Treptele copilăriei (III)

 

              Farmecul jocurilor noastre era uneori întrerupt de ţipete; atunci înţelegeam că în turma cutare a intrat lupul şi a furat mielul sau oaia. De aceea, cei mai buni păstori printre oi lăsau întotdeauna o capră pentru că lupul, dintre oi şi capre, alegea totdeauna capra, iar capra devenea paznicul oilor. Ea da semn când mirosea lupul prin „prâşneală”, un fel de tuse căprească, pe care noi ciobăneii o cunoşteam şi luam îndată măsuri de apărare. Ne adunam turma laolaltă şi făceam un foc, pentru că lupul, ca şi dracul, se teme nu numai de tămâie, dar şi de foc şi de lumină. Se zice că noaptea dacă mergi cu un felinar, haita de lupi te ocoleşte, ei nu pot suferi lumina. De fapt, ca şi oamenii răi, nici ei nu pot suporta lumina, de aceea marile lovituri se dau în umbră, la întuneric. Atunci rămâneam înlemniţi, cu fălcile încleştate, încât dacă ar fi intrat lupul în turmă de spaimă nici nu am fi putut da un ţipăt. Peste noi plutea o tăcere a groazei şi a morţii. De aceea, când se întâmpla să vedem lupul, trecea mult timp până ne venea glasul. Rămâneam muţi. Dacă te întâlneai cu cineva şi te întreba te miri ce, nu-i puteai răspunde.

– Ce ai văzut lupul de nu mai ai glas?

Dădeai din cap afirmativ şi coborai pe cucuioavă spre sat desnădăjduit, cu sufletul răvăşit şi amărât, că ţi-a luat un ied sau un miel. Ceilalţi te înţelegeau şi te compătimeau. A văzut lupul săracul, ziceau în sinea lor.

Prima dată am văzut lupul de la distanţă; eram sub Cioacă (sau Ciucă). Mai mulţi copii am zărit cum cobora lupul de la lac în jos pe izlazul îngust ce se întindea între drumul de cară şi Pârâul Diavolului. Copiii care ieşiseră cu oile şe se jucau în grămadă pe lângă un foc uitaseră că au venit cu oile, în timp ce lupul îşi făcea meseria. Am strigat noi zadarnic, pentru că până să se dezmeticească cei de o seamă cu noi, lupul înşfăcase oaia, o aruncase pe spinare şi urca dealul.

Pe la şapte-opt ani cutreieram cu oiţele şi căpriţele izlazurile şi tarlalele din partea aşezării noastre către sud. Mai întâi urcam la Piatra Mare, ceva mai sus de Sub Ciucă şi Locul de Sat. Dacă mergeam spre est dam de Braniştea Podului, o pădure de fagi seculari pe care patru-cinci oameni nu-i cuprindea. Deasupra era un platou numit Săpături unde jucau banii, comorile ascunse din epocile uitate ale istoriei. Inebuniseră oamenii săpând după căldări pline cu aur, aşa că dimineaţa ne pomeneam cu câte o spărtură în pământ adâncă cât casa, care, mai târziu, când începeau ploile, devenea un fel de lac bun pentru scăldat sau nămolitul porcilor. Spre miază-zi erau locurile bune de păşunat la Soava Mare, PE sub Nuci, la Gaura lui Stângă, peştera unui celebru haiduc, Râpa Albă, Izvorul lui Dolca, unde ne mărgineam printr-un pârâu cu satul Ţoromaşţa, alcătuit şi el tot din români ca şi noi şi tot la fel, pe atunci, de săraci.

Nu ştiu pentru ce noi copiii nu ne înţelegeam nici cu cei valahi, nici cu cei sârbi sau strâmbi, că mai totdeauna eram în vrajbă. De pildă, noi Zlocutenii le strigam în cor celor de dincolo de la Buduroi, un izvor puternic care ieşea de sub un fag imens:

„Ţormăştean cu traista goală,

Dă-i la fund să moară!”.

Când se linişteau lucrurile şi ne aşezăm cu vitele pe sub nuci, îi auzeam dându-ne înapoi, într-un mod tăios şi fără menajamente:

„Zlocutean cu traista plină,

Mintea să vă vină!”.

În timp ce noi vlahii ne certam ca fraţii, fetiţele se adunau în grupe, aşa cum se strâng văruicile şi dădeau câte un urezat peste văi de se cutremura pământul. Uralele lor ne trezeau, ne înviorau şi ciorovăiala de până aici se risipea, încât ne uneam şi începeam să ne jucăm împreună.

Locul cel mai periculos în satul nostru era la Râpa Albă. Aici era cu adevărat o râpă albă din care scoteam cretă de scris pentru tablă, dar şi multe izvoare, care ţâşneau din vinele pădurii de fagi. Acolo lăsam noi turma la odihnă, atunci când umbra ajungea de un pas şi atunci însemna că era amiaza, probabil ora 12, căci soarele ne bătea drept în creştet.

Când coboram să bem apă de la izvor vedeam pe pietrele de lângă izvor o grămadă de vipere întinse la soare să se „pripească”. Îndată ne retrăgeam cuprinşi de un fior neînvins. Ne-a fost frică întotdeauna de vipere, ştiam că ele ne-au ucis vite mari şi mici, au băgat în pământ copii şi oameni mari. Dar acum era momentul să ne răzbunăm; ne adunam cinci-şase, luam în mână câte o piatră zdravănă şi ne apropiam de ele cam de vreo zece paşi. La un semn aruncam bolovanii pe ele şi fugeam fiecare în altă direcţie, unde vedeam cu ochii, astfel ca să nu ne poată ajunge şi muşca. De cele mai multe ori nu omoram niciuna, mai mult le întărâtam, însă mai rar se întâmpla să le şi lovim.

După Sâmpetru şi Stilie începeam seceratul şi treieratul, atunci urcam cu oile pe Dealul Mare şi ne avântam până pe Bujorna şi La Dolca, nu departe de frontiera cu bulgăruşii. Aci copii cei mari ne învăţau cum să căutăm cuiburile de şerpi şi să le distrugem. Unii copii în jur de zece ani erau cu adevărat pricepuţi, de la care aveai ce învăţa. Lua ciomagul de corn, de cer sau de gârniţă şi ne arăta dâra şarpelui, eventual locul unde se dezbrăca şarpele lăsându-şi cămaşa veche, prea mult purtată. Pe acolo dau ei de guri în pământ, săpam nu prea mult şi dam de câte o grămadă de pui de şerpi, pe care îi luam şi-i rupeam bucăţi. Alteori găseam ouă de şerpi unde mişcau puii. Ouăle erau îmbrăcate într-o pieliţă albă străvezie, prin care un blestemat de copil înfigea un beţişor străpungând oul de şarpe, după care lua beţişorul şi-l da unui copil socotit mai naiv, pe care-l poate duce cu zăhărelul. Îi aşeza beţişorul între degetele palmelor, urmând un ritua sumar:

– Merge moara pe Timoc?

– Merge, răspundea cel cu beţişorul între interiorul palmelor. Apoi, mai întreba odată cel ce făcea pe deşteptul:

– Merge moara-n vânt?

– Merge moara-n gând! Răspundea celălalt şi-n clipa aceea, deşteptul atingea cu palmele sale podul palmelor celui prost strivind oul de şarpe între palme şi spoindu-l pe faţă cu lichidul din ou.

Alteori urmăream în ou puişorul de viperă cum mişcă; de răutate, că altfel n-aş putea zice, adunam mai multe ouă de viperă, le înşiram pe o rădăcină de fragă, după care le puneam la gât la fetele pe care le iubeam. Eu alergam cu mărgelele de ouă de şarpe pe la verişoarele mele. Aveam căteva care se numeau: Niţa, Paraschiva, Stana, Floarea, Liubiţa şi de obicei izbuteam să-i leg colierul la gâtul celei mai mici şi mai îngăduitoare, lăudându-mă că dacă-i dau mărgelele am să mă însor cu ea. Fetele nu ţineau prea mult mărgelele la gât pentru că observau puii de viperă cum mişcă în ouă şi speriate, le scoteau şi le aruncau. Atunci noi cei care ne socoteam că le-am păcălit apucam şiragul de mărgele şi-l striveam sub tălpile goale, pentru că vara nici un copil nu purta opinci, până după Sâmedru când dădea bruma. Chiar şi atunci când striveam sub călcâie ouăle de viperă exista un ceremonial pe care îl executau fără greş:

– Aşa cum calc puii de şarpe, aşa să calc pe duşmanii mei.

Unii dintre copiii mai mari şi mai curajoşi, încă de la Simţ, prin martie, căutau şerpi pe care-i omorau. Eu unul n-am avut curajul să omor un singur şarpe deşi aş fi putut. Am trecut pe lângă ei şi i-am lăsat în pace. Odată când alergam după o viţică apucată de streche prin păduri pe la Curături şi Tăieturi, am călcat în fugă peste o grămadă de şerpi. Am simţit doar senzaţia de ghiaţă când i-am atins, apoi am urmărit viţica să nu dispară prin codru şi să o mănânce lupii.

Copiii curajoşi găseau şerpi încă din primăvară, când îi omorau dogorindu-se la soare. Unii încolăceau şarpele în jurul gâtului şi alergau după noi să ne sperie, alţii le tăiau capul şi-l aşezau într-un mic săculeţ drept amuletă, pentru a-l feri de moarte şi boli. Se spunea că era bine să omori un şarpe în luna martie şi numai cine nu omora atunci şarpele avea prilejul să moară mai repede. În luna războinicului Marte, aveam grijă să nu pronunţăm cuvântul „şarpe”, dacă vrem să nu-l vedem şi să nu ne iasă-n cale tot anul. De aceea, în poveştile purtate găseam o asemănare, o pildă: „diavol târâtor”, „spurcatul rece”, „otrăvitorul de moarte” şi alte denumiri.

Odată, în braniştea de la Râpa Albă, jucându-ne toamna prin tufe, pe unul dintre noi l-a muşcat şarpele, l-am legat bine să nu se întindă umflătura şi a fugit în sat  la baba Oaca şi Boafa de l-au scăpat cu ierburi de la moarte, sau cu arderea muşcăturii.

Aşa eram noi pe-atunci, ne temeam de şarpe uneori, alteori nu ne temeam de nimic, pentru că indiferent pe ce drum ai coborî sau ai urca în viaţă, toate duc până la urmă spre infern.

Şarpele rămânea, pentru noi copiii, un simbol care ne lega fie de viaţă, fie de moarte. Ba câteodată ai bătrâni aruncau în vânt câte o vorbă plină de înţelepciune pentru cei mai drăcoşi dintre locuitori, zicând că va veni un apocalips când oamenii nu vor putea găsi scăpare nici în gaură de şarpe.

Dincolo de minunata credinţă strămoşască, noi ne perindam visurile cu capul în nori, mai mult în cer decât cu picioarele pe lângă mieluşeii noştrii pe pământ. Ca şi când aş cânta cântecul:

„Bat în balta despletită,

Ce-i mânjită cu noroi,

Să fac o pâne dospită

Şi s-o arunc la moroi.”

Cristea Sandu Timoc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: