti-otomane. Spre deosebire de aceia insa, Stanga a avut soarta ca numele sa nu-i intre in circulatie larga, faptele lui fiind cantate in graiul unei enclave, cea romaneasca din nordul Bulgariei, prin aceasta figura lui fiind plasata de la inceput intr-o zona locala, restransa.

Istoria lui Stanga nu este nicdecum lipsita insa de semnificatie in contextul evenimentelor vremii din cadrul geografic Vidin-Craina-Oltenia. In fond, ne aflam aci in fata unor puternice framantari politice si sociale caracteristice zonei, in care haiducia inca isi spune cuvantul. Astfel, chiar in anii haiduciei lui Stanga, 1814-1843 au loc puternice framantari la Braila. In miscarea braileana din 1842, un rol de frunte joaca revolutionarul bulgar si balcanic G.S. Rakovski. In 1840 este descoperita in Tara Romaneasca o conspiratie revolutionara in care sunt implicati, printre altii, Nicolae Balcescu si Ioan Gampineanu. Tocami in acesata imprejurare apare si o puternica ceata haiduceasca gata sa se alature unei eventuale miscari revolutionare. Mai mult, ea ar fi urmat chiar sa initieze o asemenea miscare in zona Calafatului. Aceasta ceata avea 35 de membri si in anii 1840-1841 ea savarseste o serie de calcari asupra arendasilor si boierilor din Oltenia. In 1842 ea planuia sa calce balciul de la Poiana, o localitate situata nu departe de Calafat, cu scopul ca prin pradarea negustorilor bogati de la balci sa procure banii necesari cumpararii de arme. Acestea urmau a fi procurate apoi din sudul Dunarii. Ceata a facut unele pregatiri in vederea navalirii asupra balciului Poianei si a declansarii immediate a unei rascoale. Prinsi, prin tradare, inainte de atac, haiducii declarau ca ideea organizarii unei “rebelii“ in tara le-a venit de la “răul arendasului“ si din faptul ca  in toate tarile s-au ridicat rebelie si s-au facut bune asezamânturi. Mai departe ei lamureau ca intocmirea unor asezaminte sociale mai bune privesc situatia taranimii.

Dupa cat ne este cunoscut, aceasta este ultima actiune haiduceasca in Tara Romaneasca, facand abstractie de cazul mai izolat si plasat in timp ceva mai tarziu al lui Radu Anghel si devenit subiect de cantec popular. Este limpede ca nazuintele acestei haiducii, cum ea insasi s-a declarat, erau inspirate de niste idei destul de avansate, mergand pana la scopul de a inlatura o carmuire nedreapta si a schimba randuiala existenta. Dealtfel, indata dupa aceea, in anul urmator, ia fiinta organizatia secreta revolutionara “Fratia“ care va pregati revolutia de la anul 1848. La Islaz, punctul de declansare a acestei revolutii, rabufneste inca in 1845 o rascoala locala a taranilor, determinata de starea grea a paturii de jos de pe marginea Dunarii.

Nu trebue ignorat nici faptul ca haiducia ca forma de lupta sociala, pentru dreptate, in cazul lui Stanga pentru dreptate si credinta, atrage tocmai in vremea aceasta atentia si a intelectualitatii progresiste romanesti. Cea dintai balada alcatuita de Vasile Alecsandri este consacrata haiducului Groza, pierit in 1834. Tocmai in 1840, Alecu Russo scrie bucata intitulata “Studii nationale“, în care vorbeste de rostul si semnificatia haiduciei, spunand printre altele: “Oricum sa fie, poporele au admiratie plina de dragoste pentru unii hoti (in sens de haiduci) si chiar un cult pentru vitejiile lor, caci tot curajul natiilor cazute se concentreaza in acesti oameni energici“.

Se vede, deci, care era atmosfera ce o cunoaste haiducul Stanga in vremea actiunilor sale. Si in regiunea Vidinului situatia inspira si impingea la haiducie. In partea de nord-vest a actualei Bulgarii au izbucnit rascoale locale in anii 1835 si 1837. Starea grea a taraninii din sudul Dunarii care nu inregistra nici o imbunatatire in ciuda promisiunilor date prin hatiseriful de la Gyuhane (1839), face sa izbucneasca in 1841 cunoscuta rascoala de la Nis, care antreneaza si unele sate din tinutul Vidinului. Amintitul hatiserif proclama garantarea cinstei cetatenilor din Turcia, indiferent de nationalitate si de religie. Dar acest principiu nu-si gaseste aplicare, dupa cum se vede chiar din cazul lui Stoian Stângă.

În evenimentele desfasurate dincolo de Dunare, rolul elementului haiducesc este evident. Tocmai cu prilejul rascoalei din 1841 actioneaza vestitii haiduci bulgari Nicola Srandaci si Stoian Ceavdar. Acesta din urma comanada in rascoala 50 de oameni. Identitatea de nume, ca si unele coincidente de fapte, a dus la unele concluzii gresite in istoriografia bulgara incat aspecte ale haiduciei lui Stanga au fost puse pe seamea haiduciei lui Ceavdar; dupa cum de persoana aceluiasi au fost legate fapte relatate in balada romanilor craineni (Negotin) despre Stoian Bulibasa, unele din acestea fiind localizate in Brgova (sat romanesc).

Destul de clar ca atmosfera generala din sudul Olteniei, cat si cea din tinutul Vidnului, caracterizate prin prezenta haiduciei in care poporul de rand isi punea niste sperante, nu putea fi necunoscuta de Stanga. Fara doar si poate, haiducia lui a izvorît si din aceasta atmosferă, cu toate că, evident, determinanta a fost in cazul lui robia otomana si islamizarea fotata. Dupa cate stim, aceste e ultimul caz in istoria haiduciei balcanice, consemnat cu certitudine, de protest si razbunare tocmai impotriva islamizarii.

Sava GÂRLEANU