Asociatia Astra Romana

Descarca carte in format PDF

Dacia Aureliana-Reviste ale romanilor din Timoc

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

 

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Descarca carte in format PDF

Vlahii sunt romani

Descarca carte in format PDF

O vizită istorică

Preşedintele României, Traian Băsescu, a avut două zile pline la începutul lunii noiembrie, când, împreună cu o delegaţie din care mai făceau parte miniştrii Economiei – Ion Ariton şi cel al Afacerilor Externe – Teodor Baconschi, a efectuat o vizită oficială în Serbia. Discuţiile din Belgrad cu preşedintele Boris Tadici, primul ministru, şi preşedintele Parlamentului Serbiei, dar şi discuţiile cu reprezentanţii comunităţii româneşti, au deschis noi perspective.

După vizita oficială din capitala Serbiei şi discursul extrem de tranşant al preşedintelui, cotidianul nostru a relatat imediat  întâlnirile oficiale cu preşedintele Serbiei, primul ministru şi preşedintele Parlamentului sârb s-au încheiat. Prima zi a vizitei s-a încheiat cu o întâlnire la Clubul Parlamentarilor din Belgrad, cu liderii comunităţii româneşti din Valea Timocului şi Vojvodina. Preşedintele şi soţia sa, Maria Băsescu, au vizitat, în aceeaşi locaţie, şi expoziţia de pictură şi sculptură a artistului plastic Radu Nuţă. Într-un discurs simplu, dar mobilizator şi emoţionant, preşedintele a făcut apel la unitatea românilor din Serbia şi la o reconciliere istorică între numeroasele asociaţii care îi reprezintă atât pe vlahi, cât şi pe români. De asemenea, preşedintele a explicat faptul că prietenia tradiţională dintre România şi Serbia va rămâne un punct de reper şi în relaţiile viitoare dintre cele două state, înclusiv în problema sprijinului acordat Serbiei pentru aderarea la UE. Preşedintele a explicat faptul că nu va folosi şantajul în cazul acceptării aderărării Serbiei, dar nici nu va tolera abuzurile şi orice alte forme de nerespectare a drepturilor minorităţii româneşti din Serbia. Totuşi, şeful statului le-a explicat mi­noritarilor români din Serbia, că, aşa cum în ţara mamă, România, sunt respectate drepturile celor 18 minorităţi recunoscute, tot aşa şi Serbia va înţelege că trebuie să manifeste o deschidere mai mare către problemele de identitate ale minoritarilor români sau vlahi din Valea Timocului, o zonă în care trăiesc nu mai puţin de 300.000 de români.

 

Primit ca un împărat

 

Primirea pe care românii i-au făcut-o preşedintelui în Negotin a fost una impresionantă. Pe un banner imens din sala cinematografului în care a avut loc întâlnirea scria: „Bine aţi venit în Valea Timocului, domnule Preşedinte!” Totuşi, orice descriere pe care am încerca-o, nu poate fi mai curată, mai limpede şi mai caldă decât aceea făcută de puţinele organe de presă în limba română din Valea Timocului. „Timoc Press”, agenţia condusă de un mare român, Duşan Pîrvulovici, a relatat vizita mai mult decât emoţionant: „Nigotin-Timoc, Serbia, joi, 03 noiembrie 2011 – Preşedintele Traian Băsescu s-a întâlnit miercuri la Nigotin cu reprezentanţi ai comunităţii româneşti din Serbia, fiind primit cu ovaţii şi aplauze de peste 400 de vlahi/români, încrezători că şeful statului român, pe care l-au numit „împărat”, îi va ajuta în lupta lor pentru conservarea tradiţiilor, limbii şi culturii române. Preşedintele Băsescu s-a întâlnit cu reprezentanţi ai organizaţiilor politice şi nonguvermentale din Timoc şi din Voivodina. Convorbirea a fost una foarte deschisă, în timpul căreia s-a discutat despre represiunile asupra persoanelor care conduc organizaţiile române/vlahe, despre crearea falsă a unor procese la tribunal şi la poliţie, care durează deja de câţiva ani, despre amestecul statului şi al partidelor aflate la guvernare în alegerile pentru consiliile naţionale. S-a discutat despre necesitatea şcolilor şi a mediilor in limba română şi despre atitudinea statului român. Pe lângă preşedinte, au fost prezenţi şi secretarul de stat din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DRP), Eugen Tomac, preşedintele Comisiei pentru românii de pretutindeni din Senat, Viorel Badea, ambasadorul nou-numit al României la Belgrd, E.S. dl. Daniel Banu şi ceilalţi reprezentanţi ai minorităţii naţionale române. Reprezentanţi ai minorităţii naţionale române au fost următorii: Draghişa Costandinovici – Societatea Românilor (Vlahilor) – „Traian”; Duşan Pîrvulovici – Comitetul pentru Drepturile Omului Nigotin; Dimitrie Crăciunovici – Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia; Predrag Balaşevici – preşedinte Partia Democrată a Rumânilor din Serbia (PDRS); Zavişa Jurj – Ariadnae Filum; Dragan Demici – vicepreşedinte PDRS, Iniţiativa Culturală Rumânească; Slavoliub Gaţovici – doctor în Istoria Românilor; Stevan Mihailov – Românii Independenţi din Serbia. Înaintea întâlnirii cu reprezentanţii comunităţii româneşti, şeful statului s-a întâlnit cu oficialităţile locale din Nigotin, în frunte cu primarul oraşului, Vlaico Gorgevici. La această întrevedere presa nu a avut acces, iar măsurile de securitate au fost extrem de riguroase. Oamenii care s-au adunat în faţa primăriei aveau păreri diferite despre vizita preşedintelui român. Dacă unii se declarau bucuroşi că pentru prima dată sunt, vizitaţi de un şef de stat, alţii spuneau că lucrul acesta nu va schimba situaţia, aşa cum nici eventuala intrare în UE nu le-ar aduce vreo schimbare în viaţa cotidiană. Şeful statului a fost primit într-un cinematograf din Nigotin, fiind întâmpinat cu aplauze şi ovaţii de vlahii/românii, care au avut şi un afiş pe care au scris <<Bine aţi venit, domnule preşedinte, în Timoc!>>. La in­trarea în sală a preşedintelui şi a soţiei sale, Maria, minoritarii români le-au pregătit un scurt moment artistic din partea formaţiei muzicale Misteria Carpatica. La final, Băsescu i-a rugat pe artişti să mai cânte o melodie. <<Domnule Băsescu, vă iubim!>>, a strigat unul dintre participanţi. <<Vreau să vă spun că vizita dvs. astăzi, aici, în Timoc, este un eveniment istoric. Este foarte importantă pentru noi, pentru că, după sute de ani, când odată domnitorii Ţării Româneşti veneau şi construiau biserici în Timoc, pentru românii de aici, nu s-a mai făcut nicio vizită a vreunui şef de stat al ţării-mamă, Ro­mânia. Ne aflăm în zona Timocului, unde, oficial şi real, există 154 de sate sută la sută româneşti, 48 de localităţi mixte şi în jur, dacă adunăm pe toţi locuitorii satelor şi localităţilor mixte, 300, până la 350.000 de români, cu voia lui Dumnezeu, vorbitori de limba noastră>>, a spus preotul Boian Alecsandrovici. De altfel, preşedintele Băsescu a primit şi nişte cadouri, printre care o statuetă repre­zentând un împărat roman (Galerius din Romuliana) din partea dr. Predrag Balaşevici, şi un album, dar şi o căciulă tradiţională din partea lui Zavişa Jurj. <<Un împărat pentru un împărat>>, a spus dr. Balaşevici cel care i-a oferit preşedintelui statuia. Un reprezentant al studenţilor timoceni i-a adresat preşedintelui rugămintea să accepte o întrevedere cu aceştia. Unii dintre reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia i-au spus preşedintelui să nu creadă tot ce i se spune de la Belgrad, pentru că realitatea este alta. <<Voi, românii, nu trebuie să ne lăsaţi, că suntem şi noi fraţii dvs.>>, a spus un bătrân, care şi-a exprimat dorinţa ca măcar nepoţii lui să poată studia în limba română. Mesajul preşedintelui a transmis  încrederea că situaţia lor se va rezolva şi că discuţiile, pe care le-a avut zilele acestea cu omologul sârb, Boris Tadici, au arătat o deschidere către acest lucru. Băsescu a arătat disponibilitatea statului român de a-i susţine pe etnicii români din Serbia, atât în dorinţa lor de a avea şcoli în limba română, cât şi de a beneficia de slujbe religioase în limba maternă. Înainte de a vizita Mălainiţa, preşedintele României s-a întâlnit în clădirea Protopopiatului Ortodox Român al Daciei Ripensis cu Preasfinţitul Părinte Dr. Daniil, Episcop al Daciei Felix, Preacucernicul Părinte pr. iconom stavrofor Boian Alexandrovici, vicar administrativ al Timocului şi protopop al Daciei Ripensis, şi cu alţi preoţi. Vizita de stat a preşedintelui în Serbia s-a încheiat cu o vizită la Biserica din Mălainiţa, unde un grup de copii au oferit un mic moment artistic, iar oamenii care l-au întâmpinat pe Traian Băsescu au vrut să dea mâna şi să se fotografieze cu el. Un alt localnic a spus că se bucură de vizita preşedintelui Băsescu, pe care-l consideră <<un om bun>>. Preşedintele Băsescu le-a promis timocenilor că o să mai vină să-i viziteze şi că o să stea o noapte, pentru a discuta şi a mânca alături de ei”.

 

Romeo CRÎŞMARU

FIGURI DE HAIDUCI VESTIŢI: HAIDUCUL STÂNGĂ, LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA ISLAMIZĂRII

 

Istoria Haiducului Stângă se încadrează în istoria comună a românilor nord şi sud-dunăreni. Haiducia vremii moderne, cea din secolul trecut, se revarsă în miscările de eliberare natională, formând adesea forţa de şoc a acestora. În Bulgaria, de pilda, ultimii haiduci se încadreaza în miscarile din 1878. Macedonia, partial şi în Bulgaria, haiducii devin după aceea ce cunoastem sub numele de comitagii. Aduceau aci metodele lor de lupta făurite în decursul luptei lor cu precadere anti-otomane.Cazul haiducului român sud-dunărean Stângă se distinge tocmai prin aceea că el ia atitudine înverşunată împotriva islamizarii forţate, fiind, după câte socotesc, ultimul de acest fel. Caracterul anti-islamic, anti-otoman, este tradiţional în baladă. În cazul lui Stângă, consumat la anul 1844, documentele rămase în arhivele turceşti şi cele romaneşti, confirmă aproape întru totul spusele baladei populare sud-dunărene pe tema haiducului şi luptei sale.

Într-o carte de „Legende populane româneşti. Legende istorice” se găseşte următoarea povestire frumoasă despre Haiducul Stângă devenit legendar si din care noi redam aci un fragment socotit mai caracteristic.

„… Stângă trăia într-o stâncă din Apa Rece, care locuinţă prezenta un drum destul de periculos la intrare. Poarta locuintei lui era o simpla gaura pe care nu se putea pătrunde decat în pozitie orizontala, pe branci. Era lunga de vreo 2-3 metri. Intrai apoi intr-o incapere mare, lucrata in piatra; de aci dădeai intr-o alta usa mai mica pe care nu poti intra decat tot asa punandu-te pe branci. Se zice ca, dupa ce s-a trecut această uşă mică, urmeaza o camera spaţioasa de marmura, în mijlocul căreia se afla o gramada de galbeni; iar deasupra acesteia e corpul neînsufleţit al lui Stângă, care în mana tine strans o spada de aur;

La o alta intrare dupa usa cea mica s-ar afla doi oameni cu cate un revolver in mana fiercare si cari sunt de cauciuc. Cel care e hotarit sa intre cu orice pret in vagauna, nu se sperie de prezenta acestor figuri. Un alt spectacol îi stă în cale, anume: un fel de mecanism special construit din arcuri si care in momentul atingerii lui produce un zgomot infernal. Cel ce vrea sa inainteze cade atras de aceste arcuri, iar deasupra capului sau se lasă un cutit mare si-i taie capul.

Se spune in sfarsit c-ar fi murit în această scorbură de stâncă un personaj care ar fi facut mare bine românilor”.

Aceasta este legenda care în chip mai pregnant reflectă povestirile caracteristice mai ales regiunii sud-dunarene referitoare la primejdia de a se atinge de o comoara ascunsa, aproape imposibilitatea de a ajunge in posesia ei, decat numai respectand anumite ritualuri oculte.

Cine s-ar putea gândi însă că in cazul de fată este vorba de un personaj real, Haiducul Stângă, care a existat şi-i cunoastem istoria? Adevărul este tocmai acesta.

Stim, in urma cerctetarilor efectuate, ca acum peste 130 de ani un om din Satul Nou al Banatului, actuala Voivodina, s-a afirmat in sudul Dunarii ca mare haiduc, luptator impotriva islamizarii fortate si razbunator al nedreptatilor sociale din vremea sa.

Acesta a fost Gheorghe Obedean, devenit ulterior vestitul Haiduc Stângă, erou al unor balade cântate si astazi, până „mai ieri-alaltăieri”, in tinutul Vidinului si in zona invecinata a Crainei Negotinului (in Serbia). Personalitatea lui Stângă a ramas totodata viu intiparita in memoria poporului, dupa cum se vede si din alte relatări orale, dintr-o serie de traditii locale legate de numele lui, nu numai in zonele amintite, ci si in nordul Dunării, in Oltenia. Numai pe meleagurile de obarsie ale acestui om, intruchipare a unei viguroase rezistente impotriva opresiunii, vreau sa spun acolo in Satul Nou si in Banat in general, nu s-au pastrat ecouri. Faptul este explicabi, de altfel, intrucat ispravile temerare ale haiducului s’au desfasurat in tinuturi departate de acela al nasterii sale. Asemenea intamplari sunt frecvente in istoria haiduciei. La Bodeşti, bunăoară, locul de obarsie al haiducului roman Grozea (despre care V. Alecsandri si-a scris prima poesie) nu se cântă niciun cantec al acestuia, ci in schimb s’a cantat toata vremea balada lui Iancu Jianu care cu acele parti de loc n’a avut nimic de a face.

Rare sunt si cazurile cand autenticitatea unor fapte de haiducie, de obicei afundate in anonimat si expuse mistificarilor, poate fi verificata prin informatii sigure. Istoria Haiducului Stângă, reflectată in creatia orala a poporului, retine atentia noastra si prin aceasta imprejurare exceptionala, anume: traditia îşi gaseste confirmarea întocmai in documentele vremii, adica in sursa istorica autentica, informatii contemporane scrise gasindu-se in arhiva Ministerului de Externe din Bucuresti, in arhivele Craiovei si in cele turcesti.

Cat priveste elementele foarte bogate ale traditiei, acestea sunt cuprinse inainte de toate, in patru variante ale baladei despre Haiducul Stanga, numarand fiecare intre 347-703 versuri.

Din coroborarea tuturor informatiilor, orale si scrise, rezulta istoria adevarata a vietii lui Stanga intre anii 1807-1844 si a haiduciei lui intense in ultimii patru ani ai vietii, desfasurata in Bulgaria, Serbia si Oltenia.

Stoian Stângă, nume cu care este cunoscut in baladă si in legenda, iar dupa adevaratul sau nume, Gheorghe Obedean, s-a nascut pe la anul 1807 in Satul Nou, pe atunci sub stapanirea Austriei.Acest fapt reese din declaratiile proprii ale haiducului in fata organelor de ancheta. Parintii lui Stanga au fost Petre Obedean si Stanca, tarani, desigur saraci, din amintitul sat. Stanga a avut si un frate, pe nume Nicolae, mai in etate decat el cu zece ani. Cei doi frati vor face haiducie laolalta.

Dupa moartea Stancăi, pe la anul 1824, Patru Obedean paraseste Satul Nou si pleaca in lume impreuna cu fiii sai, Nicolae si Gheorghe. Se stabilesc, dupa cum arata insusi Stângă:  La satul Zaiceri, langa granita Timocului, despartitoare catre serbia si Turcia. Asadar, dupa notiunile vremii, foarte departe de locurile natale.

Acolo, la Zaiceri (Zaiecear) isi duc existenta muncind pamantul.

Avem motive sa credem ca partea orasului in care a trait Patru Obedean cu feciorii sai va fi fost Vlasca Mala -Mahalaua Romanilor, cum este in orasele acestei zone. Întrezărim la Obedeni o viata grea. Familia este lovita de nenorociri. Pătru se casatoreste in acel oras cu o localnica, dar aceasta moare dupa scurt timp. La randul sau fiul Nicolae se casatoreste si are sase copii. Îi moare insa si lui sotia, îi mor si cinci copii, in viata ramanand doar unul -Ioan. Nicolae este nevoit sa slugareasca pe la diversi negustori de vite din partea locului, acei cunoscuti “gealapi“

Porecala “Stângă“, Pătru o va fi dobandit dupa obiceiul locului ca fiecare sa aiba o porecla, pusa in cele mai multe cazuri dupa vreo insusire mai caracteristica. Iar numele Stoian, deasemeni foarte frecvent pana astazi printre bastinasii din zona Vidinului si a Zaiecearului, i se va fi dat, ne gandim, prin analogie cu numerosi haiduci care au acest nume.

O mare cotitura survine in viata Obedenilor, mai cu seama a fratelui mai tanar, Gheorghe-Stoian, in anul 1833. În aceasta vreme moare Pătru, tatăl. Are loc apoi actiunea de eliberare din partea Serbiei a unor fasii de teritorii ramase sub stapanire turceasca inca de la inabusirea rascoalei sarbe (1804-1813), printre acestea si tinutul invecinat Zaicerului. Alipirea acelor tinuturi a decurs in mod relativ pasnic, exceptie facand tocmai punctul Zaiecear. Aci au avut loc lupte sangeroase intre sarbi si turci, pentru partea sarba ele soldandu-se cu un mumar considerabil de morti, precum si de prizonieri cazuti in mainile turcilor.

Printre participanti la aceste lupte, luati apoi robi de care turci, se gasea si Gheorghe Obedean. Prins, el a fost dus la cetatea Vidinului si tinut un an de zile in temnita acesteia. Dupa aceea este repartizat ca rob la Husein turcul, drept rasplata pentru ca acela se remarcase in luptele de la Zaiecear. Dupa vreo cinci ani de robire la Husein, Gheorghe Obedean-Stângă este trecut tot ca rob in proprietatea chiar a pasei de Vidin.

Daca mai inainte a reusit sa reziste eventualelor presiuni de a se turci, acum, cand a fost repartizat la curtea pasei, opunera -dupa cum se vede- nu i-a mai fost lui Stoian-Pătru cu putinta fara riscuri pentru viata. Cum: sa fie rob la pasa si sa ramana pe mai departe crestin-ghiaur? El insusi, Stângă, spune ca a fost trecut la islamism in urma unor torturi si persecutii, altfel ar fi fost sa i se “piarda viata cum s-a intamplat cu altii“, in aceeasi situatie.

Balada arata in felul urmator aplicarea torturii, la care s-a procedat dupa vreo doua luni de detentiune in temnita pe chestia refuzului sau de a se turci:

Un mangal de foc lua

Şi în brate i-l punea

Şi cu fruntea că-l pripea

Până apa că-l trecea!

Miru din cap îi scotea;

Din numele lui-Stoian,

Îi punea nume: Hasan.

Of, Hasan, Celi-Hasan!

Pe de alta parte, unele varinante ale baladei atribuie un rol de seama in turcirea silita, nasului tradator -Niclocea. Acesta ar fi fost de faţă la moscheia din Vidin, când, îi tăia, îi da-n gura de-o mânca.

Mai târziu, în momentul când se răzbună asupra nasului perfid, Stângă după cum arată o altă variantă a baladei, i se adresă acestuia cu următoarele cuvinte de repros:

O, naşule, dumneata!

Nu-ţi fu milă si păcat

De pe mine mă turcişi,

Numele mi le schimbaşi;

Din numele cresştineşti,

Îmi pusesi alte, turceşti:

Din Stângă, Deli-Hasan!?

Oricum va fi fost, Stângă n-a putut ierta autoritatilor si tradatorilor islamizarea-turcirea forţată. El făuri un plan de cruntă răzbunare, pe care-l si traduse ân fapt prin actiunea sa haiducească.

Îceputul acestei haiducii cade, potrivit documentelor scrise, in anul 1840; adica la un timp relativ scurt dupa momentui islamizarii. Iar pe acesta noi il determinam in baza calculului fazelor in robirea lui Stanga, relatate de el insusi. Balada spune si ea:

 

Când oi zice colălie,

a plecat în haiducie!

Nu pleca de sărăcie,

ci pleca de dusmănie!

Staruinta cugetului de a scapa de robie si de a reveni la legea pravoslavnica, se vede limpede din relatarea documentara ca, cu prilejul unei vizite la Vidin a polcovnicului Solomon din Tara Romaneasca, care a avut loc prin 1840, Stângă a cătat o ocazie potrivita ca sa-i comunice acestuia dorinta sa. Momentul socotit prielnic a fost scăpat însă din cauza ca mai multi dintre turcii prezenti stiau romaneste. Polcovnicul Solomaon reprezenta pe atunci mare autoritate militara in tara.

Acum însă, Stângă se folosi de împrejurarea că după turcire fusese pus găvaz (slujitor armat) al pasei si ca atare avea libertatea de miscare.

Găvaz la pasă-l punea

Si credinta ca i-o lua.

Până la primavara,

Tot ca găvaz îmi umbla.

El a putut sa-si organizeze ceata, apoi, la momentul oportun, sa se lanseze in haiducie. Mai intai a adus la Vidin pe fratele sau Nicolae si l-a pus sa slujeasca pe la diversi turci din Vidin. A initiat in planul actiunii haiducesti pe insotitorul sau de slujba Dinu, apoi si pe fratele acestuia, Craciun.

Datorita asadar acestor imprejurari, Obedenii au putut sa cunoasca indeaproape situatia turcilor si a o folosi in scopul haiduciei. Ulterior s-a alaturat cetei un al saselea combatant, pe nume Calin Ungureanu din Alova, tocmit la turcul Hasan ca cioban cu 100 lei pe an la 100 de oi. Acesta a adus cu sine si armele ce i le daduse stapanul sau, turcul, pentru pază la turmă.

Cei sase amintiti figureaza in documente ca membri ai cetei cazuti ulterior in mainile autoritatilor. Au fost insa si altii, preum : Zagare si Ali pandurul din Bregova (sat romanesc sud-duarean), Dinu din Clujmir (in Oltenia) s.a.

Balada populara vorbeste deasemeni, totdeauna, de nucleul cetei alcatuita din patru haiduci, care sunt, ca si in documente: Stângă, fratele său, nepotul său de frate, al patrulea fiind indicat uneori ca nepot de frate, alteori ca văr primar. Dar numele lor, înfara de acela al lui Stanga, sunt in balada altele si anume: Craciun, Dumitru si Stancu, descrisi si ei ca turciti, cu noile lor nume: Ismail, Mahmud si Arap Buzat. In schimb, Dinu si Calin sunt infatisati in roluri de gazde si de sprijinitori activi ai cetei. O alta modificare fata de realitatea oglindita in documente este aceea ca in locul numelui de persoana Calin, apare localitatea Calinic (existenta in tinutul Vidinului). In unele variante ale baladei Ioan a devenit “Nica din Gradscov“. Dupa cum numele lui Nicola, fratele lui Stanga, dispare in fata omonimului nasului tradator, Nicola-Nicolcea. Dupa cum se stie insa, asemenea confuzii de nume, frecvente in balade, nu modifica totodata si esentialul in nararea faptelor.

Plecarea cetei in haiducie a avut loc, dupa toate probabilitatile, in primavara anului 1840. Este verosimila nararea baladei ca Stanga, pentru a-si camufla iesirea in haiducie, sa fi uzat de pretextul ca merge la vanatoare. Pe acest motiv a obtinut arme de la pasa, precum si cainele de vanatoare al acestuia. Dupa ce astfel a adormit vigilenta pasei, aducandu-i in cateva randuri vanat bogat de iepuri, intr-o zi Stanga a repudiat copoiul spre cetate, legandu-i la gat o tinichea cu înstiintarea scrisa pe ea:

“Haiduceste Stângă-n pace, ca n-ai, pasă, ce-i mai face!“   Iar el s-a ascuns atunci in  cetatea latina  de la Albotina, unde s-a adunat nucleul cetei.

Alegerea lui Stanga ca “harambasa“ al cetei se face printr-un procedeu stravehi: “Ei ciomagu că dădea, de trei ori Stângă cădea“.

Procedeul consta in a tine bastonul drept si fiecare apuca cu palma intreaga pe rand. Acela caruia îi revine sa apuce ultimul la varf, are castig de cauza, adica este ales. Se zice ca el “cade“, adica pe el a cazut alegerea. (In vremurile mai din urma procedeul se mai folosea la jocuri de copii). Juramantul s-a depus, dupa cum descrie balada : “cu genunchi pe sabioara“ ; adica juramantul pe arma. Actiunea lui Stanga, dupa cum reese din datele traditiei, iar indirect se vede si din cele consemnate poarta trasaturile clasice ale haiduciei pozitive, cea care loveste in exploatatori, sprijina saracimea si are de partea sa simpatiile poporului.

Una dintre ispravile cele mai de seama savarsite de ceata lui Stanga, descrisa cat se poate de amanuntit in balada, a fost una totdeauna ravnita de haiduci: pradarea masselor din partea stapanirii otomane. Undeva  “mai sus de Bointa“, ceata pândi cu rabdare pana ce surprinse haznaua in trecere, adica banii briului de la raia, adunati si trimisi de catre “paşa Petco din Gramada“. Erau mai multi desagi plini de galbeni. Trupul “haznagiului“ strans legat pe cal, a fost lasat sa fie dus la Vidin, spre incredintarea pasei. Acesta, n-a putut decat sa exclame disperat: “Of, săracă maică-mea, rău ne arse Stângăcuma! “ si sa trimita potera. Masura sortita esecului deoarece haiducul se retrasese in adapostul sau sigur de la Apa Rece, descrisa in legenda sus amintita, deasemeni in balada. Dar actiunii lui Stanga îi este proprie si trasatura cealalta a haiduciei: lovirea totodata in reprezentantii nemusulmani ai paturii instarite, de multe ori tot atat de lipsiti de scrupule ca si turcii. Cele cateva calcari de prada savarsite in zona Vidinului pentru procurarea celor strict necesare cetei (hrana, imbracaminte) si drept razbunare impotriva elementelor pactizante cu turcii, raman minore fata cu actele de calcare in stil clasic, ca pe vremea lui Jianu si Stefan Bujor sau a lui Tunsu si Grozea, savarsite acum de Stanga asupra ciocoilor din nordul Dunarii.

Balada descrie o astfel de calcare la Calafat unde Stanga a pornit pe motivul exprimat cu humor in textul baladei: “N-am văzut galbeni de Tară, haid să mergem, frătioară! “. Alta data motivul trecerii in Ţara Romaneasca este exprimat cu sobritate:

“Acolo traiesc ciocoi!

Sa iau cativa gălbiori,

Să mai dau si la săraci,

Să-si cumpere boi si vaci“.

Autoritatile din Tara Romaneasca identificuau in Stanga pe autorul unor atacuri haiducesti savarsite in tinutul Mehedinti. La 11 Noembrie (1840), comitetul carantinelor si ocarmuirea Mehedintului raportau la Bucuresti ca in ziua de 19 Septembrie, precum si in alte zile mai înainte, o ceata a efectuat mai multe calcari asupra arendasilor (ciocoi) de pe marginea Dunarii si ca haiducii au reusit sa-si asigure trecerea pe malul sudic al fluviului. Polcovnicul Solomon, cunoscut inca din vremea lui Ioan Caragea si dupa aceea ca sef de potere impotriva haiducilor, s-a edificat ca ceata a fost condusa de Stoian Stanga.

In baza acestor prime informatii, este delegat “cavalerul“ Nicolae Barbiceanu sa ia legatura cu vamesul de partea sarbeasca, Craciun (!), de la care acesta afla ca Stoian Stanga ar fi trecut din Iasicova (localitate sud-dunareana) prin Serbia si s-a retras peste apa Timocului in Turcia.

La propunerea Departamentului dinlauntrul Ţării Romanesti, Secretariatul statului (Ministerul de externe) face demers pe langa pasa de Vidin, cerandu-I sa ia masuri in vederea prinderii lui Stanga. Drept raspuns, pasa de Vidin înstiintă la 1 Aprilie (1841) ca Stanga a fost prins si pus in temnita, iar interogatoriul lui a fost trimis la Istanbul. Corespondenta insa n-a dat rezultatele asteptate, haiducul n-a ajuns in mainile autoritatilor romanesti. Nici nu mai intalnim alte documente din care sa ne lamurim se s-a intamplat cu Stanga si cu ceata lui in intervalul dintre Aprilie 1841 si Octombrie 1843, cand ceata reapare urmarita de turci.

Pentru aceasta perioada de timp revenim la balada, care ne da elementele unei haiducii larg desfasurate. Intai de toate ea ne infatiseaza pe numerosii sprijinitori ai cetei din diverse localitati: Nica si Tufita din Gradscov, Ion Dodolocu din Varf, Gheoghe Bilan din Ganzova , Ion Dodolocu din Varf, Gheorghe Bilan din Ganzova, Nicolce din Vidin (infatisat apoi ca tradator), Marin Lubenita si Nicolina Stambeana din Cosova, mosul Dumitru din Calinic si Goguta din Zlokutea, Mosul-Diura din Bracevat, Mihai Fuior din Iasenovat, Mosul-Stan din Rabova. Trebue sa mentionam ca toate satele aci mentionate din nordul Bulgariei, tinutul Vidinului, au fost si sunt pana astazi locuite de romani. Numele persoanelor se vad clar romanesti.

Vine, in al doilea rand, evocarea, cu descrieri mai largi si pitoresti, a locurilor unde se reintalneau haiducii sau isi savarseau ispravile: Haiduc-Cesma, Teiova, podul Belvina, Dincovita, Apa Rece, cetatea de la Albotina, Chiova, Varf.

Insfarsit, materialul cuprins in cele patru variante ale baladei se impune atentiei printr-o bogata si pretioasa informatie asupra caracterului haiduciei lui Standga. Ea are toate trasaturile distincte ale unei forme de lupta populara impotriva raului, spre binele celor asupriti. Ceata se calauzeste dupa principii morale inalte, totdeauna urmate de catre adevaratii haiduci. Intruchiparea acestora este capetenia cetei, Stanga.

Astfel, decum porneste ceata la actiune, Stanga îi cere sa evite a calca locurile cu semanaturi; adica sa nu nesocoteasca munca plaugarului chinuit, ci sa tina drumul pe razoare. Atunci cand ceata intra intr-o pivnita pentru a lua de ale mancarii si bauturii, Stanga îi previne pe cetasi sa nu ia peste cele necesare, sa nu faca risipa, deoarece:

Noi ce-om bea si om mânca,

Aia nu e sărăcia

Ca să luati sama aciia:

Sa nu sloboziti munca,

Că ne blăstamă lumea.

La impartirea prazii intre haiduci, Stanga deasemeni da dovada de dezinteres material. El ia doua parti din prada: “Una pentru arambasie, alta pentru voinicie“. O face insa formal; caci indata dupa aceea cedeaza camarazilor de ceata toata partea sa, cu cuvintele: “Cand oi zice avrameasa, duceti la copii acasa! “

Cand, intr-o fuga de potera, haiducii scapa intr-o cânepă calcand-o si distrugand-o, Stanga tine sa-i lase cultivatorului o straita cu bani, drept despagubire:

 

O traistuta c-alegea,

Cu cutitili săpa,

Traista în pământ băga,

Baierile-afar-lăsa.

Aceasta, pentru ca:

Lui halal sa-i fie blaga!

Cand oi zice bob de orz,

S-o manance sanatos.

Sublimul gest de a cumpara taranului sarac boi si vaci, au pur si simplu a-i da bani pentru a-l scapa de saracie, gest atrubuit atat de frecvent haiducilor romani, nu lipseste nici in cazul lui Stanga:

Îti dau trii sute de lei,

Sa te duci maine la Dii,

Iti cumperi pereche de boi,

Sa-ti iei cărugean si plug;

Poimâne te văd arând,

Adânc cu plugul brăzdând!

Cu aceste cuvinte ofera Stanga ajutor unui taran sarac ce trudea din greu cu sapa pe o coasta cu pamant sterp. Alta data se spune ca haiducul: “Multa blagă aduna, l-a săraci o împărtea“.

O asemenea capetenie nu numai ca este respectata, dar se bucura si de afectiune profunda. Balada ilustreaza aceste sentimente prin descrierea împletirii aproape rituale a părului lui Stângă de catre ceilalti haiduci:

Părusoru-i pieptăna;

Împletea coada cu parale,

parcă e o fată mare;

si o lungea pe spinare,

de trei ori o-ncolacea,

ca balaur-le sclipea,

sup căciulă o băga.

Actiunile cetei lui Stanga au nelinistit, desigur, in cea mai mare masura autoritatile turcesti de la Vidin, devreme ce acestea au ridicat foarte puternice potere, obligand ceata sa treaca peste Timoc in Serbia, in toamna anului 1843. Ele solocitau de acuma ajutorul autoritatilor sarbesti si romanesti la urmarirea si prinderea vestitului haiduc.

Initial, Stanga isi pornise ceata spre Dunare. Potera turceasca i-a atinut insa calea si intr-o lupta Stanga a fost ranit in picior. Ceata s’a indreptat atunci spre satul Halova (romanesc) de unde era Calin, iar de acolo iesind prin tinutul Servii peste Timoc, tot prin paduri au coborit la marginea Dunarii. Insusi Stanga delara ca au umblat prin paduri, ascunzandu-se de turci.

Haiducii cautau scapare in Tara Romaneasca. Ei reusesc sa puna mana pe o luntre si sa traverseze Dunarea in apropiere de insula Ada-Kaleh, debarcand la Varciorova, in ziua de 7 Octombrie.

Avand cunostinta de acest fapt de la un dregator sarbesc, autoritatile din Tara Romaneasca iau toate masurile pentru prindere. Raportul subocârmuirii plasii Jiului in aceasta privinta suna astfel: “Prin intr-adins stafeta ce cum sa primi dela cinstita ocarmuire a judetului Mehedinti, cu nr. 8902, va incunostiintam cu aceasta ca Joi, la 7 ale urmatoarei luni, vestitul Stanga, impreuna cu alti sase tovarasi, dupa de au savarsit in Decidea (dincolo de Dunare), adeca in Turchia si Servia, nenumarate fapte netrebnice, apoi gonit fiind de acolo, au trecut in coprinsul acelui judet si intrand in padurea mare, coprinzandu-i, s-au facut nevazuti. Si, desi din parte-i s-au loat cele mai serioase masuri spre a lor dovedire si prindere, dar, pentru ca acest talhar este cunoscut, ca, dupa a lui obisnuinta savarseste in tot chipul netrebnicii, ocarmuirea grabeste iarasi printr-adins a pune in vedere dumnealui subocarmuitorului ca, pe data pretuind, atat cu unele ce poate izvori din nedarea prilejului a-si savarsi ale sale cugetari, precum si raspunderea cea neiertata va trage asupra-si, sa ia cele mai vii masuri si strajnicind cu dinadins printre toate satele din coprinsul acelei plasi, cum nu mai putina asemenea exacta strajnicie va face si tuturor carciuarilor si ciobanilor si hangiilor ca sa fie ziua si noaptea in picere si in minutu ce va auzi ca s-au ivit din vreo parte din satele coprinsului lor, sa navaleasca inainte cu tot felul de arme; cand, pe data, iarasi va porni si insusi de suptocarmuitorul cu toate cetele dorobantesti de a-i prinde negresit… (altfel) va fi pe data suspandat din postul sau si dat in judecata cremenala, cerandu-se osanda sa. “

Aceste dispozitii se transmiteau de sus pana jos, inclusiv satele din plasa Targu Jiului: Bucoviciorul, Plopsorul, Podarii, Livezile de Sus, Vela, Bucoviciorul, Plopsorul, Podarii, Livezile de Sus, Vela, Bucovatul. De nu vor fi micii dregatori atenti “ocna va mananca! “

Si mai mult denota temerea in fata haiducilor adresa din 16 Octombrie (1843) a carmuirii de Dolj de a se mobiliza o potera de 200 de oameni “cu tot felul de arme aparatoare, iar o ceata de dorobanti se va preumbla zi si noapte in picere prin sate, a zdrobi ceata“.

Este importanta mentiunea facuta in raport cum ca s-a aflat ca Stanga ar fi zis ca “vrea sa vina la Plescoi, la polcovnicul Solomaon“, dar, tocmai de aceea, satul a fost inconjurat de forte armate. Alesii satelor, cum se zicea la primari, erau obligati sa raparteze zilnic.

Asa arata, deci, haiturirea haiducilor la vremea aceea. Vazandu-se in fata situatiei primejdiose, creata prin amplorea masurilor aratate, haiducii iau hotarirea sa se desparta. Dinu si Craciun se predau autoritatilor la Cerneti, fiind originari, se spune, din Oravita. Stanga, Nicolae, Ioan si Calin se indreapta spre apa Cernea, apoi spre teritoriul Austriei, nazuind, desigur, sa ajunga la Panciova si la Satul Nou, locul de origine al Obedenilor. Fie ca au esuat in acest plan al lor, fie ca s-au predat de buna voie dupa ce au trecut “in Austria“. Cum se spunea in limbajul vremii, fapt e ca cei patru haiduci se gasesc in fata organelor austriece de la Valcan, unde sunt anchetati in ziua de 26 Noembrie. De acolo sunt escortati la Hateg, fiind tinuti doua saptamani. Readusi la Valcan, sunt predati comandantului de granita romanesc, care îi trimite la Targu Jiu. Aci, carmuirea de Dolj le ia alt interogatoriu. Actele acestui interogatoriu ni s-au pastrat laoalta cu acelea ale organelor austriece si ele toate constituie sursa principala de date contemporane.

Cuvantul principal in fata anchetatorilor l-a avut Stanga. Referindu-se probabil la ultima faza a haiduciei sale, Stanga declara raspicat: “Nici in tara turceasca, nici in Serbia, nici in Tara Romaneasca, pe unde ne-am cautat scaparea vietii, nu am facut nici un fel de rau nimanui sau vreo calcare de vreo para macar. Ca, de am fi avut aceasta placere, in mana noastra au statut toate voia; afara numai de apararile ce am urmat de poterile turcesti, poate sa se fi facut vreo ucidere care noi sa n’o cunoastem“.

Luandu-si raspunderea faperlor si a celor afirmate, Stanga declara haiduceste ca, daca se va constata altfel, in acel caz “cu herastraul sa ne faca basca trupurile“. Iar nu sa-i spanzure sau vreo alta moarte mai usoara sa le hotarasca. Urmeaza, dupa cum am zice, sinteza haiduciei lui Stanga, pe care el o exprima in cuvintele urmatoare: “Iar toata dorinta noastra au fost sa ne vedem odat veniti iarasi la legea pravoslavnica! “ Este exprimat totodata, aci, un vibrant apel catre autoritatile bisericesti cele mai inalte ale Tarii Romanesti pentru a proceda la readucerea haiducului in credinta lui de alta data, cea crestin-ortodoxa.

Organele Carmuirii ce Dolj se aratara intelegatoare si sustinura aceasta cerere in raportul lor inaintat catre organele superioare. Acestea din urma insa, dupa cat se pare, n-au inteles destinul haiducului. Vor fi prefigurat, zicem, pe cele de azi, in privinta credintei omului.

Urmandu-se procedura, judecata lui Stanga si a celorlalti ar fi revenit tribunalului de Mehedinti. Dintr-o adresa (29 Noembrie 1843) a Departamentului dinlauntru catre Secretariatul statului reiese insa ca toata chestiunea ar urma sa fie supusa domnului Tarii Romanesti “inainte de a instiinta ocarmuirea sarbeasca“.

Chestiunea se opreste aci, nemaifiind consemnat cum a evoluat ea mai departe. Este cert insa ca devreme ce actele au ramas la Secretariatul statului, respectiv Ministerul de externe astazi, haiducii au fost extradati turcilor. Trebuiau menajate pretentiile puterii suzerane, nu trebuia sa te pui rau cu acestea din cauza unora pe ocolo ce nazuiau sa revina la credinta lor crestina. Cam cum o pateau si basarabenii nostri mai incoace cu pretentiile bolsevicilor la “cetatenia“ lor.

Predarea reiese din balada care spune:

 

Au în Beci când îl prindea,

La Vidin că-l trimetea.

Mi-l lega si-l fereca

c-acolo-i cere pasa.

Iar în altă variantă:

Si pe dată că-l mâna

La Calafat l-aducea.

Pasa si cu viadica

La Calafat că-l mâna

Ca sa-l treacă dincoace,

Că nimica nu-i face!

Odata ajuns din nou in mainile turcilor, Stanga n-a putut avea alta soarta decat aceea de a fi executat. El era de acum “tradator“ al credintei musulmane. Sfarsitul cel tragic, descris cu emotie in balada, isi gaseste confirmarea si intr-o lapidara mentiune documentara romaneasca. Este vorba de marturia unui anume Iovan Mongescu, prin revenirea sa ilegala in Tara Romaneasca, care declara ca a trecut clandestin venind din tara turceasca deoarece “au auzit de moartea lui Stoian Stanga, zis pe turceste Hasan“. Astfel se confirma documentar chiar si numele impus lui Stanga la islamizare, cum se mentiona in balada.

Este greu de crezut ca executia a decurs, cum la fel descrie balada, in stilul cunoscut, aplicat in cazul haiducilor. Ea a avut loc la “Targul de boi“ din Vidin. Acolo, la poarta targului de alta data, potrivit informatiilor unor localnici din Vidin si Cosava, se vedea piatra mormantului lui Stanga pana acum vreo patru decenii. De altfel, targul de la marginea unui oras, cum a fost acela de vite la Vidin, era locul de executie obisnuit in uzanta orientala. Pentru analogie amintim ca si la Bucuresti pedepsele corporale si capitale se executau in vechime, in vremea turcilor si fanariotilor, la Targul de Afara. Acolo fusese dus la spanzuratoare si haiducul Iancu Jianu, fiind iertat si scapat in ultima clipa.

Mai exista practica, de asemenea aratata in balada lui Stanga, de a obliga poporul sa asiste la executie:

Câtă era, vezi, lumea,

Toată-n târg ca s-aduna.

Pe Stoian Stângă-l plimba

Si la streanguri îl tragea.

Se stie ca haiducii erau in stare sa infrunte moartea cu un curaj uimitor, ca ei singuri preferau moartea de palos decat spanzuratoarea.

Tinuta barbateasca a lui Stanga in fata executiei este ilustrata in balada printr-o serie de imprejurari caracteritice haiducilor in general, totodata specifice cazului Stanga. El insusi cere sa fie executat cu spada lui haiduceasca, deoarece: “Cu ea de mă vei tăia, iar cu alta n-ai putea! Sunt aci si alte cuvinte de ocara la adresa gealatilor nepriceputi, facand astfel realitatea sa consune cu zicala turceasca: Ocaraste ca vlahul din teapa! “

De ceilalti camarazi ai lui Stanga se spune in alta varianta de balada ca au fost spanzurati.

Asadar, istoria ne ofera surpriza ca un român banatean, integrat in viata romanailor din dreapta Dunarii, sa dea haiduciei balcanice un militant marcant, de talia altora mai vechi si mai noi, binecunoscuti in istoria rezistentei anti-otomane. Spre deosebire de aceia insa, Stanga a avut soarta ca numele sa nu-i intre in circulatie larga, faptele lui fiind cantate in graiul unei enclave, cea romaneasca din nordul Bulgariei, prin aceasta figura lui fiind plasata de la inceput intr-o zona locala, restransa.

Istoria lui Stanga nu este nicdecum lipsita insa de semnificatie in contextul evenimentelor vremii din cadrul geografic Vidin-Craina-Oltenia. In fond, ne aflam aci in fata unor puternice framantari politice si sociale caracteristice zonei, in care haiducia inca isi spune cuvantul. Astfel, chiar in anii haiduciei lui Stanga, 1814-1843 au loc puternice framantari la Braila. In miscarea braileana din 1842, un rol de frunte joaca revolutionarul bulgar si balcanic G.S. Rakovski. In 1840 este descoperita in Tara Romaneasca o conspiratie revolutionara in care sunt implicati, printre altii, Nicolae Balcescu si Ioan Gampineanu. Tocami in acesata imprejurare apare si o puternica ceata haiduceasca gata sa se alature unei eventuale miscari revolutionare. Mai mult, ea ar fi urmat chiar sa initieze o asemenea miscare in zona Calafatului. Aceasta ceata avea 35 de membri si in anii 1840-1841 ea savarseste o serie de calcari asupra arendasilor si boierilor din Oltenia. In 1842 ea planuia sa calce balciul de la Poiana, o localitate situata nu departe de Calafat, cu scopul ca prin pradarea negustorilor bogati de la balci sa procure banii necesari cumpararii de arme. Acestea urmau a fi procurate apoi din sudul Dunarii. Ceata a facut unele pregatiri in vederea navalirii asupra balciului Poianei si a declansarii immediate a unei rascoale. Prinsi, prin tradare, inainte de atac, haiducii declarau ca ideea organizarii unei “rebelii“ in tara le-a venit de la “răul arendasului“ si din faptul ca  in toate tarile s-au ridicat rebelie si s-au facut bune asezamânturi. Mai departe ei lamureau ca intocmirea unor asezaminte sociale mai bune privesc situatia taranimii.

Dupa cat ne este cunoscut, aceasta este ultima actiune haiduceasca in Tara Romaneasca, facand abstractie de cazul mai izolat si plasat in timp ceva mai tarziu al lui Radu Anghel si devenit subiect de cantec popular. Este limpede ca nazuintele acestei haiducii, cum ea insasi s-a declarat, erau inspirate de niste idei destul de avansate, mergand pana la scopul de a inlatura o carmuire nedreapta si a schimba randuiala existenta. Dealtfel, indata dupa aceea, in anul urmator, ia fiinta organizatia secreta revolutionara “Fratia“ care va pregati revolutia de la anul 1848. La Islaz, punctul de declansare a acestei revolutii, rabufneste inca in 1845 o rascoala locala a taranilor, determinata de starea grea a paturii de jos de pe marginea Dunarii.

Nu trebue ignorat nici faptul ca haiducia ca forma de lupta sociala, pentru dreptate, in cazul lui Stanga pentru dreptate si credinta, atrage tocmai in vremea aceasta atentia si a intelectualitatii progresiste romanesti. Cea dintai balada alcatuita de Vasile Alecsandri este consacrata haiducului Groza, pierit in 1834. Tocmai in 1840, Alecu Russo scrie bucata intitulata “Studii nationale“, în care vorbeste de rostul si semnificatia haiduciei, spunand printre altele: “Oricum sa fie, poporele au admiratie plina de dragoste pentru unii hoti (in sens de haiduci) si chiar un cult pentru vitejiile lor, caci tot curajul natiilor cazute se concentreaza in acesti oameni energici“.

Se vede, deci, care era atmosfera ce o cunoaste haiducul Stanga in vremea actiunilor sale. Si in regiunea Vidinului situatia inspira si impingea la haiducie. In partea de nord-vest a actualei Bulgarii au izbucnit rascoale locale in anii 1835 si 1837. Starea grea a taraninii din sudul Dunarii care nu inregistra nici o imbunatatire in ciuda promisiunilor date prin hatiseriful de la Gyuhane (1839), face sa izbucneasca in 1841 cunoscuta rascoala de la Nis, care antreneaza si unele sate din tinutul Vidinului. Amintitul hatiserif proclama garantarea cinstei cetatenilor din Turcia, indiferent de nationalitate si de religie. Dar acest principiu nu-si gaseste aplicare, dupa cum se vede chiar din cazul lui Stoian Stângă.

În evenimentele desfasurate dincolo de Dunare, rolul elementului haiducesc este evident. Tocmai cu prilejul rascoalei din 1841 actioneaza vestitii haiduci bulgari Nicola Srandaci si Stoian Ceavdar. Acesta din urma comanada in rascoala 50 de oameni. Identitatea de nume, ca si unele coincidente de fapte, a dus la unele concluzii gresite in istoriografia bulgara incat aspecte ale haiduciei lui Stanga au fost puse pe seamea haiduciei lui Ceavdar; dupa cum de persoana aceluiasi au fost legate fapte relatate in balada romanilor craineni (Negotin) despre Stoian Bulibasa, unele din acestea fiind localizate in Brgova (sat romanesc).

Destul de clar ca atmosfera generala din sudul Olteniei, cat si cea din tinutul Vidnului, caracterizate prin prezenta haiduciei in care poporul de rand isi punea niste sperante, nu putea fi necunoscuta de Stanga. Fara doar si poate, haiducia lui a izvorît si din aceasta atmosferă, cu toate că, evident, determinanta a fost in cazul lui robia otomana si islamizarea fotata. Dupa cate stim, aceste e ultimul caz in istoria haiduciei balcanice, consemnat cu certitudine, de protest si razbunare tocmai impotriva islamizarii.

Sava GÂRLEANU

Dacia Aureliana 25.10.2011

Un oarecare condei sud-slav cu „simţ istoric” mai dezvoltat şi pus pe critică şi autocritică, cum s’ar zice, făcea nu demult următoarea reflexie: „Încă din vechime, în perioada migraţiunii lor, strămoşii noştri slavi au început cu hoţia furând altora vitele şi stupii…” El nu spune cine erau cei furaţi de către strămoşii sud-slavilor de azi. Noi ştim însă din tot contextul istoric al acelor vremuri depărtate că vitele şi stupii în cauză erau ai strămoşilor noştri Daco-Romani, prin ţinuturile cărora se scurgea spre sud, spre Balcani şi Macedonia, migraţiunea lentă a slavior veniţi de dincolo de Carpaţi, de prin mlaştini. Cum nu se simţeau legaţi de pământul nostru şi de oamenii de pe la noi, ei luau, prădau ca urşii (la fagurele de miere) şi mergeau mai departe la traco-romanii din sud.

Imediat, în continuare, amintitul condei notează cu sinceritate: „Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părţi pe unde trăim noi astăzi, strămoşii aceştia ai noştri au furat pământurile săracilor Iliri, Celţi şi Traci”. Adică, adăugăm noi, a unei populaţii de acum în bună parte tot romanizate.

Credem că e bine zis. Iată un mod obiectiv de a trata istoria!

Păcat însă că autorul nu aruncă o privire şi în istoria mai nouă şi cea contemporană, spre a constata că hoţia recunoscută (autocritic) pentru perioada veche durează sub multiple aspecte pînă în zilele acesteia.

Mai definitorie decât „timoceni” e numirea „Românii din dreapta Dunării”, preconizată de Emanoil Bucuţă care s-a ocupat îndeosebi de ei. Socotim însă că zicând „Daco-Romanii sud-dunăreni” înlăturăm orice confuzie cu Aromânii, Megleno-Românii, Fârşeroţii, Istro-Românii, cu toţii situaţi geografic atât de departe. Când e vorba însă de toţi laolaltă, atunci aceste grupuri sunt „Români din Peninsula Balcanică”. În limbajul ştiinţific, sub raport istorico-lingvistic, ei constituie: Românitate balcanică.

Românii din dreapta Dunării nu-şi zic „timoceni”; deşi din vechime era cunoscut acolo un „popuolus Timocanorum”. Pronunţarea « Timocanorum”. Pronunţarea latină „Timacus” (cum şi „timacii”) a Daco-Moesilor provenea de la o denumire mai veche în pronunţarea Tracilor, în speţă a Tribalilor care au trăit pe lângă această apă. Românii de acolo pronunţă astazi: Timoc. Ii poţi auzi pe Românii din Serbia zicându-şi „timoceni” atunci când stau de vorbă cu Românii din ţară, ei ştiind că acolo aşa li se zice. Altfel, ei îşi spun simplu „Rumâni”, adesea cu precizarea geografică: slătinean, homolean, laznicean, dunărean ş.a. În anii postbelici au acceptat şi ei,  spre mai buna lămurire a interlocutorului de alt neam, a-şi zice „Vlaşii”, „Vlahuţii”, cum cu insistenţă îi numesc Sârbii şi Bulgarii. Limba şi-o  numesc însă şi în acest caz „rumânească”, adjectivul acesta socotindu-l intraductibil.

Nu numai cele arătate, dar şi multe alte curiozităţi poţi întâlni la aceşti Români. Toate derivă din faptul, vom sublinia, că graiul lor niciodată n’a căpătat o formă scrisă; niciodată, până la ziua şi ora prezentă, n’a putut el să fie auzit ca limbă de predare în vreo clasă de şcoală, nici folosit în massmedia, văzut scris în carte, ascultat la recitaţie etc. Graiul Românilor din dreapta Dunării n’a avut şi n’are statut de limbă recunoscută public. Clar spus: aceasta limbă (românească) este proscrisă. În perioada interbelică, în Bulgaria se aplica amenda şi se proceda la tăierea faldurilor cămăşii pentru vina de a fi vorbit în loc public, la târg, româneşte. Sub noul regim aceasta nu s’a mai făcut. În schimb, din noile legitimaţii personale este eliminată orice rubrică de apartenenţă etnică şi lingvistică, pe motiv că toţi asemenea s’ar fi integrat în noua „naţiune socialistă bulgară”.

Dată fiind această situaţie, vei rămâne uimit de zăpăceala acestui Român sud-dunărean în materie de limbă şi de aprtenenţa etnică sau cetăţenie. El este convins, de exemplu, că nici nu poate exista pe lume şcoală cu învăţământ pe româneşte sau carte cu slove româneşti, iar când vede, e cuprins de uimire şi fascinaţie mută. Daco-Românii din partea bulgărească au şi „gustat” odinioară ceva învăţământ românesc la liceul din Sofia, apoi cei din Serbia au fost pururi lipsiţi de aşa ceva. „N’avem gramatică la limba noastră” -îţi zice câte unul, el înţelegând prin aceasta tot ce e cultură şi învăţământ în limba proprie. „Nu e bădeşte vreme (=timpul viitorului) în vorba noastră (graiul nostru)” -îl vei auzi pe altul instruit în limba bulgară şi nu s’a descurcat în identificarea categoriilor gramaticale din graiul său, de unul singur. „Noi limba noastră maternă începem s’o învăţăm abia la şapte ani, când pornim la şcoală” -îl vei auzi spunând pe al treilea. Uluit mai întâi, afli îndată „misterul” ciudatului raţionament: de la şcoala sârbă, respectiv bulgară, el a reţinut că limba respectivă se defineşte ca limba maternă a „tuturor” copiilor.  Iar limba vorbită până la vârsta şcolară, îl vei auzi, aceea e limba rumânească. Altul zicea că, el ca elev vorbea cu mama sa în locuri publice limba sârbă; deci iată limba maternă; iar româneasca ce o învăţase de la mama şi o vorbea deasemeni zilnic, aceea era pur şi simplu „altceva”.

Precum se vede, grava şi incredibila schilodire a sufletului, pricinuită de gheţarul aşternut peste creier şi întreţinut cu persistenţă de un şovinism balcanic, în acest caz slav (pentru Aromâni „gheţarul” fiind de factură grecească). Nu-l topeşte nici flacăra culturii şi concepţiilor moderne.

Scrie şi la carte că ei, aceşti Români, băgaţi pană despărţitoare între două neamuri slave ce-şi dispută alte etnii şi cu acestea şi teritorii, scrie că ei sunt Sârbi, respectiv Bulgari; numai doar şi-au amestecat limba slavă cu nişte expresii „vlahe” pe-acolo. Şi cartea e, mai ales pentru un rustic, încă ceva „sfânt”, indiferent de conţinut. Teoria aceea pseudoştiinţifică şi inconsistentă, de-a dreptul ridicolă, merită a fi redată după nivelul ei astfel:

Românii actuali din dreapta Dunării au fost Sârbi respectiv Bulgari şi au făcut la un moment dat tastbast înapoi la „vetrele” lor de altă dată, pomenindu-se acum că vorbesc româneşte. Cuvine-se deci, ca ei să revină la limba lor iniţială sârbo-bulgară şi în acest scop şcoala şi biserica slavizantă, altă dată; instrucţiunea intensificată în cadrul noilor naţiuni socialiste sau autogestionare, actualmente, trebuiau să-şi dea tot concursul. Îl dau, fără rezultat. Vlahii se încăpăţânează să grăiască o limbă „streină” lor, însuşită fără şcolarizări.

Altceva spun în această privinţă izvoarele istorice, cele bizantine, apoi cele sud-slave şi mai încoace, până mai deunăzi, şi cele otomane. Anume, ele spun ceea ce însuşi Românul acela trecător pe stradă nu cunoştea, dar ştia profesorul să spună confidenţial elevilor săi: că şi pe dreapta Dunării s’a menţinut o continuitate românească de-a lungul vremurilor. Privind mai larg teritoriul din jur, cu mărturiile lui toponimice numeroase, de rezonanţă românească, vezi că aci a fost baza demografică (românească) a Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneştilor. De aci pare că au roit grupuri româneşti în diferite părţi ale Balcanilor. Au avut loc răvăşiri de populaţie, treceri şi zăboviri de alte neamuri, pustiiri şi amestecări. O bază ethnică românească, uneori mai redusă, alte ori mai lărgită, a existat însă totdeauna. Peste ea au venit în diferite vremuri straturi mai noi româneşti. Numai în regiunea numită Cernareka existau în secolele 16 şi 17, după cum atestă documentele otomane, 140 de sate populate de Vlahi-Români (turceşte Iflak). Alte 58 de astfel de sate erau pe Valea Timocului propriu-zisă. Cele mai multe numiri ale lor s’au păstrat şi azi. Numele oamenilor, în măsura în care au fost notate, erau şi ele româneşti.

Aşa se explică „miracolul românesc” de totdeauna, prezent şi aici. Anume, că graiul românesc atât de hărţuit şi ameninţat n’a dispărut, n’a fost adus prin „împrumut”, lămurindu-se totodată de ce el persistă în ciuda „misionarismului” slavizant amintit mai sus.

Nu dispare, nu-i apus de soare!

Acest stâlp al ethniei -limbă-, pusă în ţarc, îşi păstrează în dreapta Dunării toată vigoarea. Cu tot handicapajul aratat mai sus, îi veţi auzi pe aceşti Români rostind o limba românească frumoasă, expresivă. Înafară de ceva lexic pentru noţiuni noi de tehnică şi cultură împrumutate (trenul e în partea sârbească „voz”, în cea bulgărească e „vlak”; ziarul e „novina” respectiv „vesnik” etc.), fondul de bază al limbii române e în întregime cel vechi românesc. De aceea unora le sună drept limbă „cronicărească”.

Decum e vorba de cântec, fie unul vechi sau şi nou făurit, limba e neaoşe. În acest pivot care este folclorul, aliat cu inima şi trăirea românească, nu pătrunde nici un împrumut, corp strein. Instinctul conservator funcţionează aici din plin, cum din păcate nu se poate spune şi de alte domenii. Instinct, pentru că Daco-Românul sud-dunărean nu face, nu e în stare să facă, din cauza carapacei instrucţiei streine, nici o legătură cu obârşia română, latină a limbii sale. El ştie nu de Roma, ci de Rîm (nici macar „Râm”), cum a învăţat la şcoala slavă, iar această formă de pronunţare lui nu-i sugerează nimic; cum de pildă îi sugerează din capul locului o altă denumire antică: Alba Longa. Nimeni n’a putut, cei mai mulţi cu dinadins n’au vrut, să-i spună lui că „de la Râm ne tragem”. Dimpotrivă, i-au tot sugerat că el nu este ceea ce este. Nici nu e atunci de mirare că-l auzi zicând: sunt eu Rumân, vorbesc şi rumâneşte, nu sunt Sârb (respectiv Bulgar)!

Evident de aci: Românul sud-dunărean nu e în stare a face deosebire între naţiune şi cetăţenie. O intuiţie sănătoasă şi deosebire între naţiune şi cetăţenie. O intuiţie sănătoasă se observă însă la el. Şcolarizarea prelungită şi intensificată de azi, în limba şi cultura ştirbitoare a fiinţei lui, îşi are şi reversul: produce treptat revirimentul. La limba latină, la terminologie de jurisprudenţă, medicină, botanică etc., în neologismele de obicei latine, el descoperă elemente ale graiului sau „incult” de acasă, începe „să ştie”, faţă de neştiinţa bătrânului aceluia. Îl auzi că spune, privind un fim italian: eu parcă înţeleg destule ce spune ăsta aciia! Te poţi vedea acostat de tineri sud-dunăreni cu cuvintele: vorbeşte ceva ca la voi la Bucureşti, să auzim cum e! Îmi puteţi trimite un abecedar românesc sau o carte de citire? Întorc antene spre televiziunea română să se desfete la vederea jocurilor, să audă limba şi cântecul. Cei stabiliţi în Danemarca o aduc, ei, şi pe una Maria Ciobanu să le cânte la Helsingor.

O caracteristică dominantă a vieţii spirituale, a culturii lor populare, este religia; iar în cadrul acesteia: cultul morţilor, strămoşilor. Rar merg la biserică. Nu înţeleg slujba în slavonă, nici predica. Formalism, cu care, pare-se, nu prea se împacă. În schimb, vechea credinţă ortodoxă, cu elemente şi precreştine, poate traco-dace, rămâne adâncă în casă, în familie. Acolo ei sunt sacerdoţi, sacerdote. Sfinţii sunt cinstiţi, după ei imediat morţii. Auzi că le consacră „pânea liturghie”. Sufletele trecute „dincolo”, sunt evocate, grijite, purificate prin ritualuri şi datini. Sunt vestite pomenile „Vlaşi”-lor la care ei pur şi simplu nu sunt în stare să renunţe, în pofida tuturor îndoctrinărilor. Ritualul focurilor joacă un mare rol în acest sistem de legături cu lumea „supramundană” (cum se exprimă unii specialişti). Prin intervenţia celor în viaţă, efectuată prin formule de consacrare, sufletul mortului se împărtăşeşte din lumina, din bucuria primăverii, din frumuseţea naturii, din jocul ritual la focul de priveghiu sau altă dată la apus de soare. Hora mortului trebuie să fie, obligatoriu, „rumâneascã”.

Ataşamentul neabătut faţă de tradiţii şi datini al sud-dunărenilor este acela caracteristic întregului neam românesc.

Patrie? Da, patria e Serbia, respectiv  Bulgaria. Au  vărsat sânge pentru acestea; poate chiar mai mult decat „ăilalţi”. Au picat în situaţii fratricide, ca apartenenţă ai taberelor duşmane; s’au luat unii pe alţii „robi”, respectiv „pleniţi”, în numele altora care-şi disputau supremaţii. S’au descoperit unii pe alţii prin grai sub uniforme diferite. Atunci, adesea au bătut între ei inimi mai calde. Au fost prezenţi în mişcări şi războaie de eliberare; nu însă şi pentru a lor emancipare. În oastea răsculaţilor sârbi (1813) tunarii cei mai buni au fost nişte Români crăineni. În războiul balcanic, apoi la asediul Adrianopolului (Edirne), tunari vestiţi au fost doi fraţi, Români timoceni. Nu s’a primit nimic, nici un drept ethnic, în schimbul acestor angajări de loialitate şi jertfe date; decât numai subapreciere, dispreţ pentru „Vlah”.

Nu fu altfel nici în vremea noastră, după angajarea în războiul de partizani, cu promisiuni nu numai de ordin social, ci şi de cel naţional. Încercări plăpânde de afirmare a identităţii au fost admise afişarea de lozinci în grai românesc. În partea sârbească, după câte suntem informaţi, a fost înfiinţat ziar în grai românesc şi cu scris chirilic. Suflul acestor iniţiative a fost şi el scurt. Tito, care ştiuse să tempereze totuşi încoace şi’ncolo diverse naţionalisme şi şovinisme, în cazul Românilor din Serbia (cum şi în Macedonia) a chemat la păstrarea „unităţii” şi dezideratul a căpătat o tâlcuire departe de a fi democratică sau chiar socialistă.

Doar la muzee constaţi, la secţii de istorie contemporană, respectă memoria celor căzuţi pentru libertate, identificându-i printre aceştia pe Românii „sârbeşti” după rădăcina numelui slavizat, după portul lor românesc din fotografiile exponate, deasemeni după câte un fluier din rămasurile eroului, expus; fluier cu care unul dintre aceşti români a compus un cântec de luptă, acesta devenit apoi marşul general al „tineretului lui Tito”.

Cât s’a dat, ca să nu se primească în schimb nimic! Şi în prezent, aflăm, de mijeşte vreo iniţiativă în direcţia afirmării identităţii ethnice, „sufletele mici” ale poliţiştilor, cum zicea unul, se dovedesc a fi gata la veghe straşnică.

„Ştii cum suntem noi – zicea un Vlah, Sârbo-Vlah sau „neşte-rumâneşte”, cum îl poreclesc- noi suntem ca nişte puişori de ăia în cuibar şi cu ochii încă negri, nedeschişi ‘şi redicã şi ei căpşorul căscând ciocul la hrană şi la aer. Ama, nu să dă!”

Nu i se dă pentru că el, Românul din dreapta Dunării, asta… „încă n’o ştie”. Are conştiinţa ethnică, n’o are însă pe cea politică necesară, în stare să-l duca pe cale proprie. Are un tată adoptiv aspru şi e „strein de mama” (=orfan). Mare e „politica” de îndoctrinare cu învăţătura streină fiinţei, e greu apăsătoare pentru aripioarele golaşului din cuib. E timorat acest Român ethnic. Observi la el o excesivă circumspecţie, decum e vorba de vreun aspect mai „gingaş” al chestiunii.

„Da veni-va primpăvara”, am auzit pe un bard timocean cântând o veche baladă haiducească în care-şi dădea socteală cum îşi va face dreptate sub razele soarelui mai cald., Eu când îi cânt omului meu şi dintru’ odată răcneşte, atunci eu ştiu ce „diseşte” (respiră) în el, destăinuia lăutarul.

„Plin e codru de voinici, la tot fagul patru-cinci, nu trece nima pe-aici!”, auzi pe altul cântând cu nostalgie.

Veni-va şi dreptatea politică de pe undeva. O ramură a neamului românesc, aceasta din dreapta Dunării, aşteaptă şi ea privirea vremii oprită asupra sa. Până atunci, încă suntem convinşi, nu va muri.

                                                  Sava  GÂRLEANU

„AVE” a trimis Raportul asupra situaţiei populaţiei româneşti din Bulgaria, în contexul recensământului populaţiei, la Consiliul Europei

“AVE”, Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria prezintă un prim raport în ceea ce priveşte respectarea drepturilor  populaţiei de origine română (numită vlahă) din Bulgaria de către statul bulgar în contextul desfăşurării recensământului populaţiei.

Raportul a fost înaintat Secretariatului Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale şi Direcţiei pentru Drepturile omului şi afaceri juridice de pe lângă Consiliul Europei.

“Statul bulgar este membru al Uniunii Europene din anul 2007. Există o legislaţie europeană pentru apărarea drepturilor minorităţilor, dar aceasta este prost respectată, în unele cazuri neţinându-se cont de ea. Scopul este de a perpetua procesul de asimilare aplicat de zeci de ani asupra românilor din Bulgaria, folosindu-se toate metodele şi pârghiile pentru contopirea elementului românesc în majoritatea bulgară “ , se arată în materialul de presă citat.

Oficialităţile din Bulgaria continuă să separe termenul de vlah de cel de român, încercând să acrediteze două noţiuni, afirmând că vlahii sunt altceva decât români şi ar fi o populaţie cu cultura, tradiţii şi obiceiuri diferite. Cu asemenea probleme se confundă şi restul ramurilor româneşti de pe teritoriul Bulgariei, cum ar fi: aromânii, meglenoromânii, etc. Este o politică strategic gândită, dar total eronată, la care se raliază oficialităţiile, inclusiv Academia Bulgară, cu toate secţiunile de etnografie, folclor, istorie.

Educaţia în limba maternă susţinută de statul bulgar este total absentă, cu mica excepţie a menţinerii unui aşa-zis “liceul la Sofia” (Liceul “Mihai Eminescu”), care  este amplasat într-o zonă unde sunt puţini români, şi nu acolo unde sunt organizaţi într-o masă predominant sau compact românească, cum ar fi zona Vidin.  Absolvenţii acestui liceu anual sunt sub 10 persoane, în mare parte cetăţeni bulgari de origine bulgară. Grădiniţele şi clasele din ciclul şcolar şi preuniversitar nu există. Toate demersurile făcute de noi de a deschide clase sau grădiniţe cu predare în limba română au fost tratate cu indiferenţă sau tăcere din partea oficialităţilor. Ceva mai mult, adeseori am fost ameninţaţi şi trataţi în mod josnic fără să primim nici un răspuns concret, chiar dacă am ţinut cont de legislaţie şi am parcurs toate etapele până la aprobare. Mass-media este un capitol care oricând a fost şi este controlat de către oficialităţile din Bulgaria, practicându-se cenzura. În această privinţă se menţine un dublu standard privind grupurile entice diferite, cum ar fi: grupul etnic turc are ştiri în limba lor maternă (turcă) la televiziunea centrală, dar celelalte grupuri etnice nu se bucură de aceste privilegii.

Din punct de vedere politic Bulgaria nu acordă drepturi grupurilor etnice. Nici măcar nu suntem recunoscuţi ca minoritate naţională, ci doar ca grup etnic, fără să avem dreptul a ne reprezenta cineva în parlament sau în guvern ca minoritate naţională. Procesul de asimilare este bine definit în primul rând din faptul că de-a lungul anilor recensămintele arată cu certitudine cum se topeşte un neam, când în acelaşi moment populaţia în statul respectiv creşte mercant. Aceasta arată eficienţa de asimilare a unei vechi populaţii practicată de statul bulgar.

Precum se vede din tabelul alăturat (datele din tabel sunt din statistica Bulgariei – recensăminte oficiale). Nu a fost mai diferit şi recensământul din 2011, unde datele pentru completarea anchetei de recensământ în satele româneşti de-a lungul Dunării au fost făcute cu creionul şi nu cu pixul, cum este prevăzut, fapt pentru care noi am semnalat INS, inclusiv şi prin intermediul presei. Ceva mai mult la ultimul recensământ am constatat, că mulţi dintre recenzori nu întrebau populaţia de apartenenţă la etnie sau limba maternă, chiar şi o mare parte din populaţie, care au vrut să-şi exprime entitatea română li se sugera că aceste rubrici nu sunt obligatorii, sărindu-se peste ele.

Regiunile cu populaţie predominant minoritară din Bulgaria sunt cele mai sărace din punct de vedere economic. Sistemul represiv a folosit şi foloseşte în continuare sărăcia ca cea mai puternică pârghie de asimilare a unui neam. Zona ocupată de populaţia românească, cu regiunile Vidin, Vrata şi Plevna, este cea mai saracă din Bulgaria. Bulgaria de N-V unde se află o masă compact românească, zonele Vidin şi Vrata, după ultimile statistici, este considerată cea mai săracă zonă din U.E.

Căile de comunicare, căi ferate şi drumuri de legătură între localităţi, nu sunt reînnoite din timpul comunismului, de aproximativ 20 de ani. Toate acestea fac ca populaţia noastră de etnie română să-şi caute existenţa în alte ţări sau să emigreze în regiunile dezvoltate ale Bulgariei. Plecarea din zonă a persoanelor din neamul nostru are drept consecinţă asimilarea, întrucât la a doua generaţie nu mai foloseşte limba maternă română.

Majoritatea în raport cu populaţia de origine română, adeseori şi nu numai în cazuri izolate, se comportă agresiv dacă îşi foloseşte limba maternă în locuri publice spunând expresii ca: “Vorbiţi în bulgară că aici suntem în Bulgaria, românii sunt mamaligari şi ţigani!”

Lucrurile negative sau greşelile făcute de noi în viaţa cotidiană sunt calificate ca “lucruri vlaheşti” în sens jignitor, că vlahii sunt proşti şi nu se pot descurca chiar cu lucruri elementare. Expresia “vlahii se îneacă la marginea Dunării” este de prima dată folosită la începutul secolului trecut, atunci când intelectuali noştri români din Bulgaria erau aruncaţi în Dunăre ca să fie ucişi pentru ca să numai folosească limba română în şcoli şi instituţiile publice, iar cei care reuşeau să înoate până la mal erau împuşcaşi sau omorâţi cu pietre de către politiştii lui Vlado Cernozemski (terorist, şef la poliţia din Vidin) care trăgea de pe mal şi râdeau în hohote spunând expresia: “Vlahii se îneacă la marginea Dunării!” Această expresie este folosită şi în ziua de azi ca semn de umilinţă.

Toponomia, toate satele şi localităţile cu denumire românească, cu mici excepţii, au fost bulgarizate, ca exemplu: Vârf = vârf de munte, de deal, a fost schimbat numele în Vrav = care înseamnă funie în limba bulgară; Fundeni = în limba română, sat mai îndepărtat, schimbat în limba bulgară Kanitz (cunoscut arheolog); sau Stanotran (Stan Tarna) a fost numit Slanotran în limba bulgară însemnând brumă pe mărăcine, şi altele. Numele de familie şi botez, al populaţiei româneşti, au fost interzise şi s-au aplicat două reguli pentru schimbarea lor: 1. au fost traduse direct în limba bulgară, cum ar fi: Florov-Tvetanov sau Tvetcov; 2. s-a adăugat sufixul -ov la denumirile vechi ex: Florov, Patrascov, Mitrov, Ionov etc. Sau ambele, ca exemplu: Ioan tradus Ivan şi adăugând sufix -ov, rezultând Ivanov. Din acel moment copiiilor care se năşteau, părinţii nu aveau dreptul să le pună nume românesc, numele disponibile fiind trecute pe o listă cu nume bulgăreşti. În plus s-a introdus sistemul de denumire a populaţiei cu trei nume, după modelul rusesc, unde în loc de numele de familie vechi şi din bătrâneţe, părinţii erau obligaţi să denumească numele de familie cu prenumele bunicului, pentru ca să se uite de neamurile vechi româneşti.

Frica de a se identifica ca român este un element puternic în societatea modernă şi o pârghie  mult mai veche de asimilare. Se ştie că dacă vorbeşti româneşte nu poate o persoană să crească în ierarhie sau să progreseze în societetate modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru, care au ajuns să ocupe o funcţie, au refuzat să se recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să înveţe copiii şi limba română, de frică că îşi vor pierde locul de muncă sau vor fi daţi jos din funcţia care o ocupă. În privinţa asta s-a ajuns până la paradoxul că bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii, care nu ştiau româneşte.

Religia interzice folosirea limbii române în slujbele divine, ajungându-se până acolo că limba folosită în biserică să fie limba slavonă veche. Asta a avut drept consecinţă că populaţia ortodoxă, prin faptul că nu se înţelegea slujba, s-a educat în spirit ateu.

Ţinând cont de situaţia actuală în care se află românii din Bulgaria, ajungem la concluzia, că sunt într-un grad puternic de deznaţionalizare. Ca cetăţeni loiali ai statului nostru R. Bulgaria milităm pentru prosperitatea ei ca ţară membră a U.E, dar în acelaşi moment suntem profund îngrijoraţi de viitorul poporului nostru.

Procesul de asimilare nu este ceva abstract şi este o realitate care noi dorim să o stopăm împreună cu toţii.”

                                                                                               Dr. I. F. Gheorghiev,

Presedintele Uniuni Etnicilor Romani din Bulgaria “AVE”

Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re şi însă­nă­to­şire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pre­tutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­ţenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire şi apropiere între toţi cei care măr­tu­ri­­sesc şi viază întru aceeaşi credinţă. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul Cuvioasa Parascheva nu numai în Mol­­­dova, dar şi în Tran­silvania şi în Ţara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­ţătură în limba română despre viaţa sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ţă­tură” a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe Ţăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinţii ei, oa­meni de neam bun şi cre­dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii şi milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieş­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a îm­păr­ţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a fă­cut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moş­te­ni­re şi, „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­ţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ţi­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în do­rinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile bine­­cuvântate de viaţa pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos şi a Sfin­ţilor Apostoli.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la mo­şia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creş­tini să-l îngroape după rânduiala creş­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor. Vestea despre minunile care se săvârşeau în apro­pierea cinstitelor moaşte s-a răs­pândit cu­rând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinţilor. După ce au stat în Biserica Sfinţii Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în ţările balcanice, cinsti­tele moaşte ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferinţă, liman lin şi neînviforat al celor care o cinstesc şi o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii şi valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minaţia Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraţilor Petru şi Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câţiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniţi în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împăraţi veniţi din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relaţiilor prieteneşti din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) şi împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaştele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reşedinţă patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soţit de numeroşi clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări şi slujbe de că­tre drept-cre­dincioşii ro­mâ­ni şi bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieşit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, şi so­ţia sa, Ana, precum şi pa­triar­hul de aici. Au fost aşe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reşedinţei sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaştele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum

s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viaţa, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părţi însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani şi partea apuseană, încât acest stat şi-a în­cetat existenţa.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creş­­ti­ni, moştele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit şi acest oraş, iar Ser­bia a fost transformată în pa­şa­lâc. Acum moaştele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraş întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaşte ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute şi să­ru­tate de credincioşii ortodocşi din Peninsula Bal­canică aflaţi sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost aşe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noştinţă, moaş­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfinţirea şi binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Ţara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaş­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoţită de trei mi­tropoliţi greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului şi Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de mi­­tro­­politul Varlaam şi de episcopii de Ro­man şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului.

Viaţa curată, împletită prin ru­gă­­ciune şi fapte bune, tinereţea care stră­luceşte peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înţe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne şi priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezenţa Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ţie­tăţii ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a vieţuit pe pă­mânt, când Biserica era una şi nedespărţită, nădejdea biruinţei asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor şi necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită şi atotputernică a Domnului Hristos Care iubeşte şi adună pe toţi oamenii.

 

“Viaţa, Acatistul, Paraclisul Sfintei Cuvioase Parascheva”

editura mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei, Iaşi, 2008

 

 

Treptele copilăriei (III)

 

              Farmecul jocurilor noastre era uneori întrerupt de ţipete; atunci înţelegeam că în turma cutare a intrat lupul şi a furat mielul sau oaia. De aceea, cei mai buni păstori printre oi lăsau întotdeauna o capră pentru că lupul, dintre oi şi capre, alegea totdeauna capra, iar capra devenea paznicul oilor. Ea da semn când mirosea lupul prin „prâşneală”, un fel de tuse căprească, pe care noi ciobăneii o cunoşteam şi luam îndată măsuri de apărare. Ne adunam turma laolaltă şi făceam un foc, pentru că lupul, ca şi dracul, se teme nu numai de tămâie, dar şi de foc şi de lumină. Se zice că noaptea dacă mergi cu un felinar, haita de lupi te ocoleşte, ei nu pot suferi lumina. De fapt, ca şi oamenii răi, nici ei nu pot suporta lumina, de aceea marile lovituri se dau în umbră, la întuneric. Atunci rămâneam înlemniţi, cu fălcile încleştate, încât dacă ar fi intrat lupul în turmă de spaimă nici nu am fi putut da un ţipăt. Peste noi plutea o tăcere a groazei şi a morţii. De aceea, când se întâmpla să vedem lupul, trecea mult timp până ne venea glasul. Rămâneam muţi. Dacă te întâlneai cu cineva şi te întreba te miri ce, nu-i puteai răspunde.

– Ce ai văzut lupul de nu mai ai glas?

Dădeai din cap afirmativ şi coborai pe cucuioavă spre sat desnădăjduit, cu sufletul răvăşit şi amărât, că ţi-a luat un ied sau un miel. Ceilalţi te înţelegeau şi te compătimeau. A văzut lupul săracul, ziceau în sinea lor.

Prima dată am văzut lupul de la distanţă; eram sub Cioacă (sau Ciucă). Mai mulţi copii am zărit cum cobora lupul de la lac în jos pe izlazul îngust ce se întindea între drumul de cară şi Pârâul Diavolului. Copiii care ieşiseră cu oile şe se jucau în grămadă pe lângă un foc uitaseră că au venit cu oile, în timp ce lupul îşi făcea meseria. Am strigat noi zadarnic, pentru că până să se dezmeticească cei de o seamă cu noi, lupul înşfăcase oaia, o aruncase pe spinare şi urca dealul.

Pe la şapte-opt ani cutreieram cu oiţele şi căpriţele izlazurile şi tarlalele din partea aşezării noastre către sud. Mai întâi urcam la Piatra Mare, ceva mai sus de Sub Ciucă şi Locul de Sat. Dacă mergeam spre est dam de Braniştea Podului, o pădure de fagi seculari pe care patru-cinci oameni nu-i cuprindea. Deasupra era un platou numit Săpături unde jucau banii, comorile ascunse din epocile uitate ale istoriei. Inebuniseră oamenii săpând după căldări pline cu aur, aşa că dimineaţa ne pomeneam cu câte o spărtură în pământ adâncă cât casa, care, mai târziu, când începeau ploile, devenea un fel de lac bun pentru scăldat sau nămolitul porcilor. Spre miază-zi erau locurile bune de păşunat la Soava Mare, PE sub Nuci, la Gaura lui Stângă, peştera unui celebru haiduc, Râpa Albă, Izvorul lui Dolca, unde ne mărgineam printr-un pârâu cu satul Ţoromaşţa, alcătuit şi el tot din români ca şi noi şi tot la fel, pe atunci, de săraci.

Nu ştiu pentru ce noi copiii nu ne înţelegeam nici cu cei valahi, nici cu cei sârbi sau strâmbi, că mai totdeauna eram în vrajbă. De pildă, noi Zlocutenii le strigam în cor celor de dincolo de la Buduroi, un izvor puternic care ieşea de sub un fag imens:

„Ţormăştean cu traista goală,

Dă-i la fund să moară!”.

Când se linişteau lucrurile şi ne aşezăm cu vitele pe sub nuci, îi auzeam dându-ne înapoi, într-un mod tăios şi fără menajamente:

„Zlocutean cu traista plină,

Mintea să vă vină!”.

În timp ce noi vlahii ne certam ca fraţii, fetiţele se adunau în grupe, aşa cum se strâng văruicile şi dădeau câte un urezat peste văi de se cutremura pământul. Uralele lor ne trezeau, ne înviorau şi ciorovăiala de până aici se risipea, încât ne uneam şi începeam să ne jucăm împreună.

Locul cel mai periculos în satul nostru era la Râpa Albă. Aici era cu adevărat o râpă albă din care scoteam cretă de scris pentru tablă, dar şi multe izvoare, care ţâşneau din vinele pădurii de fagi. Acolo lăsam noi turma la odihnă, atunci când umbra ajungea de un pas şi atunci însemna că era amiaza, probabil ora 12, căci soarele ne bătea drept în creştet.

Când coboram să bem apă de la izvor vedeam pe pietrele de lângă izvor o grămadă de vipere întinse la soare să se „pripească”. Îndată ne retrăgeam cuprinşi de un fior neînvins. Ne-a fost frică întotdeauna de vipere, ştiam că ele ne-au ucis vite mari şi mici, au băgat în pământ copii şi oameni mari. Dar acum era momentul să ne răzbunăm; ne adunam cinci-şase, luam în mână câte o piatră zdravănă şi ne apropiam de ele cam de vreo zece paşi. La un semn aruncam bolovanii pe ele şi fugeam fiecare în altă direcţie, unde vedeam cu ochii, astfel ca să nu ne poată ajunge şi muşca. De cele mai multe ori nu omoram niciuna, mai mult le întărâtam, însă mai rar se întâmpla să le şi lovim.

După Sâmpetru şi Stilie începeam seceratul şi treieratul, atunci urcam cu oile pe Dealul Mare şi ne avântam până pe Bujorna şi La Dolca, nu departe de frontiera cu bulgăruşii. Aci copii cei mari ne învăţau cum să căutăm cuiburile de şerpi şi să le distrugem. Unii copii în jur de zece ani erau cu adevărat pricepuţi, de la care aveai ce învăţa. Lua ciomagul de corn, de cer sau de gârniţă şi ne arăta dâra şarpelui, eventual locul unde se dezbrăca şarpele lăsându-şi cămaşa veche, prea mult purtată. Pe acolo dau ei de guri în pământ, săpam nu prea mult şi dam de câte o grămadă de pui de şerpi, pe care îi luam şi-i rupeam bucăţi. Alteori găseam ouă de şerpi unde mişcau puii. Ouăle erau îmbrăcate într-o pieliţă albă străvezie, prin care un blestemat de copil înfigea un beţişor străpungând oul de şarpe, după care lua beţişorul şi-l da unui copil socotit mai naiv, pe care-l poate duce cu zăhărelul. Îi aşeza beţişorul între degetele palmelor, urmând un ritua sumar:

– Merge moara pe Timoc?

– Merge, răspundea cel cu beţişorul între interiorul palmelor. Apoi, mai întreba odată cel ce făcea pe deşteptul:

– Merge moara-n vânt?

– Merge moara-n gând! Răspundea celălalt şi-n clipa aceea, deşteptul atingea cu palmele sale podul palmelor celui prost strivind oul de şarpe între palme şi spoindu-l pe faţă cu lichidul din ou.

Alteori urmăream în ou puişorul de viperă cum mişcă; de răutate, că altfel n-aş putea zice, adunam mai multe ouă de viperă, le înşiram pe o rădăcină de fragă, după care le puneam la gât la fetele pe care le iubeam. Eu alergam cu mărgelele de ouă de şarpe pe la verişoarele mele. Aveam căteva care se numeau: Niţa, Paraschiva, Stana, Floarea, Liubiţa şi de obicei izbuteam să-i leg colierul la gâtul celei mai mici şi mai îngăduitoare, lăudându-mă că dacă-i dau mărgelele am să mă însor cu ea. Fetele nu ţineau prea mult mărgelele la gât pentru că observau puii de viperă cum mişcă în ouă şi speriate, le scoteau şi le aruncau. Atunci noi cei care ne socoteam că le-am păcălit apucam şiragul de mărgele şi-l striveam sub tălpile goale, pentru că vara nici un copil nu purta opinci, până după Sâmedru când dădea bruma. Chiar şi atunci când striveam sub călcâie ouăle de viperă exista un ceremonial pe care îl executau fără greş:

– Aşa cum calc puii de şarpe, aşa să calc pe duşmanii mei.

Unii dintre copiii mai mari şi mai curajoşi, încă de la Simţ, prin martie, căutau şerpi pe care-i omorau. Eu unul n-am avut curajul să omor un singur şarpe deşi aş fi putut. Am trecut pe lângă ei şi i-am lăsat în pace. Odată când alergam după o viţică apucată de streche prin păduri pe la Curături şi Tăieturi, am călcat în fugă peste o grămadă de şerpi. Am simţit doar senzaţia de ghiaţă când i-am atins, apoi am urmărit viţica să nu dispară prin codru şi să o mănânce lupii.

Copiii curajoşi găseau şerpi încă din primăvară, când îi omorau dogorindu-se la soare. Unii încolăceau şarpele în jurul gâtului şi alergau după noi să ne sperie, alţii le tăiau capul şi-l aşezau într-un mic săculeţ drept amuletă, pentru a-l feri de moarte şi boli. Se spunea că era bine să omori un şarpe în luna martie şi numai cine nu omora atunci şarpele avea prilejul să moară mai repede. În luna războinicului Marte, aveam grijă să nu pronunţăm cuvântul „şarpe”, dacă vrem să nu-l vedem şi să nu ne iasă-n cale tot anul. De aceea, în poveştile purtate găseam o asemănare, o pildă: „diavol târâtor”, „spurcatul rece”, „otrăvitorul de moarte” şi alte denumiri.

Odată, în braniştea de la Râpa Albă, jucându-ne toamna prin tufe, pe unul dintre noi l-a muşcat şarpele, l-am legat bine să nu se întindă umflătura şi a fugit în sat  la baba Oaca şi Boafa de l-au scăpat cu ierburi de la moarte, sau cu arderea muşcăturii.

Aşa eram noi pe-atunci, ne temeam de şarpe uneori, alteori nu ne temeam de nimic, pentru că indiferent pe ce drum ai coborî sau ai urca în viaţă, toate duc până la urmă spre infern.

Şarpele rămânea, pentru noi copiii, un simbol care ne lega fie de viaţă, fie de moarte. Ba câteodată ai bătrâni aruncau în vânt câte o vorbă plină de înţelepciune pentru cei mai drăcoşi dintre locuitori, zicând că va veni un apocalips când oamenii nu vor putea găsi scăpare nici în gaură de şarpe.

Dincolo de minunata credinţă strămoşască, noi ne perindam visurile cu capul în nori, mai mult în cer decât cu picioarele pe lângă mieluşeii noştrii pe pământ. Ca şi când aş cânta cântecul:

„Bat în balta despletită,

Ce-i mânjită cu noroi,

Să fac o pâne dospită

Şi s-o arunc la moroi.”

Cristea Sandu Timoc

Dacia Aureliana, 07.10.2011