Jocuri de copii I

Cristea Sandu Timoc

         

Pe la trei-patru ani abia învăţam să ne ştergem mucii cu podul palmei.

– Ştergeţi mucii că-ţi cad în strachină, le spuneam eu celor mai mici care se aflau sub tutela mea. Toţi creşteam sub cupola maiestuasă de sub Dealul Mare, acoperit de stele şi mistere. Încă de când eram în faşă, mamele noastre se străduiau să ne cânte şi să ne încânte. Se lega luica, un fel de hamac cu patru băieri deasupra cuptorului, iar din patul aşezat de obicei pe doi sau trei „măgari”, unul sau una te legăna împingânu-te cu mâna sau cu piciorul. Cuvintele de nanii, nanii îmi vin acum ca din străfunduri de timp şi se pierd într-o ceaţă de tristeţe şi desnădejde. Însă mumele noastre aveau atâta speranţă când ne cântau cântecul somnului copilăriei:

„Nanii, nanii

Puiul mamii.

Vino mâţă

De-i dă ţâţă,

Vino peşte

De mi-l creşte,

Vino soamne

De-l adoarme!”

Sunt primele versuri pe care le am scrise în suflet ţi-n măduva oaselor, pentru că, fie mume, fie surori sau fraţi, dacă nu ne spuneau această poezie magică, sau nu ne cântau, noi n-aveam de gând să adormim.

Fiecare mumă se străduia, ca feciorul ei să fie el „cât de mic, numai să fie voinic”, adică puternic şi sănătos. De aceea când ne întâlneam cu un alt copil necunoscut, primul lucru era să ne încercăm puterile prin luptă dreaptă. Îl apucam de brăciri, dacă eram mai vârtos îl ridicam, îl răsuceam şi zdup cu el de pământ. Învinsul ruşinat începea să plângă sau să dea cu câte o băuţă după mine, refuzând a se da bătut. Dar dacă era unul ca mine sau poate şi mai forte, eu trebuia să-i simt puterile şi meşteşugul luptei drepte, încât dacă nu-l puteam pune la pământ cu puterea, atunci cu o piedică bună, îl dam gata.

Cei mai mari într-adins ne provocau şi încurajau întrecerile noastre în luptele care începeau de la frageda vârstă de trei-patru ani.

–          Nu te lăsa Muceo Căcâceo! Dă-i cu el Tufică de pământ. Învârte-l bre puţă de două ori şi trânteşte-l.

–          Aşa, Mărine, aşa copile, dă-i cu capul de pământ să iese zama din el.

Cu cât creşteam mai mari „trânta” se înteţea şi trebuia să fii ager şi solid ca ceilalţi să-ţi ştie de frică. Cel mai slab ajungea de râsul satului şi-l băteau copiii cu pietre ca pe un neputincios.

După câte mă ştiu nu eram copil vârtos, dimpotrivă eram copil firav, slăbuţ, pentru că nu mâncam carne şi trăiam cu zile, dar luptele acestea mai ales pe câmp pe iarbă nu-mi plăceau, mi se păreau de prisos. Eu cu toate că eram mai slab decât unii copii, aveam meşteşugul de a-i răsuci la dreapta sau la stângă şi punându-le o piedică îi dădeam gata. Într-o luptă ca asta îmi amintesc că un copil de seama mea Stănuţă al Paşuichi văzând că nu mă poate doborî mi-a înfipt în burtă un ţăruş cioplit de el dintr-un lemn tare de corn. Spre norocul meu ţăruşul bine ascuţit s-a oprit în coastă şi n-a perforat intestinele, altfel poate astăzi nici n-aşi mai fi scris ceva.

Cu prilejul acestor exerciţii, pe care toţi le practicam cu plăcere, învăţam şi poezia: Cucurigu magu. Poezia se spunea în timp ce stăteai cu învinsul între picioare, sau călare pe el.

„Cucurigu magu,

Da-l văzuşi pe Radu;

Da-l văzui în târg,

Călare pe-un sârb (sau pe-un strâmb).”

După care, cel înfrânt te ameninţa că nu se lasă şi că-ţi va arăta el când vei trece pe la poarta lui; te va pocni cu un ou clocit în cap, sau cu o piatră. Şi toate astea se făceau ca să ne învăţăm minte.

Dacă mergeam la bâlci la Dii (Vidin) sau la Nigotin, ori într-un alt sat, vorbeam cu semenii noştrii în versuri batjocorindu-ne unii pe alţii.

„Cum te chiamă?

Sorbi zamă,

De cocoşi

Cu ochii tăi întorşi.

Cum îţi zice?

Mărăcine, vino după mine!”

Pe la vârsta de cinci anişori plecam cu mioarele pe la Piatra Mare, pe sub Ciuca şi Corniş, dacă ne apuca foamea şi nu aveam nici lapte de pasăre şi nici lapte de bou, atunci ne jucam de-a cuvintele:

„Treci foame, foame (zicea unul)

Mi-e foame, foame (răspundea un altul)

Du-te cu cuţu la poame,

Pune-le pe vătrai

Şi le mănâncă cu mălai.”

Iar când surorile noastre mai mari urcau dealul pe Dosul al Mare, o însemnată pădure din Codrul Basarab de la nord de Dii, mergeau torcând şi încet cântând:

„Pe deal mă sui

Să culeg făsui;

Pe gurgui mă sui

Culegând făsui.”

Dacă rămâneam cu moşul meu Călin, cu moşul Pârvu sau baba Pârva ne învăţau o poezie cu animalele, pe care mi-o amintesc şi azi:

„Ce face raţa?

Mătură casa!

Da cocoşul?

Mătură coşul!

Da găina?

Cerne făina!

Ce face răţoiul?

Duce gunoiul!

Da şocâtele?

Adună surcele!

Da câinele?

Umblă făr-de izmene!

Ce face mâţa?

Face tărâţa!”

Când ne întorceam seara la apus de soare cu mioarele, ne întâmpinau încă de la fântâna de la Măricheşti mamele noastre lăudându-ne.

–          Uite ciobănaşul meu, vine cu oiţele şi căpriţele. Ne luau în braţe şi ne aruncau de trei ori în sus,

ca să creştem înalţi cât nucii din grădinile noastre ale Sănduleştilor.

Pe urmă seara la lumina lunii ne făceau desene pe pereţi: iepuri, cai măgari, ogari, oi, capre şi toate astea din umbre. În aceste desene, Gherghina, muma mea, era o mare măiastră. După aceia începea să mă înveţe să număr.

– Uite muică, zi după mine numărătoarea copiilor:

„Uni,

Doni,

Trini,

Sora,

Runta,

Punta,

Gârli,

Mârli,

Sâc,

Cioc

Treci la loc!”

Dacă pe bătătură făceam un rând de zece copii, începeam să numărăm pe rând, iar când ajungea la zece, spunea: cioc, treci la loc! Atunci primul trecea în coadă, până când cel din coadă ajungea primul.

Ne mai învăţau un joc, ce semăna cu un fel de numărat.

„Una lica

Şede Lica,

Şede cana,

Potricana.

Geanlâc,

Melnic.

Copo-n copo,

Giurgiu,

Murgiu

Sâc

Cleanţ!”

Aşadar, de pe la cinci ani începeam să-mi câştig pâinea.

– Deschide mândro ochii, să te vadă soarele, te-aşteaptă mioarele. Zicea muma.

Mă-nvârteam pe partea cealaltă şi mă făceam că mai am un pui mic de tot de somn, să mă lase să-l fac şi pe ăla, că altfel dorm după oi.

Ea făcea ce făcea şi din nou la capul meu:

– Scoală-te mândră, că unul s-a sculat de noapte şi a găsit o pungă cu bani. Povestea cu deşteptul ăsta mi-o spunea în fiecare dimineaţă de mă scotea din ţâţâni. Odată am întrerupt bunătate de somn şi i-am dat răspunsul:

– Lasă mumă, nu mai spune, că şi ăla care a pierdut punga şi mai de noapte s-a trezit.

– Afurisit mai eşti! Tu n-auzi răţoii, n-auzi viţeii, n-auzi iezii, mieii, purceii, nu-ţi pare rău de ei că sunt flămânzi?

– Nici eu nu sunt mai mare decât răţoii tăi. Nici eu n-am mâncat.

– Ascultă, să ştii pentru toată viaţa că omul care nu satură întâi vitele şi slugile sale, ci pe sine, nu e om şi casa lui, averea lui se duce de-a binelea. Scoală-te să-ţi saturi mieii, să-i dai la oi, că auzi cum behăie?

După atâta potop de dovezi mai că muma avea dreptate, mă ştergeam la ochi, mă sculam şi treceam afară pe lespedea cea mare de piatră din capul scărilor, peste care sta atârnat de căpriorii casei un troc plin cu apă, un fel de vas natural care creştea pe garduri, fiindcă aşa erau ai mei zgârciţi şi fără bani, se învârteau în jurul trocului şi în schimburile din sat şi cele de la târg. Însă pe atunci trocul la noi nu era un instrument de schimb în loc de valută, de bani, ci un polonic mare cu o coadă prin care curgea apa şi mă spălam în cel mai civilizat mod posibil în acea epocă primitivă. Poate că tata adusese obiceiul acesta de a fi spălat şi dichisit, fie din America, fie de la Severin, pe unde poposise o vreme.

Prin urmare, mă sculam cu orbul găinilor pe ochi, odată cu găinile, mă desmeticeam greu, mai stam puţin pe vatra focului şi mă încălzeam la focul pe care-l aţâţa din surcele şi lemne mai groase de fag sau tufan. În acest răstimp muma frământa făina de mălai în căpistere şi până să facă un mălai mare cât roata carului să ne ajungă pe o zi, eu mai trăgeam un pui de somn pe vatră.

–          Ce, mândro, că aşa-mi zicea, iar adormişi? Muma mai dereca ceva şi iar îmi zicea:

–          Trezeşte-te copile, că auzi, începe să cânte cucul în nucul din capul bostanului, nu te lăsa dus

de somn, fii mai tare, ca să creşti mare şi să te faci ciobănaşi frumos şi voinic. Fii tare ca fierul, iute ca oţelul, pe toţi să-i trânteşti, pe toţi să-i dai gata, un duşman să n-ai!

Toate îndemnurile ei îmi intrau pe o ureche şi ieşeau pe cealaltă. Eram un somnoros şi jumătate.

–          Hai să-ţi fac un popoi de mălai să-l mănânci cu urdă sau corastă, cu ce vrei.

–          Ba eu vreau cu lapte, fără pureci, fiindcă săreau purecii în jur şi de multe ori se înecau în

strachina mea. Dacă se-ntâmpla să fie printre dumicături, dădeam strachina cu fundul în sus. Dar ce era popoiul? Era un cocoloş de mălai, dospit din aluat de făină de porumb, căruia noi îi ziceam mălai şi pe care muma îl cocea la marginea ţăstului de pământ, pe care fetele şi femeile îl făceau de Ziua Ropotinului din pământ ars şi pleavă amestecate. N-aţi văzut un popoi de mălai bine copt în spuză, mai mult ars decât copt, pe care muma îl scotea dintre cărbuni şi spuză şi după ce-l curăţa de cenuşă, îl sfărâma în laptele proaspăt de oaie sau capră. Vedeai cum ies aburii din lapte şi mălai, de-şi luau avânt spre hornul de deasupra vetrei, negru ca păcura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: