Viaţa românilor din Valea Timocului: „Sârbii se tem de un nou Kosovo”

Deşi legislaţia statelor africane nu acordă drepturi minorităţilor să se manifeste din punct de vedere cultural şi identitar, cei trei mii de români stabiliţi în Republica Sud-Africană se bucură de o parohie ortodoxă românească, o bibliotecă în limba română şi o asociaţie românească. Serbia, stat candidat la UE, îngrădeşte drepturile a 250 mii de români din Valea Timocului la o şcoală şi la o biserică.

Comunitatea românească din Valea Timocului a început o nouă luptă cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti. Din 2000 încoace, reprezentanţii românilor timoceni au încercat să introducă româna în şcoli, însă nu au reuşit, deoarece au existat mai multe forme de presiuni venite de la Belgrad. Aceiaşi reprezentanţi spun că în Serbia nu există o atmosferă democratică, în care un român să poată merge liber să înveţe limba maternă fără să se gândească că o să aibă din această cauză probleme la serviciu.

Jurj Zavişa, preşedintele Asociaţiei pentru Cultură a Românilor-Vlahilor din Serbia, susţine că în anul 2009 mai multe organizaţii româneşti din Valea Timocului au adunat semnături în 13 şcoli pentru a se ţine cursuri de română.

„În paşaport m-au înscris sârb. Dar eu sunt român”

„Am pregătit 20 de profesori care să ţină lecţii până în clasa a IV-a. Toată documentaţia a fost aprobată de Ministerul Educaţiei de la Belgrad. Ministrul ne-a trimis o scrisoare semnată, prin care ne-a anunţat că, din anul de învăţământ 2009-2010, avem dreptul să studiem în limba română cu elemente de cultură naţională. Când ne-am apropiat însă de începutul anului şcolar, ni s-a spus: «Domnilor, ne cerem scuze. Dosarul l-am pierdut. Dacă puteţi, depuneţi din nou».  E clar că a fost un joc al statului sârb, ca şi altele care au urmat”, comentează Zavişa Jurj acţiunile statului sârb.

Liubomir Aleksandrovici are 80 de ani. S-a născut în satul Malainiţa, la 20 km de comuna Negotin (Serbia Centrală). Bătrânul mi-a arătat mai multe fotografii făcute la scurt timp după ce s-a întors din armată. Fiecare poză are o istorie aparte. „Aici este o fotografie din armată, unde am învăţat să cânt la acordeon cântece româneşti”, ne spune el.

Bătrânul timocean îşi cunoaşte bine istoria şi mi-a explicat în câteva cuvinte de ce sârbii preferă să le spună românilor din Serbia Centrală «vlahi». „Eu sunt român. Nu vlah. Sârbii au teamă că, dacă ne-ar recunoaşte ca minoritate românească, am putea să ne unim cu România. De aceea preferă să ne spună şi să promoveze termenul de «vlah». În documentul de la armată au scris că sunt vlah-sârb. În paşaport sunt scris sârb. Dar eu sunt român”, declară cu fermitate Liubomir Aleksandrovici, care îşi întrerupe din când în când povestirea pentru a mai cânta câte un cântec popular.

În Valea Timocului: „Dacă eşti român, eşti clasa a doua”

De la Malainiţa în drum spre Negotin, părintele Boian îmi spune că, încet-încet, graiul românesc se pierde în Valea Timocului, iar asta pentru că sârbii duc o politică de asimilare.„Se creează o atmosferă negativă. Dacă vorbeşti româneşte, vrei biserică românească, vrei o şcoală românească, apar vorbe că te pui într-un război cu statul. Aici se promovează şi ideea că, «dacă eşti român, eşti clasa a doua»”, mai spune părintele Boian, care a fost condamnat la închisoare pentru că a ridicat o biserică românească la Malainiţa în loc de un garaj.

Duşan Pârvulovici, preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului cu oficiu la Negotin, susţine că Legea minorităţilor din Serbia este bună, dar că, practic, lucrurile stau altfel. Problemele cu care se confruntă minorităţile din Serbia se datorează şi ultimelor evenimente de aici, legate de războaie şi autonomii. „În această zonă se duc şi unele campanii media despre pericolul unui nou Kosovo în Valea Timocului. Avem aici şi o criză de identitate. Mulţi români timoceni pleacă la muncă în străinătate. Le este teamă că, dacă se declară români, rămân fără paşaport”, explică situaţia Duşan Pârvulovici.

„Muma a tăinuit pe româneşte, noi pe vlahă, iar copiii pe sârbeşte”

La Negotin, pe stradă am întâlnit mai mulţi vorbitori de română. „La recensământul din 2002 ne-am zis că suntem sârbi pentru că aici locuim. Eu tăinuiesc pe româneşte. La şcoală am învăţat sârbeşte. Muma noastră tăinuia pe româneşte. Noi tăinuim pe «vlaină/vlahă» şi copiii pe sârbeşte”, îmi răspunde în limba română Nicolya Iordanca, în vârstă de 73 de ani.

Jachiţa din localitatea Mocrani (la 9 km de Negotin) vindea fructe şi legume pe marginea drumului. Femeia de 61 de ani îmi vorbeşte în română, arătându-se nemulţumită că în sat nu au şcoală. „În sat nu avem şcoală sârbească. Cu atât mai mult românească. Copiii noştri învaţă în limba sârbă. Se duc dimineaţa la Negotin. La opt şi jumătate trebuie deja să fie la şcoală. La ora trei sunt acasă.”

 

cladovo

 

Valentina Milutinovici din Brestovăţ vindea pepeni verzi la piaţa din Negotin. Ea îmi spune că de la Negotin, Kladovo, Bor şi până la Novi Sad pe malul Dunării tot timpul s-a vorbit şi s-a cântat româneşte. Valentina îmi numeşte şi câţiva interpreţi de muzică populară din mai multe localităţi româneşti din Valea Timocului. „În Icubovăţ trebuie să o întâlniţi pe o fetiţă de 16 ani care cântă super la vioară. Cântă româneşte. E cunoscută în zonă”, îmi sugerează femeia.

La 16 ani celebră în Valea Timocului şi la Viena

Pe Violeta Marinovici, 16 ani, din Icubovăţ, am întâlnit-o la Festivalul tradiţional „Doina” 2012 din Grabovica. Violeta cântă la vioară de cinci ani. De mică şi-a exprimat pasiunea pentru muzica clasică, devenind cunoscută ca o talentată violonistă în Serbia Centrală. Între timp, s-a făcut auzită şi la Viena, unde studiază muzica clasică. „Cânt cântece din bătrâni, cum ar fi «M-a făcut muma frumoasă». Cânt şi muzică clasică. Fac Conservatorul la Viena, unde cânt muzică de Vivaldi şi Beethoven”.

Violeta participă la emisiuni TV şi pune mult suflet atunci când urcă pe scenă. Violonista provine dintr-o familie de români din Valea Timocului. „Când eram mică, tăinuiam cu părinţii pe româneşte. Am învăţat la şcoală sârbească. Pe româneşte vorbim doar acasă şi cu prietenii”, spune Violeta.

Nu poţi să conduci cultura sârbă dacă te-ai declarat român

Mihajla Vasiljevica este din Kladova. A fost director şi redactor-şef la revista românească „Vorba noastră”, actualmente deţine calitatea de purtător de cuvânt al Mişcării Democratice a Românilor din Serbia, concomitent cu alte funcţii publice în cadrul instituţiilor locale. Mihajla spune că, din 1.260 de membri, partidul a rămas cu mai puţini, pentru că mai mulţi au trecut la partidele de „vlahi”, care sunt finanţate de statul sârb. „Din păcate, mulţi membri au trecut la vlahi. Noi nu avem ajutor nici de la Serbia şi nici de la ţara-mamă. În ultimii trei ani n-a venit nici o delegaţie din România să vadă cum funcţionăm. Să vadă problemele românilor de aici şi să stabilească o eventuală colaborare. Nimi.”

De 10 ani, Mihajla Vasiljevica este coordonator de programe la Centrul Cultural al Sârbilor din Kladovo. Pentru că s-a declarat român, risca să rămână fără serviciu. „Eu sunt român nu doar cu trupul, sunt român şi cu sufletul. Am avut mai multe probleme acum câţiva ani. Directorul mi-a spus: «Nu poţi să conduci cultura sârbă dacă te-ai declarat român». Dar Serbia trebuie să ştie că, dacă vrea să adere la Uniunea Europeană, trebuie să acorde drepturi minorităţilor. Dreptul la şcoală românească, la biserică, la presă în limba maternă”, mai subliniază Vasiljevica.

Lucian Marina, o personalitate distinsă a vieţii cultural-ştiinţifice a românilor din Serbia, mi-a povestit la Novi Sad despre drepturile celor peste 30 mii de români din autonomia Voivodina. Comunitatea românească din Voivodina se bucură de mai multe drepturi faţă de cei 250 de mii de români din Valea Timocului. Are biserici româneşti, presă şi şcoli româneşti, asociaţii social-culturale româneşti, şi asta datorită evenimentelor istorice din ultimele sute de ani. „Românii din Voivodina au multe drepturi. Însă şi aici se propagă ideea de «vlahi» pentru a-i diviza pe români”, spune Marina.

IURIE SANDUTA

România Libera

 

 

“Sub călcaiul porcin”

(Articol preluat din ziarul Ziua, nr.862, Constanţa, 14 iunie 1932, pag.2)

 

vtim

 

La marginea ţării noastre, în Valea Timocului şi regiunile învecinate, românii ajunşi în stăpănire sârbească îndură cele mai cumplite persecuţiuni din partea unui administraţiuni de stat pus pe iugoslavizare. Barbariile sârbeşti nu cunosc limită: bâtaia cu cnutul este ceva normal. Închisorile gem de români. Preoţii sunt prigoniţi, şcolile româneşti puse în imposibilitatea de a funcţiona.

La Bucureşti, aceste sunt lucruri cunoscute! Pe vremuri, când un grup de rătăciţi greci a încercat o demonstraţie ostilă României în portul Pireu, geamurile nevinovaţilor negustori greci de la noi zburau în ţândări iar dacă guvernul atenian n-ar fi dat satisfacţie deplină notei diplomatice amănată de la Bucureşti, războiul şi represiunile inerente, erau gata.

Cu nobili pastori de la Belgrad ai noştri se poartă cu mănuşi, ţinând seamă de înrudiri dinastice, situaţii ce nu-şi pot avea rostul când e vorbă de tragica situaţie a unui jumătate de million de români. Considerente de acest gen nu pot motiva o atitudine păgubitoare demnităţii noastre naţionale, iar familia regală iugoslavă, oricât ar privi-o cu smerenie, nu ne va putea nicicând să ne determină să aplaudăm atitudinea sălbatică a sârbilor.

 

ds

 

Tratatele, aceste măiestriţe arme de strivire a celor posesori a mai puţin guri de tun, n-au  adus numai o ştirbire teritorială în folosul Jugoslaviei. Albania se află şi ea pedepsită de un teritoriu naţional, Kosova, regiune eminamente albaneză, pe care se află un million de albanezi, asupra cărora sârbii s-au repezit cu programul de serbizare prin orice mijloace.  Şi când spunem « orice mijloace », trebuie să se ţină  seamă că faptele se petrec în Balcani.

Relaţiile de presă în ce priveşte barbariile administraţiei ce caută să imprime albanezilor «cultura » iugoslavă, întrec marginile oricăror închipuiri.     Din câte ştim, naţionaliştii albanezi reacţionează deseori împotrivă prigoanei comandată de la Belgrad, se înalţă de pretutindeni şi este locul să menţionăm că şi la Constanţa a apărut un ziar naţionalist albanez «Kosova» sub direcţiunea unui puternic luptător de presă albaneză, domnul George Bubani care combate atitudinea sârbească. Pentru românii bătuţi cu cnutul, nu se găsesc cuvinte de apărare. Sânt fii neamului, jărtfiţi pe altarul bunelor raporturi diplomatice.

 

DESPRE ISTORIOGRAFIA ROMÂNILOR DIN SERBIA

Problema românilor sud-dunăreni, dar mai cu seamă a celor din Timocul sârbesc şi bulgăresc, a constituit, multă vreme, o necunoscută pentru Europa, dar şi pentru românii din Ţară. În exilul lor, revoluţionarii paşoptişti (Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, I.C. Brătianu, I.H. Rădulescu, Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri) au fost uimiţi şi entuziasmaţi în acelaşi timp că descoperiseră în zona timoceană confraţi de ai lor, care vorbeau un grai al limbii române. A fost o primă conştientizare a tragediei românilor din Balcani în Ţara Românească şi Moldova.

Epoca reformatoare a lui A. I. Cuza a cuprins şi pro-lematica acestor conaţionali, prin organizare unor forme de sprijin cultural şi umanitar, de trimiterea de misionari. „În condiţiile renaşterii naţionale şi a constituirii statului modern român, atenţia acordată romanităţii balcanice avea să se accentueze. Neîndoielnic că nu putea fi vorba de revendicări teritoriale, conştientizarea comunităţii de origine şi de spiritualitate a accentuat un interes şi a stat la temeiul unor legături, mai ales că era vorba şi de un spaţiu în care, în secolul naţionalităţilor, s-au alcătuit entităţi statale ale altor etnii, care puteau pune în primejdie existenţa pe mai departe a acestor populaţii de origine romanică”.

Românii timoceni, descendenţi balcanici ai romanităţii orientale, au alcătuit sub stăpânire otomană, o anumită formă de autonomie locală şi libertate religioasă, care cuprindea românii de pe ambele maluri ale Timocului. Din 1833, se produce, însă, drama lor, fiind despărţiţi de „Milcovul” lor. Românii din stânga Timocului au intrat în componenţa noului stat sârb, grupaţi administrativ în judeţele.

Craina, Timoc, Pozarevac şi Morava, iar bisericile româneşti au fost obligate să treacă în patrimoniul şi jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Oficierea slujbelor religioase se efectua, după această dată, numai în slavonă veche (ca şi în ţările româneşti). „Limba română a fost exclusă din toate bisericile din satele cu populaţie românească, preoţilor interzicându-le să facă vreo rugăciune în limba maternă a locuitorilor timoceni”.

Apartenenţa latinofonă a acestor locuitori se regăseşte în documentele oficiale otomane, este atestată de călătorii şi savanţii străini, dar din motive strict politice, prin eludarea conceptelor şi principiilor ştiinţifice, autorităţile sârbe îi denumeau vlahi, valahi sau vlaşi (de origine necunoscută sau sârbă), care vorbeau limba „valahă”, limbă inexistentă. Cu alte cuvinte, se urmărea separarea etnică a românilor din sudul şi nordul Dunării, deşi savantul român  N. Iorga, în urma unor pertinente cercetări arheologice, a demonstrat că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”.

Cu metodologia unui autentic istoric (cum l-a definit de altfel, N. Iorga), M. Eminescu consideră că soarta acestora trebuie să stea în atenţia guvernanţilor, căci „ nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor”, a acestui „ fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la Congres [Congresul de la Berlin din 1878, n.n.] nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit, câştigat prin propria vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului”.

Făcând remarca că „de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, a fost absorbit în cea mai mare parte de către popoarele conlocuitoare”, Eminescu concluzionează, pe baza afirma-ţiilor unor călători străini, astfel: „departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia”.

Instituind un program pentru cunoaşterea şi sprijinirea românilor din jurul României, M. Eminescu pune punctul pe „i”: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albanezi, turci şi macedo-români, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire”.

După războiul oriental (1876-1878), urmărind îndeaproape evenimentele din Balcani şi în special cele din Serbia, Eminescu face cunoscut cititorilor ziarului său şi, implicit, oficialităţilor de la Bucureşti, că în Serbia a şasea parte a locuitorilor (adică 127.547) sunt români, dar, din păcate, „lor nu li e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e permisă liturghia în româneşte”. În armata sârbă care lupta contra otomanilor sunt mulţi români, care şi-au făcut cu cinste datoria faţă de patria lor adoptivă, dar „cari par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe socoteala sârbilor, mi se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre”.

Plecând de la adevărul incontestabil că nu există formaţiune statală din Europa sud-estică care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră”, Eminescu stăruie asupra românilor din Morava, care „trăind în munţii Morave,  şi-au pierdut limba; păstrează însă vechile obiceiuri, precum şi portul”, au cântece populare „pline de jale”, astfel încât textul şi muzica acestor locuitori prezintă suficiente analogii cu cântecele românilor din sudul Dunării.

Există un interes ştiinţific bine motivat de a studia istoria românilor din Serbia în contextul istoriei Serbiei, căci de aceasta „ne leagă nu numai atâtea amintiri ale statelor şi atâtea obiceiuri ale popoarelor, dar şi atâtea din baza etnică, din sângele traco-iliric şi din ce a aşternut peste originile comune Roma, care e sub atâtea raporturi la ei, ca şi la noi”. Acest adevăr l-a spus N. Iorga, cel mai mare istoric al românilor, întemeietorul balcanisticii ca ştiinţă, cofondator, alături de C. Mille, a Ligii Balcanice (în 1913) şi a Institutului de Studii Sud-Est Europene, alături de Murgoci şi Vasile Pârvan (tot în 1913). Iorga a scris, în privinţa raporturilor româno-sârbe, cărţi fundamentale: Bizanţ după Bizanţ (1935), Români şi slavi. Români şi unguri (1922), Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu (1915), Politica austriacă faţă de Serbia (1915), Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor (1908).

Punându-se, legal, bazele unor instituţii academice de cercetare a fenomenului românesc din Balcani (deci şi din Serbia), specialişti de notorietate îmbogăţesc istoriografia românilor   din  Serbia  cu  lucrări  fundamentale: Românii  din Bulgaria şi Serbia de George Vâlsan, Românii cuţovlahi de Constantin Noe, Vlahii şi morlacii. Studiu de istoria românismului balcanic şi Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu de Silviu Dragomir, Românii din Banatul iugoslav de V. Diamandi-Amniceanu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre de G. Murnu, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică  de Ion D. Caragioni, Românitatea balcanică de Theodor Copidon, Chestiunea timoceană de N.A. Constantinescu, Românii din Serbia de George Vâlsan, Românii din Vidin şi Timoc de Emanoil Bucuţa, Românii din Timoc, culegere de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Galopenţia, Relaţii bisericeşti româno-sârbe în secolul al XVII-lea şi XVIII-lea de Silviu Anuichi, Romanitatea orientală în evul mediu de Stelian Brezeanu, Românii timoceni, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Românii şi Balcanici în epoca modernă de Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din nord-estul Serbiei de Radu Păiuşan şi Ionel Cionchin. La acestea se adaugă importante şi necesare volume de documente: Românii din afara României de N. Chipurici, (cu o prefaţă de Florian Copcea), Biblioteca I.G. Bibicescu în documente de Cristian Aniţa, Românii de la sud de Dunăre de Şt. Brezeanu şi Gh. Zbuchea, Mărturii româneşti peste hotare de Virgil Cândea, Românii din afara graniţelor de Corneliu Mihail Lungu, Vlahii sunt românii de Cristea Sandu Timoc, Românii timoceni. Destin istoric şi documente, vol. 1-3, de Gh. Zbuchea şi Cezar Dobre, Românii din Serbia de Diana Nedelcea Cotescu .

În acest context, lucrarea Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei de Florian Copcea este binevenită şi de o actualitate stringentă. Pertinent cunoscător al fenomenului românesc în Serbia, autor al mai multor lucrări privitoare la acest subiect, gazetarul şi scriitorul Florian Copcea dovedeşte, prin această carte, că este personalitatea îndreptăţită să aducă noi contribuţii la descifrarea istoriei din dreapta Dunării. El cunoaşte fenomenul din interior, prin nenumăratele sale deplasări de documentare în Serbia, prin sprijinirea multor entităţi culturale româneşti, prin organizarea de manifestări cultural-ştiinţifice transfrontaliere. Florian Copcea aşează o piatră fundamentală la clădirea metaforică a unui pod peste bătrânul fluviu, pod de frăţietate benefică între românii sud-dunăreni şi Ţară pe de o parte, între România şi Serbia, două state vecine şi prietene, care n-au purtat niciodată vreun război între ele.

 

tm

 

O problemă delicată, abordată şi soluţionată de autor, priveşte etronimul vlah (germ. walach, gr. blacos, slavonă – vlas şi valah, maghiară – olah). Este termenul utilizat de călătorii şi cercetătorii străini pentru românii sud-dunăreni numai în perioada evului mediu, atunci când, în nordul Dunării, exista o formaţiune statală numită VALAHIA. Ulterior, aşa cum subliniază în lucrarea de faţă, Florian Copăcea, în documentele interne apare Ţara Românească în locul Valahiei, iar locuitorii sunt numiţi români. Nici măcar în această perioadă nu exista „limba valahă”, oficial existând limba slavonă, limba română vorbindu-se în marea masă a populaţiei. Aşa cum se menţionează în Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei, cărţile bisericeşti erau scrise în limba slavonă, dar cărturarii români aşezau la începutul cărţii o predoslovie scrisă cu caractere chirilice şi citită de preoţi în biserici spre a fi înţeleasă de întregul popor. Aşadar, conform concluziei lui Florian Copcea, denumirile de Valahia şi vlahi au fost întrebuinţate doar într-o anume perioadă istorică, aşa cum francezii, belgienii, de pildă, erau numiţi în aceeaşi perioadă medievală gali, valoni, ş.a.

Suntem întru totul de acord cu Florian Copcea, lingviştii români şi străini au stabilit că limba română are patru dialecte: daco-român, macedo-român (sau aromân), megleno-român şi istro-român, ultimele trei dialecte vorbindu-se în Balcani.

Dialectul daco-român are, la rândul său, mai multe graiuri: moldovenesc, muntenesc, bănăţean, oltenesc, maramureşean, etc., vorbite atât pe teritoriul actual al României, dar şi în comunităţile româneşti. În Timocul sârbesc este un amestec dintre graiurile bănăţean şi oltenesc, în funcţie de originea timocenilor: ţărani (cei veniţi din ţară mai cu seamă din Oltenia) şi ungureni (cei veniţi din Banat), ambele ramuri suprapunându-se cu elemente autohtone ale romanităţii balcanice.

Academia Română a organizat printre altele, o sesiune ştiinţifică, la 31 octombrie 1994, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale”, tocmai pentru a se reaminti adevărul ştiinţific: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi megleno-româna) şi daco-româna sunt asemănătoare, şi că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi)”.

Acest adevăr este dovedit recent şi de cei trei cercetători ştiinţifici: Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu în Atlasul lingvistic al regiunii Valea Timocului, apărut la Reşiţa în anul 2006.

Aromânul Vasile Barba, stabilit la Freiburg, inginer de profesie, care a impus la Strassbourg „limba aromână”, aromânii fiind consideraţi ca diferiţi de români, şi-a recunoscut, pe patul morţii, această greşeală.

Într-o vizită de documentare ştiinţifică în Timocul sârbesc, în septembrie 2005, acad. Eugen Simion, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, acad. Marius Sala, criticul şi istoricul literar Răzvan Voncu, a constatat realitatea lingvistică la faţa locului.

Românii timoceni, afirmă Eugen Simion, „au rezistat atâta timp procesului de slavizare, turcizare. Sunt creştini ortodocşi, vorbesc o limbă română veche, cu multe sârbisme (proces firesc), îşi păstrează tradiţiile (la nuntă, înmormântare, botez), cântecele (unele splendide)”.

Doleanţele acestora „mi s-au părut rezonabile. Sunt cetăţeni fideli ai statului sârb! Vor doar şcoli în limba maternă, biserici în care să slujească în limba română, acces la mijloacele de  comunicare”.

Întrebări fireştise impun: „de ce atâta înverşunare nu numai din partea autorităţilor sârbe sau bulgare, dar din păcate, şi din partea unor conaţionali de-ai noştri de a se considera vlahi şi nu români, vorbitori de limba vlahă”? Din neştiinţă sau reacredinţă? De ce unii se consideră în România, români, iar în Serbia – vlahi? De ce Episcopia Ortodoxă Română, condusă de P.S. Daniil Partoşanul, pendinte de Biserică Ortodoxă Română, nu este recunoscută şi de unii protopopi români din Banatul sârbesc (Voivodina)? De unde lipsa de solidaritate şi de unitate a românilor timoceni în jurul protopopului Boian Alexan-dovici? De ce românii timoceni nu se declară, în statisticile oficiale sârbeşti, români, ci vlahi/vlaşi? Nu se cunoaşte faptul că, juridic, structurile europene nu recunosc decât acele mino-rităţi care au, în prezent, un popor, o ţară-mamă? Există azi, undeva pe mapamond, o ţară cu numele „Valahia”, unde se vorbeşte „limba valahă”?

La toate aceste întrebări, aparent retorice, răspunde cartea lui Florian Copcea, „Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei”.

 

 

SĂRIŢI FĂ ,SĂRIŢI , PLOAIE CU PEŞTI

 

Mă aflam în vremea aceea în vacanţa de vară la mama Veta a lui Ghiţă Barbu din satul Puţinei, nu departe de Severin , în prezent sat situat lângă renumitul Combinat de Apă Grea care după câte se ştie se foloseşte la bomba atomica.

Mama Veta , din neamul Cucilor de la Halânga era o femeie fascinantă , nu se gândea decât la unicul ei copil  care murise cu un an înainte în săptămâna patimilor în ziua de vineri pentru că împuşcase o barză.

Eu mă străduiam din răsputeri să o conving să nu se mai gândească la sinucidere că e păcat şi de ea dar şi de Victor deoarece el nu va putea ajunge în rai dacă ea îi pune atâtea piedici.

Mă înteresam din toate puterile, la slaba mea pregătire în  ştiinţele psihologice şi spiritism să o conving că dacă se sinucide baiatul ei nu mai ajunge în rai, şi pentru asta a trebuit să citesc cărţi de la Biblioteca Bibicescu din Severin şi altele numai să dau peste un text din care să rezulte ideea asta fixă a morţii.Până la urmă am reuşit să găsesc două argumente puternice care au convins-o că nu mai e cazul să se sinucidă întrucât Victor era un copil inocent care încă nu intrase într-ale lumii păcate şi ca să poată ajunge în rai sufletul lui să se linişteasca într-o pace veşnică în alte sfere. Eu i-am găsit textul în nişte traduceri franţuzeşti , motivându-i că pentru a trece cele şapte trepte sau cercuri siderale trebuia cei de pe pământ să se roage pentru el să nu facă păcate şi toate faptele lor să fie primite de Dumnezeu .

Însă  cel mai bun argument prin care i-am dovedit că sufletul omului niciodată nu piere după moarte, l-am găsit într-o carte de spiritism  în care era vorba despre o familie din Paris care într-o noapte îşi trimit fetiţa să cheme doctorul pentru a -i salva tatăl .Fetiţa aleargă prin întuneric transmite doctorului mesajul iar când se întoarce recunoaşte fosta ei casă  de unde murise cu şapte ani înainte. Intră în casă şi îi spune mamei că asta e casa ei . Buimăcită mama ei până la urmă înţelege misterul o primeşte în familie şi refuză să o dea adevăraţilor părinţi .De aci se naşte un proces şi chestiunea ajunge de notorietate publică. După aceste argumente mama Veta m-a rugat numai atât : să fiu copiul ei pentru că ea ştia de mine de la Victor din scrisori că sunt  copil venit de peste graniţă din Serbia că nu am mamă şi în acel an mi-a murit şi tatăl şi că neavând pat , obiecte de acoperit dormeam în pat numai  la copiii bolnavi de râie şi că te-ai şi îmbolnăvit de râie şi ai scăpat cu mare greutate. Cam acestea erau condiţiile ei pentru ca eu să rămân în familia lor şi să iau locul lui Victor. De fapt ea îmi şi zicea copilul meu şi mă simţeam flatat că auzeam astfel de cuvinte atât de înduioşătoare deşi ştiam că nu îmi este adevarata mama. Îmi  dădeam seama că a primit o lovitură prea adânc înfiptă în inimă şi că trebuie să găsească timp să uite şi să se odihnească, îmi faceam eu socoteala după căpăţâna mea necoaptă de atunci. O ascultam , făceam tot ce zicea . Mergeam cu calul la păscut, cu vaca , îngrijeam celelalte animale şi mă duceam chiar la săpat de vie şi la cârnit în deal pe Curilla,  nu departe de fortul de la Cerneţi al lui Tudor Vladimirescu.

În vara aceea am îndemnat-o dacă poate să plece din sat puţin că are bani , mai întâi să se ducă să îl vadă pe Petrache Lupu , că şi regele Carol al II-lea a fost să îl vadă la Maglavid, nu departe de Craiova şi ăsta pentru că ciobanul ăsta este un fenomen creştin care a atras întreaga omenire către fântâna unde a stat de vorbă cu Dumnezeu.Pelerinajul la Maglavid ajunsese că la sfântu mormant prin anii aceea 1935 -1936, încat câmpul de la Maglavid era ocupat de zeci de mii poate sute de mii de pelerini. M-a ascultat şi împreună cu tata Dumitru au plecat la băi la Govora 2 săptămâni.Pe mine m-a lăsat băiat de prăvălie iar şef peste prăvălie l-a pus pe un băiat mai mare- sergent în armata – om cu calităţi pe nume Meiţă.Obligaţia mea era să vând marfa de tot felul să încasez preţul să aşez banii în cutie şi să nu lipsească un leu. Pot să spun că m-am străduit să fiu corect şi să nu o înşel pe mama Veta pe cât a fost cu putiinţă. Nu am înşelat-o cu nimic nici nu i-am cerut vreun ban doar atât rău am făcut ca unui om mai sărac din sat i-am dat gratuit un pachet de tutun Plugarul-cel mai prost tutun cunoscut vreodat în vremea aceea , de cinci lei.I-am cerut iertare când a venit de la băi că am înşelat-o cu cei cinci lei dar nu m-a lăsat inima să îl refuz pe bietul tăran amărât care găsea în ţigări o oarecare alinare.Nu s-a supărat mama Veta pe mine, toate mergeau strună.Ba din potrivă parcă a fost un  făcut , aproapre în fiecare zi aveam teatru popular, ţigănesc în faţa prăvăliei.Nu ştiu cum se simţea mama Veta dar eu mă tavăleam de râs la văzul conflictului ce se născuse între Fâca, fata  lui  Ghiorghe Argint şi această ţigăncusă dolofană care semăna cu Amneris din Aida lui Giuseppe Verdi. În  fiecare zi asistai la un matineu pe cinste între fiică şi tata. Fiica era maritată cu Dovlete,  ţiganul şi avea jugul care servea la potcovit la deal de prăvălia lui mama Veta.

Călătorii care veneau de la Turnu Severin şi mergeau spre Baia de Aramă mănânce carele obişnuiau să potcovească caii si boii , obişnuiau să tragă cu ochiul în Ghiorghe Argint şi dupaă aceea în jugul lui Dovlete.

Cei mai mulţi opreau în faţa lui Argint cel bătrân care avea o saltea plină cu bani şi nu avea încredere în banca pentru că acolo în bănci sunt pe mâna hoţilor dar banii băgaţi în saltea sunt buni că dormi pe ei şi simţi că sunt ai tăi, aşa s-a şi întamplat că i-a avut până s-au schimbat şi Nea Ghioeghe ţiganul s-a ales cu o saltea de bani devalorizaţi pe care i-a aruncat prin curte golind salteaua cu banii mancaţi de soareci.Matineul din fiecare dimineată ne ungea inimile.De obicei cearta provenea din cauza călătorilor care dădeau buzna spre Ghiorghe Argint iar Fâca spunea ca ea a vazut  ea prima dată omul deci i se cuvenea ca ea sa potcoveasca animalele.însă cearta lor pentru primatul potcovitului  începea de dimineaţă şi se termina pe la prânz. Între fată şi tată nu conteneau gesturile murdare de insulte vare îl coborau pe om în vizuina regnului animal.

Insa merita sa va spun cum era pozitia terenului pe care era asezata pravalia lui mama Veta .As zice ca era pusa pe un loc bine gandit , un loc stategic care atragea pe fiecare calator sa intre in pravalie sa bea o bere sau  sau ia un liru de gaz un paharel de ,,licenta,, pentru salata cu castraveti ,cativa pesti sau cateva franzele .

Spre stânga într-un corn de pământ în direcţia satului Izvorul Răscoleşti şi Izvorul Bârzii se întindea un mic parc boieresc din care nu lipseau brazii şi alte plante mai puţin cunoscute .

Cam de la acest pripor începea şoseaua să devină mai greu de urcat deoarece panta era tocmai bună pentru derdeluş iarna când copii I ocupau cu sănile. Priporul începea cam de pe la fântână şi ţinea până la micul părculeţ, să fi fost cam 300 de metrii.Şi aici la mama Veta ca şi la mine la Timoc  veneau ploile pe neaşteptate . Auzeai un dudăit , un trăsnet spărgea cerul în bucăţi şi începea ploaia. Însă şi aici ploile rupeau pământul şi nu ţineau mult timp , poate în jumate de oră nici nu mai picura nimic şi cerul se însenina. Întâmplarea asta de acum cred că s-a petrecut cam în săptămâna patimilor., când fetele şi femeile tinere de la munte coborau la Severin desculţe parcurgând unele şi 70 de km , numai să le cumpere la copii nişte jucării, vopsea de ouă, puţin orez , ulei, şi zahar pentru turtă dulce şi alte prăjituri. Ca să ajungă la Severin tocmai din părţile Tismanei din Padeş , de la Izverna sau de la Mărăşeşti , Brebena ori alte sate cufundate în munţi , trebuiau să plece de cu seara ca să ajungă dimineaţa în piaţă la Severin. Călătoria aceasta se făcea pe picioarele goale deşi fiecare fată sau femeie avea ascunse încălţămintea de lac în desagi pe care le încălţau când ajungeau lângă Şcoala normală Domnul Tudor sau şi mai aproape în marginea cimitirului. De aci încolo îşi potriveau opregele , iile , părul şi basmalele deoarece femeile măritate ca şi peste Dunăre la românii din Timoc din Serbia şi Bulgaria, după ce se măritau purtau basmale galbene sau albe până la moarte, ascunzând părul să nu îi mai ademenească pe bărbaţi.

Cam pe la Chindia Mare , ar putea fi ora 3 după-amiază ,,ungurencele adică femeile de la munte se alinau pe şosea în şiruri lungi care începeau de la Severin şi poate ţineau fără să se întrerupă vreo 10 -20 de km. Pe măsură ce înaintau de la câmpie şi urcau dealurile, şirurile care păşeau pe cărările din stânga şoselei sau dreapta lăsau impresia că se întinde un val de oameni interminabil care înaintează desculţ spre satele risipite pe podişul munţilor Mehedinţi. Ele înaintau ca o lumină vie şi se risipeau prin sate întocmai ca un curcubeu trimis de Dumnezeu să binecuvinteze rodul pământului şi satele acestea minunate în care cresc oameni cu frică de Dumnezeu.

Cam în timpul asta se rupse undeva cerul , norii se prăbuşiră pe pământ cu furie, încât nu se mai vedea în faţă în ce direcţie trebuie să păşeşti. În clipa aceea  pelerinajul de la Severin spre Baia de Aramă se opri şi fiecare aştepta să treacă potopul . Însă eu păcătosul, care acum mă cam unflasem în pene când m-am văzut fiu de boier cu moşii şi cu atâţea bani, ce îmi dă în gând să fac cu lăzile de peşte ce intraseră în putrefacţie de câteva zile, fiind invadat de viermi. Aşa că mama Veta pierduse cam vreo 50 de lăzi de peşte.

Ce să face eu cu atâta peşte stricat? M-am apucat şi le-am aşezat în pungi pe care le-am dus sus în capul dealului şi le-am aşezat în mijlocul şuvoiului de apă care putea să te tăvălească cu o furie  uriaşă până la podul de pa râul Topolniţa. Am deşertat zeci de pungi pline cu peşte cam de o palmă jumătate în lungime în şuvoiuri năprasnice care se prăvăleau  pe fântână şi Topolniţa. Pe măsură ce ploaia nu înceta luam lada şi o goleam direct în stradă iar valul de apă care venea peste noi risipea peştele te miri pe unde încât aveai impresia că şoseaua a dispărut şi în loc de şosea s-a născut un râu plin cu peşte.Pelerinele fermecătoare care se opriseră din mersul lor spre zările munţilor observară peştele prin apă şi dădură buzna să adune peştele .Unele strigară cât le ţineau rărunchii :

,, Săriţi fă, săriţi!Nu vedeţi că ploaie cu peşti? ‘’ Vestea aceasta se auzi ca un fulger de sus ,de unde aruncam peştele ,până la podul Topolniţa unde femeile puteau să se tăvălească prin apă şi să adune peştele.

După ce norii se pierdeau în înaltul cerului şi dispăreau de-a binelea, cerul se însenina iar şuvoiul cu peşti dispărea în valurile râului Topolniţa.

Dacă priveai în zare, coloana de mironosiţe care păşeau încet ,desculţe ,ca să nu trezească firul ierbii şi florile ce se înălţau pe lângă şosea lăsau impresia unor fiinţe imaginare care veneau să se pricopsească la oraş , iar acum se rostogoleau în şuvoi spre înălţimile munţilor, în zările acelea în care pe la 1821 Tudor Vladimirescu îşi aduna pandurii cu flintele , cu cremene , ca să meargă la Bucureşti să golească ţara de hoţi şi de fanarioţi.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusă, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

 

ALFABETUL                              

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă  –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y  –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge  –  Gelu, ger, geam

Gi, gi  –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

07.02.2013                                   

Colegiu de redacţie: Florin Băran,Maria Sandu, Sergiu Dema,

ASTRA ROMÂNĂ, Bulevardul C.D. Loga Nr. 7 · Timişoara · 300021 · jud. Timiş,

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Un răspuns

  1. Felicitari pentru aceasta larga prezentare asupra istoriei, vietii si problemelor cu care se confrunta fratii nostri de pe Valea Timocului. Noi toti, dar in primul rand institutiile de cultura, precum Academia Romana, si Ministerul Educatiei, asociatii culturale si fundatii ar trebui sa ne implicam mult mai mult in sustinerea si apararea lor. Sunt demni de toata admiratia acesti „frati instrainati” ai nostri, care desi parasiti de toti au puterea de a se lupta cu vicisitudinele vietii (guveranarea sarbeasca care incearca de atatea secole sa le anuleze nationalitatea, nepasarea si neimplicarea statului roman etc.) pentru a-si pastra limba si traditiile romanesti. Personal sunt impresionata si sunt ani de cand ma gandesc la soarta acestor romani timoceni si ma alatur sufleteste dar si faptic (in masura in care ar fi posibil) celor care ii sustin prin orice forma in lupta de supravietuire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: