Mesaje din Timoc-Serbia

Sunt foarte multe evenimente petrecute cunoscute şi necunoscute de către marele nostru public, care merită să fie informat cu cele mai vechi şi cele mai proaspete veşti din această zonă geografică dintre Morava-Timoc, Serbia de răsărit. Poate cea mai terorizată şi minată zonă în care ţi-e fică să intri ca să nu păţeşti ceva din partea statului sârb în secolul XXI.

Să nu fim greşit înţeleşi, cel puţin din partea presei din România, unde se caută păstrarea neutralităţii faţă de putere. De aceea, nu ne interesează că am scris bine sau rău despre vreun eveniment, nu ne interesează dacă le-a plăcut la toţi sau numai la o parte dintre cititori sau chiar la niciunul şi nici nu ne interesează să cerem vreo aprobare de undeva ca să scriem încât persoana să fie lăudată, tămâiată sau ca să i de dreagă boala cu busuiocul. Dacă ar fi ca să o luăm după liderii politici din România sau din Serbia, până la urmă, după cum ne este felul de a ne interesa doar adevărul, am rămâne fără nici un prieten. Scriem lucrurile acestea pentru că am observat că unii ne laudă, iar alţii ne vorbesc pe la spate, în timp ce pe noi nu ne interesează laudele, dar luăm în seamă criticile pentru că dacă ar lipsi ele, lumea ar sta pe loc şi n-ar mai progresa. De data aceasta vrem să ne legăm de câteva lucruri care ar fi meritat să fie luate în seamă.

* Să începem de la mare, când preşedinţii, domnii Traian Băsescu şi Boris Tadici au vizionat direct meciul dintre Serbia şi România, unde sârbii ne-au bătut şi la propriu şi la figurat; la propriu pe umăr, la figurat au dat 2 goluri, iar noi unul şi ne-au dat foc unei părţi din stadion în semn de «prietenie» să se vadă noaptea peste mare, focul sârbilor, porniţi în expediţie de cucerire a Balcanilor. Ei bine, pe atunci până şi distinusul ministrul de externe sârb Vuk Jeremici, «ne-a asigurat că problema şcoalei, bisericii, televiziunii şi radiolului sunt ca şi rezolvate, prin urmare, prietenia noastră milenară a rupt gura spartă a târgului». De atunci au trecut 4 luni şi nu s-a văzut cel mai mic gest de îmblânzire al administraţiei totalitare sârbeşti; de fapt, incapabilă să se administreze pe ea însăşi, dar să-i mai înveţe carte şi educaţie pe alţii.

* «Cazul cu macazul» este o chestie veche, intrată în legendă şi pe la români şi pe la sârbi, spui una şi faci alta. Astfel, prin anul 2002, când s-a ales Consiliul Naţional al Românilor din Serbia, Guvernul României nu s-a implicat dacă Timocenii vor fi prezenţi la întrunirea comună cu bănăţenii şi vor alege un număr mai mare de membrii pentru timoceni şi un număr mai mic de membrii pentru bănăţeni. În realitate au fost aleşi mai mulţi bănăţeni în Consiliu şi numai 2 timoceni, Draghişa Constantinovici-Prim Vicepreşedinte (Cladova) şi Dimitrie Cârciobici-Vicepreşedinte (Slatina Borului). Ceilalţi au refuzat să mai participe la alegeri şi s-au socotit valabile de către puterea de la Belgrad acestor cetăţeni sârbi care s-au declarat într-un stat independent şi suveran români, cu mare neruşinare; celialţi au socotit că sunt vlahi. Mulţi au aruncat vina pe D-l Dimitrie Crăciunovici, Preşedintele Mişcării Democrate al Românilor din Serbia care dacă ar fi fost în Alianţă, românii timoceni ar fi obţinut recunoaşterea identităţii minorităţii şi independent de aceasta, dreptul la şcoală, biserică, mass media, etc.. Dar lucrurile nu sunt chiar aşa cum par, pentru că totul s-a făcut de mântuială ca să se tragă de timp. Toată lumea, toţi intelectualii din Banat aplaudau rezultatele alegerilor, chiar dacă bănăţenii sunt o minoritate faţă de timoceni. Timocenii au plecat dezamăgiţi pentru că au văzut că alegerile nu sunt corecte şi se trag sforile, cel puţin aşa se vorbeşte, în timp ce aripa cea mai trează a politicii româneşti din Timoc s-a declarat mulţumită că vor fi primii care vor obţine oficial prin Constituţie din partea Parlamentului recunoaşterea statutului de minoritate.

Răposatul Dimitrie Cârciobici împreună cu Draghişa Constantinovici au început să adune semnături de la cetăţenii din diferite sate pentru a li se deschide şcoli particulare, nu oficiale în limba română (2006). Prima încercare a fost cam în vreo 7 sate din partea Timocului şi de pe Mlava; s-au întocmit caietele cu semnături şi pentru cele 7 sate s-a cerut înfiinţarea de şcoli româneşti. Nenorocirea mare a fost că la Ministerul Învăţământului au dispărut caietele cu semnături şi cauza a fost înmormântată, fără a fi dres ceva cu busuiocul. Iată ce frumos s-a purtat administraţia de la Belgrad cu românii din Timoc şi probabil că făceau aceste şmecherii ca să-i facă pe plac D-lui Preş. Traian Băsescu care ţine steagul sus al prieteniei româno-sârbe şi nu se dă bătut din alianţa multi seculară şi milenară cu D-l Boris Tadici şi vrea neapărat să-i vâre pe sârbii ăştia agramaţi în U.E., să mai pescuiască şi ei în ape tulburi, după peştii graşi.

Până la urmă administraţia de la Blegrad a dat de câţiva popi care au dres apele cu busuiocul şi au lăsat impresia că de aceea nu s-au deschis şcoli româneşti şi nu s-a recunoscut identitatea, pentru că în Serbia nu sunt români, de aci înainte, românii s-au întrebat ce sunt şi au cerut sprijin de la poliţie, judecătorie şi paznicilor de primării, spuma naţiunii a fost chemată să rezolve cea mai afurisită ecuaţie. Deci să găsim o naţie şi pentru români şi aici tot sârbii ne-au ajutat. I-au tras pe sfoară pe cei din Partidul Vlahilor de la Bor, alături cu tânărul Dr. Predrag Balaşevici din Şerbanovaţ, care pentru a fi pe placul sârbilor a schimbat numele românilor în cel de vlah şi chiar firma instituţiei politice s-a chemat Părtia Vlahilor Democraţi din Serbia.

Aici, altă bubă! La alegeri din cei vreo 3-400 de mii de români, câţi vor mai fi, n-au votat pentru vlahi decât vreo 10 000, dar ar mai fi votat, zic unii, dacă ar fi existat un partid al românilor, pentru că ei nu cunosc naţia de vlah, recent botezată de comunişti; aici zace iepurele «Hic jacet lepus». Acum vina se aruncă pe Dl. Dr Balaşevici care e şi român, ajuns preşedintele unui partid vlah, naţie despre care românii

din Serbia n-au prea auzit din vremea partizanilor comunişti. Chestia seamănă aidoma cu tuşul de la olteni – se zice că cineva n-a putut obţine o ştampilă cu semnăturile Primăriei. De aceea a rămas zicala:

«Când fu Tică nu fu Tache, când fu Tache şi cu Tică nu fu tuşi».

Din coţcăriile astea, guvernanţii sârbi au multe de învăţat de la români şi dacă se va găsi tuşul vor scăpa şi ei de sărăcie.

* Pentru că avem promisiuni că se va găsi tuşul, sărim la un alt caz şi căutăm să nu ne împiedecăm în coada calului. De aceea ni se pare nostimă o informaţie venită din cea mai bogată şi utilată închisoare din lume, e vorba de închisoarea făcută pentru sârbii urmăriţi pentru crima de genocid. Aici se află şi renumitul Radovan Karagici, tovarăşul generalului Mlavici, urmărit de o întragă poliţie din Europa. Ciudăţenia cazului din speţă este aceea că Dl. R. Karagici ne spune noutăţi picante şi anume că, europenii, adică occidentul, au făcut ţăndări Iugoslavia şi nu sârbii orbiţi de naţionalismul lor. Însă deosebirea dintre europeni şi ei este că sârbii sunt convinşi că dacă n-ar fi fost Europa, nu s-ar fi dărâmat Yugoslavia, pe când europenii au alte convingeri.

Acolo la închisoare, până în prezent au fost arestaţi şi condamnaţi 117 miniştri, generali şi lideri politici sârbi cu pedepse până la 35 de ani închisoare, 3 inculpaţi au murit în închisoare înainte de a fi judecaţi, doi au dispărut, iar 44 se află în curs de judecată.

Toate aceste date le aflăm din ziarul «Ziua» din data 20.08.2009, p. 15, din art. semnat de Teşu Solomonovici, care s-a bazat pe datele şi mărturiile pe le-a depus în mod liber şi fără să fie urmărit, la Tribunalul din Haga un fost membru şi lider al «Scorpionilor Roşii», care au comis cele mai multe crime de genocid şi au lăsat în urmă cele mai multe gropi comune din Bosnia, Kosovo şi alte regiuni. Este vorba de Goran Stuparici, un nume frecvent la românovlahii din Bosnia şi Herţegovina. Chair şi eu am cunoscut o distinsă D-nă. Stuparici care venea des în România-Timişoara de la Novi Sad. Însă soţul ei era din Bosnia. Important este că, etimologic vorbind, după onomastică este vorba de un român sau vlah din Bosnia, aşa cum este vorba şi de un fost cândva vlah sau român din Bosnia şi de Radovan Karagici. Facem precizarea că numele de Karagici, Karagheorghevici, sunt onomastici româneşti frecvente în Muntenegru, care prin sec. XIII-XIV era în majoritate locuit de români sau de aromâni.

Prin sec. al XVI Nicholaus Olahu sau românu – (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un important umanist, istoriograf şi om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigoniu), regent al Ungariei şi apoi guvernator al ţării şi numit rege al Bosniei în sec. XVI, peste românii din această regiune, care pe atunci erau majoritari iar astăzi pe cale de dispariţie.

* Ne oprim respiraţia la un alt document al vremii, pornit din Ministerul Educaţiei de la Belgrad, care trimite o adresă către Consiliul Naţional al Vlahilor din Serbia cu sediul la Bor, pe numele D-lui Preşedinte Zivoslav Lazici cu domiciliul tocmai la Dunăre în portul Velico-Gradişte ca să fie cât mai aproape de românii din Serbia. La adresă este anexat un text şi un tabel model pe care să-l completeze comunitatea vlahilor din Serbia cu părinţii şi copii din sate care doresc să înveţe româneşte în şcolile aşa-zise ale vlahilor. Documentul nu are ştampilă, deşi are nr. 610-00-00046/2009-06 şi iscălit. Să presupunem că datorită emoţiilor că s-a dat libertate să se înfiinţeze primele şcoli private în limba română, iar ştampila a fost din eroare uitată, deşi acest lucru, din punct de vedere juridic, loveşte orice act cu nulitatea, dar poate fi un început de dovadă scrisă. Cu această donaţie de dreptate şi libertate din partea ministerului Serbiei nu oricine are asemenea noroc, înafară de români, pe care ei îi numesc vlahi. Însă nu în formalitatea asta este buba care-şi caută leacul ci faptul că gestul ministrului educaţiei este un act care nu poate servi la nimic vlahilor din Sebia, pe care îi iubesc atât de mult sârbii, care păcate ştiu româneşte; cine i-o fi învăţat, cine i-o fi îndemnat să vorbească o limbă pe care o vorbesc până şi vlahii din România? Poate că ministrul ştie, dar ţine secretă limba ca fiind un secret de stat. De aceea lipseşte ştampila. Actul original a ajuns şi pe la unii români din Serbia, care nu s-au legat de faptul că lipseşte ştampila, ori nu e pus punctul pe «i», ci s-au legat de faptul că n-au încredere în asemenea acte şi de aceea l-au tratat cu indiferenţă, ca şi când opera unui ministru ar fi fost destinată unui popor mort din Serbia, care nu-l bagă în seamă pentru că ştie că nu e capabil să întocmească şi fapte pozitive în folosul sutelor de mii de români ci că ei fac jocul unor guverne sau partide totalitare. Susţinem ideea aceasta ca unii care ştim că între poporul român din Timoc şi cel sârb care conduce cu toroipanu de la Belgrad cultura şi justiţia la românii timoceni, ce nu există. Românii sau vlahii ştiu că sârbii nu sunt în stare să facă lucruri bune ci numai acte negative care nu sunt de folos nici poporului sârb, nici poporului român din Serbia. Românii nici n-ar mai trebui să ceară recunoaşterea drepturilor lor şi identitatea pentru că statul n-are puterea de a rezolva prin propriul Parlament protecţia unei minorităţi pe care o numesc «prietenă».

Dacă aruncăm o privire la momentele critice din istoria noastră, constatăm cu uimire că sârbii întotdeauna au alergat după prietenia cu România sau Vlahia. Însă, atunci când România s-a aflat ca o corabie rătăcită pe mare sfâşâiată de furtuni, ungurii au rupt din trupul ţării noastre mai mult de un sfert, ruşii ne-au luat Basarabia şi Bucovina, care nu este teritoriu rusesc, fiincă acolo locuiesc români pe care ei îi numesc moldoveni, însă moldovenii nu cunosc altă limbă, înafară de limba românească; bulgarii ne-au luat 2 judeţe din Dobrogea. În momentul acela sârbii au fost de partea ruşilor, iar la Conferinţa de Pace, au fost singurii din Europa care, în calitate de prieteni au contestat cobeligeranţa cu aliaţii a României în 1919, socotindu-ne aliaţi cu duşmanii; deci pe când noi încă luptam la Budapesta cu comuniştii răzvrătiţi din Ungaria, ei ne ocupau Banatul întreg, convinşi că provincia aceasta geme de sârbi şi trebuie să li se facă loc şi în nordul Dunării.

Aş vrea să găsesc odată un subiect din care să se vadă că sârbii ne-au fost aliaţi sinceri şi nu s-au bucurat când au asistat la destrămarea României Mari. Spunem asta în treacăt, poate că cineva ne comunică evenimentul ca să ne combată.

Credem că întregul neam românesc, ca şi politicienii cunosc lecţia cu sârbii, ştiu că nu se poate discuta cu ei pentru că sunt îngâmfaţi, aroganţi, violenţi şi neinstruiţi; de aceea, în anumite împrejurări, sârbii văd în colaborarea cu România un model de prietenie şi ar vrea ca să-i înveţe şi pe croaţi, pe sloveni, pe bosnieci, pe herţegovineni, bucovineni, albanezi ca şi pe macedoneni să fie ca românii, adormiţi, superficiali şi indiferenţi faţă de fraţii lor de peste hotare. Ei, sârbii, ca popor superior, ca rasă demnă care au apărat Europa de turci, dacă nu pot să devină lideri în Europa, măcar să devină lideri peste Balcani şi români şi tot ar fi ceva. S-ar alege şi liderii lor cu vreo leafă mai bună.

De aceea îl admirăm pe Dl. Preşedinte al României Traian Băsescu că dă cu coatele peste tot şi-i face loc de intrare D-lui Tadici şi poporului sârb în cadrul Europei civilizate. E de observat că din acest joc politic şi diplomatic sârbii au întotdeauna un câştig, în timp ce românii n-au nimic, doar dăm impresia că ne milogim la republica Serbia să ne bage în seamă şi pe noi împreună cu fraţii noştri din sudul Dunării şi să ne recunoască identitatea şi drepturile. Ce s-ar putea întâmpla în Balcani şi în Europa, dacă românii din Timoc-Serbia şi Bulgaria ar fi recunoscuţi cu statut de minoritate şi protejaţi de statele respective, încât să merite să ne mai conducă şi să ne stăpânească? În chestiune, Dl. Preşedinte al României, socotim după modesta noastră părere, că este sincer şi vrea să le arate steaua polară salvatoare sârbilor care se complac să navigheze pe o mare tulburată şi care nu vor altceva decât sânge şi moarte, decât să se liniştească şi să se poată naviga în pace. De aceea Dl. Preşedinte al României, Traian Băsescu a încercat cu fel şi fel de tactici, doar-doar vor simţi prietenii dânsului că gândul dumnealui zboară la românii din Timoc şi vrea să rezolve această problemă înainte de alegerile din noiembrie 2009.

* S-a organizat la Tr. Severin Congresul Jurnaliştilor din România în care au fost atraşi şi jurnaliştii de peste Dunăre din Timoc, dacă le putem spune ziarişti, fără ziare, reviste, radio şi televiziune, pentru că la Bucureşti bugetul destinat românilor de peste hotare şchioapătă şi nu mai merge, până la urmă, Dl. Preşedinte a trecut Dunărea pentru prima dată în 2 000 de ani a istoriei românilor şi asta nu pentru că vrea să calce pe urmele împăratului Traian, ci vrea să negocieze o idee democratică simplă, universală, recunoscută în toată lumea. A putut să stea de vorbă şi cu ziarişti, şi cu scriitori şi cu lideri politici timoceni la Cladova. Unii spun că ar fi fost aproape 1 000 de participanţi. Important ar fi fost ca să vină şi Dl. Boris Tadici la Cladova să vadă că preşedintele nostru nu vine în recunoaştere ca să ocupe 14 000 km² cât are regiunea dintre Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, ci vine să ofere pace de care au sârbii mai multă nevoie decât românii. Însă sârbilor nu le convine pacea. Deşi istoria a arătat că în toate cazurile în care au purtat dicuţii paşnice şi credibile, au cucerit şi teritorii la care nici nu s-au gândit vreodată, încât au trecut până şi Dunărea, l-au păcălit pe împăratul Austriei, i-au păcălit şi pe unguri şi s-au stabilit în nordul Dunării, în Voivodina unde n-a trecut de la facerea lumii armata sârbească până în 1918; şi totuşi pentru ei s s-au putut acorda teritorii care nu le aparţin, pentru că aveau nevoie de grânare, iar Serbia e ţară săracă şi în momentele de criză trebuie ajutată.

* Din puţinele informaţii pe care le mai putem auzi din Serbia prin TimocPress, ne pare rău că Guvernul României nu are bani să finanţeze un ziar să înfiinţeze un post de radio şi televiziune sau un centru cultural administrat de specialişti şi localnici. În ziua de 10 iulie, TimocPress se plângea că nu primeşte bani de la comunitatea românilor din Serbia cu sediul la Cladova şi din această cauză nu poate răspunde financiar la cerinţele agenţiei TimocPress, deci activitatea este temporar suspendată.

«În speranţa că foarte curând producţia TimocPress îşi va putea continua lucrul, fiţi cu noi. Nighotin, 10 iulie 2009 – Redacţia.»

* Recent am aflat de pe internet că Centrul Pentru Dezvoltarea Societăţii Civile de la Zdrenjanin, Banatul sârbesc se ocupă şi cu de românii din Timoc încât ne lasă să citim părerile următoare:

«Absenţa oricărei reacţii în presă la o nemulţumire clar exprimată a preşedintelui României faţă de poziţia vlahilor / românilor în răsăritul Serbiei este foarte surprinzătoare. Oricine interesat de relaţiile internaţionale ale ţării noastre poate observa că aceasta este esenţa declaraţiei sale.»

Deci faptul că Guvernul Serbiei şi Preşedenţia au tratat cu indiferenţă acest eveniment, umilind într-un fel România şi pe Preşedintele ei, este o dovadă care ne pune pe gânduri, că prietenia noastră scârţâie adică nu e voită de sârbi; ei vor ceva, dar nu ştiu ce? Sau poate n-au dezlegare de la COMINTERNI? Nu agreează eliberarea românilor timoceni de sub jugul şi intoleranţa sârbească şi prin urmare vor să perpetueze înjosirea naţiunii române, să rămână statu quo–ul, să se continue deznaţionalizarea forţată şi să se afirme că ei, ca venetici veniţi din Asia, sunt adevăraţii stăpâni ai teritoriului băştinaş, deoarece au venit aici şi au adus năravurile rasei mongole. Au ajuns datorită toleranţei românilor băştinaşi într-o scurtă perioadă de 176 ani, de când ne-au ocupat de la turci, prin dol şi viclenie fără să se fi încheiat vreun contract sau convenţie de pace, deoarece atunci, românii timoceni erau singurii din Balcani care se bucurau de o provincie autonomă numită Margina cu cneji de sânge românovlah; în timp ce astăzi, în loc ca ei să fie primii recunoscuţi cu provincie autonomă nu au nici un drept şi pe sârbi îi doare în cot de durerea noastră.

Încheiem cu încă un exemplu care face dovada că nu au capacitatea juridică, psihologică şi creştină de a conduce un popor pe care l-au făcut slugi din stăpâni şi autohtoni. Arătăm ce s-a întâmplat în satul de pe Timoc, Zlocutea, numit Alexandrovaţ, de fapt satul meu natal, în ziua de sâmbătă 22 august 2009 când a fost invitat Protopopul român al bisericii din Timoc, Bojan Alexandrovici să o înmormâteze pe bătrâna din neamul Păşuicheştilor.