DOINA – Lirismul popular românesc cu referinţe balcanice şi europene

Harta României cu împrejurimile colorate locuite de români

Una dintre cele mai cunoscute tipuri de poezie populară românească – Doina, având cel mai puternic răsunet (ecou) este predominant răspândită la românii din Balcani, dar şi în Europa.
Precum bine cunoscuta baladă «Mioriţa» – o adevărată perlă a genului epic, doina poate fi întâlnită la toţi românii – vlahii, fără a face diferenţă între locurile unde aceştia sunt stabiliţi de-a lungul lanţului carpatic în zona Dunării.
Ca şi specie literară, Doina nu poate fi definită, decât în formă de melodie.
Definiţiile date până acum nu sunt decât eşecuri, fiind incomplete, minunata doină având muzicalitate, la fel cum poezia epică şi lirică are versuri. În literatura clasică şi folclor, prin doină înţelegem «orice operă fizică, diferită de poezia rituală, poezia epică şi joc.»
Prima oară doina atrage atenţia lui Dimitrie Cantemir, stăpânul Moldovei în «Discriptio Moldavie» (1716-), Gh. Bariţiu, Alecsandri, chiar defineşte doina ca şi o poezie de dragoste, tristă şi plină de jale; plânsetele inimii unui român în orice împrejure a vieţii sale. Spre deosebire de aceasta C.Negruzzi susţine că doina descrie sentimente puternice precum: tristeţe, bucurii, dragoste, ură, dezamăgire, entuziasm, pace şi război.
Emilija Komişel consideră că din punct de vedere muzico-folcloric, doina reprezintă o specie muzicală cu caractere de stil şi formă proprii melopee, fiind improvizată pe baza unor formule şi procese tradiţionaliste.
Doina a fost studiată de muzicologi români consacraţi.
Bella Bartok (1932) susţine că cea mai mare reuşită a folclorului zace în descoperirea doinei «hora lungă». Ca şi specie muzicală o defineşte astfel: «doina are stil muzical, dezvăluit de melodia scurtă … ca şi formă, acest tip de melodie improvizată în totalitate, plină de frumuseţe şi efectuarea acesteia în stil «rubato» aminteşte de interpretarea instrumentală. După părearea autorului aceasta ar fi cea mai veche formă de poezie pe tot teritoriul românesc. Este vorba de o poezie amplă, fără să amitească în vreun fel de stilul maghiaro-panonic.
Constantin Brailoiu împărtăşeşte părerea şi definiţia dată de B. Bartok.
J.C. remarcă unicitatea acestui gen pe întregul teritoriu românesc şi o unitate spirituală a existenţei din toate timpurile, aceasta fiind atât de veche cât şi poporul român, un altar muzico-folcloric.
Barbu Delavrancea considera doina, «poezia curajului şi a rezistenţei», poezia cu o modestie grandioasă, de o sensibilitate ce «linişteşte» şi ameliorează necazurile, întăreşte sufletele poporului, îl face de neînfrânt în faţa greutăţilor rugăciunilor pentru a se linişti, fiind în faţa înlănţuirii feudale, care nu are parte decât de ilegalităţi şi chinuri insuportabile.

Harta Serbiei cu provinciile locuite de români

Au fost identificate mai multe tipuri de doine (Ovidiu Papadima) – în marele univers a moralei populaţiei, a liricii române. Doina din Maramureş, cea mai veche formă de doină, cea oltenească se răspândeşte în câmpia Dunării la stânga şi la dreapta, dar mai des în regiunea Timoc-Homole-Morava, unde şi poartă denumirea «doină» sau «frânturele» sau simplu, poezie precum în Banat. Doina oltenească este alcătuită din multe tipuri:
Arhaică, alcătuită din 3-4 rânduri metodice cu diversitate transparentă, cristalizate şi cu acelaşi tip de vers. O formă mai dezvoltată este cea lăutărească, doina haiducească, de armată şi cea mai des întîlnită, de dragoste.
Mai găsim şi doina bănăţeană pe întregul teritoriu al Banatului (cel iugoslav şi român) precum şi în vecinătate la sudul Dunării printre românii timoceni dintre Morava, Timoc, Mlava, Peci-Homole, până la munţii Mălinic şi Artani. În Moldova este păstrată deasemenea, având denumirea de «doină», aici fiind incluşi românii din Bucovina şi Basarabia.
În Banat «Almăj», în regiunea răsăriceană poartă denumirea de «cântec de peste deal», iar în Bihor unde a şi fost dezvoltată terminologia doinei este cunoscută sub numele de «horă» sau «cântec de codru», numai în zona Transilvaniei este numită «horă lungă» dar şi doină, des fiind folosit strigătul, ca refren: dui, dui şi iarăşi dui!
În zona Dunării de sud lângă Timoc şi Kraina mai există şi «hora lungă», denumită ca şi «na doina, na doina».
Doina poate fi împărţită în funcţie de: vocala (predominant lirică), denumită pe alocuri şi oltenească sau «haiducească». Următoarea ar fi doina instrumentală, din repertoriul păstoresc, cea de dragoste (de origine instrumentală), doina lăutărească – predominant având tematica dragostei, accente erotice, cântată fiind la nunţi, botezuri sau diverse momente de veselie.
După părerea Emilijei Komişel, conţine următoarele elemente de bază: măsura nemodulantă, concisă într-un număr restrâns de voci, măsura pantatonică de formă diatonică sau cromatică, care astfel permit mobilitate scalară.
Cel mai des întâlnim modelul doinei cu măsura cromatică «re», urmată de măsura tipică formelor muzicale, ritmul liber aparţinând sistemului «parlando rubiato» (Bartok), interpretarea alungită fără a se face diferenţă.
Forma arhitecturală este una liberă; rândurile muzicale sunt grupate improvizând în «strofe elastice» (Brăiloiu), de diferite dimensiuni, cu sunetele specifice fiecărei regiuni.
Versul are la bază un octet, des întâlnit şi la poeziile lirice (familiale) sârbeşti; spre deosebire de baladă, aici textul este supus melodiei. Melodia are un suspin ceva mai lung, astfel depăşind măsura metrică a versului şi din acest motiv este suplinită cu unele silabe având rolul de exclamaţii sau de refren: of, of, măi, măi… situate la începutul sau la sfârşitul rândului. Formele arhitecturii doinei pot fi identificate prima oară prin partea introductivă cântată liber pe una sau cinci silabe, fără melodie, urmează o linie melodică ascendentă: arpegiul glisonado (salt de cuatră arie secundă) şi pentru sfârşit o silabă sau două exprimate mai lung.
Prima formă este alcătuită din alternanţe de diferite măsuri, evidenţiind un singur sunet.
Partea de mijloc este alcătuită de forme melodice, forme diferite recitative, înlocuiri între măsurile apropiate, recitarea melodică, formele caracteristice creând la bază două motive identice sau diferite (ascendente, descendente, mixte); recitativele sau formele melodice fiind dezvoltate până la stadiul de «partato» (punctul culminant interior al interpretării). Partea finală alcătuită dintr-un recital, rareori muzical, având direcţie descendentă, forma melodică din prima parte este construită printr-o prezentare generală muzicală descendentă, formulă care se repetă uneori.
Nu tuturor doinelor le sunt necesare elementele caracteristice, de acest fel, la unele forme le lipseşte partea introductivă, versul parlato, forma finală înfrumuseţată este întocmită cu un recital (primul vers) deasemenea se poate remarca inversia între cele 3 părţi.
Instrumentele – care sunt interpretate: frunza de pară, iarba, solzi de peşte, de aceea şi întâlnim des introducerea frunză verde. Des interpretarea de flaut sau «flaura» în zona Timoc, cimpoi, mioară (lăutăreşti) – interpretate de o singură persoană (exceptând muzica orchestrală). Doina este uniformă, întemeiată pe măsuri cromatice, cu o largă varietate pe scala muzicală, marele ambitur depăşeşte octava, interpretarea plină de temperament a sunetului, acompaniată de exclamaţii: ţaţa, neica, na doina, na doina.
Pe lângă denumirea doinei, în Transilvania este cunoscut şi numele de «horă». În Banat, Nicolae Ursu, prezintă faptul că lăutarii o denumesc doină, iar cei tineri «cântare». Doina din Moldova şi Bucovina, după C. Negruzzi are un conţinut adevărat şi educativ.
Doina este întreţesută cu inima şi sufletul românilor.:
În doina din Bucovina descrie sentimente puternice de tristeţe şi rezistenţă faţă de ierarhie şi administraţie
Cântecul din Maramureş adoptă cuvântul «horă» având aceeaşi semnificaţie cu doina.
Tiberiu Alexandru notează poezia din Maramureş (tempo de horă) cu sunetele tristeţii.
În Maramureş mai întâlnim şi o altă formă de «doină», «duină»
Plină de tristeţe şi nostalgie, doina (din zona Satu Mare), apare ca şi «hora străinului» cântec despre meleaguri străine.
Dragostea de pădure, păsări, în special faţă de cuc, oi, cai, este cel mai des exprimată în doinele din Oltenia.
Protestul împotriva regimului fanariot, aşa numiţii «ciocoi» este prezentat exploziv şi plin de ură.
«Hora lungă» din lemn ulm este asemănătoare cu «cântecul lung» sau «prelungit» din Oltenia. Se interpretează mai greu.
Întâlnim o presiune lirică puternică la doina din Nord-vestul Bulgariei, regiunea Timoc şi Vidin.
Pe cealaltă parte a Timocului întâlnim doina care blesteamă Dunărea ce desparte fraţii şi surorile.

Româncă îmbrăcată în port popular
pe prispa unei case de lemn din
Timoc-Serbia

În Banatul Iugoslav rar întâlnim denumirea de «cântec», înlocuită numai de «doină». Plină de putere lirică şi de o frumuseţţe rară este doina din Uzdin.
Doina din Peci-Homole conturează toate posibilităţile necunoscute.
La doina haiducească, tematica literară este foarte diversificată, exprimă scârbă, rezistenţă faţă de cei ce exploatează.
Originile doinei: despre acestea au fost expuse mai multe păreri însă nu prea convingătoarre. Lexiconul din Lundim prezintă doina ca fiind de origine grecească, se trage din formele dorice (sau Jupiter) – poezie răspândită pe insula Creta, în diferite variante.
După Dimitire Cantemir, a reieşit la suprafaţă la străvechii idoli dacici (zeul Lada) ataşându-i un carcter războinic.
Se găsesc similitudini şi la zeiţa Diana (de la zeiţa Ceres), precum cu Sânzienele sau Ielele din cântecele de jale. Se presupune că la daci cuvântul de «doină» a fost cel mai utilizat, precum zeul Marte sau Belone.
Mai există şi diverse etimologii pline de imaginaţie exemplul dat de Ovidiu Papadima, îşi găseşte originile în cuvântul «donatium», ordinul dat de Cæsar către soldaţii romani după bătăile, sau de la Diana (zeiţa vânătorii) probabil de la «Danubius sau Dunăre». Dicţionarul Lauriano-Maximilian, consideră că ar proveni din cuvântul latinesc «doleo» – ipoteza fiind anulată de Masan. La fel de exagerată pare şi ipoteza lui Cihak, susţinând că este deosebit de important instrumentul cu ajutprul căruia este interpretată doina, «flute duble» şi în acest caz se ajunge la cuvântul de origine slavă «dvajnice» chiar dacă nu este folosit de români în contextul doinei. Dacă este valabil dvai atunci la fel de bine poate fi luat în considerare şi cuvântul dai adică cântecul în duet, interpretat de un bărbat şi o femeie. Acest fapt ne poate apropia mai mult de doina în forma ei acutaltă la români, aşa numita doiniţă (o ramură a doinei).
Toate acestea sunt ipoteze nejustificate, fără a avea dovezi convingătoare, fiind motivul pentru care sunt denumite de Haşdeu «glume».
Dacă ne întoarcem la D. Cantemir (domnitorul Moldovei) autorul lucrării «Istoria Imperiului Otoman», membru al Academiei din Berlin, în «Discripio Moldavie» emite ipoteza că doina s-ar fi numit după un zeu al Dacilor, sau poate ar fi fost asociată cu ziua luptei, fiindcă fiecare cântec iniţial cheamă la luptă.
S-a mai presupus că doina ar izvorî din etimologicul «zenditzkag», «daină».
Dacă am accepta că în Spania legile au fost cântate, atunci nu putem nega că în Oltnia, Agatiştii, minerii de aur din Carpaţii de Vest, fapt confirmat de Aristotel (Problema 28) au cântat legile chiar în formă de versuri. Din aceste fapte rezultă concluzia firească că «zamidyka» «daenă» descrie cântecul, iar semnificaţia secundară ar fi cea de lege.
În textul său, Zenda, reprezentantul marad al credinţei Zoroastice îndeamnă tinere suflete să înveţe «dajne». Mai există o similitudine lexicală între doina şi cuvântul maghiar «dangni»; se presupune că ar fi împrumutat cuvântul de la români.
Au mai fost remarcate asemănări între doina românească şi «duina» lituaneană precum şi «deana» zendită. Se pune întrebarea: de la cine a fost moştenită aceasta de către lituaniei şi letoni, ştiind că acest cuvânt nu se găseşte în vocabularul slav? Haşdeu ajunge la concluzia că aceştia ar fi putut să-i moştenească pe strămoşii români în privinţa terminologiei (pe atunci fiind învecinaţi). Dacă ne amintim de ţara lui Burebista (contemporanul lui Caesar) care a cucerit întreaga peninsulă a Balcanului de la Adriatică înspre Marea Baltică, ajungem la concluzia lui Herodot: «popoarele tracice sunt cele mai numeroase şi cele mai răspândite după popoarele indiene», iar Strabon continuă ideea spunând: «Getul, Burebista a înfiinţat o ţară puternică şi a cucerit aproape toţi vecinii geţilor; chiar şi romanii se tem de el.»
Albert Webber, indianist de primăvară, a constatat că doina e aceeaşi cu «daena» zendită. Posibil să fi schimbat poparele persiene înţelesul primitiv al cuvântului «cântec» în cuvântul «lege», precum au influenţat romanii în cazul cuvântului «carmen», alăturându-i-se o semnificaţie legato-juridică: «cruciatus carmina» sau «rigatiamis carmen», dar nici unde nu este de găsit trecerea de la semnificaţia legată la acel cântec.
Strămoşii românilor, daci sau vlahi, este posibil să fi avut legătură culturală cu vremurile îndepărate pentru că numai la aceştia a fost păstrată forma şi conţinutul cu «doina», rezultatul unei naşteri arhaice din limbile (indo-europene» după care cântecul înseamnă «gândire», «cunoaştere» iar Domnul este «lumina», inspiraţia. Referindu-ne la Valahia şi Moldova, românii în general nu au avut caracter «expansionist», ajungem la părerea lui Petru Muşat (Iliodor), moldoveanul polonez care pentru o sumă de bani dată împrumut Poloniei extinde graniţele până la Keremuş preluând ca şi datorie Pocuţia. În 1386 Lituania a fost o ţară mare, prin alăturarea Poloniei s-a apropiat şi Moldova Valahiei, astfel este mai uşor să înţelegem răspândirea doinei în regiunea de Nord. Cum ar fi putut fi clarificată răspândirea doinei din partea păstorilor vlahi până la marea Azov şi până în Ucraina la Dulka Voda, stăpânului moldav Marko, ce executa prima colonizare pe teritoriile vaste nepopulate începând cu sec XIV în regiunea Kiev, sub colonizarea lui Cantemir din 1712. La lituanieini doina nu descrie decât un cântec popular. Primul volum de doine lituaniene şi-a făcut apariţie în 1823 (L. Rhesa) fiind urmat de L. Stăneruiczu la începutul sec XIX cu denumirea «doinar». Este de mirare că dicţionarul lituanian susţine că «doina» există şi în limba lituaniană, având semnificaţia de poezie, cântec popular sau numai de cântec.
Vom urmări şi dezvoltarea doinei ca şi specie literarp. Deocamdată doina şi Mioriţa rămân modul de acceptare autopsihologică a vlahilor şi românilor. Diferenţa o fac aromânii vlahi din Macedonia, unde caracteristic al păstorilor aromâni albanezi, precum doina la românii din Zemle (ţară) este inexistentă.
Nota bene: cititorii noştri sunt rugaţi să vadă de ce în anul 1981, la 9 iulie, sârbii s-au supărat pe mine şi mi-au interzis intrarea prin vama Stamora Moraviţa aflându-mă în drum spre Ohrid, unde urma să citesc tema aleasă «Doina». Gândiţi-vă ce pericol prezentam eu ţi tema mea, «Doina», ca să înţelegeţi pe ce lume trăim.

Grup de copii români din Timoc –Serbia în costum popular

Ştiri Importante:

În ziua de 4 apr. 2010, ziua de Paşti s-a instalat primul post de televiziune particular la Chişinău. Meritul este al societăţii neguvernamentale, numită «Academia Caţavencu» şi altele din Bucureşti, care au sponsorizat dezvoltarea culturii şi limbii româneşti în Basarabia cu peste 5 milioane €; la postul TV au acces atât românii cât şi ruşii, atât în limba română cât şi în rusă. Iată că în această ţară, cele două limbi sunt înfrăţite şi nu se urăsc cum este cazul cu limbile din ţările ortodoxe din Balcani – Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia.
Joi 8 aprilie 2010, într-un castel din Praga, a avut loc o convenţie unică prin însemnătatea ei istorică anume Rusia şi S.U.A. au semnat o înţelegere de limitare a armelor cu focos nuclear, pentru a se asigura pacea şi echilibrul necesar al progresului în Europa şi în lume. La acest summit au fost prezenţi d-nii Medvedev din partea Rusiei şi Preşedintele Barak Obama din S.U.A.; ca un adaos la convenţie, d-nul Lavrov, Min. de Externe al Rusiei a declarat că documentul semnat va fi oricând revocat de către una din părţi, dacă se vor amplasa staţiuni anti-rachetă în România şi Bulgaria în ipoteza că sunt vizate interesele strategice ale Rusiei.
În luna mai, au loc alegerile pentru consiliile naţionale ale tuturor minorităţilor din Serbia. S-au impus noi alegeri de către administraţie, probabil pentru a se infiltra în organizaţii, patrioţii sârbi sau renegaţi, care să lupte împotriva românilor sau rumânilor sub pretextul că ei sunt vlahi. Poate că se greşeşte după aprecieri, dar după alegeri o să vedem dacă e vorba de consilii pentru românovlahii din Serbia sau pentru destrămarea lor? Vom vedea şi aici că năravul din fire n-are lecuire.
În ziua de 6 apr. 2010 a avut loc la Albotina sărbătoarea Frâsânelului, din iniţiativa asociaţiei Etnicilor Români din Bulgaria, a preşedintelui Dr. Ivo Gheorghiev. Au fost prezenţi români din Bucureşti, Craiova şi de la românii din Timoc-Serbia. Ce este Albotina? Este un câmp sacru la poalele pădurii Basarabe, care porneşte de la Timoc şi se termină aproape de Vidin, pe o lungime de 30 km. La Albotina se află cea mai veche biserică din vremea primilor creştini, săpată în rocă de cretă zisă «Timişir», din vremea lui Basarab I de vreme ce una din fiicele lui, Teofana, este înmormântată la Albotina loc pe care câţiva dintre cei mai vârstnici îl cunosc, dar nu-l divulgă, pentru a-l feri de profanare. De ce se sărbătorea Frâsânelul? – care la românii timoceni e socotit o plantă de primăvară, înflorind în perioada Paştelui, având un efect miraculos în vindecarea unor boli. De aceea sărbătorirea acestei plante s-a făcut şi spre Timoc în satul Zlocutea pe un disc de deal şi se sărbătoreşte din moşi-strămoşi. Am fost prezent la două sărbători, unde locuitorii din Zlocutea şi Coilova se mutau pe câmpul de la Poieniţi cu carul plin de bucate, dintre care o fucie cu vin, un miel fript şi alte bunătăţi. La masă erau invitaţi numai participanţii străini, din care erau din stânga Timocului – Serbia, alţii din Bugărie şi din Rumânie. Îmi amintesc că Sănduleştii avea neamuri dincolo de Dunăre la vărsarea Timocului, în satul Pristol; iar noi ne duceam la ei, la ruga din ziua de Sf. Constantin şi Elena, după câte îmi amintesc. Pe discul de pământ erau sute şi mii de oameni şi cu mai multe tarafuri de lăutari. Sărbătoarea se ţinea, în fiecare a doua zi de Paşti.
Cam prin anul 1929-1930 Guvernul Serbiei a interzis «Ruga Frâsânelului», deoarece reprezenta un pericol pentru stat şi de atunci nu se mai ţine sărbătoarea. Am auzit în mod vag de la unii confraţi că zlocutenii şi coilovenii se pregătesc să reînvieze sărbătoarea Frâsânelului şi îmi vor aduce planta într-un ghiveci; e mirare că cineva s-a găsit să reînvie o sărbătoare poate veche de sute şi mii de ani, pentru că planta frâsânelului era una dintre leacurile cele mai căutate, pentru vindecarea unor boli incurabile, mai ales în timp de război. De aceea o socoteau a fi o plantă sfântă şi veneau la ea la Poieniţi locuitori din toate crucile pământului să se închine. De aceea şi ceremonia Frâsânelului se făcea după ritualuri păgâne din care lipsea orice urmă de religiozitate; rămâne de văzut cine va lua iniţiativa identificării tuturor sărbătorilor vechi interzise de stat sau uitate de vremuri grele şi de cei leneşi şi fricoşi. S-ar putea să se găsească un iniţiator atât de la românii din Sârbie, cât şi la cei din Bugărie. Sărbătorile păgâne reprezintă pentru neamul nostru şi cultura noastră o bogăţie mai scumpă decât aurul şi diamantele. Noi suntem trecători, dar mai avem timp să îndreptăm ceea ce s-a stricat de naţionalism şi anticrist.

Harta Timoc-Serbia, cu oraşele locuite de români, reprezentate pe culori (în legendă)

Miercuri 7 aprilie 2010 au fost la domiciliul meu tinerii economişti Fiţiu Dan şi Fiţiu Alina, soţi, pe care i-am văzut participând şi la Revoluţia din17 dec. 1989, deşi erau elevi atunci. Scopul vizitei a fost să mă vadă şi să-mi comunice că de vreo 10 ani lucrează la Chicago în S.U.A. şi că acolo apare un ziar românesc care publică articolele mele de internet din revista electronică «Dacia Aureliană»; de care sincer să fiu mă bucur nespus de mult. Aş fi aşteptat ca asemenea veşti să-mi vină de la fraţii mei de peste Dunăre care să-mi spună că răspândesc prin internet articolele mele şi că le plac sau nu le plac, le citesc sau nu le citesc. Oricum o spunem şi de data aceasta, că noi publicăm revista «Dacia Aureliană», cu gândul ca să cadă şi în mâinile confraţilor noştri de suflet şi sânge românesc dintre Morava – Timoc, Serbia şi Timoc – Marea Neagră, Bulgaria. Ştim că trăiesc sub teroare şi ameninţare, însă noi socotim că e o datorie creştinească să le comunic istoria pe calea internetului, chiar dacă articolele sunt cam lungi. Vă cer iertare pentru eventualele greşeli.

Români în costum popular românesc din Timoc – Serbia

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

09.04.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!