“Crăiţele”, un cult păgân, de origine dacă la românii ( valahii) din Serbia de N-E şi Bulgaria de N-V

Există în Sudul Dunării, între Morava-Timoc (Serbia de N-E) şi Timoc Vidin (Bulgaria de N-V), o zonă folclorică, având filoane din straturi străvechi, încă neexplorate ştiinţific.

Românii  (Valahii) sunt asezaţi aci în masă compactă, precum şi răsfiraţi printe sârbi şi bulgari în aproximativ 300 de localitaţi, ei sunt legaţi de aceştia, dar păstrează nealterată vechea lor cultură cu trăsături păgâne , de un arhaism unic în Europa.

Despre cultul păgân al “Crăiţelor” s-au scris câteva lucrări (1-6)vizând mai mult latura medicală, decât cea etnologică şi folclorică.

Ceremonialul începe din “Vinerea buieţilor” înainte de duminica Rusaliilor, când se aleg “Crăiţele” pe un loc sacru, lângă peştera misterioasă”Cîrşia Dâlbocii” despre care legenda spune că are profunzimi pe sub Dunăre în Banat. Sâmbata se împart vase cu vin, bunătăţi pentru sufletul morţilor ca la Traci.

În prima zi de Rusalii începe adevăratul ritual. Arborii protectori de la răspântii se împodobesc şi se udă de grupuri de fete. În jurul prânzului se plimbă un colac frumos ornamentat ( de pâine) prin sat. Pe locul sacru, din vremuri imemoriabile, locuitorii “ies cu mesele în sat”pe iarba verde aşezate în rând. Se aprind lumânări încolăcite de ceară care ard ca într-o noapte înstelată. Pater familias la fiecare masă face pomenirea morţilor: varsă vin pe pământ apoi se dă de pomană: azimă, pâine dospită, mălai, sare , friptură, ouă roşii, colivă, miere.

Rasună în jur cântece de fluier, cimpoi, clarinet sau vioară (lăută). Se încinge hora circulară ca nişte veritabile “sârbe”într-un ritm trepidant. Aria Rusaliilor începe să puie stăpânire pe suflete. Din neant, coboară fiinţele nevăzute răutacioase ale “Rusaliilor” intrând în sufletele femeilor. Este momentul de maximă tensiune. Se aude în horă un ţipăt sau mai multe. Una , sau mai multe femei cad  la pământ, ca florile tăiate de coasă. Lumea din jur zice: “A luvat-o Rusaliile”. Femeia se zbate, plânge, râde sau îşi rupe hainele de pe ea.Este ţinută pe o pătură. Începe transul, intră în convorbire cu morţii. Îi întreabă, se miră de imensitatea acelei lumi  pe care o află de la decedaţi, află veşti de la ei, uneori prevestind taine. Astfel, Maria Trăilă Rankovic, căsătorită în satul Văluia, prevesteşte,  în 1910 apariţia cometei cu coada Halieva      ( care apare odată la 76 de ani ), precum şi asasinarea regelui Alexandru în 1933, lucruri întâmplate. Ea face legătura dintre vii şi morţi fiind 99% moartă. Medicii neputincioşi să salveze femeia căzută în transă, apelează îngrijoraţi la “crăiţe”. Reanimarea începe prin ritualul solemn al “crăiţelor” după reguli fixe. Începe dansul “crăiţelor” cu strigături, cântece din fluer, cimpoi, clarinet sau vioară. I se aduc plante de baie, flori de romaniţă, pelin, tei şi usturoi.

Dansul se execută de trei “crăiţe”, 3 “crăiceri” şi un muzicant încercat, uneori aleşi înainte de femeie. Dansul este concentric în jurul bolnavei. Dansatorii sunt intercalaţi, o fată, un băiat; Crăicerii poartă săbii de metal, agitându-le deasupra bolnavei apoi asezându-le în cruciş peste ea. Cântecul de crai al cimpoieşului este seducător şi plin de duioşie. Cu el se începe înşelarea Rusaliilor, să iasă din sufletul femeii căzute în extaz.

Mutarea bolnavei se face in 3,5 sau 9 locuri pînă recapătă cunoştinţa. Uneori ritualul durează de la 1 – 3 ore,în funcţie de subiect, dansatori şi muzicant.

Tot timpul se strigă la ea : “ Scoală Mărie, scoală ! Hai scoală-te nu te teme !”Pentru bolnavă “marele crăicer” scuipă usturoi, aruncă pelin şi romaniţă. Ise introduce cu sila usturoiul în gură şi făcându-se strigăturile:

“ Hep aşa, iar aşa

Înc-odată iar aşa

Şi din gură hei !

Aşa bala hei !

Urmează corul fetelor care cântă melodii pentru întoarcerea din cealaltă lume:              “ Bate vântul peste faţă,

Mi-a dus un miros

Miros de flori de fân,

Ai la mândra mea din sân” etc.

“Crăiţele” şi “crăicerii” se zice că sunt înzestraţi cu puteri

supranaturale. În timpul desfăşurării cultului, ei joacă nişte funcţii magice de fertilitate, fecunditate, profilaxie şi prevestire. La Căluşari lipseşte conversaţia cu morţii şi transul exclusiv al femeilor.

Dacă ritualul este fără greşeală şi vioi, bolnava reintră în cunoştintă pe baza ritmului începând să  mişte picioarele ca şi la “căluş”.

Este ridicată în picioare şi dusă lângă “Cîrşia Dâlbocii”să bea din apa cristalină a părâului ce izvoreşte dintr-o peşteră misterioasă, cu profunzimi pe sub cazanele Dunării.

Crăiţă

“Primul crăicer” ia apa în teaca sabiei din părâu, o varsă în pumnii celui de al doilea crăicer şi acesta îi dă să bea de trei ori. Abea acum se deşteaptă, fără să-şi amintească ceva.

I se dă miere, iar la brâu i se pune usturoi, pelin, flori de romaniţă.

După structură, dansul este mai mult magie , decât virtuozitate, cum pretindeau romanii.

Săriturile sunt ritmice în măsura de 2/4, cu bătăi în pământ însoţite de chiuitori ca la căluşari, conferindu-i-se valenţă artistică, şi autenticitate.

Traiectoria dansului este curbă, “ în cerc ca şi horele denumite de români : “sârbe”, cu direcţia spre dreapta.

Rolul determinant îl are strigătul cimpoiului şi aria “Rusaliilor”, căci instrumentele vorbesc cu Dumnezeu, în timp ce între dansatori şi femeia cu sufletul furat de Rusalii, se produce o corelaţie psihică, o tensiune interioară care se transmite bolnavei din afară, într-un ritual de o desăvârşită beţie, în care ritmul se conjură cu magia.

Vatra cultului este în sudul cataractelor Dunării, pe valea Pecului, în ţinutul Zvizol-Homole, în zona vechilor Guduscani şi căutători de aur în Pec.

Deşi în Serbia de N-E mai sunt cca 250 de localităţi în care trăiesc români ( valahi), obiceiul s-a restrâns dispărând treptat ,

menţinându-se în forma arhaică doar la : Duboka Văluia, Neresmiţa, Turea, Rakova Bara, Kauna, şi Bîrniţa lângă Golumbaţ etc.

Înainte de primul război mondial obiceiul era semnalat la Kostolaţ ( Viminacium ), Bor, Maidan Pek, Valea Coane, Brestovăţ, Dobra, lângă „Lepeni Vir”, o vatră neolitică, având 5 rânduri de case suprapuse, vechi de peste 6.000 de ani.

„Obiceiul Căluşului”

Tot  atunci se mai semnala cultul  “ Crăiţelor” la gura Timocului în satele din Bulgaria de N-V la: Vîrf, Bălei, Gumătarţ , Stanotârn, Florentin şi în forma şi mai degenerată la Deleina, Rabova, Zlocuţea, Toromasta.

Din straturile vechi ale cultului au rămas în judeţul Vidin la români doar dansul  “crăiţelor”, aşa cum există azi şi în stânga Dunării în Oltenia – Muntenia, “Crăiţele “ persistă doar ca o amintire la cei mai bătrâni .

În schimb în Bulgaria  de N şi de N-V de la Vidin spre răsărit  pe valea Dunării atât la bulgari cât şi în cele câteva sate au supravieţuit căluşarii cu denumirea românească aşa cum ne informează savantul bulgar (1) Arnadof : “Kalusar” şi dansul foarte răspândit “Floricica”(2)

Originea cultului este de la zeiţa frigiană “Mama tuturor zeilor”, protectoarea vegetaţiei Cybella(3) după unii, iar după alţii, îşi are originea în Dionisos (greci) şi Bachus (romani) cult răspândit în intreaga lume veche. La acest cult participă toată lumea, mai ales femeile, care cinsteau prin cântece şi dansau adesea cu caracter orgiastic.

Un dans cu rol de vindecare de origine tracă “Kolovrismos” îl aminteşte Xenofon. Rădăcinile substratului străvechi al acestui cult pagân trebuiesc ancorate în perioade primitive de evoluţie istorico-socială a traco-dacilor din preistorie.

 

 

Milan Maisner crede că zeul Dacilor Zamolxe, apoi Deceneu, au avut un rol determinant, în popularizarea filozofiei nemuririii sufletului începând din Hemus-Argintaria la Dunăre şi în Carpaţi.

Căluşul românesc

Dacii credeau în îndepărtarea duhurilor cu suliţi, săgeţi şi spadă, de aceea în cult apare sabia . M. Maisner opinează că actualul obicei al “crăiţelor” trebuie deosebit de celelalte obiceiuri legate de Crăiţe şi Rusalii din alte regiuni, acest cult sau ritual, zice el, “datează din cele mai vechi timpuri, când străbunii acestor regiuni , Geţii sau Dacii, de neam trac, au respectat zeitaţile lor prin orgiasm şi misticism sălbatic.”

Geografia comparată a acestui cult poate cuprinde întreaga zonă a Dunării, Balcano-Carpatica fostul spaţiu traco-getic. Într-un fel sărbătorile de Rusalii se întâlnesc la italieni, sârbi, ruşi, greci, în Macedonia etc., dar cu totul deosebite de “Crăiţele” din Valea Pecului –Duboka – Valeria.

Astfel, la “Crăiţele” sârbesti nu există acelaşi ritual  şi aceeaşi funcţionalitate.  Obiceiul se reduce la dansuri şi cântece din casă în casă pentru dăruire în cele trei zile de Rusalii. Obiceiul pare a fi pierdut din autenticitate şi dimensiuni, apărând complect distinct de “crăiţele”românesti (valahe).

 

–––––––––––––––––––––––––––

 

 

1. Prof. dr. Armandof – Die bulgarichen Festbrauche. Bulgariche Bibliotek Bud. IV, P.59-64

2. Aurel Candrea. Folclor medical roman. Buc. 1944 p. 163

3. Milan Maisner , Tragovi iz Kulta velike magije bogova, God. N. Cupica, vol.XXXIV,

p. 236. Vezi si James Frazer- The Golden Bough, Beograd 1937, p. 120

 

–––––––––––

 

In Jugoslavia, obiceiul de Rusalii se numeşte “ Kraljica” sau “Lielie”. Vuk St. Karagic descrie “crăiţele “ sârbeşti ca fiind formate din 10 sau 15 fete frumos împodobite, care merg din casă în casă cântând şi dansând(1). Obiceiul “crăiţelor” sârbeşti sunt semnalate de la Cer, Medjenik, la  Timoc până în Slovenia la sârbii catolici(2) şi obiceiul “vilanke” şi “vilari”, la ţiganii valahi din ţinutul Temnic şi Belic(3).

La populaţia din districtul Gevgelia satele Huma, Petrova, Miozenica, Smokvica şi Mirovca, apoi regiunea Strumiţa, există obiceiul Rusaliilor de iarnă de la Crăciun la Buna Vestire, cu dansurile renumite “Teskoto” şi “Lesniţi” executată pentru obţinerea de  daruri din casă-n casă, din sat în sat. Virtuozitatea dansurilor şi lecuirea copiilor de “tusă măgărească”, este proprie obiceiului de “căluşari” şi de “crăiţe”.

În Bulgaria, pe valea Dunării, “Kalusarii” şi “Floricica”pot avea analogie cu “crăiţele” dar nu o identitate. O identitate au cu căluşarii din România.

Mikloschich, bazat pe un document din sec. al XI-lea atestă că în Rusia ar fi existat obiceiul de Rusalii, care aveau loc de la Crăciun la Buna Vestire.

La italieni “Carneaniola”, un dans revoluţionar cu semnificaţii magice de însănătoşire şi fecunditate, şi “Kalusarii” pot avea oarecare analogie cu crăiţele şi căluşarii.

În România (valea Dunării) cultul crăiţelor a suferit mutaţii, a degenerat. Din obicei, a ajuns un dans. Cele trei crăiţe depuneau juramântul odată cu cei 9 sau 11 căluşari, iar în ritualul vindecării bolnavului “luat din căluş”, “crăiţele” stăteau la cap şi la picioare.

Obiceiul cu vindecarea se mai întâlneşte sporadic în Blahniţa, judeţul Mehedinţi şi în satele de la gura Timocului.

 

 

 

1. St. Koragic – Zivot I obicaji naroda sokopoja Wien, 1897 (Rusalje Kraljice,Lijle) si in Sveznanja – Opsti enticlopediski lekticon, Beograd 1937

2. Dr. Milorad Dragic, Pesme I igre “Kralica u Dobri. Razvitak Zajecar, 1970 nr.4-5, p. 71

3. Tomic P. “vilorice” I “vilari”  – Zbornik rodova Etnografskog Instituta Sopoke Akademije nauka , Beograd 1950

Concluzii

Un studiu aprofundat demonstrează că este vorba de un cult păgân, păstrat în forma sa arhaică până azi la românii din Serbia de N-E pe valea Pecului ca origine metafizică de la zeii daci, Zamolxe şi poate Deceneu.

Este un cult străvechi, cu straturi de origine traco-getă pe ambele ţărmuri ale Dunării. Deşi nu se confundă cu obiceiul de Rusalii de la celelalte popoare balcanice, nu este exclusă o analogie  şi poate un fond comun în zonele balcano-carpato-danubiane.

Cultul păgân al “crăiţelor” nu este, cum greşit s-a susţinut, o manifestare degenerată de epilepsie, ci un ritual magic, o epidemie psihică ancestrală – metafizică în cele trei zile de Rusalii , o reminescenţă autentică pastrată de autohtoni de la înaintaşii traco-daci.

Dacă se va filma şi studia prin reconstituire de specialişti, care cunosc bine limba română şi obiceiul “căluşului”, “crăiţele” pot reîntregi un patrimoniu cultural comun din tezaurul popoarelor balcanice, de o valoare inestimabilă.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

……………………………………………………………………….

 

 

DOI BOLOVANI

(povestire)

 

Vă spun din firimiturile ce mi-au mai rămas în cap căzute pe capul nostru, deşi grele, spun vorbele pe la colţuri cam în şoaptă să nu audă Dumnezeu, că cică s-ar apropia sfârşitul lumii, că cică lumea ar fi luat-o razna: minte, fură, înşală, înjură, iar alţi oameni prin nu ştiu ce sate, cică şi-ar înşela muierile şi nu le-ar da toţi bani să-şi cumpere basma galbenă.

Tata cu fratele meu Ilie se gândeau să împrejmuiască toată curtea cu un gard înalt cât un om pe cal, ba să-şi pietruiască şi  bătătura. Nimeni în sat nu avea leauri ca ale noastre şi nici curte de piatră. Eram cineva! Fratele meu, Ilie cioplise un cap de cal pe

care-l aşezase în arcul boltei de la poarta de intrare. Toată lumea îşi frângea gâtul să vadă calul. Era ceva ce n-aveau alţii.

Eu eram cu vărul meu Pătruţă, poreclit „Ploscă”, iar pe mine mă poreclea „Mâţu”. La noi nimeni nu era chemat, strigat pe numele din cărţi, ci pe poreclă; eu am avut prima poreclă Mâţu, apoi Mucea Căcâcea din cauza mucilor, pe urmă „Cârlanu”, nume pe care mi

l-au dat copii de la liceul Traian din Tr. Severin la fotbal şi care mi-a rămas toată viaţa; nu eram strigat pe nume, eram „Cârlanu” în stânga „Cârlanu” în dreapta, peste tot „Cârlan” şi „Cârlan”, încât, mai târziu, când am încăput pe mâinile comuniştilor, porecla mea de „Cârlan” rămasă pe scrisori era bănuită că ascunde un nume conspirativ de spion. Prostia asta chiar că nu mi-a trecut prin minte, dar aşa a fost, parcă ştiu că de vreo 3 ori m-au chemat de prin lagăre să lămuresc misterul ce se ascunde în jurul poreclei de „Cârlan”.

Eu cu Ploscă ne-am gândit că dacă tata şi frate-meu fac un gard şi cap de cal şi noi ar trebui să facem ceva, că dacă ne ia Dumnezeu să rămână după noi ceva, mai ales capul de cal să-l vadă toţi cei care trec, să se mire ce a fost în stare să facă Ilie a lui Sandu şi frate-su, Mâţu. Aşa îmi intrase mie în cap ideea ca eu să pot desena un cap de cal pe o blană de plop, trebuie să vând ceva scump şi să cumpăr măcăr un boţ de creion. Însă, după planurile mele şi ale lui Ploscă, un creion se cumpăra cu o vacă dacă nu chiar cu două, dacă era galben şi avea în cap şi gumă.

Tatăl meu, Petru Călin

Vărul meu Pătruţă era îngrijorat că poate o să murim fără să desenăm capul de cal pe care să-l vadă Dumnezeu ce am făcut noi pe pământ cât am trăit, că măcar am lăsat un cap de cal desenat pe o blană de plop. Părerile astea nouă ni se păreau că e o minune dacă izbutim să cumpărăm boţul de plivaz şi să desenăm capul calului. Ne făceam planuri că mai degrabă să-l înşelăm cumva pe Tata Florea, dugăiaşul, să ne dea jumătate de plivaz ca să facem ceva şi noi în viaţă să rămână şi după noi un lucru bine făcut.

Spun asta pentru că în anii aceia se abătuse asupra satului o boală de copii care secera satul. Murea frate după frate. Unul se îngropa luni şi altul murea marţi, în aceeaşi casă; aşa că lumea era speriată şi nu se găsea măcar un doctor în judeţul acela să vină şi să ne scape de la moarte. Eu mă sfătuiesc cu Ploscă să grăbim că nu se ştie dacă nu murim în anul acela şi să nu ne prindă Dumnezeu fără capul de cal. De aceea, prima încercare să punem mâna pe un boţ de creion a fost să luăm fiecare câte două blăni de plop şi să le ducem la dugaie să cumpărăm ori un creion, ori jumătate de creion. Când ne-a văzut Tata Florea cu scândurile a spus că nu ne dă nici un plivaz pe cele 4 scânduri. Dezamăgiţi ne-am întors şi ne-am pus în gând să furăm nişte ouă.

Am găsit soluţii să furăm din ouăle lui nenea Găluţă a lui Sârbu, care era vecin. Când satul era gol de lume, primăvara, Ploscă făcea pe hoţul, iar eu pe ajutorul de hoţ, zis „păzitorul”. A urcat pe gard, a intrat în coteţ din care a furat 21 de ouă, le-a aşezat în sân şi a încercat să iasă din coteţ, dar n-a putut fiindcă ouăle erau multe iar fereastra îngustă, aşa că a trebuit să le spargă pe toate ca să poată ieşi din coteţ. După ce a ieşit, au dat năvală 2 câini pe el, că era să-l sfâşâie! Noroc că s-au scurs gălbenuşele de ou pe picioare şi câinii s-au apucat de lins, aşa că până la urmă a scăpat. Dar nu ne-a fost uşor să scăpăm de ruşine pentru că la noi era un păcat să furi ori să minţi, ori să n-asculţi părinţii.

Aşa petreceam zilele, săptămânile şi nici un cap de cal pe blană. Până la urmă ne-a năzărit un alt gând, şi am luat vaca lui vărul Ploscă şi ne-am dus la dugaie s-o vindem pentru un creion. Când ne-a văzut Tata Florea a început să urle şi să ne blesteme, cum de îndrăznim să venim cu vaca în dugaia lui ca să ne dea un boţ de plivaz. S-a purtat aşa urât încât noi am rămas convinşi că vaca n-ajunge să plătească boţul de creion. Ne-am întors acasă cu vaca, plângând, făcând socoteala că un boţ de creion trebuie să fie o avere şi noi nu putem să luăm să mişcăm din loc casa ori otocănaua de fân ca să le vindem pentru un plivaz. Deci trebuia să găsim altceva în loc ca să nu ne prindă moartea fără botul de cal pe blana de plop.

Căzusem în grijă mare. Murise fratele meu Pascu, mai mic cu doi ani, s-a astupat în gât şi dus a fost. Aşa era cât pe aici să mă îngroape şi pe mine, însă ca din întâmplare, a trecut pe acolo un om mai învăţat cu carul de la plug şi m-a luat acasă să-mi dea în gât. A răsucit un glodean de porumb în gâtul meu, după care am băut o lingură sau două de gaz şi scăpat am fost de la moarte! Atunci ştiu că au murit zeci de copii, mai mulţi decât cei ce se duceau la şcoală.

Dacă Dumnezeu mi-a dat zile, iar am coborât jos la „dădăuş” unde ne dam iarna cu săniile, ne-am urcat fiecare pe câte un bolovan şi am început să plângem, fiecare după priceperea lui. Lumea trecea, ne privea, se mira şi nu lua în seamă grijile noastre, însă noi nu ne lăsam, plângeam cocoţaţi pe câte un bolovan aşezat în capul dealului, lângă poarta lui moş Stan, a lui Pufu.

Mai la urmă, venea de la holdă de pe la Râpa Albă, Nenea Barac, care era unul dintre cei trei măscărici ai satului: Barac, Prâşneală şi Bacea. Nea Barac avea obiceiul să te întrebe în glumă: „-Bă, tu ştii cine e tată-tu? –Ştiu, dar e dus pe dealul mare la plug. –Nu e adevărat, să ştii că eu sunt tatăl tău!” apoi ne-a întrebat de ce plângem cu atâta foc, ce ne-a murit cineva, am pierdut ceva scump? „- Nu ne-a murit dar, uite, ne chinuim de luni întregi să cumpărăm un boţ de plivaz să desenăm şi noi un cap de cal pe blană de plop, că se zice prin sat că atunci Dumnezeu are grijă de noi, acolo, să fim împreună şi să ne jucăm împreună. – Cum mă?! De aia plângeţi voi? Ştiţi voi că staţi pe un bolovan burduşit de aur, dacă-l spargeţi? Rostogoliţi bolovanii până în faţa dugăii lui moş Florea şi vindeţi bolovanii pe plivaz şi spuneţi că sunt plini de aur şi o să se procopsească, dacă vă dă plivazul.”

Ne-am chinuit cam o săptămână ca să urnim din loc cei doi bolovani, şi din când în când ne ajuta câte cineva să-i împingem, şi aşa aşezarăm bolovanii în faţa dugăii. Apoi am intrat în prăvălie şi i-am spus lui Tata Florea că am adus doi bolovani burduşiţi cu aur, numai să ne dea un boţ de plivaz să facem capetele de cai pe blană. Tata Florea a ieşit, a privit bolovanii şi apoi a tras vreo două înjurături şi ne-a zis că dacă mai venim să-i cerem plivaz pe doi bolovani, necuratu’ ne ia! „ -Aşa că s-o ştergeţi şi să vă duceţi să culegeţi bolbotin pentru oarele din bătătură şi să vă luaţi bolovanii îndărăt.”

La un asemenea prăpăd niciodată nu ne-am aşteptat, însă aşa este scris omului: „că de ce i-e frică, nu scapă”.

Am plecat plângând armarnic, cu capetele plecate mai ales că, în burţile bolovanilor zăcea atâta aur pitulat de cine ştie ce hoţ încă din vremea cu lupii ăi albi.

Acum, ca nişte copii fără noroc, fără capul de cal şi cu atâtea bogăţii ascunse în bolovani, noi rămâneam tot atât de mici, tot atât de săraci şi proşti. Să pierzi o avere în cei doi bolovani este un lucru mare şi niciodată nu se poate uita.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

30.11.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

 

ROMÂNII DIN SERBIA ( Refugiaţii)

Dr. Atanasie Popovici

 

Sub cuvântul „refugiaţi” se înţeleg în ţară numai Românii veniţi în cursul războiului din Ardeal şi Bucovina, pe când nimeni nu se gândeşte că mai există şi Români refugiaţi din Serbia. Această eroare în opinia publică este produsă prin unele notiţe de ziare care compătimeau miile de refugiaţi sârbi din satele de pe ţărmul drept al Dunării, îndemnând populaţia noastră să ajute pe aceşti nenorociţi ai soartei.

Este cunoscut, însă, că teritoriul dintre Dunăre, Morava şi Timoc este locuit de o populaţie românească. Locuitorii din acest ţinut, cari s-au refugiat în grabă din cauza înaintării repezi a germano-bulgarilor, sunt în majoritate Români. Aceşti Români şi-au manifestat sentimentele lor româneşti mai întâi la începutul războiului balcanic.. În speranţa sigură a eliberării lor culturale, ei şi-au ridicat glasul, cerând ajutor de la ţara-mamă. Ei nădăjduiau că, luându-le România apărarea, vor fi împărtăşiţi şi ei de o picătură de drept la viaţa naţională, deoarece şi ei  au contribuit simţitor la realizarea principiilor în baza cărora s-a pornit războiul balcanic.

Războiul contra Turcilor pentru liberarea naţionalităţilor a fost deviza aliaţilor balcanici la 1912. Românii din Serbia au pornit şi ei cu o însufleţire lăudabilă, căci ştiau foarte bine cât de greu e jugul turcesc.

Poeziile şi poveştile popoarelor româneşti din Serbia le aminteau toată mizeria care vine de la Turci. Şi când, în drumul victorios al armatei sârbe, Românii din Serbia au ajuns în Macedonia, au auzit acolo graiul românesc, au simţit o mândrie şi o mulţumire fără de margini. La întrebarea lor: „Ce, mă, şi aici sunt Români?”- ei au primit drept răspuns că în Macedonia trăesc sute de mii de fraţi de-ai lor, robi la Turci! Astfel, putem înţelege uşor eroismul dovedit de Românii din Serbia la Adrianopol. În adevăr, regimentul XIII, compus în majoritate din Românii din Craina , a fost cel care a luat Adrianopolul, intrând între cei dintâi în oraş.

Sute de ani Românii au luptat contra Turcilor, dar niciodată n-au suferit o decepţie mai mare decât atunci, când, cu toată încrederea lor fermă în civilizaţie şi în ţara mamă, glasul lor a rămas strigăt în pustiu.

Războiul european i-a găsit pe Românii din Serbia în aceeaşi stare culturală şi politică ca şi războiul balcanic, însă, într-o stare sufletească deprimată. Încă de la începutul războiului ei au avut nenorocirea să se vadă faţă în faţă cu „duşmanul”, care era fratele lor din Banat, cu care acum doi ani trăia în speranţă să se unească pentru veci. Cuvintele:

„Mă, nu trageţi, că suntem Români” ale Românilor din Banat, cari trecând în 1914, de la Orşova, în frunte cu un ofiţer ungur, pe ţărmul sârbesc, văzându-se în faţa soldaţilor români din Serbia, în loc să tragă şi unii şi alţii, sunt o dovadă de conştiinţă.

Soldaţi români in primul razboi mondial

 

O tragedie cum nu se poate alta mai dureroasă ! Ce groază se va fi produs în sufletul bieţilor Români din Serbia văzându-l pe fratele său „victorios”, stând de pază, ca Austriecii şi Germanii să-i prădeze, în toată liniştea, vitele, păserile, bucatele, etc. şi să le expedieze în Germania, iar Bulgarii să jefuiască casele, să adune ţesături şi tot ce era de valoare şi să le trimită încărcate pe care, în Bulgaria. Înseşi bisericile le-au fost jefuite de aceşti barbari. Argintul, aurul, odăjdiile sfinte au fost încărcate în vagoane şi trimise la Sofia, în vreme ce soldaţii români din Ungaria se uitau cu durere la toate aceste nenorociri ale fraţilor lor.

Românii iredentişti găsindu-se în toate ţările beligerante, au fost trimişi ca avantgardă, pentru a înlesni străinilor lor victoria şi prădarea chiar ş a lucrurilor cele mai sfinte, iar Românilor aceste fapte le-au înegrit cu totul sufletul.

Da-va Dumnezeu ca aceşti jefuitori ai casei Domnului şi ai lucrurilor cele mai sfinte ale omului să fie pedepsiţi, aşa cum merită, iar Românul care luptă pentru cauza străină să-şi câştige drepturile naţionalo- culturale şi politice răscumpărate cu prea mult sânge.

Dintre aceşti nenorociţi din Serbia unii au luat lumea în cap, refugiindu-se la fraţii lor din România. Ce durere pentru ei văzând că aici, în loc să fie primiţi cu dragoste, ei sunt socotiţi drept Sârbi !

Nenorocit popor românesc, care nu-ţi cunoşti fraţii nici în ceasul celei mai grozave încercări !

Veni-va oare ceasul izbăvirei şi pentru tine, după atâtea suferinţe cari ne par fără sfârşit?

Refugiaţii români din Serbia şi noi

Refugiaţii din Serbia au fost îmbrăţişaţi de populaţia noastră cu multă bunăvoinţă. La început a fost greu de a îndeplini datoria de ospitalitate frăţească în mod mai larg, din cauza numărului prea mare al refugiaţilor şi din cauza surprinderii generale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât refugiaţii nu vroiau să se îndepărteze de Dunăre, de unde puteau să privească casele sau munţii şi cu câmpiile lor, aşteptând ca în curând să se reîntoarcă.

 

Regele Ferdinand decorează soldaţii români

 

Mai târziu, după ce s-au convins că invazia germano-tătară nu este trecătoare, unii s-au decis, cu inima frântă, să se împrăştie pe moşiile învecinate şi să-şi agonisească traiul cât e cu putinţă, iar alţii s-au înapoiat acasă, unde, după cum se confirmă, mor de foame, casele şi averea lor fiind prădate de inamici.

Cea mai mare parte din aceşti refugiaţi sunt Români, căci toate satele dintre Timoc şi Dunăre sunt româneşti. Locuitorii lor s-au refugiat la noi în ţară cu întreaga lor familie. Pe când adulţii îşi pot găsi aici o ocupaţie, copii pierd vremea fără nici un rost. Este datoria Românilor de aici să primească copiii acestor nevolnici în şcolile statului, dându-le aceeaşi educaţie ca şi copiilor lor. Acuma e timpul ca să se îndrepte păcatele înaintaşilor noştri, de a nu se fi interesat câtuş de puţin de soarta fraţilor din Serbia, îndrumând pe copiii acestora, pe care fatalitatea i-a alungat pe tertitoriul românesc, spre o cultură românească naţională.

În toată Italia de sus, copiii sârbi urmează şcoli pe aceleaşi bănci cu copiii italieni. Atât cât face Italia pentru Sârbi, e datoare să facă şi România pentru copiii români din Serbia.

 

Alexandru I al Iugoslaviei

 

Problema Românilor din Serbia şi intenţiile Bulgarilor.

După ce au răpus pe Sârbi, Bulgarii şi Nemţii sunt preocupaţi de fixarea unor legi de anexare. Conform înţelegerii stabilite, Bulgaria urmează să anexeze Macedonia întreagă şi Serbia de est, de la Morava până la Timoc, pentru ca să fie în direct contact cu Austria. În acest scop, Germanii au început deja clădirea liniei ferate Orşova- Negotin.

Biruitorii consideră ocuparea Serbiei ca fapt definitiv, neadmiţând ca despre acest teritoriu să se mai discute la masa verde. Germanii au săvârşit în acest război multe fapte contra obiceiurilor şi legilor internaţionale şi se pare că şi acestei chestiuni vor să-i dea o ultimă înfăţişare prin anexare.

Cât priveşte anexarea acestui teritoriu chestia se prezintă astfel.

Teritoriul dintre Morava, Dunăre şi Timoc, locuit de sute de mii de Români, nu poate fi anexat de Bulgari, fără să jignească România, care nu poate renunţa la conaţionalii ei. Guvernul bulgar, având astfel de intenţii , dovedeşte că duce un război de cucerire şi prădare, şi nu, cum de clară unii din politicienii bulgari, alipirea la regat numai a teritoriilor unde trăesc conaţionalii lor.

Pentru România deja împărţirea Macedoniei a fost o lovitură, deoarece în loc de autonomie, care trebuie să cuprindă pe toţi Aromânii

(700.000), aceştia au fost împărţiţi în trei părţi şi au fost în acest timp scurt periclitaţi în dezvoltarea lor culturală şi naţională, mai ales din partea Grecilor şi a Sârbilor. Este trist, dar adevărat, că tocmai cei care aveau datoria şi interesul de a menaja pe Aromâni, le-au suprimat drepturile recunoscute prin tratatul de la Bucureşti. Având nevoie şi în actualul război de ajutorul României, Sârbii au încercat, prin reviste franceze, să convingă lumea că în Serbia (Valea Timocului) nu există Români deloc.

Programul statelor balcanice şi al României este întregirea neamului. Având în vedere acest scop înalt, toate aceste state trebuie să fie sincere în relaţiile lor politice. Lăcomia a vătămat numai interesele bulgăreşti, tot aşa ea poate să fie vătămătoare năzuinţelor sârbeşti; iar României poate să-i fie vătămător sentimentul ei prea compătimitor, rezerva şi modestia imprudentă.

Ne pare rău că Sârbii suferă un dezastru, care rar se repetă în istoria unui popor; ne doare inima , când ne gândim că şi poporul român suferă soarta lor, fie ea meritată sau nemeritată.

Idealul nostru naţional trebuie să ne strălucească întotdeauna, şi în orice împrejurare. Datoria noastră firească ca Români este să tindem ca toţi să fim uniţi şi sufleteşte şi trupeşte.

 

Atanasie Popovici Furnică

Tribuna, Bucureşti, 17 Ianuarie 1916

Note critice

Dr. Atanasie Popovici e născut la Geanova, in Timocul sârbesc, tatăl lui era preot în acest sat şi se numea popa Furnică.

Termină Seminarul Teologic de la Belgrad, apoi urmează Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen din Germania.

Aici întâlneşte alţi studenţi români din ţară sau din Banat şi Transilvania

(Ardeal). Intră în organizaţiile culturale ale Românilor şi Aromânilor. Cel mai apreciat coleg al său a fost profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, care l-a ajutat cu bani şi cu sufletul să promoveze o mişcare pentru identificarea şi cunoaşterea Românilor din Dacia Aureliană. În momentul acesta se înfiripează pentru prima dată ideea naţională românească, care în Serbia, stat totalitar aproape în toate timpurile, unde era un pericol să vorbeşti despre România şi despre Români, nu a existat până atunci.

În Germania cunoaşte pe una din ficele profesorului său de pedagogie experimentală şi se căsătoreşte cu ea.

În preajma unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România, se mută la Chişinău şi lucrează cu Românii de acolo. Participă la proclamarea Unirii , apoi se mută la Arad, împreună cu Onisifor Ghibu şi este la curent cu evenimentele din Timoc, Serbia de răsărit şi scrie „Memoriul Românilor din Serbia”. Trebuie observat de cititorul neavizat că trecea printr-o vreme a trezirii neamului la o viaţa independentă şi suverană. Nu l-a interesat că presa românească scrie despre el, ci îl interesa să scrie despre Românii din Timoc, Serbia.

Cu privire la participarea lui la Conferinţa de pace de la Paris 1919, mi-a spus că au fost două perioade: prima, în care s-a pus problema anexării regiunii Timoc la România; până aci era în atenţia politicienilor români, care-l asigurau de sprijin; iar după un anumit timp, când Sârbii s-au făcut cunoscuţi, a urmat a doua perioadă , a pasivităţii, când a încetat atenţia Bucureştiului, pentru că  intenţia reginei Maria era să-şi mărite fiica Mărioara cu prinţul Alexandru I Karageorgevici. Sprijinul politic pe care l-a mai avut a venit din partea delegaţiei italiene şi japoneze. Conferinţa de pace de la Paris s-a terminat în coadă de peşte în ceea ce priveşte problema Românilor din Timoc.

După primul război mondial îl întâlnim la Timişoara, director al Şcolii Normale, unde a început să aducă primii copii din ţinuturile sale de naştere, ca să-i înveţe meseria de învăţător. Locuia pe str. Ofcei nr. 9.

Începând cu luna septembrie 1934 se semnează Convenţia culturală dintre România şi Iugoslavia, prin diplomatul Iacovachi, iar din partea Sârbilor  T.Georgevici, prin care se recunoaşte introducerea oficială a limbii române în şcolile din Banatul sârbesc. Erau apoximativ 40 de şcoli primare şi un liceu, ca secţie română a liceului sârbesc din Vârşeţ. Atanasie Popovici devenea consilierul tehnic pentru şcolile româneşti din Banatul sârbesc. A început să înflorească învăţământul în limba română; sediul liceului şi internatului erau în clădirea băncii „ Luceafărul” din centrul Vârşeţului, azi naţionalizată de Sârbi.

Eu l-am cunoscut prin anul 1937, când era inspector general peste şcolile sârbeşti şi româneşti din Banatul sârbesc. Deşi aprecia eforturile mele şi dorinţa de înflorire a şcolilor româneşti din Banat, a manifestat oarecare prudenţă ca diplomat, întrucât ambasadorul Victor Cădere era împotriva Românilor timoceni, pentru că îi era frică ca aceştia să nu ceară drepturi de la Sârbi.

În primăvara anului 1938, când mă aflam la Liceul românesc din Vârşeţ, la internat, am organizat împreună cu corpul didactic şi pedagogic o serbare în grădina publică, când s-au pus şi bazele Organizaţiei culturale „Astra bănăţeană” sub preşedinţia părintelui Fiştea Adam, originar din comuna Jadani, judeţul Timiş. Înainte de a merge în parcul public la marea adunare, a avut loc  mică serbare, la care eu urma să rostesc o cuvântare despre trecutul Banatului. Directorul meu, Constantin Zamfirescu, de fel din Ploieşti, un om excepţional şi mare patriot român, a venit şi m-a atenţionat să nu vin la întâlnirea ce se organiza cu elevii, pentru că nu mă agreează ambasadorul şi ar putea da ordin să mă destituie.

Mai târziu, după 1941, ne-am revăzut, fiindcă Liceul român, ca şi Liceul sârbesc, au funcţionat fără nici un fel de restricţie din partea armatei germane de ocupaţie. Pe atunci, Banatul sârbesc se afla sub ocupaţie germană şi era singura provincie din fosta Iugoslavie care se bucura de o anumită autonomie( nu puteai intra doar cu paşaport); regiunea era administrată de funcţionari de origine germană şi se urmărea ca să se nască după război o provincie nouă, numită Donauland,din care să facă parte toate celelalte minorităţi, deşi germanii aveau în această provincie o populaţie de peste 300 de mii de locuitori ; intrarea de la Belgrad de pe podul de peste Dunăre era singura cale de legătură cu restul Banatului.

La etajul I al Ambasadei Române, dr. A. Popovici avea un birou şi o cameră cu un pat. Când era plecat în România sau la şcolile româneşti din Banatul de Vest, îmi dăduse voie , începând cu anul 1942, ca într-o cameră să fac un depozit de cărţi, pe care eu le distribuiam în Timoc, trimiţând pachete prin poştă, ajutat fiind de un funcţionar român, angajat la Poşta centrală din Belgrad. Trebuie arătat că sub ocupaţia germană singura ţintă a Sârbilor era să ferească regiunea Timocului de influenţa românească, care era foarte mare. Atât de mare, încât ştirile de la postul de radio Belgrad se dădeau în limba sârbă şi în limba română. Cât priveşte purtarea funcţionarilor sârbi şi germani de la frontieră, ca şi din trenul care lega Belgradul de Bucureşti, era foarte corectă şi convenabilă pentru circulaţia cărţii româneşti.

În timpul perioadei de ocupaţie germană, exista la Turnu-Severin „Comitetul Timocean”, în frunte cu preotul Gheorghe Suveiche, unde eu eram secretar cu probleme culturale şi mai avea o dactilografă pe care o vedeam rar, deşi lucram în birouri vecine, numită Corlăţean.

Pentru că dr. A. Popovici fusese primul lider care ceruse anexarea regiunii Timocului, dintre Morava , Dunăre şi munţii Artani, la România , fără învoirea părintelui Suveiche, am făcut tatonări ca să-l atrag în mişcare, pentru a fi şi el în fruntea Comitetului. El a refuzat, motivând că este ocupat cu şcolile din Banatul sârbesc, expimându-şi părerea că-l pot suplini. Ca să mă asigure de tot sprijinul său pentru Guvern şi Mareşalul Antonescu, mi-a dat o împuternicire în care a scris doar o frază, prin care confirma existenţa mea în „Comitetul Timocean” şi recomanda încrederea Guvernului şi Mareşalului. În felul acesta eu ţineam legătura cu el şi cu părintele Suveiche, care nu ştia de relaţiile noastre particulare.

 

Părintele Gheorghe Suveiche

 

Mai târziu, după ce s-a terminat al doilea război mondial , s-a mutat la Timişoara şi l-am întâlnit la casa lui din str. Ofcea nr.9. Îmi amintesc că dr. A. Popovici şi-a ales un fel de moştenitor al averii în persoana unui învăţător, Crişan.

Între anii 1953-1957, am apelat la mărturia lui, în procesul meu penal la Tribunalul Militar Timişoara, unde eram incriminat ca „spion titoist”, proces la care el nu avenit , nici la Timişoara, nici la Cluj, unde am fost rejudecat la „revizuire”. Când am revenit la Timişoara, ca om liber, am dat de mormântul lui din cimitirul din Calea Buziaşului. Murise în anul 1956.

În perioada în care a fost inpectorul general al şcolilor româneşti din Serbia, având şi funcţia de consilier tehnic, a ridicat şcoala românească din Banatul de vest la cele mai înalte idealuri. După plecarea lui din fruntea acestor şcoli , învăţământul românesc din aceste zone a înregistrat o decădere rar întâlnită în istorie. Chiar şi populaţia din Banatul sârbesc a scăzut mai mult de jumătate.Astăzi nu sunt în Banatul sârbesc nici 10 şcoli cu limba de predare română.

După aprecierile noastre, a fost cel mai strălucit corifeu al culturii şi şcolii româneşti. Atât Românii din Timoc, cât şi cei din Banatul de vest, pot pomeni numele lui dr. Atanasie Popovici cu faimă şi bucurie, în orice rugăciune

Pomenind cu recunoştinţă una dintre figurile cele mai luminate ale neamului românesc,  este evident că el a trăit în alte vremuri, mai puţin înşelătoare,  pentru că nu ştim ce ar fi zis dacă ar fi aflat că, astăzi,în satul lui, Geanova şi în Timoc „nu mai sunt” Români ,nici Vlahi, ci numai aşa-zişi „Sârbi”, care au făcut şi un Consiliu , mai recent, pentru ca banii Belgradului să cadă în mâini bune, sârbeşti.

S-a ajuns ca la adăpostul Uniunii Europene, care se face „că nu aude, nu vede”, să ni se conteste pe vatra noastră strămoşească, până şi etnogeneza; de fapt, Sârbii au o justificare legală, pentru că, în Parlamentul European, deputaţii noştri au votat pentru sintagma „vlah” şi nu „român”. Acesta era singurul vot de care aveau nevoie sârbii şi pe care l-a dat o româncă, Cazacu Cornelia, europarlamentar PDL.

Deci, rămânem „prieteni” pe vecie!

 

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

 

 

În ceasurile editării acestui material de recunoscătoare pomenire a marii personalităţi a lui Atanasie Popovici, aflăm cu regret că s-a stins din viaţă, zilele acestea, unul dintre liderii emancipării Românilor  din Timoc, un animator cultural şi politic, Borivoie Giambru, întemeiatorul primului partid al Românilor din Timoc, în 1992, împreună cu Dimitrie Crăciunovici-

„ Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia” (singurul partid care a păstrat în denumirea sa , până azi, cuvântul „Român”)

Membrii Astrei Române, împreună cu preşedintele ÎPS Mitropolit  al Banatului, dr. Nicolae Corneanu şi Secretarul general, dl. Cristea Sandu Timoc, sunt  alături de toţi cei dragi ai familiei sale, alături de Românii timoceni şi de toţi cei care l-au stimat şi l-au iubit, care l-au ajutat şi au colaborat în activităţile în care s-a jertfit, plătind, poate prea timpuriu, preţul plecării dintre noi.

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

29.10.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista în format electronic pe adresa:

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

MEMORIUL ROMÂNILOR DIN SERBIA

La Conferinţa de Pace de la Paris 1919

(Traducere din limba franceză de C. Constante)

Conferinţa pentru Pace , întrunindu-se la Paris, cu scopul de a aşeza în Europa o noua alcătuire, întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, Comitetul Naţional al Românilor din Serbia, al cărui preşedinte este subscrisul, m-a însărcinat să aduc membrilor conferinţei plângerile şi năzuinţele legitime ale acestei populaţii.

Întemeiat pe aceasta, am onoarea de a înfăţişa cele ce urmează:

Valea inferioară a Timocului şi a Moravei, din Nord-Estul Serbiei şi platoul care desparte aceste doua râuri, sunt locuite de o însemnată masă de populaţie românească. Ea ocupă teritoriul celor 4 judeţe: Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava. În această privinţă iată şi mărturia  care nu poate fi înlăturată, a unui profesor sârb, care a studiat problema Românilor din Serbia şi a publicat asupra lor o broşură, scrisă într-un spirit ştiinţific şi nepărtinitor:

„Pe o suprafaţă de 12.240 km p., adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), se întind cele 4 judeţe ale Serbiei de Nord-Est: Craina, Morava, Pojarevaţ şi Timoc. Din aceste 4 judeţe, doua: -Craina şi Pojarevaţ- sunt locuite de o populaţie în întregime românească, pe câtă vreme în celelalte două judeţe- Morava şi Timoc- locuiesc şi Sârbi, mai cu seamă în plăşile Zaglavaci şi Timoc (Judeţul Timoc)

Obârşia populaţiei române din Serbia este foarte bine cunoscută, ea fiind alcătuită din rămăşiţele coloniilor romane şi trace romanizate care se aflau în această ţară, atunci când Sârbii s-au revărsat în aceste locuri, care n-au putut fi slavizate  decât cu greu şi numai în parte. Populaţia românescă s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos. În sec. XIV-lea, urmele lor se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţarilor sârbi. Dar peste această primă alcătuire etnică, au venit să se adaoge elemente macedo-române de la Pind şi din Balcani. În cursul sec. XVII – XVIII şi XIX-lea, noi pături au venit să se suprapună peste primele aşezări  şi de astădată ele au venit din mica Valahie (Oltenia) şi din Banatul Timişoarei. Şi astăzi încă se deosebesc diferitele straturi ale acestei populaţii, după unele trăsături caracteristice –port şi moravuri- pe care

le-au păstrat şi care se găsesc în grupul de unde-şi trag obârşia.

Însemnătatea numerică a populaţiei româneşti din Serbia nu este deloc de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de 340.000 suflete, pornirea ei fiind aceea de a se întinde şi de a se înmulţi.

Chiar la 1859, geograful francez, G. Lejean, care a cunoscut această populaţie şi a studiat-o de aproape, a spus că Românii din Serbia sunt „oameni destoinici, muncitori şi mai prolifici decât Sârbii şi că numărul lor creşte mereu”.

Primele date statistice asupra Românilor din Serbia sunt de la 1846. Numărul Românilor, pe vremea aceea , atingea cifra de 97.215.

Zece ani mai târziu, geograful francez pomenit mai sus, dădea 104.343 Români care locuiau în Serbia.

În acelaşi timp , populaţia Serbiei nu depăşea numărul de 900.000 suflete: aşa dar Românii alcătuiau ceva mai mult decât a noua parte din totalul populaţiei statului sârb. Această proporţie s-a păstrat de atunci, dacă n-a fost chiar întrecută cu toate sforţările statisticelor oficiale sârbeşti de a o ascunde. Astfel, la 1890, după 30 de ani , aceste statistici nu dădeau decât un număr de 149.713 Români, iar la 1895, 159.510, pentru ca la 1900 să ne dea 122.429 , arătând astfel o însemnată descreştere, fără ca nimic să îndreptăţească această grabnică dare înapoi. Nici emigraţiuni, nici epidemii nu au fost care să ducă la o descreştere mai ales a populaţiei româneşti din aceste ţinuturi, pe când populaţia sârbească a urmat să crească,- după aceleaşi statistici- într-o proporţie cu totul exagerată şi arbitrară.

În adevăr, populaţia celor 4 judeţe sârbeşti, care la 1859 era de 282.398 suflete, la 1900, a juns să aibă însemnata cifră de 635.286 suflete.

Ţinând însă seama de faptul ştiut că Românii sunt mai prolifici decât Sârbii, este cu neputinţă ca la 1900 numărul Românilor să fi rămas aproape acelaşi ca la 1859, pe câtă vreme , în acelaşi răstimp, numărul Sârbilor să crească de 4 ori şi de la 159.785 suflete să ajungă la cifra de 513.386 suflete.

Dacă ţinem seama de caracterul foarte păstrător, bine cunoscut, mai cu seamă al populaţiei româneşti din Serbia , ca şi al întregului popor românesc, argumentul că populaţia românească s-ar fi „sârbizat”, nu poate fi folosit.

Dacă am socoti că numărul Românilor, de la 1859 şi până acum a crescut  tot atâta cât şi acela al Sârbilor, noi ar trebui să avem, astăzi faţă de cei 700.000 de locuitori , câţi locuiesc în cele 4 judeţe sârbeşti, ceva mai mult de 300.000 Români şi aproape 400.000 de Sârbi. Iar dacă la cifra Românilor din judeţele Pojarevaţ şi Craina (261.588) a căror populaţie este în mare majoritate românească (80%), adăugăm şi pe aceea a celorlalte două judeţe (81.871), unde populaţia românească este de cel puţin 20-30%, se ajunge chiar până la cifra de 340.000 Români.

Dar pe când statistica oficială se străduia să ascundă numărul adevărat al Românilor, ocârmuirea s-a ocupat şi ea să lucreze la „sârbizarea” lor. Limba românească a fost gonită din biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost arse. Întrebuinţarea limbei româneşti în şcoli, pentru copiii Români a fost oprită. Şi pe când în judeţele sârbeşti , numărul şcolilor primare era mai puţin decât îndestulător, şcolile primare sârbeşti din satele şi cătunele judeţelor româneşti erau înmulţite mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Ocârmuirea de asemenea şi-a dat osteneală de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia şi fraţii lor din România. Ea, în primul rând, nu îngăduia lucrătorilor agricoli români din Serbia să treacă în România, decât cu foarte mare greutate, ceea ce nu făcea pentru muncitorii sârbi; apoi, acei care cu toate aceste piedici isbuteau să treacă graniţa , nu aveau voie, cu nici un preţ să aducă cu ei, în Serbia, ziare, reviste şi cărţi româneşti.

Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoţilor de a da, la botez copiilor Români, noi născuţi, nume româneşti.

O listă cuprinzând nume sârbeşti este atârnată în fiecare biserică: acestea fiind singurele nume îngăduite. Autorităţile sârbeşti merg cu lipsa lor de îngăduinţă (toleranţă) până acolo în cât au înlocuit pe profesorul de obârşie românească, Nicolici de la liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinţii, cu prietenii şi cu cunoştinţele lui , româneşte. La 1909, un preot de obârşie românească, într-un sat curat românesc , a fost dat în judecată , acuzat de a fi propagat românismul prin grai şi prin împărţirea de almanahuri şi cărţi româneşti. Acest proces s-a judecat la Tribunalul de la Negotin.

Şi cu toate acestea , populaţia românească din Serbia n-a încetat de a se întinde, de a se înmulţi şi de a se înstări. Nu voiu da ca dovadă decât următoarele rânduri , scoase dintr-un articol publicat de ziarul „Pravda”, în numărul său 375, din 1909 : „Însoţit de câţiva prieteni, am pus la cale, zice autorul articolului, o excursie pe jos –dus şi întors- de la Belgrad la Negotin. La plecarea noastră am simţit o mare bucurie, ca omul care călătoreşte de plăcere în ţara sa. Dar pe drum am avut simţământul de a călători într-o ţară străină,: ne-am simţit străini.”

„De la Petrovaţ, prin trecătoarea Gorniac şi de acolo până Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de Români.”

„Limba lor în aceste judeţe este aşa de răspândită, încât cu greu te poţi sluji de limba sârbă. Dovadă , negustorii cari vin în legătură cu aceşti sălbateci sunt nevoiţi să înveţe limba lor.”

„Este grozav lucru să te gândeşti că un negustor, un preot, un învăţător, sau chiar primarul , trebuie să vorbească cu concetăţenii lui limba românească. Dar este şi mai grozav să auzi una ca asta”.

„ Ca să-şi facă cineva o idee până la ce punct Româno-Sârbii au împins lucrurile, este de ajuns să vă arăt ordinele sau regulamentele administrative din multe plăşi care trebuie să fie tipărite şi afişate în româneşte(De p:la Bârza-Palanca, la Techia,etc).”

Atanasie Popovici

Împotriva acestei politici de înăbuşire şi „sârbizare, Românii din Serbia n-au putut să opună decât o împotrivire îndârjită şi mută. N-au dat înapoi din nici un punct de vedere. Dacă n-au mers cu împotrivirea până la rascoală este  că , întotdeauna, au fost îndemnaţi să nu o facă de către fraţii lor din regat, ori de câte ori s-au dus la Bucureşti pentru a le cere sprijinul lor prietenesc, pe lângă conducătorii de la Belgrad. În două rânduri, la 1904 şi 1906, Românii din judeţul Pojarevaţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu un memoriu semnat de toţi fruntaşii Românilor din judeţ , prin care rugau guvernul român fierbinte să intervină pe lângă cel sârb spre ale îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică naţională. La 1913 , locuitorii din judeţul Craina au făcut la Bucureşti o cerere asemănătoare. Guvernul din Bucureşti însă, cu inimă uşoară , n-a ţinut seama de dorinţele întemeiate ale celor peste 300.000 Români din Serbia, numai pentru a păstra prietenia ei.

De altfel, intoleranţa sârbească despre care noi am dat numai câteva pilde, n-ar fi îngăduit nici o mişcare naţionalistă, religioasă, şcolară etc.

În Serbia sunt socotiţi ca trădători toţi aceia care scot la iveală pe Românii din Serbia. „Ei (Românii) trebuie să fie nebăgaţi în seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unei probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioasă.”(v. T.R. Georgevici, „Kroz nase Rumune”)(1906)

Un guvern care nu îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi bisericească supuşilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decât să înăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice împotrivire mai dârză, care ar putea să aibe un răsunet în străinătate.

Dar Românii din Serbia speră că de acum înainte obiceiurile trecutului vor înceta.

W. WILSON

Principiile wilsoniene care au fost primite de

toată lumea şi mai ales de către poporul sârb –

aceste principii în numele cărora Iugoslavii, toţi-

atâţia câţi sunt- cer să fie alipiţi la regatul sârb,-

trebuie să fie duse la împlinire şi în ceea ce ne

priveşte.

Nu Sârbii sunt aceia care ar putea să ne

oprească de a cere acest lucru. De aceea, noi ce-

rem de la Conferinţa de Pace, pe temeiul                                            principiilor wilsoniene                 principiilor wilsoniene,dreptul de a fi alipiţi la fraţii

noştri din regat. Acesta este pentru noi singurul

mijloc de a ne asigura libera noastră desvoltare ca

şi aceea a culturii noastre intelectuale, în limba

noastră naţională şi singura noastră chezăşie că nu se vor mai pune piedici libertăţii noastre şcolare, religioase şi politice. Noi vrem şi cerem să ni se dea ceea ce s-a dat şi altor ramuri ale poporului Iugoslav.

Noi locuim pe însăşi frontiera care desparte Serbia de România  şi teritoriul pe care îl ocupăm alcătuieşte un fel de eşind în mijlocul teritoriilor româneşti. Acest fapt îndreptăţeşte năzuinţele noastre şi dă o mare tărie dreptului nostru care se trage din principiul wilsonian.

Noi ne-am vărsat sângele fără precupeţire pentru Serbia în cele două rasboaie balcanice, de la 1914. Divizia românească din Timoc a fost citată printre cele mai brave, în lupta disperată împotriva inamicului comun. La rândul său , poporul sârb ne datorează libertatea şi neatârnarea, pe care le-am câştigat prin sforţările comune, la care au luat parte fraţii noştri care au murit şi cei care au supravieţuit: acei care au luptat în Serbia, în România ca şi în Austro-Ungaria. Ei prin grelele lor sacrificii, ne-au răscumpărat dreptul la libertate.

În acest răsboi a curs prea multă sânge şi prea multe milioane de oameni au murit luptând împotriva împilării, pentru ca odată pacea încheiată, să mai rămână, fără principii întemeiate, popoare sau părţi de popoare, subjugate, ca noi.

Dacă mai este dreptate la fel pentru toată lumea, noi, pe temeiul ei, cerem de la Conferinţa de Pace să ni se facă dreptate şi avem convingerea că cererea noastră nu poate fi înlăturată.

Dr. ATANASIE POPOVICI

Preşedintele Comitetului Naţional

al Românilor din Serbia

 

Tratatul de Pace de la Versaille, Paris 1919

Semnarea tratatului de pace la Versaille, 1919

 

Publicăm în continuare prima parte dintr-o culegere de texte publicate de dr. Atanasie Popovici de-a lungul timpului în diferite reviste, cuprinzând memorii şi cuvântări pentru drepturile Românilor din Timoc Serbia. Preşedintele dr. Atanasie Popovici şi-a făcut studiile teologice la Belgrad, Universitatea la Tilingen, în Germania, unde a făcut cunoştinţă cu Români din Arad şi alte părţi. Cel mai bun prieten al lui  fost Onisifor Ghibu, care în anii războiului a finanţat întreaga activitate purtată de dr. Popovici.

––––––––––––––––––––––––––––––––––

PRETENŢIUNILE ROMÂNILOR DIN SERBIA

 

 

Românii din Serbia refugiaţi în România, au desbătut problema lor în legătură cu starea internaţională creată în ultimele zile. De acord cu comitetul care are sarcina de a se ocupa mai de aproape de soarta lor în legătură cu organele competente, s-a hotărât adresarea unui memoriu , împreună cu Românii din Macedonia şi Bulgaria.

Dată fiind graniţa comună Românilor din Serbia cu România pe o întindere de aproape 100 de km, de la Gruia până la Orşova, tendinţa lor trebuie să fie mai pronunţată. În acest sens se exprimă şi moţiunea votată.

Fiindcă am fost, suntem şi vom fi stăpâni pe pământul nostru românesc din Serbia, vrem ca să ni se lărgească şi drepturile noastre, pentru ca să trăim în toate privinţele ca Români.

Toată averea care se află în judeţele româneşti să fie proclamată ca averea poporului român.

Toată puterea executivă să treacă în mâinile noastre. Numai fii de-ai Românilor să fie împuterniciţi de-ai poporului român şi ei să-şi aleagă funcţionarii dintre Români.

Prefecţii să fie Români care să îngrijească de popor, dându-i sfaturi bune şi împărţindu-i dreptate în limba românească.

Noi avem 224 de sate. Orice sat să aibă primar şi învăţători români. Învăţătura să se facă în limba românească. Orice sat să aibe biserică românească. Preoţii şi învăţătorii români să ramână la locul lor şi în scurt timp să înveţe româneşte  să citească şi să slujească. Pentru îndrumarea vieţii culturale naţionale sperăm că mama noastră România ne va da tot sprijinul.

Să ne adunăm prin sate , prin oraşe, să alegem un comitet naţional, care să se pună în legătură cu fraţii noştri din România , Ardeal, Bucovina şi Basarabia, pentru ca să ne unim cu ei în cuget şi în suflet, făcând şi noi dimpreună parte din România mare.

Nimic nu ne mai poate împiedica să intrăm în graniţele României întregului neam românesc.

Dr. Atanasie Popovici

(    „România nouă”, anul 11 Nr. 212 , 10 XI 1918)

Departe este satul meu

 

Departe este satul meu, în zarea necuprinsă

În dezmierdat de porumbei , cu aripa destinsă

Departe este fruntea lui , rănită de o cometă

Se odihneşte-n orizont, în liniştea discretă.

Visează drumul argintat pe prunduri de izvoară,

Cu soarele-n priviri de cerbi la margine de ţară.

Şi arborii tresar de dor, la cântul de lăută

Aproape este satul meu, de-nstrăinare mută.

Iar visu-i curge în câmpii şi moare în secară,

De când se-ngroapă grai valah în sufletul de seară.

Va să rămâie satul meu, departe peste vale,

Şi răul sfânt mă va jeli, cu sălciile sale.

Solstiţiu-n văi se mistuie de-o lină-ngemănare,

Mă-ndeamnă gândul uneori, să mă reîntorc prin ani;

Firavii fluturi gălbui, cirezi în alinare,

La vatra mea de amintiri, pe caii năzdrăvani.

Dar cingătoarea mea-i aici , departe de baladă

În cerul gândului pierdut, pe asfaltul de pe stradă;

Departe este satul meu şi-o ciumă îl devoră,

Că se-nţărănă doina lui şi nu mai are horă.

Cristea Sandu -Timoc, Timişoara

Casă din Timoc

Românii din vecinătatea imediată

În anul 1833, Serbia reapare ca stat autonom şi îsi stabileşte pe râul Timoc graniţa răsăriteană. Românii trec sub stăpânire sârbească, dar regiunea păstrează vechea denumire Marginea ( Kraina / Craina în lb. sârbă ). De acum înainte, slujba religioasă şi învăţământul în limba româna sunt interzise de noii veniţi. Preoţii români sunt alungaţi la nordul Dunării, în locul lor oficiind preoţi sârbi; numele româneşti – localităţi sau persoane – sunt sârbizate (aşezarea Geana devine Geanova, iar românul Sandu devine, dintr-un condei, “sârbul” Sandulovici).

Printr-o circulară din anul 1899, episcopul sârb al Timocului stabileşte chiar un tabel cu nume “curat sârbeşti” pentru a fi date românilor la botez…După primul război mondial, Atanasie Popovici-Furnica a solicitat Congresului de pace de la Paris, în numele românilor timoceni, alipirea la Regatul României a străvechii vetre româneşti. ” Fiind români, dorim să fim la un loc cu ceilalti fraţi ai noştri, cu românii care acum sunt un popor mare. Noi vrem să fim la un loc cu Banatul, cu Transilvania, cu Basarabia şi cu Bucovina. Noi nu suntem sârbi…” (1 noiembrie 1918).Timocul a rămas Serbiei şi politica sârbească de deznaţionalizare a continuat. Negustorii de ziare şi cărţi româneşti sunt sancţionaţi, statisticile oficiale sunt sistematic “corectate” pentru a evidenţia “absenţa” românilor. Acum apare segregarea elementului românesc în rumâni/români şi vlahi/vlaşi/valahi, aceştia din urmă consideraţi fie “sârbi românizaţi”, fie…populaţie cu origine necunoscută. Nu-i de mirare că în anul 1941 Societatea Culturală Timoc îi solicită mareşalului Ion Antonescu ” alipirea la trupul României iubite, pe care o vom cinsti prin muncă şi virtute ostăşească”.Actualii lideri timoceni depun eforturi remarcabile pentru a obţine dreptul la folosirea limbii române în scoală şi biserică, dreptul de a participa, în cadrul constituţional oferit de Serbia, la conducerea regiunilor în care locuiesc.

Deschiderea bisericii de la Mălainiţa ( lângă Negotin ) de către părintele Boian a făcut posibilă – pentru prima dată dupa 1833 – săvârşirea liturghiei în limba română. ( O a doua biserică a fost sfinţită în Isacova pe Valea Moravei şi o a treia este în construcţie în localitatea Busur.) O implicare mai mare a guvernului român, ca şi interesul Uniunii Europene pentru situaţia minorităţilor din Serbia ar putea aduce necesarele schimbări în statutul românilor timoceni.Ar fi la fel de firesc ca litera o în cuvântul rumân…Autorul fotografiilor, DUŞAN PÂRVULOVICI, locuieşte în Negotin, unde activează, în spiritul valorilor europene, pentru redefinirea identităţii româneşti în Timoc. Director al ” Federaţiei Românilor din Serbia “, coordonatorul ” Agentiei de ştiri TimocPress” ( http://www.timocpress.info ), dl. Pârvulovici conduce , de asemenea, Asociaţia CHRIS – Committees for Human Rights în Serbia. Un veritabil “purtător de cuvânt” al timocenilor, vocea sa se face auzită constant în dialogul cu România, autorităţile Serbiei şi organismele Uniunii Europene. “Românii din Timoc şi-au păstrat, cu îndârjire, uneori în condiţii ostile, identitatea şi limba maternă. S-au simţit totdeauna aproape de neam, privind Dunărea mai mult ca o punte, decât ca un hotar de netrecut. Îmi doresc ca această expoziţie să contribuie la cunoaşterea regiunii noastre, a oamenilor şi să încurajeze românii din ţară să ne cunoască problemele, bucuriile şi viaţa de zi cu zi “.

 

Publicat de Lucia Gheorghe – 13 iulie 2010

(Text preluat de pe blogul „ romanii-din-bulgaria.blogspot.com”)

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e         E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f          F, f – Florin, farmec, floare

G, g         G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h         H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p          P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r          R, r – Radu, râu, raţă

S, s          S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş          S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t          T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ          C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u          U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v          V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

08.10.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!