ROMÂNII DIN RĂSĂRITUL SERBIEI

GEOGRAFIA
Acolo unde începe Peninsula Balcanică, lângă statul românilor – România – se află românii din răsăritul Serbiei. Această vecinătate se datorează faptului că ambele maluri ale cursului inferior al Dunării sunt dintotdeauna populate de români, în prezent însă în ţări diferite.
Românii din răsăritul Serbiei sunt mai ales între văile Timocului, Moravei şi Dunării, pe un areal mai întins decât Banatul sârbesc (regiunile fiind vecine, fluviul reprezentând demarcaţia dintre ele – Banatul aflat în stânga Dunării iar românii din răsăritul Serbiei în dreapta Dunării). Fluviul Dunărea, care curge între Germania şi România – de la Padurea Neagră până la Marea Neagră – este cea mai mare apă a Serbiei, în interiorul ţării Bazinul Moravei separând răsăritul populat cu români de centrul Serbiei.


Relieful regiunii populate de români în răsăritul Serbiei este între partea sudică a Munţilor Carpaţi – lanţ european care începe în Austria şi se încheie în zonă – până la cel mai jos punct din Serbia, aflat la vărsarea Timocului în Dunăre. Dunărea a săpat un defileu spectaculos străjuit la intrare de Cetatea Golubac / Golubaţ iar la ieşire având barajul Porţile de Fier I – care în prezent este principala punte de legătură cu România. Deschiderea barajului Porţile de Fier II din aval – pentru traficul persoanelor şi mărfurilor – va reprezenta o facilitare a legăturilor românilor din răsăritul Serbiei cu ţara mamă, România.
Regiunea găzduieşte cel mai mare parc naţional din Serbia, de o remarcabila biodiversitate naturală şi de o importanţă culturală şi istorică deosebită pentru Europa, începând cu cele mai bine rezervate relicve de vegetaţie şi faună, până la primele aşezări neolitice de pe continent.

Resursele acestei excepţional de frumoase regiuni – pe lângă cea umană formată din românii covârşitor majoritari – constau din potenţial hidro/energetic, peşte şi vânat, păduri, materiale de construcţie, zone agricole mănoase, zăcăminte ale subsolului, turism, manifestări populare de tot felul, etc. (pe ansamblu fiind una dintre cele mai bine cotate zone de interes ale Serbiei).
Cele mai mari aşezări sunt Zajecar / Zaiceari şi Bor – oraşe industriale bazate pe exploatarea bogăţiilor regiunii, dintre care minereul de cupru este valoros pentru economie / pe lângă alte minereuri preţioase şi rare din zonă, ca aurul.
Climatul este preponderent temperat continental, cu vreme similară României. Climatul geopolitic este însă instabil, datorită vremurilor ce le are Serbia. Veniturile populaţiei sunt aliniate condiţiilor din ţară– în suferinţă datorită costurilor recentelor războaie în care s-a implicat Serbia. Regiunea românilor din răsăritul Serbiei se afla în imediata vecinatate a Uniunii Europene – cu care însă relaţiile şi schimburile sunt dificile, datorită graniţei puternice existente, necesităţii vizei europene pentru cetăţenii Serbiei, etc.

ISTORIA
Înainte de Hristos, regiunea – populată de tracii numiţi tribali – aparţinea Daciei. Fenomenul de romanizare a început în secolul I, când Imperiul Roman s-a extins până la Dunăre iar din secolul II şi peste Dunăre. În secolul III romanii s-au retras din nordul Dunării, desfiinţând provincia Dacia Traiana de pe teritoriul actualei Românii şi înfiinţând provincia Dacia Ripensis în sudul Dunării – pe actualul teritoriu sârb. Prezenţa romana în sudul Dunarii a fost mult mai îndelungată decât în nordul Dunării, ceea ce a contribuit la desăvârşirea etnogenezei localnicilor în măsura chiar mai însemnată decât a celor din actuala Românie. În secolul IV, Imperiul Roman s-a împărţit în partea de apus cu capitala la Roma şi cea de răsărit numită Romania – cu nou înfiinţata capitală Constantinopol – care includea şi actualul teritoriu al românilor din răsăritul Serbiei, religia creştină devenind oficială, pentru zonă înfiinţându-se Episcopia de la Aquae / azi în comuna Negotin.
În secolele V şi VI, actuala regiune din răsăritul Serbiei a fost de nenumărate ori atacată de huni, gepizi, ostrogoţi, avari şi alţi migratori. Sârbii în secolul VII, când au sosit, s-au aşezat în apusul actualei ţări / abia peste mai mult de o mie de ani ajungând şi în regiunea de acum a românilor din răsăritul Serbiei (cu prilejul primei migraţii cerută de patriarhul sârb – la sfârşitul secolului XVII). În secolul VIII deja exista în Balcani – de la Dunăre până la Adriatică – o mare populaţie românească, din care până azi mai există numeroase comunităţi, răspândite în toate ţările din peninsulă, între care românii din răsăritul Serbiei reprezintă gruparea cea mai compactă.
Primii voivozi români, din secolul IX – provenind din regiunea locuită azi de românii din răsăritul Serbiei – au trecut Dunărea şi au întemeiat formaţiuni statale în nordul ei (în paralel atunci sârbii si-au întemeiat în apus regatul lor). În secolele X şi XI, românii din răsăritul Serbiei au avut cnezatul lor propriu, ce se întindea pe ambele părţi ale Dunării (în nord până în Retezat) iar în secolul XII au contribuit la crearea unui ţarat împreună cu bulgarii, care s-a menţinut independent aproape un veac. Puterea lor era aşa de mare încât în secolul XIII cnejii sârbi au scos o lege prin care interziceau cununiile cu româncele, ca să nu-şi piardă neamul.
Însă la sfârşitul secolului XIV, cu tot ajutorul dat de români, Serbia a dispărut ca stat – în urma desfiinţării sale de către Imperiul Otoman.
În secolul XV colaborarea cu Ţara Românească, de pe partea cealaltă a Dunării, consolidate puternic din veacul anterior prin rezistenţa comună atât faţă de maghiari cât şi faţă de otomani, a continuat. Deoarece românii din actualul răsărit al Serbiei la începutul secolului XVI se răsculau des faţă de Paşalâcul Vidinului din care făceau parte, otomanii au acceptat o reorganizare şi zona a funcţionat între 1565 şi 1833 ca Provincia Autonomă Margina, având capitala la Negotin, fiind condusă de cneji români. După aceea Krajina / Craina – denumirea folosită de sârbi pentru Margina – a fost inclusă în Serbia şi toate drepturile românilor au fost suprimate, situaţia perpetuîndu-se până în prezent. Colonizarea sârbă în regiune a continuat; la cererea Bisericii Ortodoxe Sârbe nu se mai dau prenume şi nume româneşti, ci autorităţile insistă ca în răsăritul Serbiei acestea să fie doar sârbeşti, însă în casă şi între ei localnicii se adresează unii altora prin prenume şi nume tradiţionale româneşti iar aşezările sunt cunoscute – neoficial, popular – cu numele româneşti.

În secolul XIX – când românii reprezentau a şaptea parte din populaţia Serbiei – adesea au fost prinşi în luptele dintre sârbi şi turci pentru regiunea lor din răsărit. La începutul secolului XX, în Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb iar la începutul secolului XXI, după dispariţia federaţiei iugoslave, sârbii persistă în neacceptarea identităţii româneşti din răsăritul ţării, la toate nivelele – de la cel personal până la cel instituţional.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat în 2008 Rezoluţia 1632 care se referă în mod special la situaţia românilor din răsăritul Serbiei – constatată mai puţin favorabilă decât a românilor din Voivodina – şi care reaminteşte principiul enunţat de Convenţia-cadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale în sensul că „orice încercare privind impunerea identităţii unei persoane sau unui grup de persoane este inadmisibilă”.
Toate drepturile valabile pentru românii din Voivodina trebuie să fie valabile şi pentru românii din răsăritul Serbiei – iar între acestea biserică, presă şi şcoală în limba maternă, cu sprijinul autorităţilor Serbiei, se remarcă drept urgenţe. Acest sprijin lipseşte azi; românii din răsăritul Serbiei sunt cetăţeni ai statului sârb care îşi achită obligaţiile – inclusiv taxele – la fel ca sârbii, însă nu beneficiază de drepturile fireşti: europene, umane şi istorice. De-a lungul timpului, românii au aratat mereu mai multă prietenie sârbilor decât invers. Drepturile românilor din Serbia trebuie să fie aceleaşi cu drepturile sârbilor din România. Românii din răsăritul Serbiei sunt regionalişti fermi, în aşa măsură încât nu s-au putut conforma intereselor naţionalismului slav şi nu renunţă la originea etnică, la limbă, la cultura tradiţională proprie,nici la necesitatea de a supravieţui ca atare şi de a mentine legătura cu România.

ETNICITATEA
Românii din răsăritul Serbiei reprezintă majoritatea populaţiei din zona lor. Naţionalitatea este viaţa iar limba este sufletul naţiunii. Etnia nu este o relicva, ceva aparţinând trecutului / mai mult sau mai puţin îndepărtat. Românii din răsăritul Serbiei când îşi declară etnia vizează atât trecutul, cât şi viitorul. Elementele latine formează baza limbii române şi-i dau, împreună cu morfologia şi sintaxa, caracterul de limbă romanică. Tot romanii au dat şi numele poporului român. Rumân – forma român este mai nouă, din timpurile moderne – derivă direct din numele foştilor stăpânitori ai Daciei; el este numele general şi cel mai vechi al poporului român, fiind folosit până în prezent de către locuitorii din răsăritul Serbiei.
Apartenenţa românilor din răsăritul Serbiei la acelaşi grup naţional nu are legatură cu Vlahia – numele medieval al Ţării Româneşti – căci s-au numit rumâni dintotdeauna; doar sârbii în perioada interbelică (după crearea Iugoslaviei ca federaţie) au început să-i definească ca vlahi – pentru a nu fi copleşiţi de importanţa covârşitoare ce o aveau rumânii în sudul Dunării şi românii în nordul Dunării. Rumânii din răsăritul Serbiei (sau în limba română literara modernă – românii din răsăritul Serbiei) sub influenţa politică răuvoitoare sârbească au început să-şi spună vlahi, ca să fie recunoscuţi astfel de către sârbi, cu toţii fiind victimele propagandei centrale sârbeşti concepută în capitala ţării, nu în regiunea locuită de românii din răsăritul Serbiei.

Relaţia denumirii vlah-rumân (valah-român) trebuie tratată în acelaşi mod ca şi denumirile elen-grec, neamţ-german, ungur-maghiar, etc. Recensământul din 1991 a înregistrat 42331 români şi 17807 vlahi în Serbia iar recensamântul din 2002 a înregistrat 34576 români şi respectiv 40054 vlahi. Descreşterea oficială a numărului de români şi creşterea oficială a numărului de vlahi este dovada manipulării statistice sârbe dar ambele sume – din ambele recensăminte, cele mai recente – sunt net inferioare numărului total real al românilor din Serbia, indiferent de identitatea etnică sub care au aparut. În prezent – 2009 – românii din răsăritul Serbiei sunt estimaţi a fi peste 300000 / o buna parte fiind şi plecaţi în lume (temporar la lucru ori emigraţi); după sârbii din Serbia, grupul etnic român este cel mai mare din ţara.

LIMBA
Limba vorbită de românii din răsăritul Serbiei are un caracter arhaic destul de pregnant, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada scursă de la otomani până în prezent. Aceasta nu înseamnă însă că e vorba de două populaţii diferite, în cele două state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu două destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, lângă o populaţie cu o limbă complet diferită, cu tradiţii şi obiceiuri proprii, supusă – la rândul ei – pe parcursul timpului la o serie de încercări, de multe ori dramatice. În ultimă instanţă, contează doar receptarea vlahilor din spaţiul fost iugoslav ca parte intrinsecă a poporului român, a civilizaţiei româneşti, dovezile pentru aceasta fiind evidente.
Ca mijloc de comunicare, limba nu poate fi limitată doar pe un anumit teritoriu. Pentru vorbirea românilor din răsăritul Serbiei, limba normativă este limba română literară, în grai bănăţean sau oltean vechi. Românii din răsăritul Serbiei nu vorbesc limba vlahă / valahă (care nu există), ci vorbesc limba românească / română. Un român din România şi un român din răsăritul Serbiei n-au nevoie de dicţionar sau ghid de conversaţie ca să discute între ei.
Prima ortografie a gramaticii românilor balcanici a fost latina, înaintea incorporării românilor din răsăritul Serbiei în ţara din care fac parte în prezent. Alfabetul utilizat de către românii din răsăritul Serbiei este cel românesc, deci latin, nu chirilic. Încercările chirilice au scopurile de a ascunde legăturile spirituale şi respectiv a adevărului că în răsăritul Serbiei există români, precum şi de a ascunde apartenenţa limbii la familia limbilor romanice. Printre românii din răsăritul Serbiei influenţa cărturărească în limba naţională nu există în mod serios, ci doar ca limbă maternă vorbită, cu tradiţii integral româneşti – de mare valoare mai ales pentru poporul român.
Chestiunea românească în răsăritul Serbiei nu este politică, ci etnica. Cultural şi biologic – ca neam – localnicii ştiu sigur că nu sunt sârbi. Miracolul utilizarii limbii române între slavi nu se datorează schimburilor de populaţii, ci energiei sufletului românesc unic, care prin păstrarea limbii (în ciuda lipsei sprijinului din partea instituţiilor statului sârb) îşi demonstrează şi astfel autohtonia. Viaţa tradiţională a românilor din răsăritul Serbiei este similară cu viaţa tradiţională a românilor din România.

FOLCLORUL
Folclorul românilor din răsăritul Serbiei îşi are rădăcinile în vremuri străvechi, ancestrale, cu obiceiuri dintre cele mai autentice. Cultura populară este de o mare vitalitate, întărind decisive şi făcând posibilă păstrarea identităţii româneşti prin: balade, cântece, dansuri, datini, fabule, gătit, glume, grai, legende, muzică, pilde, podoabe, poezii, port, poveşti, sărbători, teatru, zicatori, etc.

De la ritmul tribal al horei – dansul colectiv inconfundabil al regiunii – până la căciulile originale ale muntenilor, tezaurul este imens pentru patrimoniul român si universal (Academia Română a atestat cultura bimilenară a românilor din răsăritul Serbiei). Depozitele de producţie populară sunt mult apreciate prin balanţa lor culturală, folclorul fiind foarte creativ printre românii din răsăritul Serbiei.
În prezent, cu mult entuziasm în răsăritul Serbiei lucrează diverse structuri folclorice ale românilor, cu activităţi atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Gospodarii români din răsăritul Serbiei sunt renumiţi în întreaga ţară dar şi în lume – multe dintre somităţile vieţii publice sociale şi culturale din Serbia provenind de-a lungul timpului din regiune, avându-şi sorgintea în puternicile valori ale localnicilor.
În răsăritul Serbiei, românii au tradiţii legate de lucrul agricol, pescuit, vânătoare, sărbători religioase, s.a. – regiunea conservând prin unele părţi mai izolate obiceiuri strămoşeşti, respectate cu fidelitate. Mesajele exprimate de către artiştii români din răsăritul Serbiei (instrumentişti, solişti, pictori, sculptori, s.a. – indiferent de forma spirituală, verbală, vizuală, etc.) sunt de mare impact nu numai în rândul localnicilor, ci oriunde în ţară sau străinatate.
Sârbii recunosc folclorul românilor din răsăritul Serbiei ca fiind cel mai vechi din ţară – din care, datorită migraţiilor, chiar au preluat importante elemente; expuşi însă asimilării, românii din răsăritul Serbiei au nevoie în zonă de un Centru Cultural Românesc pentru păstrarea tradiţiilor şi moştenirilor româneşti.
Oficial, România a solicitat în 2004 deschiderea unui Consulat General la Zajecar / Zaiceari dar Serbia până acum – 2009 – n-a aprobat aceasta; demersurile autorităţilor române faţă de autorităţile sârbe continuă.

BISERICA
Începuturile religioase în actualul răsărit al Serbiei au fost anterioare romanităţii; creştinarea legalizată de romani la sfârşitul antic e valabilă şi acum pentru populaţie, chiar dacă medieval otomanii au dominat balcanic şi au reuşit convertirea musulmană a altor neamuri. Românii de la naştere sunt creştini şi cred în Dumnezeu, din mileniul trecut prin ortodoxie şi sârbii urmează acelaşi cult, ei creştinându-se însă la mult timp după români.
„Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău” este învăţătura creştină respectată de români dar nu şi de toţi sârbii. Primul cadastru otoman, la 1456, înregistra 26 de mănăstiri româneşti în regiune iar la acestea s-au mai adăugat ceea ce au ctitorit ulterior domnitorii medievali români. Românii din răsăritul Serbiei aveau la 1833 – când au fost înglobaţi în Serbia – pe lângă mănăstiri şi 87 de biserici ortodoxe româneşti dar au pierdut toate aceste aşezăminte religioase, Biserica Ortodoxă Sârbă proclamând că ea trebuie să fie singura cu jurisdicţie ortodoxă în zonă.

Protopopiatul Ortodox Român Dacia Ripensis cu sediul la Malajnica / Malainiţa (comuna Negotin) canonic aparţine direct de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, fiind singura instituţie bisericească din răsăritul Serbiei în care slujbele ortodoxe se oficiază în limba română; în 2009 are 4 Parohii reactivate –după ce acestea au fost distruse de slavi – şi functionează cu mari nevoi financiare, având o singură biserică complet ridicată până în present, construcţia începând în 2004.
Pentru îndrăzneala de a ridica în secolul XXI Biserică Ortodoxă Română în Malajnica / Malainiţa fără binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Sârbe (în răsăritul Serbiei românii n-au mai ridicat biserică din secolul XIX), parohul Boian a fost condamnat de sârbi la închisoare cu suspendare şi caterisit de sârbi în 2008 iar Statul Român l-a distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Comandor. Libertatea religiei încă nu este o realitate în răsăritul Serbiei.
Oamenii doresc să comunice cu Dumnezeu în limba maternă iar în ortodoxie fiecare popor are dreptul la slujbă în limba proprie. Românii din răsăritul Serbiei nu urmăresc prozelitismul, căci sârbii nu vor trece la biserica românească. Grija Bisericii Ortodoxe Române este doar ca românii din răsăritul Serbiei să rămână aşa cum sunt: români, credincioşi şi demni cetăţeni ai Serbiei. Patriarhia Română – mult mai mare prin numărul de credincioşi decât Patriarhia Sârbă- susţine dialogul dintre bisericile surori în credinţa ortodoxă / pentru normalizarea situaţiei.
Biserica Ortodoxă Română din Malainiţa are Hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril (pictura interioară a fost realizată în 2008, cu sprijinul Institutului Cultural Român) iar în 2008 s-a pus temelia la a doua Biserică Ortodoxă Română, în vecinatate, cu Hramul Sf. Niceta de Remesiana. Parohiile Ortodoxe Române reactivate sunt Malainiţa şi Remesiana (de Horreum Margi) şi Isacova (de Aquae Geanova) şi Sarmanovaţ, din Ţârnaica şi împrejurime. Calendarul religios urmat de români în răsăritul Serbiei este pe stil vechi.

Pe domeniile private ale unor bravi români din răsăritul Serbiei sunt înălţate Troiţe – mari şi frumoase Cruci Ortodoxe Române – ca simbol al credinţei în Dumnezeu şi Natiune, sfinţite în ample ceremonii religioase de către Protopopiatul Dacia Ripensis. Românii din răsăritul Serbiei n-au biserică vlahă, ci au Biserică Ortodoxă Română – care oficial se numeşte chiar aşa, indiferent de limba în care e tradusă denumirea sa.
În a treia zi de Paşti – ca manifestare în ediţie anuală – sediul Protopopiatului Ortodox Român Dacia Ripensis găzduieşte Festivalul Românilor, eveniment cu mare impact în rândul localnicilor, ce adună la sărbătoare sute de români de pe tot cuprinsul răsăritului Serbiei, împreună cu familiile şi prietenii.

ŞCOALA
În răsăritul Serbiei nu există nici o şcoală (de nici un nivel – primar, gimnazial, liceal sau universitar) la care să se predea în limba pe care o vorbesc românii acasă. În Serbia, situaţia şcolară este relativ satisfăcătoare în Provincia Autonomă Voivodina pentru românii din Banatul sârbesc dar complet nesatisfăcătoare pentru românii din răsăritul Serbiei, cărora de când Provincia Autonomă Margina a lor a fost desfiinţată prin includerea la noua ţară le-a fost permis învăţământ numai în sârbă.
Serbia nu respectă Carta europeană a limbilor pe care a semnat-o şi ca atare limba română nu este utilizată oficial în răsăritul ţării – cu toate că şi legislaţia naţională a Serbiei o prevede acolo unde peste 15% din populaţie nu e sârbă. Serbia nu e de acord nici cu şcoli bilingve. Nenumăratele demersuri / petiţii ale românilor din răsăritul Serbiei pentru educaţie în română au fost respinse de autorităţile sârbe, abuzul fiind manifestat şi în acest moment.
Cursuri de limba română se ţin sporadic, numai la iniţiativele generoase şi inimioase ale unor asociaţii civice locale, cum ar fi Ariadnae Filum (organizaţie membră a Federatiei Românilor din Serbia) – principalele probleme fiind lipsa dascălilor calificaţi pentru predarea în limba română şi lipsa finanţărilor / care pentru românii din răsăritul Serbiei provin doar din mediul neguvernamental şi extern, nu guvernamental şi intern.
Lipsa şcolii este unul din planurile dezastrului impus de regimul sârb faţă de românii din răsăritul Serbiei pentru că educaţia în limba maternă, protecţia limbii materne, exerciţiul religios în limba maternă, reprezentarea în forurile politice şi administraţii, iniţiativele culturale, etc. să nu aibă loc (cu scopul evident ca identitatea românilor din răsăritul Serbiei să dispară – localnicii fiind utili doar pentru întreţinerea economică a sârbilor).

MEDIA
Emisiunile de radio şi televiziune, presa în limba românească şi lucrul pe internet într-un idiom înteles de localnicii înşişi reprezintă instituţii necesare ale păstrării identitaţii românilor din răsăritul Serbiei.
Românii din răsăritul Serbiei sunt foarte dezavantajaţi în domeniul mass-media, în comparaţie atât cu cei care trăiesc în Voivodina, cât şi cu alte etnii din ţară. Până la începutul anului 2009– momentul realizării acestui material – accesul la media în limba proprie (presă tiparită, radio şi televiziune) nu exista pentru românii din răsăritul Serbiei.
Cultura românilor din răsăritul Serbiei este ameninţată de extincţie prin izolarea la care e supusă de către sârbi, într-o lume tot mai globalizată. Serbia nu implementează în practică normele relevante de protecţie ale minorităţilor iar lipsa discriminatorie a mass-mediei pentru românii din răsăritul Serbiei este consecinţa cea mai evidentă. Oferta de literatură în limba română prin librării (cum ar fi carţi) sau presă scrisă – ca ziare, reviste, etc. – nu este niciunde în regiunea populată de românii din răsăritul Serbiei. Realităţile locale sunt cunoscute doar prin intermediul publicaţiilor sârbeşti – ce utilizează pentru o singură limbă, cea sârbă, două alfabete (pe când limba română n-are decât un singur alfabet, cel latin, în acest fel venind şi în întâmpinarea cuvintelor vorbite de majoritatea localnicilor).
Mulţi localnici urmăresc în mod privat prin satelit canale din România, deoarece deocamdată nu sunt soluţii tehnice pentru recepţionarea de către românii din răsăritul Serbiei a emisiunilor în limba română din Voivodina.

Eugen Gherga

IDENTITATEA

Identitatea necesită aprobarea cuiva?
Identitatea nu necesită aprobare; ea nu provine de la autorităţile locale, nici de la guvernul sârb ori român. Constituţia Statului Sârb prevede ca fiecare cetăţean să îşi declare propria identitate aşa cum doreşte, fiind liber să opteze pe orice considerent, nu numai etnic sau cultural. Românii din răsăritul Serbiei au certificate emise de ţara unde s-au născut – majoritatea în Serbia – aceste acte neindicând însă naţionalitatea. Numele de botez ale românilor din răsăritul Serbiei sunt preponderent sârbeşti, datorită politicii agresive de asimilare dusă timp îndelungat, începând cu conducătorii religioşi sârbi, care oficial au sârbizat numele româneşti, până la discriminarea făţişă în societate, practicată de către conducătorii laici sârbi faţă de cei fără nume sârbe (manifestări frecvente dintotdeauna, până în prezent).

Identitatea se cuantifică?
Identitatea nu depinde de numărul celor care şi-o declară comună, fie aceştia chiar românii din răsăritul Serbiei. Identitatea nu are legătură cu codul de identificare personală folosit pentru evidenţa populaţiei şi nici cu actul politic voit fantastic prin care se impune la recensăminte declararea ca vlahi – oameni care nu sunt nici sârbi, nici români, ci un al treilea fel de grup, inventat, deoarece românii au ţara lor, sârbii au ţara lor iar pentru politicienii sârbi existenţa românilor în răsăritul Serbiei deranjează prin număr, aşa că insistă pentru populaţia vlahă: oameni care vorbesc româneşte dar n-au ţară, căci Serbia e numai a sârbilor, nu şi a altora. Numărul minoritarilor din Serbia prin recensămintele ce au loc cam la fiecare deceniu e păstrat redus de către organizatori faţă de realitate prin numirea diferită şi intenţionată a aceleiaşi etnii, ca de exemplu cetăţenii Serbiei să aleaga în afară de a fi sârbi ca fiind vlahi sau români, etc.
(majoritatea, pentru a evita intoleranţa sârbă, alegând opţiunea că sunt sârbi.
Identitatea e un act?
Identitatea nu este un document în sensul de păstrat ca valoare sub forma unui act care să ateste vreo persoană, căci nu există diplomă de vlah (nici diplomă de sârb sau diplomă de român). Există însă diplomaţi – iar cei mai în măsură să exercite un astfel de rol sunt cei din familiile mixte, mai ales cele româno-sârbe pentru românii din Serbia. Afilierea identitară este bazatî pe simţul apartenenţei la naţiunea împărtăşind aceleaţi valori – ca limbă, tradiţii, aspiraţii, s.a. – evident aceasta pentru românii din răsăritul Serbiei fiind naţionalitatea română (naţionalitatea vlahă existând doar diversionist, ca o creaţie sârbă, în sensul valabil sub forma „dezbină şi stăpâneşte”). Românii din răsăritul Serbiei daca doresc pot să-şi obţină şi cetăţenia română – pe lânga cetăţenia sârbă dobândită automat datorită domiciliului – prin cerere adresată statului român, afirmându-şi astfel şi prin act oficial identitatea română.
Identitatea e ştiinţifică?
În scopul refuzului respectării drepturilor civile ale persoanelor şi comunităţilor, adesea românii din răsăritul Serbiei au fost discriminaţi, mai ales de către sârbi, datorită apartenenţei etnice (fie ca vlahi, rumâni sau români / denumirea exactă neavând relevanţă). Câteva studii pseudo-ştiinţifice, bazate pe falsuri ori interpretări vădit tendenţioase, nerealiste, au fost publicate şi au circulat pentru demonstrarea unui statut de inferioritate pe care l-ar avea românii din răsăritul Serbiei faţă de sârbi, ca de exemplu superioritatea celor ce ştiu doar o limba faţă de cei care ştiu două. Ştiinţific în acest demers antiromânesc – existent şi azi – este doar mecanismul asimilator pus în mişcare de către naţionaliştii radicalii sârbi, absolut toate argumentele invocate de către aceştia faţă de identitatea românilor din răsăritul Serbiei fiind neştiinţifice, căci neagă esenţa: românii din răsăritul Serbiei au desigur identitatea română.
Identitatea are legatura cu aspectul?
Clasificarea oamenilor corespunzator caracteristicilor fizice pe tipuri de populaţii a inclus şi pe românii din răsăritul Serbiei, toţi cercetătorii serioşi (antropologi, etnografi, istorici, lingvişti, etc.) observând puternicele influenţări reciproce între românii de pe ambele maluri ale Dunării, spre deosebire de populaţiile existente în ţările din jur, inclusiv cea sârbă. Aspectul românilor în trecut s-a diferenţiat net faţă de alţii prin limbă, port şi tradiţii specifice dar în prezent globalizarea face ca diferenţele să apară vădit numai prin grai şi obiceiuri; în schimb, sârbii ori alte populaţii se particularizează faţă de românii din răsăritul Serbiei, identificarea fiind astfel încă posibila prin trăsăturile distincte ale oamenilor.
Identitatea se moşteneşte?
Românii fac corp separat faţă de sârbi, aceasta pleacă din vechime, când lângă românii autohtoni au apărut sârbii migratori, instalaţi pe teritoriile locuite de înaintaşii românilor. Sângele de român a fost vărsat de multe ori pentru cauze nu atât comune, ci doar sârbe, ca ajutor care nicicând nu s-a întors. Identitatea părinţilor se răsfrânge asupra copiilor şi apoi urmaşilor – deci identitatea se moşteneşte – iar aceasta se manifestă încă în mod compact printre românii din răsăritul Serbiei.
Cine decide identitatea?
Ca oriunde în lume, identitatea nativilor dintr-o zona e determinată şi formată de o mulţime de factori (incluzând calendarul evenimentelor istorice, cultura, familia, mediul înconjurător, etc.). Sârbii fostei Iugoslavii insistă ca ei să decidă asupra identităţii românilor din răsăritul Serbiei, sub forma preferată de vlahi, spre deosebire de românii din Provincia Autonomă Voivodina, care sunt de câteva ori mai puţini la număr şi care n-au fost consideraţi de sârbi ca grup asupra căruia să merite interesul unei presiuni similare, ei aşadar fiind români şi prin aprobare sârbă. Etichetarea românilor autohtoni din răsăritul Serbiei ca vlahi a fost impusă de către coloniştii sârbi ca identitate nouă pe baza ideii nejustificată prin fapte (dar exprimată şi în alte părţi) că localnicii ar fi inferiori iar sârbii veniţi ar fi superiori.

http://www.timocpress.info

Teorii antiromâneşti: vlahismul şi moldovenismul

Două “şcoli” de interpretare istorică şi lingvistică vin să conteste unitatea poporului român
O nouă teorie destinată divizării identităţii romaneşti începe să se manifeste din ce în ce mai acut. Lansată în Serbia, teoria menţionată susţine că românii din Timoc nu ar face parte din naţiunea românească, ci dintr-o naţiune nouă, vorbitoare a unei limbi noi: naţiunea valahă şi limba valahă. Ultima manifestare publică a acestei teorii este cuprinsă în volumul “Etnogeneza apariţiei vlahilor: Vlahii şi popoarele balcanice”, aparută la Negotin, la Editura Estetika, în anul 2007, sub semnătura profesorului Vojislav Dusan Stojanovic. Teoria “vlahă” nu este nouă, ea a ieşit la iveala ori de câte ori românii din Serbia au încercat să se apropie de România sau şi-au cerut drepturile la şcoală şi biserică în limba română. “Teoria valahă” începe să se manifeste în paralel cu intensificarea teoriei “moldoveniste” de la Chişinău.
În lucrarea sa, Stoianovic susţine că „vlahii nu sunt români, ci o etnie aparte, în pofida faptului că limba lor este aproape identică”. Acelaşi profesor avansează ipoteze de genul „vlahii sunt urmaşii tracilor, celţilor şi ai slavilor de sud, în timp ce românii sunt urmaşii dacilor şi daco-getilor, astfel că este absolut clar că vlahii nu sunt români, ci o etnie separată”. Stojanovic îşi explică demersul astfel: „apariţia cărţii a fost un rezultat al dorinţei de a oferi un răspuns mai multor întrebări deschise, deoarece până în prezent s-au scris tot felul de minciuni despre vlahi”.
Profesorul de la Negotin îşi continuă teoria despre originea etnică a vlahilor în următoarea formulă: „originea elementelor romane în mentalitatea, limba şi obiceiurile vlahilor trebuie căutată în rădăcinile lor celte şi nu în romanizarea Balcanilor, pe care cotropitorii romani au încercat să o finalizeze fără prea mare succes şi fără consecinţe durabile”. Raţionamentul cercetătorului sârb continuă în forma următoare: „prin simbioza moeşilor, a tribalilor şi a celţilor apar vlahii”, aceştia fiind ulterior „împărţiţi între toate statele din Peninsula Balcanică de bunăvoie şi acceptaţi ca fiind în Bulgaria – bulgari; în Serbia – sârbi; în România – români şi în estul Serbiei – vlahi”, deoarece „nici nu s-ar fi putut altfel, având în vedere istoria naţionalistă a popoarelor balcanice”. Caracteristica supremă a vlahilor este, în viziunea lui Stoianovic, următoarea: „vlahii se deosebesc printr-un fapt incontestabil: ei nu au aspirat la nicio organizare de felul celor pe care le numim astăzi stat”.
Pe baza acestor linii directoare din lucrarea lui Stoianovic, vlahii ar prezenta următoarele caracteristici: un popor apărut în afara etnogenezei poporului român, fără legătura cu romanizarea, dintr-o combinaţie de triburi din nordul Peninsulei Balcanice (oricare alte triburi, nu daci sau geţi), popor care, chiar dacă vorbeşte o limbă virtual identică cu limba română, nu este sub nici o formă român şi care – contrazicând toate experienţele istorice – nu şi-a propus nici un fel de organizare statală.
Până la un punct, teoria “vlahismului” se apropie de cea a “moldovenismului”. Aceasta din urmă susţine că strămoşii moldovenilor – numiţi în primele izvoare scrise “volohi” – nu au nici o legătură cu valahii sau cu românii.
“Moldovenismul” merge mai departe în paradox: deşi moldovenii şi românii vorbesc aceeaşi limbă, cea a moldovenilor este diferită. Diferenţa apare când este vorba de statalitate: statul medieval Moldova constituie premisa existenţei Republicii Moldova separată de România, fără a lua în seamă evoluţiile istorice (Unirea din 1859).
Pentru arhitecţii “moldovenismului” şi ai “vlahismului” rămâne destul de greu de explicat de ce un popor vorbitor al aceleiaşi limbi primeşte acelaşi nume în izvoarele medievale la sud de Dunăre (valahi) şi la est de Nistru (volohi).
Pe o axă care sare bine de 1000 de kilometri de la sud-vest la nord-est (cu altă axă asemenea de la nord-vest la sud-est) există un popor vorbitor al aceleiaşi limbi, cu obiceiuri comune sau foarte asemănătoare (obiceiurile esenţiale privind naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea virtual identice), costum popular identic şi nume identic dat de vizitatorii străini – respectiv vlahi. Încercarea de a scoate “vlahii” din identitatea românească este o ciudăţenie şi nu poate fi catalogată decât ca atare.

George DAMIAN

“Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi”
-Interviu Cristea Sandu Timoc-

Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.
Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 95 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni. Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova. Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, trăieşte ca un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc). Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 19 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.
„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”
– Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?
– Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică… Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1833, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).
– Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?
– Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.
„Şi grecul, şi bulgarul, şi sârbul vor să ne zdrobească, văzând că suntem o naţie moale”
– De ce, de-a lungul secolelor şi până în ziua de azi, au manifestat bulgarii şi sârbii atâta ură împotriva românilor?
– Asta mă întreb şi eu… Dacă sub Tito am avut 23 de ani interdicţie să-mi văd casa părintească şi mormintele părinţilor, iar sub Miloşevici, alţi 22 de ani, mă întreb ce rău le-am făcut, în afară de aceea că am afirmat sus şi tare că fraţii mei din Timoc sunt români lipsiţi de orice drept elementar? De ce m-au tratat ca pe un străin la mine acasă? Ei sunt străinii, ei au venit peste noi, nu ne-am dus noi să le luăm pământurile de dincolo de Volga. Ca să răspund totuşi la întrebare, cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o naţie moale. Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta.
– V-aţi închinat toată viaţa luptei pentru eliberarea neamului românesc din sclavie. Ce faceţi în prezent?
– Acelaşi lucru. Mă simt obligat să vorbesc în orice ocazie despre existenţa şi necazurile românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania şi din celelalte ţări din regiune, care s-au întemeiat târziu, pe os românesc. Există o conjuraţie împotriva cuvântului „român”, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un… terorist, ca pe un… stigmat al diavolului. Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.
„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”
– Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?
– Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu, mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau… Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).
– Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?
– Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare. Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare…
Ion Longin Popescu

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria
Donăm:
– Cărţi pentru bibliotecă.
– Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

19.08.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: