Războiul din 1877 – 1878

Războiul pentru Independenţa României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a devenit un actor important în Balcani.

În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Evoluţiile care au anticipat intrarea efectivă a ţării noastre în luptă au reprezentat nu numai un îndelungat şi asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei eventuale alianţe militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominaţia Înaltei Porţi, dar şi un real sprijin acordat emigraţiei revoluţionare bulgare şi sârbe care lupta pentru eliberarea propriilor popoare. Mai mult, din cauza atitudinii politice ameninţătoare a Imperiului Otoman, sprijinul României a trebuit acordat în cel mai mare secret. Între altele menţionăm că Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi “România” şi din cauza faptului că acesta permitea înarmarea şi organizarea cetelor de bulgari şi sârbi pe teritoriul său.

Acţiunea de susţinere a dezideratelor naţionale bulgare dura de mai multe decenii, cunoscute fiind acordarea de către cercurile conducătoare şi populaţia românească de azil emigranţilor bulgari, permisiunea de a forma organizaţii precum Comitetul Central Revoluţionar Bulgar de la Bucureşti, oferirea de modele de dezvoltare culturală, amplificarea dezideratelor bulgăreşti prin presa românească pentru a fi cunoscute de către întreaga Europă, etc. În final, România a luat poziţie deschisă faţă de situaţia din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene faţă de starea în care se afla poporul bulgar: „Ororile, al căror teatru au fost şi sunt încă provinciile bulgare ale Turciei, nu mai înseamnă astăzi o taină pentru nimeni. Ziarele cele mai bine informate dau amănunte cumplite asupra masacrelor din Bulgaria, garantând autenticitatea acestor informaţii. Este o situaţie plină de primejdii şi ar fi imposibil să ne facem cea mai mică iluzie în această privinţă; căci nu ştiu ce guvern ar putea să reziste multă vreme sentimentelor de revoltă a unei întregi populaţii care îşi vede fraţii şi coreligionarii masacraţi şi bunurile lor distruse. Şi astăzi, când mii de bulgari şi chiar români sunt ucişi, când în Bulgaria se comit la lumina zilei cele mai mari atrocităţi, Europa creştină nu găseşte în forţa sa, în regulile civilizaţiei, în legile umanităţii, alte mijloace să vină în ajutorul acestor nefericite populaţii decât o tăcere insultătoare?”.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei,iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către domnitor şi promulgarea în Monitorul Oficial. Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curţii de la Sankt-Petersburg, dar şi sârbi, muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

Un tratat de alianţă militară între Rusia şi România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operaţiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre şi imobilizarea unor forţe turceşti care nu au putut astfel interveni în sectorul unde ruşii forţau Dunărea, dar şi înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetăţii Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la TelişGorniDubnik şi SemeraţTrestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului. Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prinţul Gorceakov sau Izzet Fuad Paşa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: „România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acţiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui stat aliat şi nu a precupeţit nimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol.”

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.

Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.

Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite Române (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută „de jure”. Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform „dreptului cel vechi” şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.

Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Opoziţia categorică a delegaţiei ţariste, lesne de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înşelător al panslavismului, a dus la eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul definitiv la frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internaţională. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin forţarea unui „schimb” de teritorii, care nu i-au aparţinut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a demonstra aşa-zisa lipsa de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul „eminamente bulgăresc” dintre Dunăre şi Marea Neagră, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Dr. I. F. Gheorghiev

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: