Ţaratul Vlaho-Bulgar

Ţaratul vlaho-bulgar (denumit Ţaratul româno-bulgar de naţionaliştii români şi Al doilea imperiu bulgar de naţionaliştii bulgari) a fost un stat multinaţional apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu victoria Proto-Românilor (Vlahilor) răsculaţi din sudul Dunării împotriva Imperiului bizantin, şi dispărut în 1280 odată cu înlocuirea dinastiilor vlahe prin suverani cumani şi bulgari. În ciuda surselor primare ale epocii (bizantine sau occidentale) şi a toponimiei, caracterul său multinaţional este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest ţarat a fost „bulgăresc” în sensul naţional actual al cuvântului.

Pătrunderea slavilor

Slavii au pătruns în bazinul Dunării de jos începând cu sec. VI, amestecându-se cu populaţiile trace romanizate din Balcani, menţionate de Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, şi de Theophanes Spovednicul (Theophanes Confessor), în Cronografia (Chronographia) sa din jurul anului 800.Ulterior, proto-Bulgarii, de origine irano-turcică, au creat în acest bazin un întins Hanat, ulterior Ţarat (prin creştinare în 864) şi au adoptat limba slavă. În cadrul acestui stat care se întindea pe ambele maluri ale Dunării, Slavii şi „Vlahii” (care apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioannes Skylitzes, în 976) au evoluat împreună, fapt demonstrat de lingvistică, de toponimie şi de istoria bisericii.
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) înfăţişează în De administrando imperio deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească.
Vorbind de „Vlahii”, populaţie romanică pentru perioada narată, dar deja proto-română în momentul redactării scrierii, Constantin al VII-lea îi aplică un termen, surprinzător pentru un autor bizantin şi încă împărat, anume acela de romani (Ρωμάνοι), în vreme ce pentru bizantini el foloseşte denumirea de romei (Ρωμάιοι): aceşti romani îmbrăţişaseră deja creştinismul după introducerea sa în imperiul Roman de către Constantin Cel Mare (325 e.n.), adoptând Latina ca limbă religioasă; în schimb, după creştinarea Bulgarilor, limba bisericească şi de stat a fost cea slavonă.
Aristocraţia minoritară, dar dominantă militar a protobulgarilor irano-turcici turce, parţial şi de origine hunică, provenită din regiuni apropiate de munţii Ural şi Volga, puternic influenţaţi de cultura persană şi de substratul lingvistic scitic, adică iranic, conducea un stat plurietnic întins pe teritorii situate astăzi în Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova şi partea sud-vestică a Ucrainei.
După trei secole, noul stat multinaţional al protobulgarilor, denumit „Primul Imperiu Bulgar”, a fost cucerit de Imperiul Bizantin printr-o serie de campanii militare între anii 971 şi 1021, partea din sudul Dunării reintrând în componenţa imperiului, în timp ce partea din nordul fluviului cădea în stăpânirea Ungariei şi a popoarelor turcice: pecenegii şi cumanii.
Prezenţa protoromânilor este atestată şi în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, „vlahul” Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munţilor Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.
Astfel, caracterul atunci multinaţional al teritoriilor situate în bazinul Dunării de jos este clar atestat, atât pe teritoriul astăzi bulgăresc, cât şi pe cel astăzi românesc. De altfel, nici-un stat medieval nu a fost „naţional” în sensul actual al cuvântului, deoarece „conştiinţa naţională” (bazată pe limbă şi pe cultură, indiferent de stăpânirile politice) a apărut după încheierea evului mediu, în secolele XVIII şi XIX.

O creştere a obligaţiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micşorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat şi în anii următori, dar împăratul nu a obţinut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăţi şi fortificaţii puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a uşurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat,Alexios III.
Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: „În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit şi a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat in mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecţiei Petru şi Asen (Asan) aparţineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor”. Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) şi „sciţi” (cumanii) de la nord la sud este menţionată în mod explicit de către Niketas Choniates.
Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi 1197. Fratele lor Ioniţă Caloian s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii meridionali până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca „rege al bulgarilor şi al românilor” (Rex Bulgarorum et Balachorum: titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).


Inscripţie cu numele lui Ioniţă

În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor, cât şi în cel a istoriei bulgarilor datorită succeselor sale militare şi politice.
Afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat, arată lămurit prezenţa şi influenţa „Vlahilor” în statul condus de Ioniţă, care poate fi aşadar denumit „Ţaratul Vlaho-Bulgar” în limba română, chiar dacă istoriografia internaţională modernă, luându-se după tradiţia acedemică bulgară predominantă, îl denumeşte „Al doilea Imperiu Bulgar”.
Următorul ţar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim, Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale boierilor şi cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oşti din Ungaria, compusă din secui, români şi pecenegi şi condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.

În 1218 a revenit în ţară Ioan, prinţul moştenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă şi a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), ţaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreţinut relaţii bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roşii, 6 aur) şi cu două labe de lup încrucişate, însemnând : alianţă între doi mari suverani. Relaţii bilaterale bune a avut şi cu împăratul latin din Constantinopol, precum şi cu papalitatea.
În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întărească poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopol căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotniţa (pe fluviul Mariţa, în bulgăreşte : Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecinţă, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileşte patriarhatul de la Tîrnova (în bulgară Търново, „Tărnovo”). Ioachim I (în bulgară св. Йоаким I, „Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În acelaşi an, Ţaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vataţes, împotriva Imperiului Latin, al cruciaţilor, de la Constantinopol.

Ţaratul vlaho-bulgar sub
domnia lui Ioan Asan II

După moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orbit, Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat.
Şovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţământul papei, au atacat Ţaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord- dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe
Muntenia şi pe nordul Dobrogei.
Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul preponderent în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele său, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258.
Penultimul dintre Asăneşti, Căliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului ţarat bulgar, primul dintre aceştia fiind Konstantin Tiş. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan III, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereş) (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.
Ţaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre şi românesc la nord) şi bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii şi românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populaţii, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanţă a slavilor la şes, şi a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase şi mai păduroase; ţărmurile aveau o populaţie preponderent grecească. Ulterior, despărţirea proto-românilor de către populaţiile slave aşezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român şi istro-român ; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor şi istro-românilor din sudul Dunării. Aşadar, etnogeneza bulgarilor şi românilor are rădăcini în parte comune, încă vizibile în limbile actuale şi în toponimie, chiar dacă istoricii actuali naţionalişti, atât bulgari cât şi români, încearcă să demonstreze ca cele două popoare au evoluat separat şi fără contacte încă din Antichitate…
În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine

http://www.wikipedia.ro

Baba Novac – mâna dreaptă a Viteazului

În zilele apogeului său, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forţă militară care zdrobea fără drept de apel orice armată europeana. Frica şi groaza semănate de turci au dat de fapt un imbold fără precedent dezvoltării diplomaţiei în Europa acelor timpuri. Sigurul conducător de oşti care înfrunta cu vitejie şi succes puhoiul otoman din secolul XVI a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al său a fost un bătrân haiduc care l-a urmat pe Viteaz deopotriva în moarte, legende şi în inimile oamenilor.
Încă din decursul anilor săi de tinereţe Mihai Viteazul avusese de nenumărate ori ocazia să cunoască starea de spirit a supuşilor creştini din provinciile Imperiului Otoman. Căderea sub dominaţie turcească a popoarelor din Balcani alături de transformarea acestei regiuni în villayet-uri coincidea cu instalarea de către turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri şi toată seria de violenţe imaginate. Lipsite de posibilităţile organizării unor armate regulate, popoarele din sudul Dunării au apelat la haiducie drept singura formă de luptă care le era la îndemână. Haiducia în Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat în Serbia, Bulgaria, Macedonia şi nordul Greciei, pentru a înflori mai apoi şi în ţările române. Spontană la început, mişcarea haiducească din Balcani avea să crescă în intensitate de-a lungul secolului XVI, pentru a se constitui într-o adevărată rezistenţă armată cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activă şi eficace formă de luptă, care a reuşit să menţină în conştiinţa maselor populare cutuma răzbunării, cea care a devenit în Balcani o adevăratăa tradiţie, precum şi speranţa în libertate alături de redobândirea independenţei propriilor state.
Aceste detaşamente de haiduci cuprindeau în rândurile lor o serie de războinici experimentaţi, duri, mânaţi în luptă de o ură fără margini împotriva cotropitorilor turci. Însufleţiţi de victoriile în serie ale lui Mihai Viteazul, grupările haiducilor cunosc un reviriment fără precedent. Organizaţi în cete mici de 15-30 călăreţi, ei atacau şi se ascundeau mai uşor. Fiecare ceată avea propriul steag şi era condusă de cel mai experimentat războinic. Câteodată cetele se uneau în detaşamente mari şi atacau chiar oraşe şi cetăţi, cum au făcut deseori în timpul domniei lui Mihai. Există unele documente în acest sens care certifică faptul că numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domnească de la Târgovişte arătau domnitorului român că dacă el ar trece Dunărea, „sârbii, bulgarii şi albanezii, care sunt de aceeaşi religie cu dânsul, s-ar uni bucuroşi cu el”.
Era, deci, firesc ca acţiunile lui Mihai Viteazul în politica sa externă să acorde o atenţie stăruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul paşalâcurilor să vadă în victoriile de răsunet ale voievodului valah o excelentă ocazie de a da la rândul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

Baba Novac – General la 80 de ani
Despre acest erou legendar avem puţine însemnări, cu precădere cele privitoare la începutul activităţii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Crăciun, Cronicarul Samoszkozy şi însemnările lui privitoare la români (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a născut în satul Poreci, situat pe o insulă a Dunării, în imediata apropiere a cetăţii Semedria din Serbia, în jurul anului 1520. Viaţa şi faptele lui Baba Novac se pot împărţi în trei mari perioade distincte : copilăria în satul de pe malurile Dunării, haiducia din Balcani şi perioada trăită în oastea Ţării Româneşti. În satul Poreci cunoaşte de mic copil, umilinţele, cruzimea şi nedreptatea unor stăpânitori străini. Se pare că a învăţat puţină carte în chiliile mănăstirilor din apropiere, odată ce ştia să citească şi să scrie în slavonă. Tânărul Novac devine astfel şi un luptător spiritual, un adevărat apărător al dreptei credinţe ortodoxe în faţa turcilor care-i forţau sau mituiau pe locuitorii din Balcani să treacă la Islam. Aceasta rezultă şi din faptul că l-a avut alături de-alungul întregii sale vieţi, pe preotul Sasca, cu care de altfel a împărţit tragicul său destin.
Arta mânuirii armelor a învăţat-o de mic copil, în anturajul unui războinic sârb, căpetenie a unui grup de răzvrătiţi locali. Pe lângă abilitatea sa în luptă, izvoarele vremii notează că Baba Novac era un munte de om, de o statură impozantă, care se folosea de forţa sa fizică neobişnuită pentru a băga spaima în duşmani pe câmpul de luptă. Forţa sa herculeană, alături de vitalitatea sa neobişnuită explică faptul că la vârsta de 80 de ani încă se afla în şaua calului şi participa în luptă înarmat cu sabie şi secure. Mintea sa era întodeauna limpede, în ciuda anilor înaintaţi, Baba Novac fiind căpitan al unui grup ce însuma 5000- 8000 haiduci. În armata voievodului Mihai, avea rangul de general alături de fraţii Preda şi Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta şi banul Udrea.
Din cauza sărăciei şi a dărilor pe care nu le putea plăti, precum şi datorită faptului că a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetăţii Semendria fără a fi plătit, Novac se gândeşte la pribegie… Baladele populare ne spun că unul dintre motivele care l-au determinat în tinereţe pe Baba Novac să devină haiduc, este faptul că era recunoscut drept un bărbat dintr-o bucată care nu „scotea căciula în faţa nimănui”. Autorităţile turceşti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins şi l-au bătut crunt până când Novac, într-un acces de disperare, s-a ridicat şi s-a repezit asupra torţionarilor săi pe care i-a învins fără drept de apel. Pe căpetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pământ până când i-a sfărâmat oasele. După o asemenea faptă, tânărul Novac se refugiază pe Valea Timocului unde organizează o bandă de haiduci alcătuită din românii timoceni, sârbi şi bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptători dornici de răzbunare, Baba Novac zdrobeşte pe turci la Cladova, cetatea timoceană Florentin şi la Vidin.
O mare parte a activităţii sale o desfăşoară în vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Haşdeu arată că „Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul, au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Romanie”. După câtiva ani de lupte în Bosnia, răstimp în care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de aceştia. Impresionaţi de curajul şi de forţa sa, turcii ajung să-i propună să-l facă agă la Istanbul, lăsându-i şi privilegiul de a-şi păstra credinţa ortodoxă. Bărbat adevărat până în măduva oaselor, Novac refuză şi alege închisoarea, ocazie cu care învaţă să vorbească turceşte şi greceşte. Evadează după doi ani de captivitate şi revine în părţile Bosniei unde se reapucă de haiducie.
„Pe unde Novac mergea/Aşa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Când o atingi cu coasa”
În aceeaşi perioadă, în Balcani, îşi desfăşura activitatea un alt căpitan de haiduci. Originar din Dalmaţia, răguzan după neam, haiducul Deli Marcu conducea la rându-i un grup de 1 500 de luptători. Între cei doi eroi se va lega o strânsă prietenie şi vor lupta împreună pe multe câmpuri de bătălie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea că domnitorul Valahiei, Mihai, a întors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi războinici. Prima întâlnire dintre aceşti eroi are loc undeva în zona Vârşeţului unde, la ora prânzului, Mihai Viteazul însoţit de căpitanii Ghetea, Racea, Vasile Mârza, Simion şi Pătru din Copăceni, este întâmpinat cu bucurie de căpeteniile sârbeşti banul Sava, căpitanul Dochian, cneazul Duşan şi haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse dârzenia răsculaţilor sârbi. După echipamentul de luptă, calitatea armelor şi experienţa de luptă, domnul român îşi dăduse seama că sârbii sunt soldaţi excelenţi. „Ne sunt fraţi şi pot apăra ţara din coastă, pot scufunda corăbiile turceşti care vin pe Dunăre, pot hărţui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul căpitanului Vasile Mârza.

La sfârşitul adunării, voievodul Mihai a primit jurământul de credinţă din partea tuturor conducătorilor răscoalei antiotomane a sârbilor. Sub pânza cortului, războinicii sârbi şi-au scos săbiile la picioarele voievodului. Adânc mişcat, Mihai îşi scoate sabia aşezând-o deasupra paloşelor sârbeşti. Jurământul este întărit de episcopul Teoharie al Vârşeţului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Bătrânul l-a iubit şi preţuit toată viaţa pe ilustrul conducător român. La un moment dat, garda personală a Viteazului era alcătuită din haiducii sârbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de vârsta sa, haiducul octogenar mărturisind de nenumărate ori că si-ar fi dorit să-l fi întâlnit pe Viteaz când era mai tânăr…Dintre toţi căpitanii străini care serviseră în armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaşează net. Dacă scoţianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawski şi secuii Moise Szekely şi Albert Kiraly nu erau, în fond, decât nişte mercenari, lefegii interesaţi doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul căpitan ne-roman care a ramas alături de Viteaz fără bani, animat doar de preţuirea faţă de domnitor şi de lupta împotriva duşmanilor acestuia.
În toate marile bătălii ale Viteazului, braţul lui Baba Novac era în toiul luptei. Niciodată nu s-a lăsat impresionat de superioritatea numerică a duşmanului. Atacă cetatea Plevnei alături de doar 1200 haiduci. Cu această ocazie reuşeşte să ia mulţi prizonieri, printre care soţia şi cei doi copii al bogatului paşă Mohamed Mihailoglu. „Ţinută cu omenie şi nesiluită de haiduci”- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica şi copiii săi sunt răscumpăraţi de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. În primăvara anului 1595, în fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunărea şi mărşăluieşte până în Munţii Sarplanina, unde aşteapta oastea condusă de Hasan Paşa care traversa munţii pentru a face joncţiunea cu armata sultanului lângă Sofia. Într-o amabuscadă, Baba Novac atacă şi distruge întreaga armată turcescă luându-i acesteia toţi caii, cămilele, tunurile şi o mare sumă de bani. Majoritatea turcilor sunt ucişi în munţi.
Episodul victoriei de la Şelimbar se legă de Baba Novac. Haiducul sârb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory şi atacă prin surprindere. În cele trei momente hotărâtoare de la Selimbar, mâna dreaptă a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat în linia întâi, s-a bătut şi a învins toţi căpitanii de oaste ai armatei ungurilor. Ştefan Lazar, Peter Huszar, Ştefan Csaki, Moise Szekely şi Gaşpar Kornis sunt umiliţi de bătrânul de peste 80 de ani. Armurile învinşilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. În anul 1600, timis de Mihai în Banat, Baba iese victorios într-o serie de lupte. Ajuns în Moldova, în urmărirea lui Ieremia Movilă, ocupă această provincie românească şi cucereşte Iaşiul. Luptă neobosit până în Hotin şi Cameniţa. Alături de Mihai, la Călugăreni, repurtează o victorie istorică. La Naieni, lângă Ploieşti se luptă cu polonezii. Luptele de la Sarata şi Bucov îl au din nou în prim plan.

Nedreapta moarte a unui erou
În timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, în ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregătesc o răscoala. Astfel, conducătorul nemeşilor maghiari, căpitanul Ştefan Csaki, duşman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste să atace prin surpindere tabăra haiducului la Lipov , în Banat. Prin acestă mişcare, Csaki urmăreşte să se răzbune personal pe bătrânul sârb pentru înfrângerea de la Şelimbar în timp ce nobilimea ungurească urmăreşte să-l lipsească pe Mihai de cel mai capabil general al său. În urma unui simulacru de proces, Baba Novac şi preotul Sasca sunt învinuiţi de colaborare cu turcii (!) şi condamnaţi la moarte. Sadismul nobililor unguri iese încă o dată la iveală pe data de 5 februarie 1601, când Baba Novac şi prietenul său de o viaţă, preotul Sasca, sunt aduşi în piaţa din mijlocul cetăţii Clujului, actuala Piaţa Unirii din Cluj Napoca. Călăii primesc ordinul de a face supliciul bătrânului haiduc cât mai îndelungat şi dureros, pentru ca nemeşii să se poată delecta mai mult timp cu chinurile luptătorului pe care l-au urât cu o demenţă neomenească.
La ora 10 dimineaţa, Baba Novac este adus în lanţuri pe platfoma de execuţie. Călăii au început cumplita execuţie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de două grinzi şi spânzurat deasupra unui rug, călăii aruncând din când în când cu apă peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul moţilor din Apuseni care avea să sfârşească torturat de nemeşi, Baba Novac nu scoate nici un ţipăt sau văiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cât şi de bravura cu care înfruntă chinurile cumplite bătrânul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoni consemnează ca supliciul şi moartea lui Baba Novac au durat o ora şi jumătate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreşte aici. Csaki ordonă tragerea în ţeapă a trupurilor lipsite de viaţă ale celor doi, după care aceiaşi nobili se pun pe un ospăţ urmat de o beţie. A doua zi compun o poezie intitulată „Când a răbdat Baba de frig în gerul iernii”, în care comentează batjocoritor modul în care corbii au mâncat din cadavrul lui Novac…
Cronica adminstrativă a oraşului Cluj, consemnează la rându-i că: „Am dat ţiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript şi au tras în ţeapă pe Baba Novac şi pe preot, celor doi călăi, 3 florini. Am plătit lui Luca Aksi pentru că a cioplit ţeapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .
După victoria de la Guraslău, Mihai Viteazul este din nou stapân pe Transilvania şi Ţara Românească. Primul întregitor de ţară poposeşte la Cluj la începutul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovaţi de moartea lui Novac reuşind să fugă la timp, iar ceilalţi devin linguşitori şi se înghesuie să jure credinţă noului stăpân al Transilvaniei. Mihai oficiază o comemorare solemnă, urmată de o pomană în amintirea eroului sârb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arborează toate steagurile caştigate în luptă de Baba Novac. Vestea morţii sale îngrozitoare i-a impresionat până şi pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind într-o notă personală că sfârşitul unui astfel de războinic trebuia să fie pe câmpul de luptă, nu schingiuit de alţi ghiauri laşi… Pe teritoriul moşiei dăruite fiilor săi de către Mihai Viteazul, se înalţă astăzi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Bătrânul şi legendele
„Baba Novac/ Sare Dunărea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n ţeapă alinat”
Oamenii din trecut nu au uitat lupta şi sacrificul haiducului sârbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat în legendele şi inima popoarelor creştine din Balcani şi nordul Dunării fiind, de altfel, unul dintre puţinii eroi despre care s-au scris balade şi cântece încă de pe vremea când era în viaţă. Parcă pentru a pecetlui prietenia istorică şi frăţia de credinţă care-i leagă pe sârbi de români, în Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slăviţi eroi naţionali alături de Miloş Obilic, Marko Kraljevic, Lazăr Hrebeljanovic şi alti luptători ai panteonului războinic sârb. În baladele sârbeşti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris în compania fiului său cel mare, Gruia. Deopotrivă în baladele sârbeşti şi româneşti este relatat episodul căderii în prizonierat al lui Gruia, cel care este întemniţat de turci la Istanbul. Bătrânul Novac purcede spre eliberarea fiului său pe care reuşeşte să-l facă scăpat din închisoarea oraşului folosindu-se de diverse vicleşuguri. În timpul evadării ei sunt surprinşi de gardienii închisorii şi după o luptă scurtă în chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tată şi fiu, reuşesc să fugă cu bine în Ţara Românească.
Figura eroică a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni în folclorul românesc încât se cunosc până în prezent nu mai puţin de 101 cântece vechi despre Novaceşti! Numărându-se printre cele mai impresionate balade populare româneşti, ciclul epico-narativ al Novăceştilor a apărut ca un răspuns al valahilor împotriva expansiunii puterii otomane şi a asupririi aduse de aceştia. În unele cântece bătrâneşti acţiunile Novăceştilor se petrec în Câmpia Dunării, Banat, Oltenia sau Ţara Haţegului. În aproape toate baladele sârbeşti despre Novac şi fiul său Gruia, aceştia apar din nou alături de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legătură cu numele etnic al megleno-românilor şi istro-românilor din Bosnia. În universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodată singur ci alături de alte personaje, cu precădere haiduci naţionali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac şi Hajdut Novac, bătrânul vultur al Balcanilor omoară orice turc ieşit în cale şi eliberează sate întregi de ţărani bulgari.
Eroii creştini din această parte a lumii au un statut apropiat sfinţilor, sfinţi de care îi apropie jertfa lor mucenicească pentru credinţa ortodoxă alături de lupta împotriva păgânilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generaţii întregi de haiduci balcanici care se vor naşte în viitor pe aceste meleaguri, precum şi părintele cel mai îndrăzneţ şi iubit al ţăranilor asupriţi din Balcani. Nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra toponimiei localităţilor din România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Grecia pentru a descoperi sute de oraşe şi sate care-i poartă numele. Românii de odinioară l-au cinstit nu doar în balade şi amintiri pe marele erou. Multe aşezări din ţara noastră poartă numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judeţele Alba, respectiv Maramureş, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novăceşti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac şi Novăceşti risipite în toată ţara. În istoricul oraşului Novaci din Judeţul Gorj, este notat faptul că în aceste locuri a poposit o bucată de vreme, Baba Novac împreună cu 5 000 de haiduci sârbi, atunci când a luptat sub steagul Ţării Româneşti.
Într-o lume care-şi pierde în viteză valorile, cultura, istoria şi identitatea, eroul octogenar rămâne încă printre noi pentru a ne aduce aminte lecţia uitată a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de ţară şi credinţă…

http://www.descopera.ro

Glas de durere din Valea Timocului bulgăresc

„Limba lui care o lasă/Blăstămat să fie-n casă…/Glas de durere din Valea Timocului bulgăresc ”
Calafat. Duminică geroasă de februarie. Orăşel înfloritor din perioada interbelică – în care a bătut întâi „Tunul independenţei” – şi unde comerţul pe Dunăre a dezvoltat regiunea de la graniţa dintre Bulgaria şi România. Astăzi, însă, aici bate puternic vântul pe fluviu. Si atât. Nu a rămas mai nimic din traficul de altădată, când pe Dunăre veneau comercianţi mai din toată Europa să cumpere şi să-ncarce grâu în portul ascuns parcă sub malul Dunării. Ca să ajungi pe malul bulgăresc, nu poţi să treci decât cu bacul. De două-trei ori pe zi. Si asta cu noroc, dacă sunt maşini suficiente. Alta va fi situaţia când podul va fi gata.
Ajunşi la Vidin, aceeaşi dezolantă imagine din care nu lipsesc ruinele cetăţii ori zidurile unor clădiri vechi de sute de ani. Sar însă în ochi monumentele comuniste, casa de cultură şi câteva statui care amintesc de marile realizări ale socialismului. În această regiune săracă a Diiului, cum o numesc localnicii, cunoscută şi Valea Timocului bulgăresc, în aproape 40 de sate complet româneşti, trăiesc circa 50.000 de suflete ce şi-au păstrat de-a lungul timpului, cu toate opreliştile, limba, obiceiurile şi tradiţiile populare ale neamului lor. Românii de aici sunt numiţi vlahi, după acelaşi model sârbesc, tocmai pentru a nu recunoaşte această minoritate etnică care nu are nicio şcoală în limba maternă şi nici măcar o biserică proprie. Si pentru ca durerea lor să fie şi mai apăsătoare, Mitropolia de la Vidin a interzis folosirea limbii române la slujbele religioase. În condiţiile în care, până la primul război balcanic din 1912, românii timoceni din Bulgaria au avut şcoli cu predare în limba maternă. „Deşi drepturile minorităţilor au fost ratificate – ne-a precizat dl. Ivo Gheorghiev, preşedintele Asociaţiei Românilor din regiunea Vidinului – din păcate, sunt probleme grave care trebuie rezolvate în aplicarea prevederilor legale. După stăpânirea turcească, regiunea noastră nu a mai beneficiat de şcoli româneşti. De-a lungul vremii, politica practicată de regimul comunist bulgar a dus la dizolvarea etnică prin asimilarea forţată”.

Cine uită nu merită
Încet-încet, românii locului au început să-şi dezmorţească dorinţa de a şti, curiozitatea legitimă pentru limba şi cultura neamului din care-şi trag rădăcinile. Singurii depozitari ai obiceiurilor, culturii şi limbii române sunt însă bătrânii. Pe moş Ghenadie Borisov din Stanotârn l-am cunoscut, în 1993, la primul Congres al Spiritualităţii Româneşti desfăşurat la Băile Herculane. Avea atunci 79 de ani, pe care nu-i arăta deloc, iar româneasca sa, deşi presărată cu unele elemente arhaice, era perfectă. Bătrânul pe care l-am căutat în satul lui plecase de-acum şapte ani la cele veşnice… Era o adevărată enciclopedie şi poseda o zestre etno – spirituală de invidiat. Si-amintea bine de tăierea cămăşilor lungi româneşti, de faptul că în 1918 pe paşaportul său scria naţionalitatea valah, că cei din satele lor treceau Dunărea cu albia de rufe, cu copii pentru a scăpa de sărăcie. N-a ezitat să acuze Ţara – Mumă că i-a neglijat pe valahii din Bulgaria… Dar şi statul bulgar care a uitat condamnabil ce au făcut românii locului pentru viitorul lui. „Românii timoceni din partea Vidinului – spunea bătrânul – în mai 1876, în frunte cu învăţătorul Ion Ciolac din Bregova, condamnat la moarte de turci prin spânzurare la Blocuk Kapia, împreună cu alţi fruntaşi români din Valea Timocului, au fost daţi uitării, nimeni n-a mai scris nimic, poate ca să nu-i trezească pe cei 800 de eroi care au fost masacraţi de turci”. „Scrieţi dumneavoastră – m-a îndrumat atunci agilul bătrân – să ştie generaţiile care vin că în armata română care a luptat pentru eliberarea Bulgariei în 1877-1878, în zona Vidinului s-au aflat şi patru batalioane de voluntari români timoceni, citaţi doar de istoriografii ruşi şi turci, nu şi de către creştinii balcanici. Crăliţa Mărioara din poezia populară «Regele Carol I şi Osman Paşa» este o străbunică de-a noastră, nu este o regină…
Ea a căzut alături de alte 37 fecioare timocene, la 9 ianuarie 1878, în redutele de la Smârdan Inova, pe când trăgea cu tunul în fortăreaţa Diiului (Vidinului) strigând: «Îndemnaţi ai mei copii / C-ajungem desară-n Dii; / Îndemnaţi şi-naintaţi / Frică la păgâni nu luaţi»…” În amintirea ei şi a eroilor români care au eliberat Diiul, s-a înălţat lângă pădurea de tei de la Smârdan „Monumentul Victoriei”, care era vizitat la 10 mai în fiecare an de români din Ţara – Mumă, de copiii, soţiile şi părinţii acelora care-şi lăsaseră osemintele în aceste ţinuturi. În 1923, monumentul a zburat într-o noapte în aer, locul profanat nici nu se mai cunoştea. A mai rămas doar amintirea şi dezamăgirea după brava Mariţa şi imnul naţional bulgar „Sume Mariţe”, inspirat din eroismul unei fetiţe valahe. Asta da recunoştinţă!…

Satul cu nume de vânt
Cosova, satul aşezat nu departe de cursul cu multe meandre al Timocului, are în scripte vreo 2000 de suflete. Casele arătoase sunt locuite, restul pustii. „Mulţi dintre români au plecat la muncă în Occident şi au uitat drumul întoarcerii – zice Cârstan Crăciunov. Au lăsat Dunărea în plata Domnului. Gospodăriile lor le-au cumpărat aproape pe nimic englezi şi italieni”. „Mina de gips încă e în activitate, dar în scurt timp, după toate probabilităţile, se va închide. Puţini sunt cei din Cosova care mai lucrează acolo”. Uliţele sunt pustii. „Suntem mulţi bătrâni – spune Cârstan – şi pe frigul ăsta stau în casă”. Dintr-o curte, o femeie în vârstă, dar încă energică, puţin înaltă şi durdulie, intră repede în vorbă. „Trăim greu… Si eu şi al meu am fost la lucru în Italia… Adică argaţi la alţii… Era bine şi la noi pe vremea lui Jivcov. Atunci şi eu şi bărbatul meu am fost să lucrăm la ruşi şi am câştigat destul de bine. Acum şi la noi e ca la voi, nu mai e traiul care a fost”. Soţul ei începe să ne-nşire câteva generaţii din arborele genealogic al „tămâzlâcului” său: «Si moşu’ lu’ moşu’ – afirmă el cu mândrie nedisimulată – a fost român. Dar ei n-au călcat niciodată în România». Soţii Ivanov ştiu multe întâmplări din trecerea prin lume a strămoşilor lor, dar şi de pe vremea turcilor, chiar şi din trecutul neamului lor din stânga Dunării… Baba Mariţa Crăciunova a lucrat 25 de ani croitoreasă. Acum munceşte cu bărbatul în câmp. Are doar 250 de leva pensie din care nu-i rămân decât 50 leva pentru cheltuieli gospodăreşti, restul îi dă în două şi-i trimite fiului şi nepotului care-i student. Bătrânul Cârstan blestemă vremurile de azi şi-şi aminteşte de ce-i spunea tatăl lui. „Aici, boji au fost, boji o să rămână”. Adică, stăpâni vor fi doar bălăriile. „Si vântul ăsta al sărăciei care, iacă, bate fără întrerupere de câteva zile. Parcă n-am fi destul de amărâţi…”

Fiecare cu tămâzlâcul lui
Ştefan Dimitrov s-a născut în sătucul Cumbair de lângă Vidin, acum cartier al oraşului. „Cam 200 de oameni trăiau aici – spune el. Casele erau construite în jurul bisericii şi al şcolii de lângă ea. Atunci, fiecare gospodărie avea anexele ei pentru animale, dispărute în timp după ce ne-a înghiţit Vidinul.” Aflăm de la el că strămoşul său Gheorghe, când a îngheţat Dunărea, a luat sania şi a venit pe gheaţă în aceste locuri. La cei 80 de ani ai săi, bătrânul Ştefan e tare mândru de neamul lui despre care ne spune vrute şi nevrute. Îl întrerupe, din când în când, Floarea, soţia lui, cuprinsă de un râs strident. Se mândreşte şi ea cu băiatul Mitco, care „a ridicat cârciuma asta în care ne aflăm”. Priveşte pe fereastră, oftează adânc, şi spune: „Aici ne-am născut şi tot aici ne-am întors mereu.” Peste drum de bar, o bisericuţă ce pare părăsită. „Preotul Milotin – zice Floarea – a ieşit la pensie. Primeşte doar o sută de leva pe lună. Si a avut şi el doctorat în România.” Din când în când, e trimis aici un preot să ţină câte o slujbă de cununie sau de înmormântare. Astfel de ocazii sunt însă tot mai rare pentru că bătrânii s-au tot împuţinat, iar tinerii au părăsit aceste meleaguri. În rest, nu se întâmplă nimic între zidurile bisericii care, ni se spune, a fost ridicată în vremuri bune pentru românii timoceni, în anul 1859, cu bani primiţi de la episcopia Oradea. „Înainte – spune bătrânul Dimitrov – n-aveai voie să mergi la biserică. Preoţii erau închişi sau trimişi la muncă silnică. Acum nici n-au voie să ţină slujbe în româneşte.” Patronul Mitco pare supărat. Ne priveşte uimit că românii de dincolo se interesează de ei. Dar uită repede de supărări. Şi ne spune că n-a ştiut o iotă bulgăreşte până a mers la şcoală şi ce s-au mai chinuit profesorii cu el. „Am propria mea limbă – afirmă el – pe care n-o prea înţeleg nici azi bulgarii. Merg des în România, la Calafat, unde am neamurile, şi la Craiova, unde e băiatul. Îmi pare nespus de rău că nu ştiu să citesc româneşte.”

Vlahii, naţie inferioară
Pe doctorul Serafim Hristov, preşedintele Comunităţii Românilor din Bulgaria, l-am găsit uşor. Pe drumul înspre cimitirul Vidinului spre a aprinde o lumânare la mormântul inginerului Ivan Alexandrov, un aprig luptător pentru drepturile românilor din Valea Timocului, predecesorul său în fruntea comunităţii, distinsul doctor ne-a explicat problemele pe care le-ntâmpină cei din etnia lui. „Nu avem şcoli – zice el. Şcolile sunt singura noastră speranţă. Nici acum, după trei ani de la integrare în UE, nu suntem recunoscuţi ca minoritate etnică. Dacă statul bulgar nu ne-ajută, n-avem altă sursă decât să dezvoltăm învăţământul particular în limba română.” Nu de puţine ori am auzit că românii sunt trataţi ca oameni de mâna a doua. „Deşi sunt cei mai buni gospodari – zice doctorul Hristov – iar procesul de asimilare s-a făcut cu biciul, mulţi dintre noi sunt laşi. Bunăoară, primarul Vidinului este român, viceprimarul e pe jumătate român, şeful poliţiei tot român. Dar niciunul dintre ei nu vorbeşte româneşte. Refuză cu încăpăţânare. Pentru ei limba română e limbă străină şi nu maternă”. Ni se spune că de la Sofia li s-au cerut unele programe. Le-au făcut şi tot nimic nu s-a întâmplat. Aşa că n-au decât să aştepte. Dar şi aşteptarea are o limită, mai ales că ea se-ntinde pe mai bine de un secol.

Campionul din Gânzova
Păşea visător lângă mine pe una din uliţele Gânzovei, un sat de „dunărinţi” din Valea Timocului, renumit pentru vinul său, se uita în jur c-un zâmbet larg şi copilăresc. Totul din jur îl bucura pe muntele de om de vreo 60 de ani, ce purta o scurtă, puţin mică pentru trupul lui vânjos, peste un pulovăr vişiniu, curat, de sub care se ivea o cămaşă albă cu gulere lăbărţate. Dar şi o căciulă de astrahan cu cozoroc, neagră, de sub care scânteiau doi ochi albaştri-albaştri de o infinită bunătate. Deodată, şi-a ridicat faţa spre cer şi într-o singură clipă a exclamat: „Aici mă veţi găsi totdeauna!” Se întorsese la obârşie de puţin timp, după ce o viaţă trăise în Vidin unde fusese profesor de educaţie fizică. Acolo l-am cunoscut cu trei decenii în urmă pe Emil Vladimirov, românul timocean ce-şi câştigase celebritatea prin cucerirea medaliei de aur în proba de aruncarea discului la Olimpiada de la Moscova. A rămas aceeaşi fire blândă foarte comunicativă, gata oricând să-şi ajute „dunărinţu’ lui” – cum sunt numiţi românii din Valea Timocului bulgăresc. Ne-a dovedit-o şi în acea zi cu soare cu colţi. Cu pasul lui zglobiu a schimbat direcţia de mers şi a intrat, cât se poate de firesc, în ograda unei femei vădane, bătrână şi bolnavă care i se plânsese că n-are cum să-şi taie lemnele. Şi-a suflecat mânecile şi a despicat repede aproape o căruţă de butuci… Bătrâna l-a privit fix, a vrut să-i sărute mâna noduroasă, neputând rosti nimic drept mulţumire. Mi-a depănat alte şi alte amintiri din copilăria lui aspră, dar mi-a vorbit şi despre marile satisfacţii care i le-a adus sportul. „Nu-i zi să nu fac în fiecare dimineaţă exerciţii fizice. Restul timpului îl ocup cu satisfacerea unei pasiuni din copilărie pentru lumea veselă şi ciripitoare a înaripatelor de tot felul pe care le-am adunat în ogradă într-o frăţie de început de lume: guguştiuci şi turturele, fazani şi găinuşe japoneze, prepeliţe şi cocoşi brahmani «încălţaţi», cu pene mari pe picioare, bibilici şi raţe caroline şi mandarine, porumbei călători, canari coloraţi, papagali obraznici şi păuni imperiali. Asist dansul păunilor – zice Emil – ca să pot spune că a venit primăvara aici, lângă Timoc”.

„La bună vedere, neamul meu, valah…”
Românul celebru din Gânzova nu se mărgineşte să ne petreacă, după obiceiul strămoşesc, până la poartă. Ne-nsoţeşte până la Bregova, unde trecem Timocul în Serbia. Satele alunecă pe lângă noi ca nişte năluci. Cutova, Slanotârn, Cosova, Gomolarin, Negovan, Iasen, Florentin, Novo Selo, Vârf… Valea Timocului e parcă un labirint plin de ascunzişuri nebănuite, precum peştera Măgura în ale cărei catacombe românii timoceni şampanizează de mulţi, mulţi ani vinul. „Odată cu comunismul am pierdut legătura cu Ţara – afirmă Emil. Numele noastre au fost slavonizate cu intenţia de a ne pierde urmele. N-au reuşit, rădăcinile noastre sunt adânci aici, în Valea Timocului.” Rămâne în vama Bregova cu mâna ridicată privind parcă într-o parte căutând şi alte amintiri în trecutul neamului său de români timoceni. Iar eu port în suflet şi în gând ultimele cuvinte cu care mi s-a adresat la despărţire bravul român timocean. „La bună vedere, neamul meu, valah…”

Informaţia de Severin (Mehedinţi) nr. 737 – 24.03.2010
Semnează: C. H. Ilia

Ne trebuie un Burebista…

„Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geto-dacilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârşire…” – Strabon, Geographia

Sârbii sunt un popor agresiv prin originea lor etnică şi descind din popor asiatic, ce nu a venit în Europa să aducă creştinismul sau să înflorească limba latină sau greacă, ci a venit să îşi salveze viaţa de la alţi mongoli asiatici ca şi ei. Ceilalţi care au venit odată cu ei, vreo 14 popoare din aceeaşi spiţă, au dispărut, numai ei şi bulgarii supravieţuind pentru că s-au comportat precum nişte sclavi, chiar aşa cum erau denumiţi în acea vreme de către băştinaşii româno-vlahi.
Însă ei au simulat umilinţa şi înjosirea pentru a fi acceptaţi de către urmaşii dacilor şi romanilor ca popor slugarnic, calm, fără o fire războinică şi violentă. Dacă ei nu s-ar purta violent cu românii din Timoc nu ar avea altă cale decât să accepte drepturile poporului băştinaş, să-i recunoască întâietatea pe acest pământ. Însă pe măsură ce au evoluat, s-au înmulţit şi s-au întărit, s-au făcut prieteni cu românii( uneori ne numeau chiar cuscrii) iar noi românii în afară de Marea Neagră se spune că îi aveam prieteni numai pe sârbi.
Marea ciudăţenie a secolului este că deşi România şi românii nu au pus niciodată în primejdie nici Serbia, nici Bulgaria, aceştia ne urăsc în aşa măsură încât vor să ne desfinţeze ca neam. Mai întâi pe cei sudul Dunării iar apoi pe noi.
Noi românii suntem băştinaşi, sârbii şi bulgarii au venit peste noi în calitate de colonişti. Noi nu le-am cerut lor loc după ce s-au stabilit şi şi-au format state să fie vasalii noştri. Pe urmă după ce le-am făcut aceste facilităţi în teritoriu, ne-am dat sângele pentru eliberarea lor şi i-am eliberat la fiecare conjunctură când ţara le-a fost ocupată iar când au avut războaie am fost alături de ei cu unele mici excepţii. Şi tot ce am făcut pentru ei astăzi nu mai e nimic valabil. Chiar şi eliberarea Vidinului de sub turci e prezentată de către ghizi turistici ca o impostură din partea României pentru că pe ei i-a eliberat Rusia.
Noi românii nici nu am visat că vor veni peste noi nişte venetici care nu numai că vor cere să îi adăpostim dar se vor stăpâni peste toţi românii din Balcani. Mai recent am observat că pretenţile se măresc şi că nici România nu are justificări nici istorice, nici etnogenetice şi că ei sunt stăpâni pe aceste locuri. S-a ajuns la sârbi ca să se omoare un om pentru că la aniversarea zilei de naştere cântau româneşte la un mic restaurant de sat din Cameniţa Mică nu departe de Cladova. Şi sărbătoritul a fost dat cu capul de ciment până a murit deci e o crimă să cânţi cântecele patriei tale. Culmea ironiei este că autorii crimei, un „erou” sârb împreună cu un preot fac o crimă în văzul întregii lumi împotriva unei persoane care nu a spus nimic împotriva lor. E bine de ştiut şi să rămână de neuitat în rândul naţiei române că nici familia nu a avut curajul să se plângă procuraturii, nici organizaţiile abilitate existente la Negotin nu s-au sesizat, nici prietenii, nimeni nu a luat atitudine faţă de acei doi criminali. Astăzi sunt cam trei ani de atunci şi nimeni nu s-a legat de cei doi criminali, sârbul „erou” se plimbă prin Belgrad liber iar preotul sârb, complicele, face slujbă într-un sat românesc de lângă Ostrovul Mare şi pe amândoi administraţia sârbă îi tolerează ca pe nişte salvatori ai naţiunii sârbeşti de la românizare. Toate acestea se întâmplă întrucât ei ştiu că orice li s-ar face românilor din sudul Dunării nimeni nu le va sării în ajutor. Asta nu din răutate ci din nepricepere,lene politică, laşitate şi în fond a faptului că suntem un popor pasiv.
Strămoşii noştrii n-au simţit niciodată că naţiunea e în pericol dacă taci, dacă nu protestezi, dacă nu faci o mişcare energică şi curajoasă împotriva duşmanilor neamului şi a limbii române.
Se pune întrebarea:În Europa sunt atâtea ţări şi popoare, cine ar fi putut suporta teroarea, violenţa şi batjocora la care sunt supuşi românii din Timoc? Un popor umilit şi fără vreun apărător… Dacă nu avem oameni înzestraţi cu puterea sufletească şi fizică să se opună prin forţă şi prin mecanisme politice capabile să ne ocrotească cel puţin rămăşiţele din neamul românesc, atunci cum de nu se găseşte un deputat, un senator, orice om dintr-un anumit partid politic care să dea la iveală această escrocherie naţională ce duce poporul român, vlah sau aromân la pierzanie.
Este adevărat că trecem printr-o criză politică şi economică dar dacă constatăm că suntem depăşiţi de forţele proprii de apărare atunci trebuie să cerem protecţia unei puteri capabile şi ofensive, care poate rezolva aceste probleme prin fapte, nu prin teorii, care sunt necesare în aceste momente. De aceea pe bună dreptate aş propune să se apeleze la două posibilităţi: să cerem protecţia Germaniei, Angliei, Franţei etc ori să ne înprumute câţiva oameni politici capabili să ne apere, să meargă prin ţară şi să vadă nevoile poporului. Brătianu obişnuia să călătorească singur, fără să ştie serviciul special şi ca să nu-l recunoască poporul, avem exemple când făcea pe hamalul în gări iar generalul Averescu juca „Ursul” prin nordul Bulgariei.
Toate aceste rele şi toată năpasta noastră vine de la faptul că oamenii se vând pe bani, îşi vând sufletul, familia şi neamul. Vecinii noştri ne cunosc caracterul fluctuant şi nesigur şi sunt geloşi faţă de teritoriile pe care le ocupăm pe ambele maluri ale Dunării şi chiar prin munţi. Să nu uităm că toţi vecinii României, inclusiv cei mai săraci şi umiliţi de soartă şi nepricepere sârbii dar şi alţii, cunosc trecutul nostru, cunosc istoria noastră. Ei ştiu ce spune Herodot despre strămoşii noştrii şi anume că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă nu ar fi fost atât de dezbinaţi. De aceea vecini şi mai îndepărtaţi, lacomi după teritorii, au pus ochii pe ţinuturile locuite de români sau vlahi. Ei vor cu dinadinsul să ne asimileze pentru că suntem slabi şi inofensivi la orice măgărie care s-ar face împotriva fraţilor noştri. Vecinii noştrii şi prietenii de altădată ne consideră un popor „îmbătrânit”. Ei vor să ne ia locul pentru că este cel mai fertil şi cel mai frumos din acest colţ al lumii.
Să cerem să se cultive din grădiniţe ideea românească cum că suntem un neam mare şi puternic şi nu mai suportăm umilinţele şi batjocora la care suntem supuşi pentru că avem politicieni „mămăligari”. Trebuie găsit un lider, înalt cât Munţii Carpaţi şi puternic cât Burebista, Decebal şi Traian.
Pe noi nu ne interesează numai faptul că suntem un popor cu un trecut atât de glorios dar ne interesează în principal să fim liberi, să ne placă să trăim în ţara şi pe pământul nostru, să ne placă să ne iubim neamul indiferent de ceea ce s-ar întâmpla.
Dacă urmărim unele acţiuni culturale deschise şi transparente pe care la fac severinenii, profesorii de istorie din Craiova şi radio-televiziunea din această zonă în ultimul timp vedem că şi acestea au tendinţe destul de moderate întrucât până şi ei, ajunşi la Pojarevaţ, Negotin, Zaicear sau Cladova, îşi desfăşoară activităţile sub egida interesului românesc dar se vede de la o poştă că le este frică de sârbi, o ţară mai mică de trei ori decât România.
Sârbii stăpânesc prin frică, pentru că ei rezolvă problemele statului prin abuz şi violenţă. Ei nu aşteaptă ca vreun român să mai fie trimis în judecată, să mai fie închis ci îl ucid pe loc, în interesul strămoşilor lor pe care îi consideră băştinaşi iar pe noi, pe români ne socotesc venetici. Ei nu acceptă să trăim împreună cum am trăit începând cu Evul Mediu şi până în vremea comuniştilor. Ei au sesizat (au simţit) slăbiciunea românilor din România care „ştiu de frică”. Noi încă credem că putem rezolva problemele pe cale paşnică ajutându-i pe sârbi să se reîntregească cu fraţii lor pe când sârbii încearcă din toate puterile să ne asimileze.
Două temperamente diametral opuse ce nu se vor înţelege decât prin colaborare sau separare. Aceasta se va întâmpla până la urmă oricât ne-am feri unii de alţii, oricât am încerca să ne minţim sau să ne ducem cu zăhărelul unii pe ceilalţi, urmaşii noştrii nu vor avea cu cine sta de vorbă şi până la urmă totul se va termina prin „casus belli” chiar dacă se va întâmpla peste sute de ani.
În concluzie ne trebuie un Burebista….. Ne trebuie Acum!

Cristea Sandu Timoc

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria

Donăm:
– Cărţi pentru bibliotecă.
– Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

13.08.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: