Dacia Aureliana 25.10.2011

Un oarecare condei sud-slav cu „simţ istoric” mai dezvoltat şi pus pe critică şi autocritică, cum s’ar zice, făcea nu demult următoarea reflexie: „Încă din vechime, în perioada migraţiunii lor, strămoşii noştri slavi au început cu hoţia furând altora vitele şi stupii…” El nu spune cine erau cei furaţi de către strămoşii sud-slavilor de azi. Noi ştim însă din tot contextul istoric al acelor vremuri depărtate că vitele şi stupii în cauză erau ai strămoşilor noştri Daco-Romani, prin ţinuturile cărora se scurgea spre sud, spre Balcani şi Macedonia, migraţiunea lentă a slavior veniţi de dincolo de Carpaţi, de prin mlaştini. Cum nu se simţeau legaţi de pământul nostru şi de oamenii de pe la noi, ei luau, prădau ca urşii (la fagurele de miere) şi mergeau mai departe la traco-romanii din sud.

Imediat, în continuare, amintitul condei notează cu sinceritate: „Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părţi pe unde trăim noi astăzi, strămoşii aceştia ai noştri au furat pământurile săracilor Iliri, Celţi şi Traci”. Adică, adăugăm noi, a unei populaţii de acum în bună parte tot romanizate.

Credem că e bine zis. Iată un mod obiectiv de a trata istoria!

Păcat însă că autorul nu aruncă o privire şi în istoria mai nouă şi cea contemporană, spre a constata că hoţia recunoscută (autocritic) pentru perioada veche durează sub multiple aspecte pînă în zilele acesteia.

Mai definitorie decât „timoceni” e numirea „Românii din dreapta Dunării”, preconizată de Emanoil Bucuţă care s-a ocupat îndeosebi de ei. Socotim însă că zicând „Daco-Romanii sud-dunăreni” înlăturăm orice confuzie cu Aromânii, Megleno-Românii, Fârşeroţii, Istro-Românii, cu toţii situaţi geografic atât de departe. Când e vorba însă de toţi laolaltă, atunci aceste grupuri sunt „Români din Peninsula Balcanică”. În limbajul ştiinţific, sub raport istorico-lingvistic, ei constituie: Românitate balcanică.

Românii din dreapta Dunării nu-şi zic „timoceni”; deşi din vechime era cunoscut acolo un „popuolus Timocanorum”. Pronunţarea « Timocanorum”. Pronunţarea latină „Timacus” (cum şi „timacii”) a Daco-Moesilor provenea de la o denumire mai veche în pronunţarea Tracilor, în speţă a Tribalilor care au trăit pe lângă această apă. Românii de acolo pronunţă astazi: Timoc. Ii poţi auzi pe Românii din Serbia zicându-şi „timoceni” atunci când stau de vorbă cu Românii din ţară, ei ştiind că acolo aşa li se zice. Altfel, ei îşi spun simplu „Rumâni”, adesea cu precizarea geografică: slătinean, homolean, laznicean, dunărean ş.a. În anii postbelici au acceptat şi ei,  spre mai buna lămurire a interlocutorului de alt neam, a-şi zice „Vlaşii”, „Vlahuţii”, cum cu insistenţă îi numesc Sârbii şi Bulgarii. Limba şi-o  numesc însă şi în acest caz „rumânească”, adjectivul acesta socotindu-l intraductibil.

Nu numai cele arătate, dar şi multe alte curiozităţi poţi întâlni la aceşti Români. Toate derivă din faptul, vom sublinia, că graiul lor niciodată n’a căpătat o formă scrisă; niciodată, până la ziua şi ora prezentă, n’a putut el să fie auzit ca limbă de predare în vreo clasă de şcoală, nici folosit în massmedia, văzut scris în carte, ascultat la recitaţie etc. Graiul Românilor din dreapta Dunării n’a avut şi n’are statut de limbă recunoscută public. Clar spus: aceasta limbă (românească) este proscrisă. În perioada interbelică, în Bulgaria se aplica amenda şi se proceda la tăierea faldurilor cămăşii pentru vina de a fi vorbit în loc public, la târg, româneşte. Sub noul regim aceasta nu s’a mai făcut. În schimb, din noile legitimaţii personale este eliminată orice rubrică de apartenenţă etnică şi lingvistică, pe motiv că toţi asemenea s’ar fi integrat în noua „naţiune socialistă bulgară”.

Dată fiind această situaţie, vei rămâne uimit de zăpăceala acestui Român sud-dunărean în materie de limbă şi de aprtenenţa etnică sau cetăţenie. El este convins, de exemplu, că nici nu poate exista pe lume şcoală cu învăţământ pe româneşte sau carte cu slove româneşti, iar când vede, e cuprins de uimire şi fascinaţie mută. Daco-Românii din partea bulgărească au şi „gustat” odinioară ceva învăţământ românesc la liceul din Sofia, apoi cei din Serbia au fost pururi lipsiţi de aşa ceva. „N’avem gramatică la limba noastră” -îţi zice câte unul, el înţelegând prin aceasta tot ce e cultură şi învăţământ în limba proprie. „Nu e bădeşte vreme (=timpul viitorului) în vorba noastră (graiul nostru)” -îl vei auzi pe altul instruit în limba bulgară şi nu s’a descurcat în identificarea categoriilor gramaticale din graiul său, de unul singur. „Noi limba noastră maternă începem s’o învăţăm abia la şapte ani, când pornim la şcoală” -îl vei auzi spunând pe al treilea. Uluit mai întâi, afli îndată „misterul” ciudatului raţionament: de la şcoala sârbă, respectiv bulgară, el a reţinut că limba respectivă se defineşte ca limba maternă a „tuturor” copiilor.  Iar limba vorbită până la vârsta şcolară, îl vei auzi, aceea e limba rumânească. Altul zicea că, el ca elev vorbea cu mama sa în locuri publice limba sârbă; deci iată limba maternă; iar româneasca ce o învăţase de la mama şi o vorbea deasemeni zilnic, aceea era pur şi simplu „altceva”.

Precum se vede, grava şi incredibila schilodire a sufletului, pricinuită de gheţarul aşternut peste creier şi întreţinut cu persistenţă de un şovinism balcanic, în acest caz slav (pentru Aromâni „gheţarul” fiind de factură grecească). Nu-l topeşte nici flacăra culturii şi concepţiilor moderne.

Scrie şi la carte că ei, aceşti Români, băgaţi pană despărţitoare între două neamuri slave ce-şi dispută alte etnii şi cu acestea şi teritorii, scrie că ei sunt Sârbi, respectiv Bulgari; numai doar şi-au amestecat limba slavă cu nişte expresii „vlahe” pe-acolo. Şi cartea e, mai ales pentru un rustic, încă ceva „sfânt”, indiferent de conţinut. Teoria aceea pseudoştiinţifică şi inconsistentă, de-a dreptul ridicolă, merită a fi redată după nivelul ei astfel:

Românii actuali din dreapta Dunării au fost Sârbi respectiv Bulgari şi au făcut la un moment dat tastbast înapoi la „vetrele” lor de altă dată, pomenindu-se acum că vorbesc româneşte. Cuvine-se deci, ca ei să revină la limba lor iniţială sârbo-bulgară şi în acest scop şcoala şi biserica slavizantă, altă dată; instrucţiunea intensificată în cadrul noilor naţiuni socialiste sau autogestionare, actualmente, trebuiau să-şi dea tot concursul. Îl dau, fără rezultat. Vlahii se încăpăţânează să grăiască o limbă „streină” lor, însuşită fără şcolarizări.

Altceva spun în această privinţă izvoarele istorice, cele bizantine, apoi cele sud-slave şi mai încoace, până mai deunăzi, şi cele otomane. Anume, ele spun ceea ce însuşi Românul acela trecător pe stradă nu cunoştea, dar ştia profesorul să spună confidenţial elevilor săi: că şi pe dreapta Dunării s’a menţinut o continuitate românească de-a lungul vremurilor. Privind mai larg teritoriul din jur, cu mărturiile lui toponimice numeroase, de rezonanţă românească, vezi că aci a fost baza demografică (românească) a Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneştilor. De aci pare că au roit grupuri româneşti în diferite părţi ale Balcanilor. Au avut loc răvăşiri de populaţie, treceri şi zăboviri de alte neamuri, pustiiri şi amestecări. O bază ethnică românească, uneori mai redusă, alte ori mai lărgită, a existat însă totdeauna. Peste ea au venit în diferite vremuri straturi mai noi româneşti. Numai în regiunea numită Cernareka existau în secolele 16 şi 17, după cum atestă documentele otomane, 140 de sate populate de Vlahi-Români (turceşte Iflak). Alte 58 de astfel de sate erau pe Valea Timocului propriu-zisă. Cele mai multe numiri ale lor s’au păstrat şi azi. Numele oamenilor, în măsura în care au fost notate, erau şi ele româneşti.

Aşa se explică „miracolul românesc” de totdeauna, prezent şi aici. Anume, că graiul românesc atât de hărţuit şi ameninţat n’a dispărut, n’a fost adus prin „împrumut”, lămurindu-se totodată de ce el persistă în ciuda „misionarismului” slavizant amintit mai sus.

Nu dispare, nu-i apus de soare!

Acest stâlp al ethniei -limbă-, pusă în ţarc, îşi păstrează în dreapta Dunării toată vigoarea. Cu tot handicapajul aratat mai sus, îi veţi auzi pe aceşti Români rostind o limba românească frumoasă, expresivă. Înafară de ceva lexic pentru noţiuni noi de tehnică şi cultură împrumutate (trenul e în partea sârbească „voz”, în cea bulgărească e „vlak”; ziarul e „novina” respectiv „vesnik” etc.), fondul de bază al limbii române e în întregime cel vechi românesc. De aceea unora le sună drept limbă „cronicărească”.

Decum e vorba de cântec, fie unul vechi sau şi nou făurit, limba e neaoşe. În acest pivot care este folclorul, aliat cu inima şi trăirea românească, nu pătrunde nici un împrumut, corp strein. Instinctul conservator funcţionează aici din plin, cum din păcate nu se poate spune şi de alte domenii. Instinct, pentru că Daco-Românul sud-dunărean nu face, nu e în stare să facă, din cauza carapacei instrucţiei streine, nici o legătură cu obârşia română, latină a limbii sale. El ştie nu de Roma, ci de Rîm (nici macar „Râm”), cum a învăţat la şcoala slavă, iar această formă de pronunţare lui nu-i sugerează nimic; cum de pildă îi sugerează din capul locului o altă denumire antică: Alba Longa. Nimeni n’a putut, cei mai mulţi cu dinadins n’au vrut, să-i spună lui că „de la Râm ne tragem”. Dimpotrivă, i-au tot sugerat că el nu este ceea ce este. Nici nu e atunci de mirare că-l auzi zicând: sunt eu Rumân, vorbesc şi rumâneşte, nu sunt Sârb (respectiv Bulgar)!

Evident de aci: Românul sud-dunărean nu e în stare a face deosebire între naţiune şi cetăţenie. O intuiţie sănătoasă şi deosebire între naţiune şi cetăţenie. O intuiţie sănătoasă se observă însă la el. Şcolarizarea prelungită şi intensificată de azi, în limba şi cultura ştirbitoare a fiinţei lui, îşi are şi reversul: produce treptat revirimentul. La limba latină, la terminologie de jurisprudenţă, medicină, botanică etc., în neologismele de obicei latine, el descoperă elemente ale graiului sau „incult” de acasă, începe „să ştie”, faţă de neştiinţa bătrânului aceluia. Îl auzi că spune, privind un fim italian: eu parcă înţeleg destule ce spune ăsta aciia! Te poţi vedea acostat de tineri sud-dunăreni cu cuvintele: vorbeşte ceva ca la voi la Bucureşti, să auzim cum e! Îmi puteţi trimite un abecedar românesc sau o carte de citire? Întorc antene spre televiziunea română să se desfete la vederea jocurilor, să audă limba şi cântecul. Cei stabiliţi în Danemarca o aduc, ei, şi pe una Maria Ciobanu să le cânte la Helsingor.

O caracteristică dominantă a vieţii spirituale, a culturii lor populare, este religia; iar în cadrul acesteia: cultul morţilor, strămoşilor. Rar merg la biserică. Nu înţeleg slujba în slavonă, nici predica. Formalism, cu care, pare-se, nu prea se împacă. În schimb, vechea credinţă ortodoxă, cu elemente şi precreştine, poate traco-dace, rămâne adâncă în casă, în familie. Acolo ei sunt sacerdoţi, sacerdote. Sfinţii sunt cinstiţi, după ei imediat morţii. Auzi că le consacră „pânea liturghie”. Sufletele trecute „dincolo”, sunt evocate, grijite, purificate prin ritualuri şi datini. Sunt vestite pomenile „Vlaşi”-lor la care ei pur şi simplu nu sunt în stare să renunţe, în pofida tuturor îndoctrinărilor. Ritualul focurilor joacă un mare rol în acest sistem de legături cu lumea „supramundană” (cum se exprimă unii specialişti). Prin intervenţia celor în viaţă, efectuată prin formule de consacrare, sufletul mortului se împărtăşeşte din lumina, din bucuria primăverii, din frumuseţea naturii, din jocul ritual la focul de priveghiu sau altă dată la apus de soare. Hora mortului trebuie să fie, obligatoriu, „rumâneascã”.

Ataşamentul neabătut faţă de tradiţii şi datini al sud-dunărenilor este acela caracteristic întregului neam românesc.

Patrie? Da, patria e Serbia, respectiv  Bulgaria. Au  vărsat sânge pentru acestea; poate chiar mai mult decat „ăilalţi”. Au picat în situaţii fratricide, ca apartenenţă ai taberelor duşmane; s’au luat unii pe alţii „robi”, respectiv „pleniţi”, în numele altora care-şi disputau supremaţii. S’au descoperit unii pe alţii prin grai sub uniforme diferite. Atunci, adesea au bătut între ei inimi mai calde. Au fost prezenţi în mişcări şi războaie de eliberare; nu însă şi pentru a lor emancipare. În oastea răsculaţilor sârbi (1813) tunarii cei mai buni au fost nişte Români crăineni. În războiul balcanic, apoi la asediul Adrianopolului (Edirne), tunari vestiţi au fost doi fraţi, Români timoceni. Nu s’a primit nimic, nici un drept ethnic, în schimbul acestor angajări de loialitate şi jertfe date; decât numai subapreciere, dispreţ pentru „Vlah”.

Nu fu altfel nici în vremea noastră, după angajarea în războiul de partizani, cu promisiuni nu numai de ordin social, ci şi de cel naţional. Încercări plăpânde de afirmare a identităţii au fost admise afişarea de lozinci în grai românesc. În partea sârbească, după câte suntem informaţi, a fost înfiinţat ziar în grai românesc şi cu scris chirilic. Suflul acestor iniţiative a fost şi el scurt. Tito, care ştiuse să tempereze totuşi încoace şi’ncolo diverse naţionalisme şi şovinisme, în cazul Românilor din Serbia (cum şi în Macedonia) a chemat la păstrarea „unităţii” şi dezideratul a căpătat o tâlcuire departe de a fi democratică sau chiar socialistă.

Doar la muzee constaţi, la secţii de istorie contemporană, respectă memoria celor căzuţi pentru libertate, identificându-i printre aceştia pe Românii „sârbeşti” după rădăcina numelui slavizat, după portul lor românesc din fotografiile exponate, deasemeni după câte un fluier din rămasurile eroului, expus; fluier cu care unul dintre aceşti români a compus un cântec de luptă, acesta devenit apoi marşul general al „tineretului lui Tito”.

Cât s’a dat, ca să nu se primească în schimb nimic! Şi în prezent, aflăm, de mijeşte vreo iniţiativă în direcţia afirmării identităţii ethnice, „sufletele mici” ale poliţiştilor, cum zicea unul, se dovedesc a fi gata la veghe straşnică.

„Ştii cum suntem noi – zicea un Vlah, Sârbo-Vlah sau „neşte-rumâneşte”, cum îl poreclesc- noi suntem ca nişte puişori de ăia în cuibar şi cu ochii încă negri, nedeschişi ‘şi redicã şi ei căpşorul căscând ciocul la hrană şi la aer. Ama, nu să dă!”

Nu i se dă pentru că el, Românul din dreapta Dunării, asta… „încă n’o ştie”. Are conştiinţa ethnică, n’o are însă pe cea politică necesară, în stare să-l duca pe cale proprie. Are un tată adoptiv aspru şi e „strein de mama” (=orfan). Mare e „politica” de îndoctrinare cu învăţătura streină fiinţei, e greu apăsătoare pentru aripioarele golaşului din cuib. E timorat acest Român ethnic. Observi la el o excesivă circumspecţie, decum e vorba de vreun aspect mai „gingaş” al chestiunii.

„Da veni-va primpăvara”, am auzit pe un bard timocean cântând o veche baladă haiducească în care-şi dădea socteală cum îşi va face dreptate sub razele soarelui mai cald., Eu când îi cânt omului meu şi dintru’ odată răcneşte, atunci eu ştiu ce „diseşte” (respiră) în el, destăinuia lăutarul.

„Plin e codru de voinici, la tot fagul patru-cinci, nu trece nima pe-aici!”, auzi pe altul cântând cu nostalgie.

Veni-va şi dreptatea politică de pe undeva. O ramură a neamului românesc, aceasta din dreapta Dunării, aşteaptă şi ea privirea vremii oprită asupra sa. Până atunci, încă suntem convinşi, nu va muri.

                                                  Sava  GÂRLEANU