ŞARPELE DE CASĂ (II)

După ce starachina era plină muma se ducea cu leica Stana, soţia fratelui meu şi sora mea Călina să mulgă oile, caprele şi vaca. Eu rămâneam, fie cu frate-meu Pascu, atunci când trăia, fie singur. De multe ori s-a întâmplat să vină la strachină un şarpe auriu; nu ştiu de pe unde ieşea din pământ că nu-i găseam locul, dar la început m-am speriat, am crezut că cine ştie ce fiinţă răutăcioasă este, însă după ce am văzut că nu-mi face nimic, ci doar se ridică încet şi bea lapte din strachină am stat nemişcat şi l-am lăsat. Odată m-am gândit să-i dau cu o lingură-n cap să nu mai bea din laptele meu, însă muma mi-a spus:

–          Lasă-l maică să bea, că ăsta poartă norocul casei noastre.

–          Mumă, da şarpele nu muşcă?

–          Nu muşcă muică, ăsta e şarpele casei, el ne apără viaţa şi sănătatea noastră.

–          Atunci să mă joc cu el.

–          Numai să te lase, că el e şarpe, nu e copil ca tine.

–          De ce e aşa de rece?

–          Stă în pământul rece, de aia nu are unde să se încălzească.

Alteori îl luam în mână, dar nu-l strângeam şi el se făcea cocoloş, aşa că-şi băga capul la mijlocul trupului. Avea solzii galbeni, parcă ar fi fost pictat cu picături de aur şi argint. Numai salamandra când porneau ploile mai vedeam vara pe Dosul ăl Mare, la fel de strălucitoare ca un giuvaier al pădurii.

Pe atunci a venit şi fratele meu Ilie din armată de la Liubliana din Slovenia, că el era bun pentru a apăra patria de italieni. Acolo fusese cu Mărin al lui Cocoloş. După ce a aflat el povestea cu şarpele a stat odată la pândă şi cum a dat cu un ciomag a frânt în două trupul şarpelui, l-a ciopârţit. I s-a zbătut coada încă vreo câteva ore şi după aceea s-a stins cu totul. Eu am ţipat zadarnic să-l lase că e norocul nostru, însă el n-a crezut în prostii, venise bine educat şi instruit de la soldăţie, nouă lunii făcuse instrucţie la cataramă. Era ceva să faci armata!

Seara când a văzut muma şarpele aruncat pe gard din care ciuguleau găinile, a plâns şi a oftat:

– Ilie, Ilie, tu eşti ca ăla din poveste care şi-a ucis norocul. El ne apăra pe toţi de boli, de necazuri, de sărăcie, de toate. El era viaţa şi viitorul nostru. Acum praful şi pulberea o să se aleagă de tot ce am zidit, de tot ce-am adunat. Neamul nostru ori se risipeşte, ori se duce unul după altul în morţărie. Tu ai făcut-o Ilie, du-te şi roagă-te cu lacrimi în ochi pădurii, pământului, să ne trimită alt şarpe în casă să ne scape neamul de la moarte. Ca orice tânăr deştept, nana Ilie ne credea în asemenea zicale primitive, băbeşti.

Cam aşa-l îndemna muma pe fratele meu, dojenindu-l cu blândeţe să nu mai facă ceva de capul lui, că ar fi putut s-o întrebe dacă e bine să omoare şarpele. De aici încolo ne lăsăm în voia sorţii ca El să ne judece pe fiecare după faptele noastre.

După ce mâncam popoiul cu lapte, urdă sau corastă, atunci când făta vaca mea Florica, caprele sau oile, muma îmi vâra în săcui un codricel de mălai, o felie bună de mămăligă tăiată cu aţă, două-trei cepe, o bucăţică de brânză, unul sau două ouă, coapte-n spuză proaspete, pentru că pe vatra focului totdeauna se gasea focul sub spuză. Dacă ar fi dispărut focul ar fi fost păcat şi ruşine, ca şi când ni s-ar fi stins viaţa în casă. De aceea târziu de tot au început să cumpere chibrituri şi chiar atunci când cumpărau o cutie trebuia să ajungă câţiva ani, pentru că zicea moşu Călin că a dat bani pe ele şi trebuie să ajungă o viaţă de om. Că zicea moşu Călin:

–          Sunt oameni care au chibrit cu câte treizeci de clece încă din vremea turcului.

Când totul era pregătit muma striga din casă de la fereastra din spate peste drum la muma Gherghina a lui văru Pătruţă şi al verişoarei mele Niţa.

–          Dea Gherghino, hai fa dă-i drumul oilor că uite puiul meu e gata.

–          Stai dea să-l încalţ pe Pătruţă că s-a cufurit pe el. Pătruţă avea vreo patru ani, dar Niţa vreo

şase, mai mare decât mine cu un an. Dar după ce-l scotea cu mieii şi oiţele în drumul mare mai mult trăgându-l după ea, auzeam un ţipăt căzut aşa ca din senin:

–  Mumăăă, vino dă-mi să sug, dă-mi să sug, dă-mi ţâţă. Apoi încerca să se tăvălească prin colbul de praf.

– Pătruţă muică, du-te aşa fără ţâţă acuşi că eşti ciobănel mare şi uite râd fetele şi ciobăniţele de tine că la vârsta asta ceri să sugi.

– Nu vreau, nu vreau, nu vreau. În timp ce mumă-sa îl trăgea după ea să se ridice, el împlânta picioarele în pământ opintindu-se. Apoi începea să bată praful cu ambele picioare, cum bat taurii, atunci când se înfurie şi înainte de a se repezi la semenii lor, în semn de provocare se broscăiau de ridicau deasupra lor un nor de praf. Când se scula era scăldat în praf din creştet până în picioare; cămaşa albă nici nu se mai cunoştea că e cămaşă. Muma Gherghina dacă vedea că se ceartă zadarnic cu el pe umbra măgarului, îl ridica, apoi îl scutura de colb, îl săruta de câteva ori, că era singurul ei băiat, apoi se aşeza pe o piatră mai mare de lângă bălegarul din faţa coşerii noastre comune, căci pe atunci tata încă nu se despărţise cu totul de frate-su Anghel, cel mai mic, unde rămăsese bunicul Călin, cu plosca de vin.

După ce se sătura de ţâţă, se ridica încet şi mic şi îndesat cum era, de-i mâncau raţele din gură, pornea după mine cu o nuia în mână, strigând ca păstorii: îia, îia sau oaia, oaia! până ajungeam la Măricheşti. Acolo oile dau buzna la jgheab şi beau apă pe inima goală. Mai făceam câţiva paşi pe lângă târla lui moş Pârvu al lui Sandu, fratele lui bunicu, singurul care mai păstra în sat sălaş, pentru că ai noştrii îl stricaseră. Ne urcam pe sub Ciucă, pe lângă Piatra Mare şi trecând pe lângă Locul de Sat, un teren arabil cam de vreo două hectare pentru învăţător, ajungeam sub Corniş, unde mai erau câţiva peri sălbatici, ca şi mai multe stânci pe care le spărgeau cu praf de puşcă şi dinamită, consătenii mei puşi pe fapte mari.

Dacă nu ne plăcea jos să ne jucăm pe lângă oiţe şi miei, să ne tăvălim pe iarbă sau sadină, pe o cărare îngustă de doi paşi urcam sus în Dealul Mare, cuprinzând cu privirea un peisaj fascinant până la Dunăre, sau până în munţii cu coama albastră, dincolo de care părinţii noştri ne spuneau că este America. Dar de fapt, aceşti munţi erau numiţi: Stolul, Curmătura, Homole, Deli Iovan, Munţii Ştirbi, şi Mari şi Mici de lângă canioanele Dunării, lângă „Tabula Traiana” sau mai spre miază-zi munţii ARTANI SAU Rtanji sârbeşte, până unde se întindeau rădăcinile munţilor Carpaţi Timoceni.

De acolo de sus vedeam trenul, căruia atunci îi ziceam „carul de foc”, iar mai târziu în slavă „voz”. Urmăream trenul cum şerpuia pe lângă Timoc până se pierdea sub satul Blivănuţ spre Mocrani şi Prahova port la Dunîre, numit în vechime Decebalum, iar în Evul Mediu – Deci.

La poalele dealului înalt cam de 300 de metri sta satul meu culcat pe două terase, tăiat în două de Pârâul Diavolului. Fumul din căminurile lor urca sus spre noi şi se unea cu norii. De acolo puteam distinge flacăra de aur care pâlpâia în vatra focului şi un contur negru învârtindu-se pe lângă oalele puse la foc. Alteori, îi auzeam vocea mumei când alunga câinele sau orăteniile, că se îmbulzeau la câteva boabe de porumb. Între Zlocuteni, care în slavă înseamnă oameni răi şi Răiceni, care înseamnă loc de rai, altceva, de la aceea înălţime admiram la poalele satului o perdea verde care se prelungea pe lângă râu şi care constituia frontiera între cele două sate cu numiri aşa de ciudate.

Când scotea carul de foc botul de sub dealul de la Temnicea şi apărea la Timoc, lângă moara lui Talea, îl vedeam mic, doar cât o râmă, şerpuind pe lângă râu şi gâfâind de greutate, pe care socoteam noi că pe el oamenii merg călare şi că trenul n-ar fi decât un cal în burta căruia s-a pus în loc de iarbă foc, de aceea pufăie şi scoate aburi pe nări şi scântei pe urechi.

Dacă ne roteam ochii spre miază-zi, în imensitatea albastră zăream munţii maiestuoşi, cu pletele încărunţite, Măgura, Murgaş, precum şi Stara Planina, sau Munţii Bătrâni, cu vârful maiestuos Vitoşa. În dogoarea soarelui, vârfurile munţilor păreau un colier de nestemate, o ghirlandă de flori de ghiaţă, nişte candelabre multicolore rătăcite în imensitatea unor catedrale feerice, căzute pe pământ din mâna unui zeu admirabil, care s-a priceput să creieze frumosul.

Când se lăsa seara dinspre satele de peste fruntarii, de la Deleina, Fundeni, ori de la Rabova, auzeam schelălăitul unei vulpi, care ne însoţea până ce coboram cu oile în sat. De fapt era o moară de foc şi asta aveam s-o aflăm peste mulţi ani. Priveliştea spre răsărit era uimitoare, ea se prelungea peste un ocean verde, pe care strămoşii noştri în vremea lui Basarab şi a lui Vlaicu Vodă, care au stăpânit pe aici, „chemaţi de cetăţenii valahi”, se numea Pădurea Basarabă.Pentru noi, nişte ciobănaşi neînvăţaţi, primăvara când apăreau primele flori de sub nea, „bujăţăii” sau dedeţeii, tămâioara, ghioceii, viorelele, ţâţa oii, brebeneii şi altele mii, era o revărsare a raiului pe pământ. Părintele ceresc ne alinta cu tot ce putea fi mai sublim, mai frumos, mai bun. Nimeni nu poate înţelege peisajul dacă n-a trăit în el, dacă n-a asistat cum se naşte iedul, mielul, dacă nu l-a dus seara în braţe acasă. Mulţi dintre noi, nu vom putea înţelege desfătarea lumească, liberă, între pământ şi stele, a unor copii desculţi, în zdrenţe înveşmântaţi, dar care simţeau cu evlavie dărnicia naturii şi întâmpinau toţi arborii, solzii argintii ai dimineţii, clocotul de bucurie care ne covârşea când păşam pe umerii dealului şi ni se deschidea orizontul în depărtări nepătrunse, peste Câmpia Română, sau munţii albaştri ai Carpaţilor Timoceni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: