Vlahii: Nume, limbă, arie de răspândire Prima parte

Dacă privim masa etnică a păstorilor vlahi în Peninsula Balcanică putem vorbi doar despre două grupe etnice total diferite: cea a caragunilor (adică cei care poartă cojoace ciobăneşti negre) şi cea a fârşeroţilor (a căror denumire provine de la localitatea Farşeri din Albania şi care poartă în exclusivitate haine albe). G. Weigand a concluzionat că ambele grupe se autointitulează aromâni (araman, arman, armean). O separare clară a acestor două grupuri după port se pierde tot mai mult în zilele noastre, deoarece indicaţiile pomenite au disparut, iar costumele naţionale nu se mai poartă zilnic, ci doar cu ocazia sărbătorilor, ceea ce nu permite nici un fel de concluzii despre apartenenţa etnică. Caragunii au vara aşezări stabile în munţi, care pot fi bine delimitate, iar în apropierea acestora se află, de regulă, păşunile lor proprii. Fârşeroţii trăiesc tot timpul anului în corturi şi în colibe mobile din trestie şi, contrar caragunilor, folosesc păşuni luate în folosinţă contra unei taxe: în timpul verii la munte, iar în timpul iernii la şes. Se evidenţiază printr-un caracter războinic, curajos şi aspru. Evită interferenţele cu alte popoare, chiar şi cu cuţovlahii. Păstrează obiceiurile străvechi şi vendeta (răzbunarea săngelui). Sunt păstori nomazi şi trăiesc în comunităţi înrudite.
Împărţirea pe care Weigand a făcut-o în caraguni şi fârşeroţi, două din cele mai importante grupe ale vlahilor, Beurmann însuşi a confirmat-o pe teren în 1960. De asemenea, în 1973, 1974 şi 1975 noi am constatat prezenţa acestor două grupe principale de vlahi pe teritoriul Greciei şi Macedoniei. În zilele noastre, în limbajul şi portul lor, în obiceiurile de viaţă există deosebiri mici pe care nici nu le putem pomeni, iar majoritatea sunt doar aparente. Grecii îi numesc pe fârşeroţi arvanitovlahi, deoarece provin din câmpiile din Albania şi, pe lângă limba lor maternă, folosesc şi limba albaneză. Pe caraguni îi numesc cuţovlahi. Acesta este, în primul rând, un nume de batjocură, iar în vorbirea deschisă, o jignire. Cuţovlahii sunt, de fapt, vlahi şchiopi”, ceea ce în traducere înseamnă că aceşti oameni nu vorbesc o limbă greacă corectă.
Porecla de „ţinţarii” au primit-o aromânii de la sârbi, în ţara cărora au venit. Porecla a fost creată deoarece sârbii au observat pronunţia aspră a literei „ţ” în cuvântul „ţinţii” în loc de „cincii”. Termenul „ţinţarin” s-a extins ulterior până în Ungaria şi România, dar nu şi spre sud. Rar mai auzim de Epir, unde şi-a menţinut denumirea batjocoritoare în cea mai mare măsură.
Aromânii spun despre ei că sunt vlahi. Dar şi această denumire duce la neînţelegere; şi anume, aşa cum se poate dovedi, de aproape 1000 de ani toţi păstorii de pe teritoriul Europei de Est, între Istria şi Creta, Albania şi România au o denumire unică, aceea de vlahi şi nu există şi nici nu au existat relaţii de rudenie cu aromânii. Populaţia rurală din Grecia se referă, sub numele de vlah, la păstorii nomazi, indiferent dacă sunt aromâni sau de altă naţionalitate. Păstorii nomazi din Grecia care se autonumesc vlahi sunt, de drept, aromâni. Aromânii care trăiesc în zilele noastre în Grecia, Iugoslavia, Albania şi Bulgaria şi-au pierdut identitatea legată de o afiliere mai mare la aromâni. În partea iugoslavă a Macedoniei se numesc, individual, aramani, dar între ei vorbesc limba ţinţarilor, aşa cum singuri spun. Păstorii nomazi din Peninsula Balcanică au putut primi un număr atât de mare de nume diferite doar din cauza faptului că au rătăcit dintr-un loc în altul, dintr-o regiune în alta. Aceste nume sunt incomode, iar, din punctul de vedere al originii şi al ariei de răspândire, sunt necorespunzătoare.
Încercând să îi înţelegem pe vlahi nu este surprinzător că se creează o confuzie constantă atât în privinţa grupării, cât şi în privinţa migraţiei lor. Putem spune că în ziua de astăzi trăiesc în masă compactă în partea de sud a Peninsulei Balcanice, dar că, treptat, dispar. Vlahii nu au avut niciodată propria lor ţară, dar s-au menţinut în timpul Imperiului Roman, Bizantin şi Otoman, imperii care au alternat în Peninsula Balcanică. Răspândiţi în teritorii vaste care includ Iugoslavia, Grecia, Albania şi Bulgaria, ei nu constituie niciunde masa demografică predominantă. Cum-necum au întreţinut raporturi între ei în cadrul imperiilor de demult, pe vremea cănd nu au existat graniţe care să despartă ţările balcanice. După căderea Imperiului Otoman relaţiile dintre ei au fost întrerupte. În acelaşi timp, în locul unei naţionalităţi care trăieşte într-un imperiu multinaţional, ei au devenit minoritate în fiecare din statele balcanice contemporane. Cei mai mulţi vlahi au trăit în Munţii Pindului. Păşunile şi pădurile s-au întins de la Furca la Vovus. Acesta a fost un grup distinct de popoare care a iernat, în principal, în Tesalia, la şes. Grupul aspropotan din sudul Pindului şi-a petrecut iernile în zonele de coastă ale Epirului de Sud şi câmpiile Tesaliei.
Teritoriul central al caragunilor poate fi considerat Pindul de mijloc, la peste 1000 m altitudine. Graniţa sudică se află apriximativ în zona Gardiki… şi cuprinde grupele principale ale vlahilor răspândite pe 100 km pe direcţia nord-sud, ceea ce formează un cerc închis al „masei neîntrerupte”. Teritorii mai mici decât acesta se află în nord în Munţii Gramos şi în jurul Korcei în sudul Albaniei.
În secolele trecute vlahii au fost răspândiţi şi pe lanţurile muntoase din sudul Albaniei. Patria fârşeroţilor a fost în centrul Albaniei, unde satele Farşeri şi Fratar încă păstrează această denumire. Trăiesc, de asemenea, pe dealurile dintre Resan şi Bitoli în Macedonia. Teritorii vaste ocupate de vlahi în partea iugoslavă a Macedoniei sunt Ovce Polie, Muntele Ograjden, împrejurimea oraşelor Kruşev şi Bitoli, ca şi zonele deluroase din estul Macedoniei. Cele mai îndepărtate grupe de vlahi, ultimele urme ale diasporei lor, sunt în Lopar şi Giumaia în Bulgaria, unde au fugit din zona Gramosului încă din 1912, păstrându-şi modul de voaţă nomad şi acelaşi port ca şi vlahii gramosteni.
Ţinţarii din oraşele macedoneene şi satele nou apărute provin din Albania şi din Munţii Pindului. Este total greşit să presupunem că este vorba despre populaţia autohtonă romană, care s-a păstrat din vechime în oraşele şi satele macedoneene. Dimpotrivă, cu toţii sunt conştienţi de originea lor şi ştiu exact perioada de migraţie. Cu siguranţă în oraşele noastre au existat dinainte ţinţari, dar în acele vremuri au trăit fără familiile lor, ca mici meşteşugari şi comercianţi, ca nomazi pecialbari. Pe ţinţari îi întâlnim şi în centrele europene, ca şi fondatori şi purtători ai cunoscutelor firme comerciale în Pesta, Viena, Novi Sad, Zemun şi Belgrad. Îi întâlnim uneori şi în oraşele din Bosnia, ca meşteşugari şi târgoveţi. Totuşi, zonele montane ale Peninsulei Balcanice centrale sunt locurile unde se află rădăcinile păstorilor balcanici nomazi. Aşa cum este cunoscut grecii nu iubesc munţii înalţi, deci aceşti păstori au avut cea mai mare parte a zonelor montane pentru ei înşişi şi au ţinut cele mai bogate păşuni, au avut cele mai bune construcţii din lemn între Dealul Sfat la nord şi Munţii Pindului la sud de Zigos. Capidan a afirmat, pe buna dreptate, că muntele pentru aromâni este ceea ce e marea pentru greci şi câmpia pentru sloveni. În munţi găsesc mâncare pentru vite şi adăposturi în vremurile dificile. În munţi petrec momente binecuvântate în jurul focului după o zi de muncă istovitoare, glumind, cântând şi povestind. Adeseori în cântecele lor este exprimată durerea faţă de cei care au plecat la şes ca să devină argaţi la străini. Împreună cu portul şi alte elemente caracteristice de folclor (obiceiuri, cântece etc.) limba este hotărâtoare pentru a întări şi determina apartenenţa lor. Elementul latin nu numai că a hotărât, ca regulă, forma gramaticală a limbii vlahe, dar
i-a dat şi cea mai mare parte a patrimoniului lingvistic. Bineînţeles că în limba lor există şi elemente care pot fi atribuite nativilor balcanici. Dar limba romanică a vlahilor, în mare parte stricată şi degenerată cu cuvinte din alte limbi balcanice, are patru conjugări, ca şi limba latină clasică. Este adevărat că bogăţia limbii latine vechi s-a păstrat şi multe grupe vlahe din Balcani se pot înţelege între ele. Dar se pare că destul de timpuriu a avut loc separarea dialectelor asemănătoare, în aşa fel încât fiecare grupă s-a dezvoltat în continuare, separat una de cealaltă.
În limba lor sunt prezente elemente greceşti, albaneze, slovene.
În afară de limba maternă se vorbeşte şi limba ţării unde au fost nevoiţi să se adapteze la condiţiile economice (care ţin de păşunatul în regiunile îndepărtate) şi la cele comerciale (care le-au legat de meleaguri). Spre deosebire de femei, bărbaăii au avut întotdeauna înclinaţii deosebite pentru limbile străine, dar nu s-au străduit să le înveţe în totalitate.
Şi în zilele noastre întâlnim, deseori, în regiunile vlahe, bătrâni care, cu multe decenii în urmă, în timpul migrării spre noile păşuni, când nu au existat graniţe teritoriale, au putut să vorbească tot atât de bine greaca, cât şi sârba, albaneza şi turca. Am auzit că în satele din Munţii Pindului se vorbeşte în casă limba maternă, greaca oficială se foloseşte pentru comunicarea cu grecii şi străinii, iar în şcoli şi biserici se vorbeşte doar greceşte.
În Iugoslavia, limba ţinţarilor abia dacă se mai transmite generaţiei tinere. Doar membrii în vârstă ai familiei mai vorbesc această limbă, care este puternic îmbibată de elemente populare slovene sau greceşti.
Cei care au călătorit prin lume (negustorii şi meşteşugarii) vorbesc mai multe limbi de circulaţie mondială. Pouqueville a observat la unele familii existenţa bibliotecilor care conţin cărţi în limbi străine.