Amintiri din copilărie -VINE PĂPĂRUDA!!!…-


            În anii mei fragezi, cam de patru –cinci ani , m-am pomenit cu o vreme secetoasă care secera vieţi omeneşti şi mai ales îngropa floarea copiilor pe care îi sufoca puterea secetei. Atunci iarba se zvârcolea, se răsucea apoi se îngălbenea şi se topea. Frunzele copacilor se ofileau , izvoarele fântânilor secau şi numai în dealul mare la ,,Zăpiscul” de păducel unde era aşezată şi o cruce mare din piatră , se auzea corul miilor şi miilor de cicori, care umpleau arbustul ca nişte flori albe. Dacă te apropiai de ele şi reuşeai să vezi o singură cicoare era un păcat, toate la un semn tăceau până ce te îndepărtai de sub copac. Apoi din nou începeau să cânte.

Numai noaptea nu încetau broaştele de la Balta Pârlită şi de pe Timoc să ţină serate de la începutul serii şi până dimineaţa o ţineau într-un cântec şi voie bună, încât ele erau singurele care mai dădeau un semnal de veselie şi că mai există viaţă pe pământ.

În colo oamenii păşeau desculţi , flămânzi şi încovoiaţi privind  cerul ca să-l vadă pe Sfântul Ilie şi pe Dumnezeu şi să-i roage să destupe butoiul cu apă din cer şi să le dea viaţă şi speranţă.Însă nu o zi, nu două, ci un şir de zile din luna aprilie până în luna mai nu picura un strop de ploaie şi atunci cei mai bătrâni şi înţelepţi din case îşi dădeau cu părerea că a venit sfârşitul lumii, că oamenii sunt păcătoşi, nu cred în Dumnezeu, s-au pus pe hoţii şi năzdrăvănii, îşi bat muierile şi copiii, se ceartă şi se omoară pentru un petec de pământ în loc să se roage împreună şi să trăiască în bună înţelegere.

În clipa aceea de panică şi totală dezorientare, chinezul satului împreună cu sfetnicii săi hotărau ca întrega suflare să se pună pe picioare şi să se roage lui Dumnezeu pentru ploaie şi să nu mai lucreze Duminica, că după unii asta era beleaua pentru care se supărase Dumnezeu pe sat.

Pe atunci ,,birovu” satului,  adică strigătorul veştilor venite de la împărăţie, se făcea de către un deocheat de găligan înalt şi uscat ca un ciot , care se numea Stan al lui Băbacu. El urca deasupra casei lui Moş Florea al lui Bondoc şi striga către sat întorcându-se când spre stânga spre Albania, aşa zişilor răzvrătiţi unde erau şi Sănduleştii când şi spre cei din dreapta Pârâului Diavolului care în ochii autorităţilor sârbeşti treceau ca oameni modeşti , supuşi şi cu frică de neacealnic şi de Dumnezeu . El striga cam aşa:,, Măăăăii fraţilor, ascultaţi şi înţelegeţi porânca chinezului. Mâne dimineaţă tot natul să vină la capelă să îşi ia icoanele şi să plece pe câmp cu ele să se roage pentru ploaie.”

,,Auzirăţi băăăă că dracu vă ia…”

Dimineaţa eu împreună cu frate meu Ilie m-am grăbit şi ne-am dus să ne luăm icoana noastră care era pusă la sfinţenie de o grămadă de vreme şi care îi reprezenta pe Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, amândoi cu câte o sabie de foc în mână, ceea ce se şi potrivea cu năravurile Sănduleştilor obişnuiţi ca să-şi rezolve problemele grele cu răzoarele sau cu alte neînţelegeri cu vecinii prin forţă şi bătaie.

Ne-am adunat cam vreo 30-50 de copii la fântână la Maricheşti în frunte cu un prapore din capelă pe care îl ducea nana Ioniţă a lui Sandu, un văr mai mare de-al meu. Urcam pe deal până în Corniş de unde se vedea Dunărea şi fumul de la vapoare cam la vreo 30 km depărtare şi la un semn începeam să ne rugăm cântând.

De obicei, ,,Icoanele” se sărbătoreau joi după paşti, când tineretul, mai ales copiii cântau împreună un cântec care străbătea culmile înălţimilor şi răsuna cam aşa:

,,Doamne miluieşte-ne,

Cu crucea păzeşte-ne

Domnului să ne rugăm,

Cu icoane alergăm,

Ploile să vină,

Cu rod şi lumină…”

Colindam pe la Zăpiscul de la Dolca unde era un păr mare şi sfânt în care lumea alina jelnicele după ce jeleau mortul câte un an, coboram la Ungureni şi apoi în mijlocul satului veneau femeile cu bucatele întinse pe care le dădeau de pomană lui Dumnezeu şi morţilor închinându-se şi rugându-se fiecare după ce vărsau apa la rădăcina Zăpiscurilor din mijlocul satului, să vină ploaia şi să se reverse bunătatea lui Dumnezeu peste lumea păcătoasă şi mincinoasă. Ajungeam spre seară aici în vatra satului unde se încingea o horă la care cântau, când Sima lui Prunaru, când Goga lui Găină iar gândul tuturor şi privirile stăteau aţintite spre cer undeva înspre Cornul Caprei de unde porneau spre Răsărit norii aducători de ploaie şi de bucurii pe pământ. Fetele mari care primeau iconarii de pe câmp ,,slobozeau” apa la rădăcina celor trei ulmi care erau pentru locuitorii satului un fel de stâlpi împlântaţi de Dumnezeu pe  pământ ca să ţină trează lumea şi credinţa în lumina sfântă.

Preocuparea pentru aducerea ploii pe pământ intrase adânc în sângele şi conştiinţa locuitorilor din satele româneşti timocene din Serbia şi din Bulgaria şi de aceea aceste obiceiuri păgâne se ţineau aproape în toate cele vreo 300-400 sate româneşti câte mai sunt în dreapta Dunării.

Cea mai importantă sărbătoare aducătoare de ploaie este cunoscută sub numele de ,,Păpăruda” sau „Păpăruga”, iar la sârbi se numeşte ,,Pepeluga” dar nu are sens de ,,Păpărudă”. În satele româneşti din Timoc în dreapta Dunării în ziua aceasta se poate alege una sau mai multe păpărude în diferite colţuri ale satului. De obicei pe vremuri Păpărudă se alegea o Rudăreasă, o fată mare de Rudari, oameni care au lucrat pe vremuri ca mineri. Poate fi aleasă Păpărudă şi o fată dintr-o familie mai modestă care vrea să fie aducătoare de ploaie. Eu am pomenit-o Păpărudă pe vecina mea Milana lu Florea lu Diudea. Cum se împodobea şi îmbrăca Păpăruda. Fata trebuia să fie în pielea goală, complet, iar veşmântul ei se făcea din diferite plante boji, flori, care se legau unele de altele şi se făcea un fel de rochie din plante de leac sau verdeţuri. Deasupra capului Păpărudei puneai o coroniţă. Păpăruda era desculţă, trebuia să meargă din casă în casă şi să simuleze un anumit dans străjuită de două trei fete mari care aveau grijă să o păzească de câini, ori de vaci sau capre care se repezeau la ea să pască de foame bunătăţiile cu care era înveşmântată.

Mergea din casă în casă, cum intra în obor la o altă casă însoţitoarele ei aveau câte o găleată de apă plină şi în timp ce recitau versurile de mai jos îi vărsau apa în cap simulând ploaia pe care o invocau să vină din mila lui Dumnezeu. În momentul acesta le cântau cam aşa:

,,Păpărudă, rudă

Ia ieşi de ne udă,

Cu găleata rasă,

Ploile se varsă.

Cu găleata plină,

Ploile să vină,

Cu ciubăru , băru

Să ne crească păru,

Cu găleata, toată,

Piste toată fata,

Porcii numeroşi,

Oameni sănătoşi,

Boii trăgători,

Mieii aplecători,

Oile lânoase,

Vacile lăptoase,

Fetele să crească,

Să le cotârcească”.

Din sat fetele, cu Păpăruda lor o apucau cu găleţile spre plugari pe câmp unde îi udau pe oameni şi vitele ca să crească rodul. Alţii se fereau să nu fie udaţi ca să nu-i prindă frigurile vara. Ştiu că Milana a coborât la Timoc cu ţoalele în mână şi înainte de chirepul morii unde se învârteau patru roţi mari, arunca veşmintele de Păpărudă pe apă şi zicea să se ducă la Dunăre şi la mare ca să aducă ploaie şi multe bucate la lumea săracă.

Prin evul mediu, la românii din sudul Peninsulei Balcanice, din Bosnia şi din Serbia, când existau vreo 12 Vlahii locuite eminamente de români , acest obicei s-a numit ,,Dodole”. Obiceiul era exact ca cel descris până aci şi se păstrează şi astăzi în lexicul sârbesc doar cu numele de Dodole dar fără ca să se cunoască obiceiul şi să se respecte, pentru că sârbii, bulgarii, grecii şi alţii nu au obiceiurile aducătoare de ploaie sau altele aşa cum le au românii.

În satul vecin Ţoromaşţa, şi el aşezat tot pe Timoc, la nouă zile după paşti cădea sărbătoarea numită ,,Ieremia”. Ritualul se sărbătorea de toată lumea pe o câmpie deasupra satului unde se tăia un taure, la rădăcina unui arbore, sângele se prelingea la rădăcini iar capul taurului se îngropa între rădăcini după ce se tăia şi se astupa bine ca să crească copacul şi să-i apere de piatră şi de furtuni. Taurele se frigea la proţap iar locuitorii primeau fiecare câte o bucată de carne şi piftii. La masă era poftită toată suflarea atât din sat cât şi din alte sate. Lăutarii cântau, se încingea hora şi tineretul se veselea.

La un sfânt Ieremie din acesta îmi amintesc că am fost şi eu cam la vârsta de cinci ani împreună cu frate-miu Ilie, soră mea Călina cu muma Gherghina şi tata Pătru, toţi eram invitaţi la familia lui Lăutaru şi la ai lui Adam. Când petrecerea era în toi şi câmpia era plină de tineret şi lăutari, s-a auzit un trăsnet deasupra care a despicat cerul şi am crezut că se prăbuşeşte pământul. Atunci a trecut prin noi un vânt atât de puternic încât mesele cu bunătăţile de pe ele au zburat în vânt, iar lumea şi copii nu am ştiut cum să ne ţinem unul de altul să nu zburăm în aer. A fost o panică îngrozitoare încât toţi cei de la sărbătoarea Ieremia îngălbeniseră de frică. După aceea s-a pus o ploaie, un adevărat potop încât abia am putut trece un pârâu, apa se mărise şi vâltoarea era atât de furioasă încât putea să ne măture şi să ne ducă la Timoc să ne înnece.  Ziua aceasta de Ieremia, satul vecin o ţinea mai mult pentru ca să domolească cerul şi să nu-i bată piatra, însă iată că tăiatul taurului şi cu furtuna care a scos copaci din rădăcină şi a ridicat lumea în aer a venit pe capul bieţilor oameni pe neaşteptate şi i-a îngrozit.

Totuşi preocuparea principală a românilor din aceste teritorii arse de soare mai mult decât altele au născut alte obiceiuri prin care oamenii cu rugăciunile lor îmblânzeau natura şi o făceau să fie mai spornică, roditoare şi binefăcătoare.

La 40 de zile după paşti în luna mai cădeau Rusaliile, care în ţinuturile din Homole de pe Valea râului Pecu, Mlava şi Valea Dunării se ţinea sărbătoarea numită Crăiţele.

Aici tot rostul sărbătorii se învârtea în jurul horei mari care se incingea undeva la marginea satului pe iarbă verde unde fetele şi băieţii se învârteau bucuroşi în horă şi aşteptau ca să cadă din cer un val de aer sfânt care să intre într-o femeie ce va cădea în transă şi va vorbii cu morţii aproape 90 de minute.

Atunci o femeie dădea un ţipăt, cădea ca trăsnită din senin pe pământ, îşi pierdea cunoştinţa, celelalte muieri ziceau că a ,,luat-o  Rusaliile”  şi de aceea era dusă de pe această lume încât nu mai respira, numai curgea sângele şi se zicea că dacă atingeai mâna ei puteai să vorbeşti prin intermediul ei cu morţii. Multe femei îşi căutau copiii plecaţi pe cealaltă lume, îi întrebau dacă au de toate şi ce trebuie să le dea de pomană, cam ce le lipseşte.

Au fost şi cărturari germani , englezi şi americani care au făcut cercetări în acest domeniu, iar un român timocean din satul Iabucovac de lângă Negotin, Iovan Radovanovici.  A şi scris cartea în sârbeşte ,,Tajanstfene pojave u nasem narodu” (,,Misterele poporului nostru” )-Belgrad, 1937.

Important este că femeia căzută în transă trebuie readusă la viaţă pe două căi: una prin ,,dansul Crăiţelor” în jurul femeii care trebuie să danseze un singur dans cântat din cimpoi sau din fluier timp de 90 de minute, iar deaspra femeii doi băieţi trebuie să lupte cu săbii de fier pentru ca zângănitul acestora să o poată trezi.

Se crede că femeia cu dispoziţii misterioase poate cădea în transă şi trăi fără respiraţie 90 de minute, dacă în 90 de minute nu se trezeşte înseamnă că e moartă, ceea ce mai rar s-a întâmplat.

Dacă revine la viaţă atunci femeile o iau de braţ şi se duc cu ea la un izvor unde băieţii care au luptat cu săbile deasupra ei îi dau să bea apă din teacă şi deabia atunci îşi revine şi le spune ce a văzut pe lumea cealaltă.

Necazurile plugarilor  români din  valea Dunării numiţi frătuţi, dunărinţi şi mistriţoi nu vine numai de la secetă ci vine şi de la prea multă ploaie de la potop. Şi atunci îmi amintesc că frate-miu cu alţi băieţi sărbătoreau ,,Mugăiala”, un fel de adunare de tineri care merg pe câmp şi strigă fără să aibă voie să vorbească : ,,Muu,muu, muu „ şi tot timpul colindă plaiurile strigâd „muu muu, muu” ca să-l implore pe Dumnezeu şi pe Sfântul Ilie să înceteze ploaia. Dacă încetează ploaia atunci se adună băieţii şi fetele mănâncă împreună şi se prind într-o horă care mai înainte se numea ,,căluşeri” iar astăzi acest obicei s-a pierdut sau s-a interzis în ţinuturile locuite de românii din Serbia, Bulgaria, Grecia  etc.

Îmi amintesc cu evlavie de aceste obiceiuri pe care eu le-am trăit pe plaiurile Timocului  unde în fiecare toamnă pe ţărmul apei acestui râu din Valea Mare la începutul lunii septembrie se adunau berzele în cârduri mari, se înşiruiau pe marginea Timocului, şi se pregăteau de zborul îndepărtat în alte lumi. Călăuza lor trecea prin faţa fiecărei berze le verifica puterea şi dacă toate erau sănătoase la un semn îşi luau zborul, făceau trei cercuri deasupra satului Zlocutea şi se pierdeau în zările necunoscute. Noi copiii le priveam cu lacrimi în ochi, întristaţi, şi îngrijoraţi că mai avem în faţă atâtea luni de aşteptat până vor veni aceste păsări sfinte, berzele şi rândunelele să ne trezească la o nouă viaţă.

 

Cristea Sandu Timoc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: