S-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, marele patriot român din Timocul sârbesc, prozatorul, poetul, istoricul şi folcloristul Cristea Sandu Timoc. Născut în satul Zlocutea, de pe malul drept al râului Timoc, regretatul apostol al românilor timoceni a lucrat, în timpul celui de al doilea război mondial, la ambasada României din Belgrad, trimis de Mareşalul Ion Antonescu, la recomandarea lui Iuliu Maniu. S-a refugiat apoi în România, la Timişoara, având interdicţie de a
intra în Iugoslavia şi, mai târziu, în Serbia. Conducea Asociaţia „Astra Română pentru Banat, Porţilede Fier şi Românii de Pretutindeni” şi revista săptămânală „Dacia Aureliană”.
Deşi i-au fost încredinţate demnităţi publice importante, nu s-a îmbogăţit, după reţeta politicienilor de pe la noi, ci a dat totul pentru propăşirea neamului său oropsit, de pe Valea Timocului sârbesc şi bulgăresc. Strângea cu grijă cărţi, calculatoare, haine, mobilier, hârtie tipografică, colecţii de ziare şi reviste româneşti, pe care le dona periodic peste Dunăre.
Pentru Cristea Sandu Timoc, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică, de-a lungul secolelor de după Hristos, înainte de invazia slavă, din secolul al VII-lea. A suferit mult din cauza iubirii sale necondiţionate pentru neamul românesc. Vreme de 60 de ani, n-a avut voie sau n-a îndrăznit să-şi viziteze satul natal, ştiindu-se urmărit de forţele de securitate sârbe. În copilărie, trecuse Dunărea înot, să înveţe carte românească la Craiova şi apoi să se întoarcă în Zlocutea, ca dascăl la prima şcoală a românilor timoceni. N-a avut acest noroc. Recunoscându-se român şi nu „vlah”, el a devenit „inamicul” numărul unu al autorităţilor sârbeşti, care au demolat şcoli şi biserici pentru a şterge spiritualitatea românească a jumătate de milion de oameni. Parcă-l văd: de câte ori mă opream să-i iau un interviu, într-un birou din Piaţa Victoriei nr. 3, din Timişoara, mă întâmpina la o masă încărcată de cărţi şi ziare, din care nu lipsea colecţia de „Formula AS”.
Ţinea la publicaţia noastră, aprecia programul nostru de luptă editorială pentru cauza românilor din jurul României. Mărunt de statură, îmbrăcat modest, zâmbea generos pe sub ochelari şi începea şirul povestirilor şi noutăţilor din Timoc, înainte să-i fi pus vreo întrebare. Depănând amintiri din copilărie, avea farmecul unui Creangă balcanic, folosind regionalisme uitate chiar şi de timocenii săi de baştină. Odată cu plecarea lui în lumea celor drepţi, românii timoceni, nevoiţi încă să îndure destule persecuţii din partea bisericii, autorităţilor şi ultranaţionaliştilor sârbi, au pierdut un îndrumător şi un părinte iubitor.
Dumnezeu să-l odihnească în locuri edenice, precum este Valea Timocului!
Ion Longin Popescu
Formula AS
Cristea Sandu-Timoc
(8 septembrie 1916- 7 august 2012)
Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea, Serbia) poet şi folclorist a fost fiul Gherghinei (născută Rima) şi al lui Petru Sandu, ţărani. Face primele patru clase în limba sârbă în localitatea natală. Trecând clandestin frontiera, urmează cursurile liceului la Turnu Severin (1929-1932), continuate la Şcoala Normală din Târgu Jiu şi încheiate, în 1937, la Şcoala Normală din Craiova. Între 1945 şi 1949 este student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A frecventat, în acelaşi timp, Academia de Studii Comerciale şi Industriale, secţia pedagogică, precum şi Facultatea „Maxim Gorki”, abandonată în cele din urmă. Revenit în Iugoslavia după absolvirea Şcolii Normale din Craiova spre a efectua serviciul militar la Zrenjanin, solicită sprijin la oficialităţi pentru înfiinţarea de şcoli în limba română şi fondează la Vîrşeţ cenaclul Junimea Bănăţeană.
În 1939 se refugiază în România în urma unui proces pentru propagandă românească. În timpul războiului lucrează în Ministerul de Externe şi al Propagandei, conducând activitatea culturală în Comitetul Românilor Timoceni, al cărui preşedinte va fi între 1942 şi august 1944. În 1945 se află tot în Ministerul de Externe, iar din 1946 la Ambasada României din Belgrad. În 1948, în urma numirii Anei Pauker ca ministru de externe, îşi dă demisia. Este, un timp, cercetător la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, condus de Victor Papacostea, iar din 1949 funcţionează ca profesor la Liceul Zootehnic din Ciacova (Timiş) şi la Liceul de Fete din Timişoara (1951-1953).
Arestat, în martie 1953, sub acuzaţia de „spion titoist”, e condamnat la 5 ani de muncă forţată. Ulterior i se schimbă calificarea infracţiunii în „activitate intensă împotriva clasei muncitoare” şi e condamnat la 6 ani de temniţă grea, cu confiscarea averii. Ieşit din închisoare, se angajează secretar-şef şi bibliograf la Facultatea de Agronomie din Timişoara, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Banat, de unde se pensionează. Face parte dintre fondatorii asociaţiei Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, devenind secretar general coordonator.
Sandu-Timoc debutează în 1936 în revista „Izvoraşul”, publicând în aceeaşi vreme în ziarul „Nădejdea” din Vârşeţ. A colaborat la „Universul”, „Curentul”, „Timocul”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Timpul””, „Şcoala şi viaţa”, „Orizont”, „Familia”, „Tribuna”, „Steaua” şi „Folclor literar” (Timişoara).
În volumul debutului în poezie, Pasărea sufletului (1981), Sandu-Timoc fructifică simbolul folcloric al perpetuării amintirii celor morţi în gândurile celor vii. Peisajul este cel rustic, mai bine zis păstoresc, iar relaţia spiritual-material tinde să restituie sensul unei comuniuni cu profunzimile.
Tăcerea de piatră (1982) include o lirică a ruralului şi teluricului, proiectată pe ecranul unui relief aspru, pietros, în ambianţa căruia se descoperă credinţe, eresuri şi descântece, obiceiuri şi ritualuri specifice. Poetul evocă prezenţa strămoşilor, sugerând că existenţa se află sub semnul marii treceri şi al întoarcerii spre originar. Crescut pe un fond de sensibilitate arhaică, versul exprimă dorul acut de integrare în fire şi se individualizează prin lumea descrisă, prin meditaţia asupra existenţei, prin simbolurile de esenţă folclorică şi structura metaforică, ca şi prin limbajul arhaizant, ferit de preţiozitate sau livresc.
Pe de altă parte, Sandu-Timoc este cel mai autorizat culegător de folclor contemporan de la românii din Valea Timocului. Prima sa culegere, Poezii populare de la românii din Valea Timocului (1943), conţine balade antiotomane, haiduceşti şi fantastice, care demonstrează, printre altele, rolul românilor timoceni în vehicularea cântecelor bătrâneşti, în transmiterea motivelor pe ambele maluri ale Dunării.
Culegerea Cântece bătrâneşti şi doine (1967) se impune atenţiei atât prin caracterul ştiinţific al alcătuirii, cât şi prin bogatul capitol de balade (peste o sută de piese) fantastice, vitejeşti, păstoreşti, haiduceşti, de curte şi familiale. Alături de baladele timocene, figurează şi câteva cu largă circulaţie în Oltenia şi în Moldova.
O carte de basme prelucrate, Casa din Dunăre (1974), cu punct de plecare tot în folclorul românesc de pe Valea Timocului, este urmată de Coroana munţilor (1983), concepută în acelaşi fel şi conţinând povestiri, basme, snoave populare ce au ca sursă folclorul maramureşean, timocean şi aromân-macedonean, repovestite în limbajul şi stilul folcloric oral.
Bun cunoscător al istoriei românilor din sudul Dunării, luptător pentru identitatea culturală a acestora şi a celor din alte părţi ale Europei, Sandu-Timoc a publicat câteva cărţi referitoare la aceste aspecte: Istoria românilor timoceni (Dacia Aureliană) (1944), Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane) (1994), Mărturii de la românii uitaţi (9-13 milioane) (1995), Vlahii sunt români. Documente inedite (1997), precum şi broşura Memoriul românilor din Serbia de N-E Iugoslavia – The Memorial of the Romanians from North-West Serbia Iugoslavie, reprezentând comunicarea susţinută la Congresul FUEN de la Praga, din mai 1998.
Opera
• Casa din Dunăre, Timişoara, 1974;
• Pasărea sufletului, Bucureşti, 1981;
• Tăcerea de piatră, Bucureşti, 1982;
• Coroana munţilor, Bucureşti, 1983.
Culegeri
• Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introducere de N. Cartojan, Craiova, 1943;
• Cântece bătrâneşti şi doine, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1967;
• Poveşti populare româneşti, Bucureşti, 1988.
O VIAŢĂ DEDICATĂ ROMÂNILOR TIMOCENI –
Cristea Sandu Timoc (08.09.1916 – 07.08.2012).
Astăzi am aflat o veste care m-a cutremurat.
Domnul Cristea Sandu Timoc, legenda vie a românilor timoceni, care şi-a dedicat întreaga viaţă cauzei românilor de la sud de Dunăre, a trecut la cele veşnice! L-am cunoscut în urmă cu 15 ani, când am început să mă implic în sprijinirea românilor din cele două Timocuri. Cărţile Domniei Sale : „MĂRTURII DE LA ROMÂNII UITAŢI”, Editura Astra Română, 1995, „TRAGEDIA ROMÂNILOR DE PESTE HOTARE”, ediţia a II-a (revăzută), Editura Astra Română – Timişoara, 1996 sau „VLAHII SUNT ROMÂNI” documente inedite, Editura Astra Română – Timişoara, 1997, au fost scrise, după cum îmi mărturisea, „cu gândul că vor putea fi de folos în primul rând politicienilor noştri, mai ales parlamentarilor, dar şi marelui public, care ar vrea să se informeze despre existenţa românilor din afara graniţelor ţării, despre care, la drept vorbind, se ştie prea puţin sau aproape nimic.”
Dar ce roman a fost viaţa acestui luptător!
Copil fiind, a trecut înot Dunărea şi a făcut şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova, visul lui fiind să deschidă şcoală românească în satul său natal, Alexandrovăţ – Zlocutea din Serbia, vis neîmplinit nici până azi! Condamnat pentru vina de a fi mers în România pentru a învăţa să scrie şi să citească româneşte, cu domiciliu forţat, a cules balade şi poezii populare din Timocul sârbesc şi din cel bulgăresc, pe care le-a publicat în 1943 cu sprijinul lui Iuliu Maniu, al dr. Nicolae Lupu şi al profesorului Nicolae Cartojan, care şi a prefaţat lucrarea, sub titlul: POEZII POPULARE DE LA ROMÂNII DIN VALEA TIMOCULUI!
Poeziile populare au apărut în anul 2007, într-o noua ediţie intitulată, la cererea autorului, „POEZII POPULARE DE LA ROMÂNII DIN TIMOC – NORD-ESTUL SERBIEI ŞI NORD-VESTUL BULGARIEI”, la Editura Ager, cu un cuvânt înainte la Ediţia a II-a scris de profesorul universitar dr. Selian Brezeanu.
Până în ultimele clipe de viaţă, dl. Cristea Sandu Timoc a fost un luptător activ în susţinerea cauzei românilor timoceni cu speranţa ca autorităţile ţărilor în care trăiesc cei circa un milion de români din cele două Timocuri să le recunoască dreptul la existenţă. De asemenea să înţeleagă faptul că în noua conjunctură europeană, minoritatea română este o punte de legătură între ţara ai căror cetăţeni loiali sunt şi ţara mamă, beneficiind, pe bază de reciprocitate, de aceleaşi drepturi de care se bucură în România minorităţile sârbă şi bulgară. !
DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCĂ!
Profesor Christian Căpinaru
Cuvânt în pustiu
Scrisoarea I
Prea stimaţi cititori,
Într-un moment solemn în care coboară pe pământ ca un fulger sfânt ideea de înţelegere şi pacificare a lumii , pentru care a luptat şi a murit până şi Domnul nostru – Iisus Hristos- noi, umilii voştri fraţi din Valahia sau Vlaşca, azi România, din partea Asociaţiei Astra Română Timişoara, ne adresăm cu emoţie şi cu speranţă vouă , românilor , fraţilor de peste Dunăre şi din alte zone , şi vă spunem că suntem de aceeaşi limbă ,credinţă şi suflet românesc.
De asemenea vă dorim sănătate şi vă iubim şi pe cei de altă limbă şi credinţă care ne doriţi ori nu ne doriţi, rugându-vă să vă treziţi şi să dăm mâna ca să ne dezrobim, politiceşte şi ideologic şi împreună să punem o temelie , să dăm speranţă celor umiliţi , uitaţi , dispreţuiţi şi înrobiţi , săraci şi striviţi de comunismul şi naţionalismul care ne-a exterminat în 12 provincii balcanice.
Vom lupta azi, mâine şi totdeauna pentru obţinerea garanţiei constituţionale a drepturilor -românilor din Timoc , Serbia , Bulgaria şi de pretutindeni – civile, religioase, politice, culturale, juridice, economice, etc. Pentru ca în ţările voastre de baştină să fiţi recunoscuţi ca minoritate naţională română şi să se ştie că numele nostru vechi la început a fost de mizi, vlahi, rumâni iar astăzi este de români, ceea ce este tot una oriunde am trăi. De aceea îi rugăm pe confraţii sârbi, bulgari, greci,albanezi, etc , să citească enciclopediile lor vechi şi să vadă că moldovenii , vlahii, cuţovlahii,rămănii şi rumânii sunt cu toţii români ; ceea ce este tot una indiferent că suntem aruncaţi de soartă în Moldova, în Ucraina, peste Dunăre în Serbia, Bulgaria, Grecia , Albania etc. Suntem un popor de aproximativ 22 de milioane în ţară şi vreo 13 milioane peste frontieră sau în alte continente.
Începând din data de 2 iulie 2007 ne-am gândit să stăm de vorbă cu voi de la distanţă , să ne sfătuim , să ne înţelegem şi să scriem cu toţii după priceperea noastră în acest jurnal pe e-mail : astra_romana_timisoara@ yahoo.com .
Jurnalul va apare cel puţin săptămânal, ziarul nostru prin internet este intitulat Dacia Aureliană iar interesul nostru public şi naţional este acela de a-i sprijini şi ajuta pe cei de jos, adică pe fraţii noştri din Balcani şi din alte ţări care nici azi în secolul al XXI-lea nu au recunoscută limba română în şcoli, biserici, radio , televiziune şi nu li se permite să se ridice mai sus de folclor, deci nu au încă legalizată identitatea, un caz unic pe faţa globului pământesc.
S-ar putea ca unora să le placă articolele noastre iar altora să nu le placă . Este posibil să şi greşim pe undeva şi de aceea vă cerem anticipat scuze, toţi suntem trecători peste această lume, avem greşeli şi cerem iertare celor pe care i-am jignit sau îi vom supăra cu ceva.
Articolele noastre urmăresc să vă informeze şi să vă documenteze , ele se bazează pe fapte şi nu pe invenţii şi legende istorice .Aşteptăm să ne scrieţi , să ne daţi sfaturi , să ne trimiteţi documente xeroxate , fotografii sau alte probe despre persistenţa românilor în Bazinul Balcano-Carpato-Danubian.
Scopul nostru este să se dezvolte şi să propăşească limba noastră românească , românii să fie stăpâni în zona locuită de ei ,pe cultura , credinţa , viaţa şi averea lor şi să nu mai fie trataţi ca un popor ocupat, înrobit aflat de 174 de ani prizonieri în ţara lor strămoşească.
Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi , să vă dea sănătate şi pe foaia noastră Dacia Aureliană, care va apare , să fim uniţi şi să trăim în pace şi credinţă strămoşească.
|
Cristea Sandu Timoc
|
DE LA ZERO LA ORCHESTRĂ
Multe dintre lucrurile povestite de mine vi se par imposibile sau fenomenale, pentru că ele nu se petrec în viaţa noastră de zi cu zi şi de aceea eu încerc să redau întâmplările cât mai apropiate de realitate, pentru ca cititorul să aibă o imagine vie şi plăcută a momentelor acelora frământate din adolescenţa mea.
Mai întâi trebuie să vă spun că Şcoala Normală era o instituţie de învăţământ cu circuit închis. Dacă intrai aici, puteai spune adio universităţii şi unei cariere mai strălucite în învăţământul superior. Asta pentru că liberalii care se aflau atunci la putere, iar la învăţământ era doctor Constantin Angelescu, un mare boier, însă priceput, nu accepta să se înfiinţeze o Şcoală Normală Superioară, cum era la Paris pe lângă Sorbona şi de unde au ieşit cele mai ilustre figuri de cărturari şi oameni politici. Deşi mişcarea învăţătorilor din România era cea mai puternică dintre toate, unii spuneau că dacă un partid are învăţătorii de partea lui şi-au asigurat mandatele de deputaţi şi senatori. În fruntea asociaţiei era D.V. Ţoni, care lupta cu morile de vânt pentru ca normaliştii să poată candida şi la învăţământul superior.
Aşa am intrat eu în această filieră cu ochii închişi, aşa cum doi tineri se duc la căsătorie să semneze certificatul de căsătorie cu ochii închişi, numai să le facă pe plac părinţilor, fără să se cunoască unii pe alţii. Cam în aceste ape tulburi mă scăldam eu începând din clasa a V-a, fără să cunosc un solfegiu cu numărul 1, din metodica de vioară a lui Weber. Ceea ce mă descuraja şi mai mult era faptul că toţi colegii mei ştiau să cânte la vioară foarte bine, iar unii dintre ei erau adevăraţi maeştrii, încât compuneau tangouri, foxtroturi şi chiar valsuri, unul dintre colegii mei cel mai renumit era din Argeş – Mirea Constantin, lucru care pe mine mă uimea şi mă trântea la pământ în faţa neputinţei mele de a-i ajunge din urmă. Nici nu-mi puteam imagina cum o să promovez la vioară, că nu cunoşteam primele solfegii şi idee nu aveam de note.
Aşa dezamăgit şi disperat cum eram, pentru că nu aveam nici cărţi, nici vioară, nu-mi era uşor să fiu la curent cu toate cele ce se cereau la această şcoală. Cum stam şi meditam dezamăgit şi dezorientat, în capul meu învârtindu-se fel de fel de idei sumbre, deodată apăru lângă mine colegul Ion Grigorescu şi el din Argeş, un băiat simpatic, deschis la fizionomie şi cel mai înalt din clasă, care deasemeni cânta foarte bine şi dispunea de o vioară destul de scumpă, mă întrebă:
– Mă Sandule, te privesc din fundul clasei de câteva minute, te văd că ai gândurile încâlcite şi bat departe, ce e cu tine, te-ai smintit de tot de ţi-ai pierdut cumpătul, adică echilibrul?
– Nu-i adevărat, nu mi-am pierdut cumpătul.
– Zău, pe mine mă duci? Eu ştiu ce gândeşti tu, mă!
– Ce gândesc?
– Gândeşti o prostie şi tocmai de aia am venit eu, că îmi dau seama că eşti copil singur, nu ai pe nimeni şi nu vreau să fii un rătăcit şi să te pierzi în lume ca un netot. Eu ştiu că obsesia ta este că nu cunoşti vioara, aşa este?
– Aşa este, îi răspund eu.
– De aceea eu, după maiotica lui Socrate, vreau să-ţi vindec rana din suflet pe care am nimerit-o. Îţi propun să te învăţ să cânţi la vioară. Acum este septembrie, până prin luna martie când îţi vine ţine rândul, la litera S, poţi să înveţi să cânţi un solfegiu din metodica lui Weber şi să iei o notă mare, fără ca Traian Elian să sesizeze că tu n-ai idee de vioară şi tot ce ştii tu este ceva mnemotehnic, adică tu cânţi „ca lăutarul după ureche”.
Aşa am început să alegem din metodică un solfegiu, dar după numărul 100, de unde alegeau solfegiile numai elevii cei mai buni. Nu-mi amintesc numărul, însă îmi plăcea melodia şi am izbutit să o învăţ pederost aşa că o puteam executa şi în vis, şi după spusele colegului meu Grigorescu, făceam progrese, la care el nu se aştepta.
Nu mă lăsam şi în fiecare zi făceam o oră, două exerciţii la vioară. Ştiam să cânt pederost solfegiul care era scris pe două pagini şi din nenorocire trebuia să fac o mică pauză ca să întorc pagina şi acolo mai mult mă ajuta colegul decât priceperea mea. Aşa s-a întâmplat că a venit primăvara cu ghiocei, cu toporaşi, cu brebenei şi toate mergeau strună. Apropiindu-se şi ziua cea mare în care îmi venea rândul după catalog şi întâlnirea cu ilustrul meu profesor de muzică şi vioară era inevitabilă.
„Acum ori niciodata, dacă iau acest examen sunt ca şi scăpat din iad, dacă nu-l iau sunt pierdut!”. Încă de duminică, am făcut câteva rugăciuni la biserica Maioreasa, unde cântam în cor şi eram tenor destul de apreciat de profesor dar şi de dirijorul Oprea, un elev mai răsărit din a VIII –a.
Iată că a venit şi ziua marii încercări, m-am închinat pe furiş, gândindu-mă la muma şi la tata care zăceau în mormânt, încă de când eram copil şi îi rugam să mă ajute. Am aşezat într-o solemnitate deosebită partitura pe trepied, am ridicat puţin capul spre cornul ferestrei privind spre cer de unde mă urmărea Dumnezeu şi am început să cânt. De la prima parte Elian era încântat de progresele mele, venea lângă mine, parcă să mă împingă să cânt tot mai bine. Mi-a întors partitura şi astfel am scăpat de o piedică. Până la urmă totul a fost aproape perfect, am făcut doar câteva mici greşeli, m-a felicitat şi mi-a scris în catalog nota 8. Eu am rămas încremenit că am izbutit să iau o notă de trecere şi nu rămân corigent sau repetent. Profesorul nu s-a lăsat şi a elogiat progresele mele convins că are în faţă un fenomen bun de băgat într-o orchestră, lucru pe care după câteva zile a şi făcut-o, spre dezamăgirea mea.
Spre deosebire de profesorul meu, colegii mei mă socoteu o adevărată nulitate în materie şi nu-şi făceau iluzii cu nota 8 obţinută cam prin şmecherie de la profesor.
Într-o zi m-am pomenit în sala de mese, unde mâncam aproape 500 de copii, când pedagogul de serviciu a anunţat solemn că va citi o listă foarte importantă şi să nu se audă „psss” în sală. El a dat citire la o listă cu numele elevilor cei mai realizaţi şi cu note mari la vioară, care vor pregăti pentru Teatrul Naţional opereta „Baba Hârca”, pe care a recomandat-o profesorul nostru de actorie de la Teatrul Naţional, Costache Comăneanu, un personaj cu faţă rotundă, rotovei şi o cu burtă care ieşea în evidenţă, o palmă deasupra curelei. Printre iluştrii membri ai orchestrei s-a auzit şi numele meu. Însă toţi elevii, atât mici şi mari ştiau că eu sunt o nulitate în materie, de aceea la auzul numelui meu, nu s-au putut stăpâni şi au izbucnit în râs, în timp ce eu înfricoşat m-am zgribulit sub masă. În ziua fixată pentru repetiţie am urcat în sala de muzică şi am încercat să găsesc o soluţie mai convenabilă pentru a ieşi din încurcătură. M-am apropiat de profesor cu vioara în mână şi l-am rugat cam aşa:
– Domnule profesor, vă rog să mă iertaţi, dar eu am fost bolnav, sunt bolnav şi voi fi, am temperatură, îmi zvâcneşte capul şi mă dor creierii, nu pot să cânt, să renunţaţi la mine.
– Nu se poate, fără tine nu putem prezenta la Teatrul Naţional opereta, stai jos că nu ai să mori.
– Domnule profesor, se învârte sala cu mine, nu văd nimic şi nu mă simt bine, şi în acelaşi timp rup o coardă de la vioară în speranţa că îl voi convinge să mă retrag.
Însă profesorul nu se lasă, vine la mine îmi ia vioara şi găseşte o coardă nu ştiu pe unde şi mi-o aşează la loc.
– Măăi ce mă fac? Acum domnul profesor o să vadă că sunt o turpitudine, o nulitate şi jumătate care merit să fiu corigent la vioară.
Mă aplec pe sub bancă, îmi dau un pumn în nas, dau două şi al treilea şi nu curge sânge. Îi spun unui coleg să îmi dea el un pumn, să mă salveze de la corigenţă. Dar nu are curaj şi eu fac încercări disperate, doar oi pocni nasul ca să curgă sânge. În fine izbutesc, „Doamne ajută” zic, mă simt oarecum scăpat, mă mânjesc pe faţă, mă ridic cu vioara în braţe ca o mironosiţă şi simulez un tremurici de domnişoară abia şoptind:
– Domnule profesor, acu mă vedeţi că abia mă ţin pe picioare?
– Du-te mă dracului la doctorul Albu să-ţi dea o aspirină şi vino îndărăt.
Eu am şters-o ca un viclean, am coborât şi dus am fost pentru totdeauna pierzându-mi urma din orchestră.
Nu ştiu ce s-o fi întâmplat dar pregătirea operetei a durat vreo lună şi ceva, că domnul profesor Traian Elian nu a mai trimis după mine. Opereta a avut loc la Teatrul Naţional Carol I din Craiova, eu am partcicipat doar în corul operetei, fără ca profesorul să sesizeze „mişculanţele” mele.
Asta am vrut să vă spun şi să mă credeţi pe cuvânt că nu am exagerat nimic.
|
Cristea Sandu Timoc
|
Cum să scriem şi să citim româneşte
Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u– Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr
Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w– Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York
Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che– cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu
Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă
10.01.2013
Colegiu de redacţie: Florin Băran,Maria Sandu, Sergiu Dema, Georgevici Dan
ASTRA ROMÂNĂ, Bulevardul C.D. Loga Nr. 7 · Timişoara · 300021 · jud. Timiş,
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România
Dumnezeu să vă dea sănătate!
Filed under: Astra romana, Revista | Tagged: Apostolul românilor, Cris¬tea Sandu Timoc, In memoriam -, In memoriam - Cris¬tea Sandu Timoc Apostolul românilor ne-a părăsit!!!, ne-a părăsit!!! | Leave a comment »
Asociatia Astra Romana 