Ritualurile şi obiceiurile păstorilor din Balcani

Academia sârbă de ştiinţe şi arte
Institutul Balcanologic
Ediţii deosebite – vol. 16
Dragoslav Antonievici
Belgrad, 1982, pp. 11-19


Cap. 1. Saracacianii

Origine şi trecut

Unul din cercetătorii de seamă ai limbii saracacianilor, Carsten Hoeg,
ne-a adus în lucrarea sa “Les Saracatsans, Etude linguistique”, printre altele, utile note etnografice şi folclorice. În 1922 şi 1924 a trăit timp de mai multe luni în colibele saracacianilor din Zagora, în Epir, unde a studiat, în primul rând, vorbirea saracacianilor. Pe baza informaţiilor lingvistice şi etnografice, Hoeg afirmă că saracacianii sunt urmaşii vechilor triburi care au existat în regiunile muntoase ale Greciei încă din vremurile preclasice. A emis această părere pe baza concluziilor lui P. Aravandinos legat de originea străveche a saracacianilor. Acest istoric grec, încă din 1905, a emis pentru prima dată părerea că saracacianii au dus o viaţă nomadă încă din antichitate şi că îşi au originea din nomazii vechi Akarna din Epir, ceea ce se poate demonstra pe baza limbii, obiceiurilor şi aspectului fizic. Pe de altă parte, Hoeg a arătat că saracacianii nu numai că nu au păstrat urmele originii străine în limba şi obiceiurile lor, vorbind concret despre elementele de limbă şi cultură ale cuţovlahilor, dar nici nu găseşte nici o urmă a cuţovlahilor nici din punct de vedere fonetic, nici în structura gramaticală. El afirmă, de asemenea, că în dialectul pe care îl vorbesc saracacianii în Epir, Tesalia şi Macedonia se simte o unitate lingvistică completă. Pe baza unei analize concrete şi a comparării dialectului saracacianilor cu alte dialecte ale Greciei continentale, Hoeg presupune că acesta s-a format cu multe secole înainte.

 


Foto: Saracaciani din Grecia

Această părere despre originea străveche a saracacianilor a fost susţinută şi de cunoscuţi oameni de ştiinţă, cum sunt K. Amantos, Man. Triantafzllidis, Ant. Keramopoullos, K. Karavidas, G. Stadtmuller şi alţii. Cu toţii au căzut de acord în privinţa conexiunii, similarităţilor şi nemodificării vieţii acestui popor nomad din timpuri străvechi şi până astăzi. Printre cercetătorii care s-au ocupat de saracaciani, un loc de seamă îl ocupă Anghelina Haţimihali, care a publicat în două volume cea mai cuprinsă lucrare etnografică şi folclorică despre saracaciani, cel mai complet punct de vedere etnografic şi folcloric. Cel de al treilea volum, din păcate, a rămas în manuscris urmare a morţii ei subite. Munca ei a constat în a descrie complet viaţa şi cultura saracacianilor, în formele lor tradiţionale.

Şi ea, ca şi de altfel autorii mai sus pomeniţi, susţin că saracacianii se trag din vremuri străvechi şi afirmă că, prin viaţa lor pastorală, prin cultură, organizarea societăţii şi a familiei şi, mai ales prin artă, elementele acestora constituie prototipul culturii greceşti timpurii. Pe baza comparării materialelor vizuale, Haţimihali a arătat asemănarea totală dintre motivele artei decorative ale saracacianilor şi stilul geometric al Greciei preclasice. Distingem unitatea formelor artei, care sunt simple, statice şi geometrice, la fel în toate regiunile în care trăiesc saracacianii, dar, prin lipsa completă de exprimare naturalistă, se deosebeşte de forma artistică a cuţovlahilor.
Vom pomeni şi alte lucrări, mai recente, care prelucrează în totalitate sau parţial viaţa complexă şi cultura saracacianilor. Campbell, în cartea sa “Honour, Family and Patronage” şi-a concentrat atenţia asupra rudeniei dintre instituţii şi structura familiei în care obligaţiile morale ale indivizilor au fost orientate către rude. Familiile care nu sunt legate prin relaţii directe de rudenie sau prin căsătorie se află în grad de rudenie prin intermediul instituţiei. Sistemul valorilor sociale se bazează pe onoare, putere şi mândrie. El se uneşte cu instituţiile şi părerile tradiţionale şi, împreună, guvernează comportamentul saracacianilor. Cartea nu dă o imagine etnografică complexă nici despre societatea saracacianilor, nici despre cultura lor. Ea este, în primul rând, un studiu modern din domeniul antropologiei sociale şi care reprezintă o contribuţie importantă legată de studiul structurii sociale în această regiune. Campbell a obţinut materialul pentru studiul său în anii 1954 şi 1955, pe teren. Aşa cum este caracteristic unui antropolog social care nu este interesat în mare măsură de problema originii saracacianilor, concluzia lui Campbell este mult mai reţinută. Dar şi el, ca şi ceilalţi autori pe care i-am enumerat, consideră că saracacianii, prin valorile şi instituţiile străvechi pe care le-a studiat şi de care s-a lovit prin observare directă, nu dovedesc că
s-ar trage din altă naţiune decât cea a grecilor. Saracacianii au păstrat ceea ce ţăranii numesc astăzi “obiceiuri vechi” – principii morale în familie, în societate – care, acum o sută de ani, au fost generale pentru toate comunităţile greceşti de la munte şi mai există şi astăzi, chiar dacă sunt în decalaj cu alte valori urbane sau de origine străină.


Un alt grec pe nume Georges B. Kavadias, elevul cunoscutei şcoli franceze de etnologie şi sociologie Andre Leroi-Gourhan, Marcel Mauss, G. Gurvitsh, C. Levi-Strauss si a altora, ne-a adus un studiu etnologic sub numele “Les Saracatsans de Grece”, despre care se poate spune că reprezintă o analiză unică şi o sinteză coerentă despre viaţa materială şi îndeosebi cea spirituală a saracacianilor în Grecia. Concluziile acestui autor, făcute pe baza minuţioaselor analize structurale, care au respectat metoda dialectică şi istorică în abordare şi interpretare, sunt vitale pentru înţelegerea culturii unuia din cele mai vechi triburi de păstori nomazi în Peninsula Balcanică. Şi Kavadias consideră, ca şi alţi cercetători, că saracacianii nu sunt un grup etnic sau rasial deosebit, ci sunt parte a populaţiei elene, cu unele caracteristici de viaţă şi cultură originale. O altă lucrare mai nouă despre saracaciani, cea a autorului grec Nestor Mats, care poartă denumirea plină de duh “Nebeski krov” (Acoperişul ceresc), este mai mult o impresie etnografică concepută în timpul călătoriilor şi bazată pe impresii personale. Autorul prezintă părerile personale despre viaţa, cultura şi caracteristicile psihice ale saracacianilor într-o manieră literară. Multe din concluziile sale nu pot fi acceptate în totalitate şi siguranţă, deoarece le concepe pe baza impresiilor subiective şi emotive, fără să aibă o bază ştiinţifică.
Printre oamenii de ştiinţă bulgari care au studiat problema saracacianilor în ţara lor îi vom pomeni, în primul rând, pe P. Cilev şi A. Ischirkof, care au prezentat teza conform căreia saracacianii sunt de origine greacă. Pe urmă îl vom aminti pe Vasile Marinov, care a scris cea mai completă etnografie despre cultura materială a saracacianilor în Bulgaria. În ceea ce priveşte originea, autorul este de partea acelor scriitori bulgari care consideră că saracacianii sunt urmaşii tracilor grecizaţi. Konstantin Irecek afirmă în scrierile sale că vlasii (aromânii) au fost grecizaţi, aşa că în Serbia şi Bulgaria s-au considerat a fi greci. El consideră că au fost grecizaţi în habitatele lor de iernat, care s-au aflat între satele greceşti. Această afirmaţie a fost însuşită deoarece se ştie că saracacianii au vorbit greaca şi în afara graniţelor Greciei şi, de asemenea, în Serbia şi Bulgaria au venit cu limba greacă ca şi limbă maternă.
În literatura ştiinţifică iugoslavă există doar trei discuţii referitoare direct la saracaciani. Prima este cea a lui Petre Skok, sub denumirea „Saracacianii”, dar ea este mai mult o revizuire şi un răspuns la cartea lui Hoeg, unde şi-a exprimat interpretările lingvistice şi comparaţiile cu limbile balcanice. Cea de-a doua este a Leposavei Junici, un studiu pur etnologic cu titlul “Saracaceanii pe Gocea”. Scriitoarea descrie, într-o manieră interesantă, evoluţia unei familii saracaciane, a unei familii nomade de păstori, tipice în vremurile de demult, care s-a integrat foarte repede în diaspora populaţiei sârbe, despărţindu-se de rădăcinile sale. Acest microstudiu al Leposavei Junici este preţios pentru înţelegerea transformării vieţii şi culturii saracacianilor în Serbia (trecerea de la viaţa nomadă la agricultură). Cel de-al treilea studiu şi cel mai nou este cel al lui Dragoslav Antonievici cu titlul ”Saracacianii”. A fost scris urmare a informaţiilor adunate pe teren, în Grecia, în decursul anilor 1974 şi 1975. Autorul a studiat schimbările unei vieţi tradiţionale, nomade a păstorilor saracaciani şi trecerea lor la un stil de viaţă nou, stabil, care se reflectă în agricultură, manufactură şi negoţ. Interesant este că Iovan Ţviici, unul din fondatorii studiului transhumanţei în Peninsula Balcanică, care a investigat personal regiunile greceşti şi a cunoscut, în Pind, păstori balcanici nomazi, într-o manieră greşită i-a socotit pe saracaciani a fi un grup de păstori vlasi-aromâni.


Concluzia sa este că “toate popoarele migratoare, slovenii, arbanasii şi aromânii au fost nevoiţi să se obişnuiască, în regiunile egeice, la un astfel de mod de viaţă. În paralel au imitat obiceiurile greceşti şi, primind şi limba acestora, s-au transformat în locuitori greci”. Dorim să evidenţiem că Tihomir Georgevici, în scrierile sale “Pe Bodenik” (regiune în partea centrală a Muntelui Iastrebaţ), încă din vara lui 1894 a atras atenţia asupra vieţii egotiste şi obiceiurilor păstorilor nomazi saracaciani şi, cu această ocazie, a făcut o deosebire strictă între saracacianii vorbitori de limbă greacă şi vlahi vorbitori de limbă romanică şi care, în afară de ocupaţie, nu au nimic în comun cu saracacianii. Literatura sârbă ştiinţifică de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea menţionează, ocazional, câte un amănunt despre păstorii nomazi vorbitori de limbă greacă, numindu-i aşani sau ţrnovunţii. Toate aceste descrieri completează imaginea despre turmele nomade şi viaţa saracacianilor.

– va urma –

români = formă modernă; vlahi (valahi) = formă veche

Nea Păcică Mincinosu’

Ce ne-a apucat cu atâta vorbărie? Omul trage să moară şi noi ne gândim la fete mari, la comorile de la Săpături şi Apa Rece. Mai bine ne-am ocupa de omuleţul ăsta să-l scăpăm. Hei, dacă aş putea să ştiu în care nor sălăşluieşte bunicul pe calul alb l-aş putea chema în ajutor şi tot aş face ceva pentru un om căzut în mare osândă şi pătimire. Dar, cum nu-i ştiam adresa şi n-aveam puteri prea mari, mă grăbeam să fac ce este cu putinţă. M-am apropiat de capul micuţ al lui nea Păcică, cât un dovlecel; îmi tremurau picioarele, mi se scutura bărbia. Avea o căsuţă mică cât o baracă, încât ţinea podul în cap, ca să nu pice.
– Ce ai, nea Păcică? am zis cu o voce stinsă de spaimă.
– Ce să fie, uite, mor!
– Doamne, cum o să mori? Nu te las eu să mori, vreau să te-nsori şi să găseşti o tulumbă plină cu aur la Săpături. Nea Păcică, ce-ar fi să dai de bani şi să-mi cumperi un boţ de plivaz să desenez şi eu cai verzi, aşa cum fac copiii la işcoală?
– Nu am noroc copile, ursita m-a blestemat şi acum îmi dau sufletu’. Măcar să-mi dau sufletul în braţele tale.
Când am auzit că în braţele mele vrea să moară, am îngheţat, nici nu am mai văzut prin
faţa ochilor, mi s-a pus păinjeniş, simţeam că se învârte pământul. Poate că el, înainte de a muri, o fi văzut neîndemânarea mea şi a zis:
– Auzi, Muceo, nu te înspăimânta, câţi n-au mai murit şi lumea tot n-a pierit. Tu să te duci la ai mei şi să le spui să vie cu carul şi să mă îngroape până nu apune soarele.
Eu aruncai atunci privirea spre un nor micuţ adunat deasupra capului şi acolo mi s-a părut că este bunicul meu care urmăreşte de la înălţime să nu fac lângă graniţă vreo boacănă, de pildă să nu trec dincolo şi să mă împuşte „şoldaţii” ţarului bulgar, care nu ştiau de glumă. Parcă atunci mi-a venit mintea la cap, pe care mi-o mâncase iada, adică Bărzuica, reculegându-mă, m-am hotărât să nu-l las să moară.
– Nea Păcică, nu muri, asta te rog şi am să-ţi fur sare să-ţi pui în bucate, îţi jur că fur, fur de la mine, nu de la străini.
– Bre, neică, mor, n-am încotro!
– Nu muri azi, mori mâine, poimâine, mori la anu’, dar să nu mori aici, să cadă păcatele tale pe mine, că nu te-am scăpat.
– N-am nici o scăpare, îţi spun din suflet.
– Atunci nu muri de tot! Fă şi tu ceva pentru mine, vezi bine cât sunt de mic, cu pielea jupuită şi flămând. Am atâtea pe cap şi nu le pot face; tata zace în temniţă, în horcăitul broaştelor şi-n şuieratul şerpilor, muma e bolnavă rău, nana Ilie e şoldat la crali, la Ljubljana, leica Stana, muierea lui frate-meu are draci în burtă şi-mi caută noduri de vină, zice că nu sunt bun de nimic. N-am şi eu pe nimeni, nea Păcică, am rămas singur cu o casă mare, cu vite multe şi nu le pot da de căpătâi. Şi acum vii şi tu să mă amăreşti; nu vrei să mă asculţi, să nu mori acum, să mai aştepţi o ţâră. Toate astea i le spuneam plângând. Lacrimile mele picurând pe faţa lui aspră, de culoare arămie, sfârâind ca uleiul pe flacără. I-am văzut atunci şi lui lacrimile în ochi. Mi-am dat seama că trebuie să aibe dureri insuportabile, dacă ţine neapărat să moară! Deodată, ce mi-a venit, nu ştiu, că l-am întrebat:
– Ce te doare, nea Păcică? Poate găsim pe aici prin pădure un leac?
– Un şarpe mi-a intrat în burtă.
– Cum, un şarpe?
M-am cutremurat auzind, n-am ştiut ce să mai spun, parcă mi s-au încleştat fălcile. M-am retras câţiva paşi, era vorba, doar, de un şarpe, ştiam că au mai înghiţit şi alţii şerpi. Un şarpe putea să sară pe mine, totdeauna de un şarpe m-am temut, aşa cum se tem iepurii de copoi, sau oamenii buni de oamenii răi!
– Apropie-te şi ascultă cum ciocăneşte în pieptul meu, dacă nu mă crezi. Îmi mănâncă sufleţelul, nu alta! „Când se-ntinde mă cuprinde, se zgârceşte, mă sfârşeşte!” Apoi, iar a început să se vaite: „Au, mor, au, nu mai pot”, de se scurgea sufletul din mine prin vârful degetelor de la picioare.
– Cum a intrat în burtă?
– Uite, aşa bine, când am mâncat nişte foi de ceapă de pe lângă un pustiu de pusloi. Erau foi mari, late, iar şarpele s-a cuibărit acolo; l-am înghiţit şi sunt gata, n-am nici o scăpare. Auzi-l, cum ciocăneşte? Hai, apleacă-te, că e la mine în burtă, nu la tine. Nu fii aşa fricos, Muceo!
La început m-am codit, fireşte că-mi era frică, dar, până la urmă m-am aplecat şi am auzit cu urechile mele: tup, tup, tup şi tot aşa tup, tup, tup, tup, că nu-l lăsa o clipă să nu-i roadă casa sufletului. Bietul nea Păcică abia respira. M-am ridicat îngrozit, mă trecuseră sudorile, broboane grele mi se prelingeau pe şira spinării, altele pe frunte le simţeam cum ard. Acum eram convins că, ciocănindu-l cu atâta lăcomie şi smulgându-i din măruntaie, ce mai putea aştepta? Era un om sfânt, iar eu nu valoram nici cât un fulg de păpădie purtat de vânt. Nu mai aveam glas, mi se încleştaseră fălcile de parcă văzusem lupul! Rămăsesem în faţa lui ca o stană de piatră, încremenit, neputincios, trist şi pierdut. Nea Păcică era el pe moarte, însă chiar în braţele pierzaniei fiind şi tot mai avea el timp să-mi spună ceva.
– Şi nu-mi pare rău de altceva, nu-mi pare rău că mor, dar, vitele mele, ce se fac ai mei fără ele?
– Unde sunt vitele?
Mă ridic în vârful degetelor, pe un muşuroi şi le zăresc. Unde credeţi că erau? Trecuseră dincolo în împărăţia ţarului şi păşteau pe livezile Deleinenilor, nepăsătoare, fără să-şi dea seama că se aflau pe pământ bulgăresc şi puteau s-o păţească. La urma urmei, puteau grănicerii şi finanţii să le împuşte şi pe ele şi pe stăpân, pe toţi deodată; atunci ţarul ar fi zis „bravo”, că aşa sunt ţarii, puşi pe răutăţi. Iar am simţit în fluierele picioarelor o moliciune şi-n glas o uscăciune de parcă nu băusem apă de o săptămână. Mi se încâlcea limba-n gură, nici nu mai ştiam pe ce lume sunt, vedeam marea verde a pădurii învârtindu-se cu mine, de parcă legăna un vânt molatic, sec, ce-mi tăia respiraţia.
– O să le puşte, zic eu, privindu-le îngrijorat.
– Aaa, nu împuşcă grănicerii oi, capre şi vaci, împuşcă contrabandiştii!
– De ce contrabandiştii?
– Pentru că ăia trec noaptea pe lună cu america*-n spinare şi o schimbă pe gaz sau pe sare. La noi gazul şi sarea ştii că e şapte dinari, cât o zi de lucru la Raiţ.
– Oamenii ăia care zac împuşcaţi pe Bujorna sunt contrabandişti?
– Sunt? Ce, te faci că nu ştii, ce, parcă Sănduleştii nu sunt contrabandişti, nu trec ei cu america noaptea dincolo şi se întorc cu saci plini cu tutun? Ia întreabă-l pe tată-tu Preda, pe nană-tu Ioniţă şi Velcu, ce, pe frate-tu Ilie nu erau să-l împuşte soldaţii ţarului când se târa cu america sub burtă? Nu ştii asta?
– Nu ştiu!
– Nu ştii pentru că neamul vostru crede că numai pădurea aude şi câmpia vede, iar lumea e chioară.
– Bine că au scăpat şi nu i-a puşcat, am zis eu mulţumit.
– Au avut noroc că nu i-a nimerit. Şi toate astea luam seama că le rostea cu un oarecare egoism, ca să nu zic ură faţă de neamul meu, pe care-i credeam oameni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu. Acum, însă, îmi dădeam seama câte păcate şi-o fi adunat fiecare, călcând frontiera, pentru că aşa îmi spunea muma că este păcat de Dumnezeu să treci peste graniţă fără voia „şoldaţilor” în ţoalele cafenii (ai ţarului) şi în ţoale cenuşii (ai craliului nostru). Până şi fratele meu făcuse o groază de păcate, de parcă-mi era ruşine de faptele lui.
– Bine, nană Păcică, dacă împuşcă america, să zicem, la ce mai e bună?
– Nu ştiu cum ne-ar sta nouă, oamenilor, cu america-mpuşcată, însă, muierilor le-ar sta ca vai de ele! Ce cămăşi ar mai putea face din america împuşcată? Vezi, una e să împuşte sarea, gazul şi alta e să împuşte america!
– Bine, dar Vârfenii, Bregovenii, Rădoivicenii, care trec Dunărea în Rumania cu america-n cap, dacă se nimereşte să treacă gloanţele prin ţăcălie?
– Dacă trece s-a dus şi america, s-a dus şi capul, dar, dacă împuşcă numai america, atunci omul mai are o scăpare, caută să ascundă găurile când schimbă marfa. Gândeşte-te cine ar vrea să cumpere america ciuruită de gloanţe? Eu cred că nimeni, iar azi fără americă, cine mai poate trăi?
Ca din senin îl apucă o furie turbată, se smuci şi vru să-mi prindă mâna dreaptă, apoi se izbi cu toată puterea de pământ, aproape sufocat. M-am speriat şi mai rău; am aruncat privirile spre Nerezii, poate mai pică vreun vântură-lume să-l scape, dar nu se zărea ţipenie de om, de parcă eram aruncaţi de valurile mării.
Încă nu mă desmeticisem, când îl văd ridicându-se-n coate cu o îndârjită nepăsare.
– Mă gândeam poate pică Ţoaică, Săvăstache al lui moş Florea, poate oricare altul, care să-mi scoată vitele, şi nu este fricos. Ce, crezi că mie mi-e frică? He, he, câte vite n-am mai scos şi încă numai pe o mână de fragi, nu pe un boţ de plivaz.
Acum îl priveam cu un aer de nelinişte, văzând că nu mă crede, că alţii sunt mai curajoşi decât mine, măcar de nu i-aş fi cunoscut ca pe iapa albă.
– Lasă, nea Păcică, nu te mai zvârcoli, mai rabdă puţin şi nu muri de tot, că acuşi, acuşi ai să-ţi vezi vitele dincoace. Auzi, să nu uiţi de plivaz, vreau şi eu să desenez cai.
– Ştii ce e, uite că, de frica şarpelui, am uitat să-ţi spun…
– Ce?…
– Că o parte din oi, capre sunt ale soru-ta Călina şi chiar vaca bălţată este a ei, aşa că, dacă s-ar întâmpla ceva, s-ar întâmpla şi pentru mine şi pentru ea…
– Cum de nu mi-ai spus până acum?
– Am uitat, nu vezi că abia îmi ţin sufletul?
– Doamne, doamne, vitele dadii!…
– Dacă treci, să ştii că nu eu te-am trimis!
– Trec pentru vitele dadii…
– Dacă te-mpuşcă pentru vitele ei, ce faci?
– Nu mă-mpuşcă, ştiu eu pe unde trec…
– Mai bine lasă-te păgubaş, poate vine Pascu lui China, sau al lui Bobrece, vine Dodălă, ori Ion al lui Măgăriţă, ei sunt curajoşi, nu se laudă să ştie tot satu’, să afle soru-ta şi să râdă fetele de mine, să nu mă mai însor.
– Zău că n-am cui să-i spun, ştii că sunt singur pe lume.
– Treaba ta, de se-ntâmplă ceva, tu te-ai dus, n-o să arunci vina pe mine, n-o să cadă păcatele tale pe mine!
– Îţi jur, fac rămăşag că orice s-ar întâmpla, tu nu m-ai trimis, numai nu muri, aşteaptă-ne…
De aci încolo eram convins că nea Păcică nu mai este cu inima îndoită şi mă lasă; de un singur lucru îmi era frică, să nu mă vadă grănicerii cafenii, cu obiele albe şi curele cănite şi nici moş Călin, călătorind pe calul alb ascuns după brâul lui Dumnezeu.
Am rupt câteva crengi de tufan şi jugastru, le-am trecut prin brăciri spre genunchi, camuflându-mă bine, apoi am dorit să fac şi eu o rugă, aşa cum ar face-o orice sălbatic ce nu ştie Tatăl nostru („Oce naş”) şi care, înainte de a merge la moarte, trece prin furtuni şi haite de lupi. Doamne, bunicule, de acolo de sus din cer, şi, în aceeaşi clipă, privirea mea a zburat peste Pădurea Basarabă spre Dii şi am continuat: dacă mai sunteţi pe lumea asta şi n-aţi îmbătrânit de tot, ajutaţi-mă să scot vitele de la ţar. Dacă scap, îţi trimit o chită de fragi pe Timoc la vale, s-o poarte Dunărea până la mare. Am sărutat pământul, că de închinat nu ştiam şi am pornit târâş, cu inima lipită pământului ca potârnichea cu puişorii sub aripă, urmărită de copoi.
Ah, dar ce ghinion, ce nenorocire, tocmai la vreo zece paşi apar ca din pământ grănicerii ţarului, cu puştile înalte cât furcerul, cu forăţile pe cap cât o polomeacă de mămăligă.
M-am turtit de tot pământului, auzeam bătăile inimii ca un ceas. O singură mişcare îmi putea fi fatală. Nu ştiu ce rugăciune am spus atunci, că, de fapt, nu ştiam nici una, dar
m-am rugat aşa să scap şi am scăpat. Atunci m-am convins că grănicerii se uită după contrabandişti să nu fugă cu america pe spinare şi nu-şi pun mintea cu nişte copii proşti ca noi, care încă nu văzisem creion sau plivazul.
După ce s-au îndepărtat spre Nerezii, printre păduriţe seculare defrişate numai pe lângă frontieră, mi-am aşezat oarele în poziţie de marş cu faţa spre broscăria din şanţul ce despărţea cele două ţări; am aruncat cu pălăria mea jerpelită de culoare vişinie în aer şi toate oarele s-au speriat sărind una după alta frontiera, iar eu m-am furişat pe sub burta vacii lui soru-mea, fără să dau cuiva ceva de bănuit. Toate astea au durat câteva clipe. Aud un freamăt neobişnuit, ţipete şi înjurături, înviase nea Păcică.
– Ţine-l, bre, uite-l bre, dă-i, nu-l lăsa, turteşte-i capul lighioanei; blestematul ăsta era să-mi mănânce zilele!… Îi ieşise şarpele din gură la o răsuflare.
– Lasă-l, nea Păcică, să trăiască şi el, că poate aşa a fost să fie! Uite, ai văzut că a ieşit din burtă? Dacă era lighioană rea rămânea acolo şi dădeai ortu’ popii, aşa, trăiţi amândoi! Vezi, dacă oamenii sunt buni, scapă şi vitele din împărăţia ţarului, scăpai şi eu, scăparăm toţi. Aşa i-a fost lui sortit să intre în foalele tale ca lighioană nepărticită târâtoare. Poate
i-o fi fost foame, cine mai ştie!
– Auzi, Muceo, să-ţi mai spun ceva…
– Ce?
– Am un boţ de plivaz în pălăria nouă, acasă; dacă nu-i spui lui soru-ta Călina de vite, ai boţul întreg şi ai să desenezi pe blăni şi pe pereţi câţi cai şi măgari vrei, de nu, i-l dau lui Tufică al lui Diudea, să-l aibe la işcoală, că n-are şi el mumă!…
– Zău, nea Păcică, dă-mi mie plivazul, că nu spun…
– Bine, o să văd eu dacă nu faci parte din soiul mincinoşilor.
– Muma a spus că cine minte face păcate, eu nu mint.
– O să vedem…
– N-am minţit niciodată, mi-e ruşine să mint…
*america = pânză pentru cămăşi

Ajuns cu oarele mele acasă, iada, viţelul şi vaca, las toate baltă, uit să mai fac mâncare de urzici la raţe şi dau o alergătură până la soru-mea, tocmai jos pe Pârâul Diavolului, unde, la amiaza mare, vulpea îţi fură răţoiul din bătătură.
Am intrat în măidanul ei ca un apucat, uitând cu totul de cuvânt, de plivaz şi, fără să-mi dau seama că se duce pe apa sâmbetei bunătate de creion, mă reped la soru-mea Călina, măritată cu Florea-l Păşuichii.
– Ce este, daică, ce sufli aşa, s-o fi întâmplat ceva?
– Nu s-a întâmplat nimic. Am venit să-ţi spun o vorbă mare, o veste bună.
– Ce veste, daică? Numai să nu-i spui lui nea Păcică; juri că nu-i spui?
– Jur! Hai, spune odată, te pomeni că cine ştie ce ne-o fi furat?
– N-a făcut nici un rău. Zău, nea Păcică e om cumsecade. Era cât pe aci să moară, îi intrase un şarpe-n burtă, iar vitele au luat-o razna dincolo de graniţă.
– Şi ce dacă era să moară, să fi murit, fir-ar opincile din picioare pe care nu le are afurisite, că multe a mai făcut.
– De ce-l înfrunţi, dadă, aşa, când el numai bine ţi-a făcut!
– Ce bine?
– Oile, caprele, vaca erau ale tale şi dacă nu le scăpam eu de dincolo, ce te făceai?
– Cine a spus că sunt vitele mele?
– Ce să mai spună, când eu le-am văzut cu ochii mei, când eu le-am trecut în partea noastră.
– Aţi căpiat, nici picior de oaie, capră sau vacă n-am la el, uite vitele mele dorm la umbră sub dud.
– Zău, că parcă nu-mi vine să cred.
– Tu ai să pieri odată pentru vitele altora; să nu mai treci graniţa, că nu ştiu ce-ţi fac!
– Dadă, să fie şi aşa cum spui, numai să nu sufli o vorbuliţă că ţi-am intrat în casă, că ţi-am spus ceva. Are un boţ de plivaz în pălăria nouă, mi-l dă şi am să învăţ să scriu şi să desenez cai.
– Fugi, daică, de prăpăditul ăsta, n-are nici pălărie nouă, nici boţ de plivaz; este un coate-goale şi cel mai cunoscut mincinos din sat.
Apoi soru-mea iese din curte ca o vijelie, apucă un băicon şi ţrrrrrrrrrr! Nimerise drept în gemuleţul cât o carte de işcoală, unicul la căsuţa lui nea Păcică, pe care o puteau ridica patru vlăjgani pe sanie, să i-o trimită lui tat-su pe lumea cealaltă.
Aşa rămăsei eu şi de data asta fără boţu’ de plivaz.
Cristea Sandu Timoc
Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

25.03.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: