Pasărea Zambilă

Cică odată de demult, de cînd cu lupii ai albi, ar fi trăit un împărat mare, într-o împărăţie mare, care-şi pusese-n gînd să ridice-n lume cea mai mare şi vestită biserică. A adunat de pe faţa pămîntului nouă mii de meşteri mari, calfe şi zidari, au făcut semnele crucii pe vatra mănăstirii şi i-au pus cu mîna lui pietrele din temelii. După aceea au pornit să lucreze meşteri şi calfele.

Ce ridicau ziua, noaptea se dărima. Îi dau înainte cu lucrarea dar în zadar, ce se zidea ziua noaptea se farîma, căzînd la pămînt. Căzu pe gînduri şi împăratul. Ce să fie? Cine-i dărîmă lui noaptea zidurile mănăstirii? Dete sfoară-n ţară, se bătură tobele, strigară birovii de pe culmile dealurilor, să audă lumea şi ţara că niscai duşmani neisprăviţi, dărîmă lucrarea împăratului. Ba mai spuse că dă un corn din împărăţie ăluia care va prinde pe răufăcători. Zis şi făcut! Multă lume căpătă curaj crezind că o să se procopsească cu vreo palmă de pămît din împărăţie stînd noaptea la pîndă, dar degeaba, toţi adormeau şi nu vedeau nimic. Dimineaţa doar găseau zidurile prăvălite la pămînt. Un om sărac îşi ia şi el inima-n dinţi, merge la-mpărat, grăindu-i:

— Prea înălţate împărate, lasă-mă să încerc şi eu să păzesc şi să aflu ce duhuri necurate fac aşa de mare pagubă şi necaz împărăţiei tale.

— Bine, omule, încearcă! Eşti slobod să încerci, numai că toate se încearcă fără rost. N-au izbutit ei viteji şi voinici tineri buni de vînă, dar uite, dumneata un slăbănog zdrenţuit.

— Să-ncerc, măria-ta, că buturuga mică răstoarnă carul mare.
— Încearcă, dar eu n-am nici o nădejde.
Omul cel sărac îşi luă arcul, încinsă sabia lui şi la cele patru comun de temelii puse muşuroaie de furnici. Apoi el s-aşeză între alte muşuroaie de furnici.

La miezul nopţii îl apucă un somn ca din senin. Îşi da seama că nu este de-a bună, că ceva este necurat la mijloc. Se chinui cît se chinui şi un miros frumos simţi si adormi. Se coborî din cer o zînă şi începu să dărîme zidurile. Furnicile se izidiră care încotro, aşa că multe se suiră pe omul acesta. Cum simţi muşcăturile de furnici se deşteptă din somn şi o luă pitiş-pitiş, pîna aproape de zînă.

Zîna era frumoasă, cu părul lung auriu, ca lumina soarelui. El s-apropie de ea şi o prinde de codiţe.

— Stai că te-am prins ! De la mine nu mai scapi!

— Lasă-mă, omule, că-ţi jur că de-aci încolo n-am să mai stric nimic împăratului.

— Nici moartă nu te las! Asta să ştii!

— Te rog, om sărac, ai inimă şi dă-mi viaţa, nu mă omorî, că-ţi spun care este taina tainelor, necazul necazurilor. Să-i spui împăratului că atunci cînd o să se slobozească biserica, zidurile au să se surupe pe omenire şi toţi vor muri cu împărat cu tot. Numai ca să scape cu bine, să caute Pasărea Zambilă s-o puie pe aia să cînte mai întîi în biserică şi după aceea să intre lumea la rugăciune. Omul cel sărac se-ncrede-n zînă şi-i dă drumul fără să-i facă ceva.

Dimineaţa îi povesteşte de-a rîndul împăratului cele întîmplate. Cînd auzi împăratul că i-a fost zîna la mînă şi i-a dat drumul a fost din puţin să nu-i ia capul, atît de turbat în mînie era. De aci încolo zidurile se suiau mîndre către cer şi nu se mai surpau. Mai era puţin pînă la slobozirea bisericii şi nu se da de Pasărea Zambilă. Împăratul avea trei fii mîndri, frumoşi şi curajoşi. Îi spuseră împăratului că ei se duc s-o aducă pe Pasărea Zambilă. Tată-su le dădu bani şi-n desagi de-ale gurii, încălecară armăsarii şi duşi au fost. Au mers ei, au mers pînă ce au ajuns într-o ţară mare pustie. S-au aşezat şele-n şele, au pus mîinile la ochi şi s-au învîrtit de trei ori şi în ce loc s-au oprit într-acolo drept au pornit fiecare voinic. Merse fiecare înainte. Acolo în ţara asta, toate erau împietrite, moarte, şi fără grai. Copacii, florile, oamenii, vitele, şerpii, urşii, leii, tigrii, păsările şi izvoarele toate erau oprite de o zînă rea pe loc şi făcute stei de piatră. Se mirară ei, dar fiecare se grăbea înainte să dea de Pasărea Zambilă.

Fratele cel mic, mai isteţ din fire, merse şi mai mult şi ajunse la un copac mare. De copac era legată o zînă cu coadele ei lungi, ca de mătase şi plîngea. Pe de lături o păzeau trei iepuri urecheaţi şi fricoşi. Al patrulea iepure îi da apă şi hrană. Fata adăstă pînă ce adormiră iepurii şi-i povesti ce este în împărăţia asta.

— Tu eşti trimis de Dumnezeu, ca să scapi omenirea asta de la rău. O babă răutăcioasă, cu un dinte-n gură şi un corn în frunte umblă în ţara asta cu măghii. A făcut farmece şi a împietrit tot ce-a fost frumos şi a avut viaţă. Să nu te îndepărtezi că te împietreşte şi pe tine. Dar să aştepţi pe-aproape, că de mila mea vine aici Pasărea Zambilă şi-i vine rîndul ca să cînte. Atunci va învia pădurea, oamenii, fiarele, cîmpia şi roadele pămîntului.

Adăstă el trei zile şi aude pe-o aripă de nor un cîntec frumos care s-apropia de pămînt. Era Pasărea Zambilă. Cum începu ea să cînte, el îi zîmbi şi zise:

— Cîntă-ţi zînă, cîntecul,
Că mi-i drag ca sufletul!

Pasărea Zambilă cîntă peste tot şi tot ce era împietrit învie ca prin minune. Oamenii prefăcuţi în pietre se sculară şi porniră la lucru, fiarele începură să se mănînce între ele de foame, iarba înverzi, florile căpătară boboc şi miros. Dar un vultur cu cioc de fier n-o lăsă în pace, se aruncă asupra păsării s-o piardă ca să nu mai cînte. Cum o prinse, iar se împietri toată omenirea. Zîna care era păzită de cei trei iepuri îi spuse să mai aştepte, că peste trei ani iar va veni să cînte o dată, şi va învia lumea din morţi şi iar o va fura vulturul cel negru din cer. Ce era să facă ? Trebuia să aştepte trei ani pînă la Sînzîieni. Iată că vine Pasărea Zambilă, iar, cîntînd cu un glas frumos de înger picat din cer şi toţi morţii ies din pămînt, toate pietrele se prefac în oameni, codrii capătă frunze, păsările prind aripi, cîntă şi zboară, izvoarele se dezleagă şi curg, iar Pasărea Zambilă cintă. Vine vulturul din cer, scoborînd ca o săgeată că uitase de ziua asta, gata s-o prindă iar pe Pasărea Zambilă. Băiatul trage cu arcul drept la casa sufletului şi vulturul cade şi se face loman.
Ea, Pasărea Zambilă, dezleagă zîna legată cu codiţele de copac, omoară iepurii care o păzeau să nu fugă şi cu amîndouă se duce să se întîlnească cu fraţii săi, la locul de unde se despărţiseră.
Călătoresc ei vreme lungă să le-ajungă pînă ce se întîlnesc cu cei doi fraţi. Ăştia cînd l-au văzut pe cel mic că este mai curajos, că aduce o zînă şi Pasărea Zambilă, îi pun gînd rău şi într-o noapte îl omoară. Ei spun la Pasărea Zambilă şi Zînei că pe amîndouă le vor omorî dacă vor spune împăratului că ei l-au ucis pe fratele cel mic şi că ei sînt cei mai viteji din împărăţie, care le-au scos din ghearele zmeilor şi le-au adus la curtea împărătească. Pasărea Zambilă se întristă, zîna la fel, şi amîndouă rămaseră tăcute şi triste gîndindu-se ce răutate poate să fie între oameni ! Ajunşi la împărat se lăudară cu isprava lor şi povestiră născocind fel de fel de minciuni. Împăratul se bucură văzînd Pasărea Zambilă, dar se întristă auzind că fiul cel mic a fost aruncat de niscaiva tîlhari într-o fîntînă fără fund şi acolo s-a prăpădit. Veni timpul să slobozească biserica cu nouă turle, înaltă pînă la cer şi poleită cu aur. Suiră Pasărea Zambilă pe mănăstire să cînte mai întîi, ca să nu se dărîme biserica. Cînd colo, pasărea plînge şi tace. Cei doi fraţi încep cearta, care să se însoare cu zîna cea frumoasă. Amîndoi o voiau şi nici unul nu se lăsa în voia celuilalt. Pînă la urmă ajunseră la ceartă şi bătaie. Mai înainte de nuntă se bătură şi mijlocaşul îl omorî pe fratele cel mare.

Fratele cel mic a fost aruncat aproape mort de către fraţii săi intr-o fîntînă adîncă. Apa nefiind adîncă el s-a trezit de răceală şi a strigat ajutor. Un cîine ciobănesc a auzit şi nu s-a lăsat pînă ce nu i-a dus pe păstori pînă acolo să vadă ce este. Cîinele a luat-o înainte iar ei după cîine. Cînd l-au auzit în fundul fîntînii văitîndu-se, i-au lăsat în jos o frînghie şi l-au tras afară la lumină. Atunci băiatul i-a luat cu turma de oi la casa împăratului, ca să povestească şi ei cele întîmplate. La palat nu se trăgea nici o nădejde că prinţul cel mic o să mai calce pragul casei. Prinţul cel mijlociu se puse cu zorul să se însoare cu zîna cea frumoasă. Au fost poftiţi împăraţi, regi şi prinţi din toate împărăţiile aşa cum este adetul la nunţi. Zîna însă plîngea şi nu voia să se facă nici o nuntă. Ea deşi ştia că prinţul cel mic fusese omorît chiar de acest frate mijlocaş, se temea să spuie adevărul şi tăcea. Pasărea Zambilă văzuse toate dar se temea şi ea de răzbunare. Împăratul în zadar o suia pe mănăstire să cînte, că în loc să cînte, plîngea şi poporul cum o vedea plîngînd, plîngea şi el, făcîndu-şi socoteala că este vreun semn dat de Dumnezeu. Era chiar în ziua nunţii cînd trebuiau cei doi tineri prinţul cel mijlocaş şi zîna să se cunune la o altă mănăstire. Tocmai atunci sosi la nuntă şi prinţul cel mic îmbrăcat în sarică, opinci şi haine ciobăneşti. El merse drept la împărat şi-i povesti cum l-au lovit fraţii şi l-au aruncat în fîntînă să moară. Apoi în loc de nuntă ceru mai întîi să se adune toată lumea din împărăţie şi să se facă judecata fratelui său ucigaş. Lumea adunată credea că se va face judecata pe sprînceană. În piaţa cea mare a cetăţii, împăratul era judecătorul. El aduse zîna şi Pasărea Zambilă, apoi în ţoale împărăteşti sosi şi prinţul cel mic şi voinic. Prinţul întreabă pe zînă, ca să audă toată lumea, chiar şi frate-su şi cu împăratul.

— Cine te-a scos din mîinile celor patru iepuraşi care te robiseră şi erau zmei prefăcuţi în iepuri?
— Tu singur, singurel cu sabia.
— Cine m-a lovit cu cuţitele şi m-a aruncat în puţ?
— Fratele tău, care vrea să mă ia de soţie, iar cel mare te-a aruncat în puţ, de aceea nici nu i-a ajutat Dumnezeu.
— Mărite împărate, întrebaţi pe Pasărea Zambilă, cine a omorît vulturul cu ciocul de fier şi a scăpat-o din robie?

Împăratul a întrebat-o şi pasărea a răspuns că el este voinicul cel viteaz care a scăpat-o, dîndu-i libertate şi viaţă.

— Dar cine a mai vrut să mă omoare ?
— Fratele cel mijlociu te-a înjunghiat cu cuţitul şi cel mare te-a aruncat în puţ. Atunci împăratul a întrebat cu glas tare poporul adunat să-i spună, ce pedeapsă i se cuvine unui fiu atît de ticălos pe care nu-l mai socoteşte vrednic să-i fie fecior şi moştenitor. Lumea adunată a cerut să-l omoare şi a sărit mînioasă pe el. Atunci împăratul a poruncit să-l ia pe ginerele ticălos să-l lege de patru cai sălbatici şi în faţa mulţimii să-l spintece-n bucăţi. Iar bucăţile din trupul lui să fie duse în pădure şi aruncate fiarelor. Aşa şi făcură.

După asta, prinţul cel mic rugă Pasărea Zambilă să zboare pe biserica de aur şi să cînte. Pasărea Zambilă şi începu să cînte cu un glas frumos şi duios, de picau frunzele pe jos.

Se sfinţi biserica şi se cunună zîna cu fiul cel cuminte şi viteaz de se bucură întregul popor şi bogat şi sărac, pentru dreptatea ce s-a izbîndit.
Făcu nuntă împărătească,
La coconi să pomenească;
Şi jucară toţi prin tindă
Cu picioarele prin grindă;
Şi jucară toţi pe loc
Cu povestea din Timoc!

 

Cristea Sandu Timoc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: