Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re şi însă­nă­to­şire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pre­tutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­ţenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire şi apropiere între toţi cei care măr­tu­ri­­sesc şi viază întru aceeaşi credinţă. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul Cuvioasa Parascheva nu numai în Mol­­­dova, dar şi în Tran­silvania şi în Ţara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­ţătură în limba română despre viaţa sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ţă­tură” a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe Ţăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinţii ei, oa­meni de neam bun şi cre­dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii şi milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieş­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a îm­păr­ţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a fă­cut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moş­te­ni­re şi, „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­ţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ţi­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în do­rinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile bine­­cuvântate de viaţa pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos şi a Sfin­ţilor Apostoli.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la mo­şia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creş­tini să-l îngroape după rânduiala creş­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor. Vestea despre minunile care se săvârşeau în apro­pierea cinstitelor moaşte s-a răs­pândit cu­rând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinţilor. După ce au stat în Biserica Sfinţii Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în ţările balcanice, cinsti­tele moaşte ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferinţă, liman lin şi neînviforat al celor care o cinstesc şi o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii şi valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minaţia Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraţilor Petru şi Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câţiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniţi în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împăraţi veniţi din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relaţiilor prieteneşti din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) şi împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaştele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reşedinţă patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soţit de numeroşi clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări şi slujbe de că­tre drept-cre­dincioşii ro­mâ­ni şi bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieşit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, şi so­ţia sa, Ana, precum şi pa­triar­hul de aici. Au fost aşe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reşedinţei sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaştele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum

s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viaţa, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părţi însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani şi partea apuseană, încât acest stat şi-a în­cetat existenţa.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creş­­ti­ni, moştele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit şi acest oraş, iar Ser­bia a fost transformată în pa­şa­lâc. Acum moaştele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraş întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaşte ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute şi să­ru­tate de credincioşii ortodocşi din Peninsula Bal­canică aflaţi sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost aşe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noştinţă, moaş­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfinţirea şi binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Ţara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaş­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoţită de trei mi­tropoliţi greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului şi Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de mi­­tro­­politul Varlaam şi de episcopii de Ro­man şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului.

Viaţa curată, împletită prin ru­gă­­ciune şi fapte bune, tinereţea care stră­luceşte peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înţe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne şi priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezenţa Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ţie­tăţii ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a vieţuit pe pă­mânt, când Biserica era una şi nedespărţită, nădejdea biruinţei asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor şi necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită şi atotputernică a Domnului Hristos Care iubeşte şi adună pe toţi oamenii.

 

“Viaţa, Acatistul, Paraclisul Sfintei Cuvioase Parascheva”

editura mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei, Iaşi, 2008