Românii din Timocul bulgăresc şi hora morţilor


Între Calafat şi Vidin, Dunărea curge albastră şi rece fără să-i pese că-i graniţă, fără să-i pese că dincolo de curgerea ei sunt românii „de dincolo”, de dincolo de lume şi de timp, de dincolo de ţară şi istorie, de dincolo de dureroasa noastră indiferenţă.

Ţara lor e limba română, limba română vorbită în şoaptă, de nu ştii de se roagă ori îţi povestesc ceva, limba română vorbită în gând să n-o audă bulgaru’, limba română vorbită cu frică să nu-şi piardă cuvintele prin nerostire. Limba română ca o Cântare a Cântărilor pentru fraţii noştri uitaţi prin satele din Timocul bulgăresc.

Am trecut astă-toamnă Dunărea despărţitoare pentru a-i revedea pe românii timoceni a căror muzică am ascultat-o prima oară anul trecut la Tarafuri şi Fanfare. Am ascultat-o şi n-am mai uitat-o. Melosul balcanic, pe alocuri cu influenţe orientale, grefat pe sonorităţi străvechi româneşti, mi-a rămas în minte mult timp după aceea: concret, palpabil, tulburător. Într-un exerciţiu de imaginaţie încercam să văd locul de unde vin, încercam să desluşesc astfel taina cântării lor şi misterul emoţiei mele, o muzică nemaiauzită şi atât de a mea, o muzică în care m-am regăsit şi în care mi-am recunoscut neamul.

 

Vlahii

La graniţă ne-a aşteptat doctorul Ivo Gheorghiev, călăuza noastră în Timocul bulgăresc: „Binele rumânilor din Bulgaria plecă odată cu turcul, la 1877. După aceea procesul de asimilare s-a făcut cu biciul”. Ivo ştie ce spune: a luptat, a suferit, a deznădăjduit, a sperat, a răbdat, a crezut cu toată fiinţa că identitatea neamului său va dăinui la sud de Dunăre. I-au pus sechestru pe cărţile româneşti, l-au arestat, i-au bulgarizat numele, i-au confiscat bunuri nepreţuite, amintiri de familie pierdute pentru totdeauna.  Îi spun vlah şi îl privesc cu aroganţă şi superioritate, ca de altfel pe toţi românii din Timocul bugăresc. Iar  vlahii s-au obişnuit într-atât cu asta încât de multă vreme nu mai aşteaptă nimic nici de la ei, nici de la noi.

Am lăsat în urmă Vidinul, Cetatea Diului cum atât de frumos i se mai spune, şi ne-am îndreptat spre Rabova, unul dintre cele peste 30 de sate româneşti risipite de-a lungul Dunării. Drumul şerpuitor ieşea de pe asfaltul cenuşiu şi intra în povestea călăuzei noastre ca într-un tunel din altă lume. Am trecut pe lângă Pădurea Basaraba cu izvorul făcător de minuni, pe lângă Mănăstirea Albotina, săpată în stânca alb-gălbuie precum oasele pelerinilor care au ales să moară aici spre a-şi salva sufletul, pe lângă poiana cu acelaşi nume, unde se întâlnesc mii de români în fiecare primăvară pentru a reactualiza un ritual tracic de o fa­buloasă  transcendenţă, neatestat în nici o altă parte: Hora Morţilor. Atunci „rumânii joacă cu morţii lor”. Dacă până la jumătatea secolului trecut îmbrăcau un om din neam cu straiele mortului şi îl integrau în horă, acum dansează cu fotografiile celor care au trecut ultimul prag. Nu e jelanie, e veselie, nu e durere, e bucurie. Li se cântă horele cele mai dragi lor în timpul vieţii,  muzicanţii le ştiu, li se vorbeşte, li se spune pe nume. Iar morţii sunt cu ei. Sufletele lor înfloresc în Poiana Albotinei flori înmiresmate şi tămăduitoare, flori sfinte şi miraculoase, flori albe de „frâsânel”, răsărite în fiecare an de Paşti odată cu Hora Morţilor. Aş vrea să facem popas, dar telefonul lui Ivo sună pentru a doua oară. Filip, fiul său, ne dă de veste că s-au adunat muzicanţii şi ne aşteaptă.

 

Rabova

Satul e la fel de pustiu ca multe de pe la noi. Case cumpărate, case de vânzare, case abandonate de tinerii care-şi încearcă norocul prin  lumea mare. „Au fost mii de rumâni aici, au mai rămas vreo 600.” Biserica mare şi albă se decupează auster din peisaj. Aflu că e singura unde se permite ca slujba să se ţină în limba română.

Acasă la părinţii lui Ivo ne întâmpină Filip, de mână cu sora lui, Ioana. Vorbeşte perfect româneşte, cu toate că la şcoală toate materiile sunt predate în bulgăreşte. În jurul mesei din curte ne aşteaptă Valeri lu’ Melcu, cu doba mare, Asen a lu’ Pavel cu clarinetul, Goşă a lu’ Buric cu trompeta, Pascu lu’ Ştefan, cu ocarina… români muzicanţi din Timocul bulgăresc.  Ştiu cântări de nuntă, de joc, de drum, ştiu balade şi cântece lirice, bătrânul Pascu lu’ Ştefan ştie o variantă de Mioriţa de o frumuseţe tulburătoare. Folosesc instrumente cu timbre diferite, melodiile fiind susţinute ritmic de dobă. Clarinet – trompetă – ocarină – dobă. Improvizaţia face ca muzica lor să strălucească, să fie unică, pendulând între Orient şi Balcani.

 

                                                             Imagini

Nu sunt recunoscuţi ca minoritate, nu au învăţământ de stat în limba română, nu li se recunosc tradiţiile, muzica, ritualurile. În timpul comunismului li s-a spus că sunt „vlahi”, adică un fel de ţigani, ai nimănui, veniţi de niciunde, iar lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Stau de vorbă cu Pascu lu’ Ştefan, i se spune lăutaru’ ăl mic ori „lăutăraşu'”. „De pe urma lu’ mama toţi cântară. Dar muriră. Am rămas numai io.” Are 79 de ani şi e singur. Cântă cu vocea acompaniindu-se între strofe la fluier şi la ocarină.  Până nu de mult cânta ca nimeni altul la vioară, acum spune că nu mai poate. De bătrâneţe. Are o grădină frumoasă şi o casă mare şi pustie. Am trecut pe lângă ea şi am crezut că e nelocuită. Povesteşte şi el despre străvechea Horă a Morţilor la care a cântat de când se ştie. El îi spune Hora Tristă. „Da’ nu-i tristă, atunci e veselie, toţi rumânii joacă chiar dacă le-o murit cineva numa de câteva zâle.” Pascu lu’ Ştefan povesteşte cu voce joasă, tărăgănat, cu pauze lungi între fraze. Apoi începe a cânta. El este dintre cei care a trecut Dunărea despărţitoare, el a fost în „ţeară”. Zâmbeşte cu privirea departe.

Caut împreună cu Filip poze vechi de la Hora Morţilor, caut imagini cu oameni în costum tradiţional de dinainte de comunism. Nu găsesc ce speram, cu toate că Filip îmi aduce tot mai multe poze. Apoi dispare în casă. Îmbrăcat cu o cămeşă românească veche cusută cu fir negru şi roşu, încins cu un brâu lat de lână, cu vestă ţesută în război şi căciulă de miel, Filip ne zâmbeşte din prag… Apare şi Ioana cu ie şi fotă în miniatură. Pui de români mândri, triumfători, luminoşi, certitudinea vie că în Timocul bulgăresc neamul nostru nu are de gând să uite de sine.

Iulia Gorneanu

 

Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, dincolo de malul românesc al Dunării, undeva ascunsă între dealurile Bulgariei, Valea Albotinei păstrează şoaptele de odinioară ale celor care au luptat şi încă mai luptă, pentru integritatea şi existenţa tradiţiilor poporului român. În perioada sărbătorilor pascale, „rumânii” din această zonă se pregătesc pentru cinstirea celor răposaţi, un obicei care, până nu demult, se mai păstra şi în localităţile mehedinţene.

Valea Albotinei, locul în care mirosul „ru­mâ­nis­mu­lui” se păstrează mai viu ca oricând în sufletele vlahilor de dincolo de Dunăre, se întinde maiestuos la poalele dealurilor pe care sunt situate satele româneşti din Bulgaria. Pătrundem cu un fel de teamă, dar şi bucurie lini­ş­ti­toa­re în Pădurea Basarabă, acolo un­de trilurile de ciocârlie răsună în lim­ba română, glasul cucului îşi du­ce dorul românesc la fel ca în co­drii Basarabiei, iar cântecul mier­lei tace speriat de sfinţenia lo­cu­lui. Suntem însoţiţi de neo­bo­si­tul apărător al gintei latine dinBul­garia, Ivo Gheorghiev. „Acesta este un loc sfânt al rumânilor dinBul­garia. Nu departe, colo sus, du­pă deal, se găseşte satul în care m-am născut şi am copilărit şi eu, Ra­brova mea românească, una din­tre puţinele localităţi în care lo­cuiesc doar fraţi de-ai noştri, ru­mâni de origine. În copilărie, tata mă aducea foarte des pe aceste me­leaguri şi îmi spunea, de fie­care dată, că această vale este va­tra monahală a rumânilor dinBul­garia”, îşi începe povestirea Ivo. Îl asculţi şi îţi dai seama cât de mult îl marchează soarta poporului ro­mân din această zonă. Te trec fio­rii ascultându-i poveştile rostite într-o limbă românească, au­ten­ti­că, pură, arhaică adusă parcă din timpul strămoşilor traci.

 

Rumânii timoceni îşi plâng răposaţii pe braţe

Ajungem în poiana bine­cu­vân­tată de Dumnezeu, acolo unde, în pe­rioada sărbătorilor de Paşte, to­tul renaşte, iar tradiţiile şi obi­ce­iu­rile românilor din această zonă ţin piept hoardelor barbare care, de-a lungul atâtor secole, au în­cer­cat să distrugă rezistenţa su­fletu­lui ro­mânesc. Nimeni însă nu a reu­şit, pentru că apărătorii Albo­ti­nei şi-au dat viaţa pentru păs­tra­rea acestor meleaguri, încurajaţi de şoaptele călugărilor din mă­năs­tirea care se întrezăreşte tă­cu­tă la câteva sute de metri, săpată în piatră cu sudoarea frunţii şi cu ru­găciunile creştinilor. De acolo, de sus, locaşul rupestru îşi des­chi­de larg „ochii” privind cu mân­drie şi încredere dansul sau „hora morţilor” din Albotina. Este un obicei străvechi, un obicei pe care timocenii îl mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie. Ivo ne povesteşte despre acest obicei şi ne trec fiorii atunci când îi ascultăm povestea. „Şi astăzi, în ziua de 2 mai, noi, ro­mânii timoceni din partea dreaptă a Dunării, ne jucăm mor­ţii, pentru că străbunii noştri ne-au învăţat să ne cinstim ră­dă­ci­nile şi neamurile. Toţi rumânii noş­tri ştiu că înainte de Înviere se deschideau morminţii, iar su­fle­te­le răposaţilor aşteaptă să fie ju­ca­te. Bunicii mei îmi po­ves­teau că, în urmă cu foarte mult timp, mor­ţii care au fost îngropaţi cu pa­tru­zeci de zile înainte de În­vi­ere, erau dezgropaţi, iar cei a­pro­­piaţi în­tin­deau o horă, pur­tându-i pe braţe. Erau morţii lor, morţii lor dragi. Nu ne este teamă de ei, trăim şi as­tăzi cu amintirea lor. Pe timpul bu­nicilor mei, acest obicei se păs­tra aşijderea, însă nu se mai dez­gro­pau «adormiţii». Pe atunci se ju­cau doar hainele lor. O rudă apro­piată se îmbrăca în hai­nele ce­lui îngropat şi chema toţi tre­că­torii la hora tristă a celor care nu mai sunt. Acum obiceiul a dis­pă­rut. Nici măcar aşa nu se mai res­pec­tă, se joacă doar cu poza mo­r­tu­lui, dar hora se face în fiecare an”, îşi deapănă Ivo amintirile.

 

Poiana tămăduirii

Poiana morţilor nu este doar un loc al spiritualităţii româneşti, ci şi un spaţiu în care rumânii din Albotina se regăsesc de fiecare dată când vin în zonă. Şi vin des­tul de des. „Hora morţilor” este eve­nimentul care îi adună pe toţi cei care iubesc neamul românesc, tradiţiile şi folclorul urmaşilor lui Mihai Viteazu. Aici, mai mult ca în orice alt loc, cinstirea rudelor tre­cu­te dincolo de hotarele lumii îşi regăseşte valoarea şi iubirea celor care calcă pământul românesc al strămoşilor. Dansul morţilor nu e doar o serbare „folclorică”. Aici, la Albotina, s-au tămăduit oameni, iar bătrânii satului românesc cu­nosc acest fapt. „La rădăcina dea­lu­lui s-au descoperit cruci foarte vechi, ale multor oameni care au fost îngropaţi aici imediat după În­viere. S-a făcut analiza oaselor şi s-a constatat că osemintele e­rau ale unor bolnavi de holeră, tu­ber­culoză sau cancer. Boala a fost con­statată după felul în care sunt mâncate oasele scheletului. Rân­du­iala veche spunea că cei ce se tă­măduiau se întorceau acasă. Cei­lalţi rămâneau aici până la ca­pătul zilelor. Pe toate crucile se­cu­lare de la poalele dealului, care apoi au fost scoase de comuniştii bulgari, erau «încruntate» numai nu­me rumâneşti”, a mai adăugat ghi­dul nostru.

 

Străjerii credinţei

Pe o potecă îngustă ce şer­pu­ieş­te printre arborii uitaţi de lu­me, ţinându-ne de parmaclâcul şu­bred din lemn de salcâm, ur­căm agale dealul sfinţeniei până la mănăstirea rupestră săpată în stân­ca evlavioasă. Plin de mân­dria specifică românului autentic, Ivo Gheorghiev ne povesteşte des­pre istoria aşezământului mo­na­hal. Ramurile încăpăţânate ale ar­buş­tilor de pe marginea cărării ne în­greunează, cu fiecare pas par­curs, accesul către biserica cu ce­le trei altare, „un altar era pentru săr­bători, după cum ne po­ves­teş­te Ivo, iar celelalte două, din par­tea stângă şi dreaptă, erau pentru sluj­bele din orice zi”. Pietrele în­măr­murite de atâta post şi rugă­ciune te privesc cu jind, de parcă le-ar fi teamă să nu le furi din nou is­toria. Sfinţenia locului îţi pă­trun­de în adâncul sufletului, fă­când abstracţie de povestea de­pă­na­tă de „rumân” şi frângându-ţi oa­sele, îndemnându-te la în­ge­nun­chere. Mormintele călugărilor care şi-au osândit viaţa la rugă­ciu­ne zac cu teamă pe marginea pră­pastiei, păzind spiritualitatea ro­mânească. Sufletele lor ve­ghea­ză hotarul dintre moarte şi viaţă, dintre morţii Albotinei şi sihăstria bisericii săpate în stâncă. În partea de miazănoapte se văd ur­me­le rugăciunii sfinţilor din Valea Mor­ţilor. „Se spune că aceste gă­uri mari sunt locurile în care si­haş­trii de pe valea Albotinei se ru­gau. Rugăciunea lor era atât de pu­ternică, încât aceste găuri în stâncă păstrează şi în zilele noas­tre mirosul mirului pe care îl a­veau pe frunte. Iar mai aprig din­tre toţi în rugăciune a fost vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor ca toţi înaintaşii săi monahi au fost vlahi şi c-au trăit aici «din vre­me».  Poate de aceea, bulgarii au în­cercat să incendieze mănăs­ti­rea, mirosul de mir era prea pu­ternic, iar pe ei îi deranja faptul că aceşti călugări slujeau în limba ru­mână. Atunci a ars totul, a ars şi bolta, au fost distruse şi pi­c­tu­ri­le şi, cu toate acestea, culorile şi chi­purile picturilor încă mai pot fi vă­zute şi astăzi, iar asta este cu ade­vărat o minune a lui Du­m­ne­zeu”.

 

Chemarea la horă

Cu mai multă credinţă în su­fle­te, dar şi cu un respect deosebit pentru sihaştrii rumâni de la Al­bo­tina, părăsim mănăstirea ru­pes­tră pe aceeaşi potecă îngustă. Dru­mul la întoarcere este mai greu de parcurs, iar rugăciunile că­lu­gărilor din locul sfânt ne strigă din urmă, încercând să ne reţină şi mai mult atenţia asupra pădurii morţilor vechi din valea plângerii poporului român dinBul­garia. În poiana de la poalele co­pacilor plini de suferinţă ne în­tâm­pină vocile şoptite ale mor­ţi­lor, martiri dispăruţi cu numele ţă­rii pe buze, parcă mai prie­te­noşi. Totul în jur respiră un aer proaspăt, totul renaşte în această perioadă a sărbătorilor pascale, pădurea-cimitir prinde viaţă, iar „morminţii” de la poalele Albotinei se deschid pentru a chema rumâ­nii timoceni la „hora morţilor”. Ne re­tragem liniştiţi, fără a tulbura liniş­tea de veacuri a răposaţilor, chiar dacă suntem invitaţi insis­tent de acele voci la dansul tăcerii, acolo, undeva în mijlocul pădurii spi­ritualităţii româneşti.

 

Dorin Tăbîrţă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: