Mitropolitul Andrei Şaguna, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal

Motto: “Fiind aşadar problema noastră a înainta literatura, cultura, industria şi agricultura naţiunii noastre, adică a înainta starea spirituală şi materială a poporului nostru, ca să cunoască fiinţa şi destinaţia sa şi să o ştie întrebuinţa spre tot binele, precum şi alte naţii fac azi acesta şi precum este spiritul cel civilizator al secolului nostru ; darurile lui vor garanta viitorul cel mai ferice al mult cercatei noastre naţiuni şi o vor feri de nişte lovituri ucigătoare de religia şi limba ei.”

Divizarea lumii transilvane în 1701 a generat o seamă de probleme ce se vor alătura celor deja existente aici. Din acest motiv nu vor putea înţelege modul în care reacţionează românii dacă nu ne vor arunca o scurtă privire în trecutul acestei lumi, atât cel social cât şi cel confesional.

Constiuirea regatului apostolic ungar în timpul lui Ştefan cel Sfânt precum şi consolidarea lui crează cea mai îndepărtată, cronologic vorbind, premisă a unei dualităţi confesionale în Transilvania. Acestă regiune se află la graniţa dintre cultura şi civilizaţia adusă de Traian, ea făcând parte din Imperiul Roman şi culturiile migratorilor sârbi în Sud-Vest, maghiari în Vest şi slavi in Nord-Est. Problema etno-culturală se va complica aproape de sfârşitul primei jumătăţi a mileniului al doilea, când în zonă, care în actele lui Şaguna o vor numi Fundus regius, vor fi aşezaţi saşii, secuii şi şvabii. Mozaicul etnic este întregit aşadar şi de acestă dualitate religioasă.

Pentru omul de azi lucrurile nu apar însă sub toate aspectele, în momentul în care îşi imaginează acestă problemă pentru ca atitudinea actuală şi tendinţa lumii este una conciliantă, tolerantă. Spiritul religios însă evoluează după alte reguli şi poate uneori nu ar mai trebui să i se impute caracterul său intransigent, dar aceasta e o discuţie de altă natură şi nu e cazul să fie centrul dezbaterii noastre.

Contextualizare

Revenind la problema Transilvaniei trebuie amintit că noii veniţi nu vor reuşi să se impună decât forma sau cel mult în anumite zone ca populaţie reprezentativă, iar gradul diferit de cultură între autohtoni şi mai ales spiritualiatea contradictorie a făcut ca naturalul proces de asimilaţie a celor mai puţin în raport direct cu ceilalţi să nu se producă. De aceea la un moment dat putem spune că religiosul acţionează altfel decât naturalul (a se înţelege prin natural un fenomen, un proces firesc al evoluţiei istorice, prin care două sau mai multe culturi diferite, în acest caz intra de interacţionare).

Reglementarea statutului noilor veniţi se face prin acelaşi instrument al religiei, care în 1366 devin singurii cetăţeni recunoscuţi de autoritatea politică, doar pentru că aparţineau Bisericii Romano-Catolice. În acestă perioadă se produc o serie de mutaţii în care elita românescă părăseşte spiritualitatea anterioară de natură orientală, dar supusă restricţiilor autorităţii de factură occidentală, şi acced la catolicism singura religie recepta în viziunea Regatului Apostolic. O dată trecuţi la catolicism ei devin o minoritate ce suportă de acestă dată procesul firesc al asimilării, naturalul. Anul 1366 nu e un punct terminus, departe de mine acest gând, ci reprezintă doar începutul, căci de acum şi până la 1437 (constituirea acelei Unio Trium Natiorum) fenomenul e unul cât se poate de firesc în privinţa maghiarizării “elitei” politice româneşti. Nici acestă dată nu e una de încheiere a procesului mai sus menţionat, şi mă gândesc aici la familia Huniazilor (catolică, dar românească).

Oricum analiza lumii transilvăneşti nu se poate opri aici, căci în secolul următor are loc o altă mutaţie de proporţii în cadrul ei: răspândirea Reformei. Pe fundalul unei toleranţe religioase pe care turcii o vor manifesta (1543 Dieta de la Cluj declara libertatea religiilor din Transilvania) după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), Reforma în diversele ei versiuni va cuprinde întreg spaţiul manifestând aceeaşi lipsă de toleranţă religioasă, ca şi catolicismul în perioada anterioară (1556- este desfiinţată episcopia catolică de Alba) sau ortodoxia după 1948 (a se vedea unirea cu Biserica Ortodoxă Română din timpul patriarhului Justinian Marina). Biserica Ortodoxă din Transilvania va resimţi şi ea acest lucru prin numirea de superintendenţi pe lângă episcopi sau prin amestecul autorităţilor în problemele de ordin bisericesc. Spaţiul transilvănean va ieşi de sub impactul imediat al Contrareformei, dar îl va suporta din plin după recucerirea habsburgică din 1688.

Întâlnim totuşi o serie de particularităţi pentru Transilvania aniilor de după cucerirea austriacă: cele două lumi, protestantă şi catolică se acceptau una pe cealaltă. Perioada tributului de sânge trecuse şi singurul mod în care se mai putea asigura o reprezentare minimă dorită de austrieci în Transilvania era prin convertirea “vechilor schimatici” . Acum este perioada în care catolicismul aflat în ofensivă şi încercă unirea rudenilor, a copiiilor, sau a altor biserici necalcedoniene. Curtea vieneză va recunoaşte drepturile celor trei naţiuni precum şi cele patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană). Ortodoxii ramân în aceeaşi postură de toleraţi. Contrareforma aduce şi metode noi de convingere şi o parte a clerului românesc împreună cu Mitropolitul Atanasie vor trece la uniaţie în 1701, acesta din urmă devenind episcop unit.

Din acest moment dispare mitropolia românescă din Transilvania în locul ei apărând o episcopie unită. Timp de jumătate de secol aici nu a mai existat nici o formă de administraţie superioară a Bisericii Ortodoxe, destinele ei legându-se de cele ale ortodoxilor sârbi. Până în 1761 vor avea loc o serie de mişcări şi de conflicte în interiorul societăţii transilvăneşti, culminând cu răscoala lui Sofronie de la Cioara şi cu intervenţia brutală a lui Adolf Bukow. Pentru a mai linişti această stare conflictuală va fi refăcută episcopia ortodoxă, dar având la conducere episcopi sârbi, în timpul împărătesei Maria Tereza. Primul dintre ei va fi Dionisie Novacovici. Episcopia va fi pusă sub jursdicţia mitropolitului de Karlovitz şi va rămâne sub jurisdicţia acestuia până la crearea în 1864 Mitropoliei Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după mişcarea Suplexului, ultimul episcop sârb moare în 1796, episcopia rămânând vacantă timp de 15 ani. Nu întâmplător amintesc de această perioadă pentru că treburile cultice, în primul rând, suferă o perturbare importantă: nimeni în afară de episcop nu poate să hirotonească în treptele superioare ale clerului (diaconi, preoţi, episcopi), nu există un reprezentant al clerului din acea zonă în sinodul mitropolitan de care jurisdicţional aparţin, deci o serie de probleme şi de aspecte vor ieşi din discuţie doar pentru că nu are cine să le pună, apoi diverse interese locale vor prima în faţa interesului general al Bisericii. Lista cu lucru de mai mică importanţă poate continua chiar până consideraţia simbolică a episcopului ortodox de reprezentant al păstoriţilor săi în faţa autorităţii austriecilor , consideraţie pe care Şaguna o va transforma într-o vie misiune.

Următorul pas important în acestă scurtă incursiune prin istoria lumii transilvăneşti de spiritualitate ortodoxă e numirea unui episcop de naţionalitate română în scaunul episcopal de la Sibiu, în persoana lui Vasile Moga (1810-1846) .

Cine e Andrei Şaguna

Dacă până acum am prezentat cadru cu spaţiul şi tipurile pe care le-a trăit până la perioada pe care o avem în vedere, ar trebui să spunem câteva lucruri şi despre unul dintre cei mai importanţi eroi ai sfertului de veac de care ne ocupăm: episcopul şi apoi mitropolitul (din 1864) Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Andrei Şaguna.

Născut în familia negustorului Naum Şaguna în 1809, la 1 ianuarie, el este al treilea copil al familiei acestuia. Părinţii săi se vor despărţi la puţin timp după naşterea lui, iar mama lui, Anastasia se va întoarce la Miskolc. Despre tatăl său nu se va mai cunoaşte nimic după 1814 când se va converti la catolicism pentru ca familia sa să poată beneficia de ajutorul Bisericii Romano-Catolice .Copii vor învăţa la şcoala grecească de aici şi vor fi instruiţi, tot aici, în religia ortodoxă. În 1823 va merge la Pesta unde va locui cu familia Grabovszky şi va urma gimnaziul catolic. El va înainta o cerere pentru a-şi păstra credinţa strămoşescă şi după ce va fi obligat să urmeze timp de şase săptămâni un curs de teologie romano-catolică şi de istorie bisericească i se va aproba cererea la 2 septembrie 1828.

În anul următor se va înscrie la facultatea de filosofie şi drept din Pesta iar după absolvirea ei va hotăra să intre în clerul ortodox , el însuşi spunând de nenumărate ori că de s-ar fi născut de o sută de ori, de o sută de ori ar fi devenit preot.

Timpul petrecut la Pesta într-o atmosferă cosmopolită la făcut pe tânărul Andrei Şaguna să cunoască lucrările lui Samuil Micu – Klain , Gheorghe Şincai şi Petru Maior precum şi teoriile asupra aşezării coloniştilor români în spaţiul de la nord de Dunăre şi a convieţuiri lor cu slavii în secolele VI-VII. Interesul său faţă de istoria bisericească ortodoxă poate fi justificat şi prin faptul că el însuşi aparţine unui dialect şi a unei comunităţi latine desprinsă din latinitatea orientală, din etnia şi limba română. Andrei Şaguna era un aromân.

Deşi ucenicia şi începutul carierei sale ca episcop vicar al episcopiei transilvăneşti prezintă suficient de mult interes şi în dese rânduri ne vom întoarce pentru a aminti unele aspecte din această perioadă nu vom accentua şi nu vom prezenta în detaliu perioada cuprinsă între 1809 şi 1849. Retrospectiv amintim că în 1833 a fost tuns în monahism la mănăstirea Hopovo cu numele de Andrei (numele său de botez era Anastasiu). Mitropolitul de Karlovitz, Stefan Stratimirovici, l-a numit profesor de teologie la institutul de aici în anul următor pentru ca în 1835 să devină secretarul  consistorului mitropolitan. În 1837 va deveni ierodiacon, ieromonah , precum şi egumen al mănăstirilor Hopovo şi apoi Covil, o periodă va fi şi profesor la seminarul teologic din Vârşeţ.

În 1846 pe 27 iunie mitropolitul Iosif Rajacik îl numea pe Şaguna ca episcop vicar în Transilvania. Va ajunge acolo pe 2 septembrie în acelaşi an. Descrierea de atunci suna cam aşa : „era un bărbat frumos înalt şi puternic cu faţa albă şi frumoasă ; fruntea largă şi netedă şi avea barba neagră ; el dădea impresia evlaviei , seriozităţi şi autorităţii”. Părerea bună a celor de atunci despre el nu semănă cu părerea lui despre episcopia Transilvaniei. Şaguna considera biserica din Transilvania nu numai înapoiată din punct de vedere material dar şi umilită de autorităţi şi mai ales dezorganizată administrativ. El a gasit preotul de ţară slab înzestrat intelectual şi uneori moral pentru a corespunde responsabilităţilor sale: acesta avea doar cea mai elementară pregătire primită de obicei de la un preot care nu în puţine rânduri era propriul său tată şi pe care trebuia să-l urmeze în meserie. Existau foarte puţini preoţi şcolarizaţi iar lucrul acesta nu putea să aducă decât efecte negative la adresa Bisericii.

Ales episcop în cel mai tulbure an din secolul al XIX-lea, 1848

Alegerea în scaunul episcopal nu a fost voită de către toţi protopopii transilvăneni. Voturile acordate la sinodul protopopiilor din 1847 îl clasau pe locul al treilea cu numai 27 de voturi având înainte pe Ioan Moga 33 şi pe Moise Fulea cu 31. Totuşi mitropolitul Rajacik îl va recomanda oficial împăratului Ferdinand în ianuarie 1848. La 5 februarie Şaguna va primi scrisorile de numire în funcţia de episcop al Episcopiei Transilvaniei . În catedrala din Carlovitz, Şaguna şi-a declarat faţă de naţiunea care l-a primit şi a promis: ”pre românii din Transilvania din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia către tot ce este adevărat, plăcut şi bun să-i trag.”

Anul 1848 a însemnat un moment de mare tulburare socială în imperiul Habsburgic, Şaguna îşi va asuma rolul de reprezentant al românilor ortodoxi în faţa curţii de la Viena. S-a aflat în rândurile celor care au negat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi de aceea guvernatorul Teleki îl va numi alături de episcopul unit răspunzător de acţiunile poporului lor. Până la adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848 Şaguna va merge la Karlovitz pentru hirotonirea în calitate de episcop. Şaguna credea că loialitatea faţă de casa de Habsburg le vor aduce românilor împlinirea cererilor formulate în petiţia de la Blaj.

Episcop revoluţionar

Alături de episcopul Bisericii Unite, Ioan Lemeni vor deveni preşedinţii congresului naţional precum şi mesagerii naţiunii române. Pentru o serie de intelectuali Şaguna părea a fi prea conciliant. În pastoralele sale adresate enoriaşilor săi punea accent pe supunerea faţă de lege, respectul faţă de drepturile proprietarilor de pământ, credinţa în Dumnezeu şi în împărat . Un aspect pe care trebuie observat şi subliniat e acela că nu încearcă să învrăjbească pe români cu latifundiarii maghiari. De aceea nu va folosi niciodată în aceste pastorale precum nici în cuvântările sale din perioada revoluţiei expresia de „naţiune română”.

Sfârşitul revoluţiei îi aşează pe români în aceeaşi tabără a învinşilor, deşi îşi declaraseră în repetate rânduri prin intermediul lui Şaguna loialitatea şi încrederea în curte şi tronul de la Viena. Practic situaţia devenise mai complicată decât înainte de 1848 întrucât dieta maghiară în perioada revoluţiei ratificase un act prin care Transilvania devenea parte integrantă a Ungariei. Acest act era o piedică în calea găsirii unei forme de apropiere între români şi maghiari. Problema se complică prin faptul că aceeaşi Curte de la Viena care nu a făcut distincţia între cele două revoluţii şi nici nu a acordat drepturile civice cerute de români, s-a folosit într-un mod pe care l-am putea numi cu uşurinţă şantaj de documentul de unire elaborat acum. Aşadar românii aveau doi adversari în loc de unul; dacă vom mai adăuga şi situaţia tensionată cu patriarhia de Karlovitz care se va agrava în acest răstimp, vom mai aşeza pe listă un nou inamic.

Există întrebări care se ridică în mod automat în legatură cu Transilvania şi care privesc lumea bisericească a acestor timpuri : „De ce un episcop îşi asumă o astfel de funcţie reprezentativă?”, „De ce nu există o intelectualitate ortodoxă ?” şi „De ce nu s-a putut constitui o mitropolie pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic?”. Voi căuta să mă limitez numai la aceste câteva întrebări, deşi situaţia Transilvaniei necesită o analiză atentă şi în alte domenii colaterale.

I. Prima întrebare la care voi căuta să răspund e cea legată de inexistenţa unei elite intelectuale de factură laică în Transilvania. Urmărind evenimentele vom putea să vedem că se puteau organiza şcoli decât în cadrul şi cu sprijinul Bisericii, pentru apariţia categoriei de care am amintit mai sus. În nici un caz un stat ce reprezenta Contrareforma, aceasta pentru perioadele cuprinse între 1701-1848, nu ar fi avut nici un interes să creeze aşa ceva. Tot legat de stat , pentru perioada pe care o avem în discuţie el nu avea nici interesul să creeze o asemenea categorie de „revendicatori naţionali”, ce i-ar fi grăbit mai mult sfârşitul printr-o divizare mai pronunţată. Cazul maghiar le era suficient. Biserica era cea care trebuia să se ocupe de instrucţia acestor cadre, dar lipsa de fonduri a făcut ca să nu poată să îşi şcolarizeze prea bine nici proprii slujitori.

Problema cea mai mare a lui Şaguna în planul reformelor sale a fost lipsa banilor. Existau patru mari surse de venit însumând în total 130 000 florini. Teoretic problema era astfel pusă, practic lucrurile stăteau altfel. Cele patru surse principale erau: Fondul Sidoxial (un salariu pentru episcopul ortodox care se acorda din impozitul anual pentru fiecare gospodărie ortodoxă), Fondul seminarului, Fondul de trei zeci mii de guldeni (suma plătită ca despăgubire pentru familile dizlocate prin stabilirea districtelor militare) şi Fondul episcopului Moga ( testamentul episcopului Moga prevedea o anumită sumă pentru acoperirea unor cheltuieli bisericeşti şi şcolare). Am spus că teoretic banii aceştia erau ai Bisericii Ortodoxe pentru că în mod practic încă din 1849 ministerul Cultelor din Viena hotăra felul în care să fie alocaţi banii fără o consultare în prealabil a episcopului ortodox. Mai mult chiar nici măcar nu se trimitea un raport anual în legătură cu situaţia financiară. Şaguna a considerat situaţia umilitoare întru cât atunci când cerea din aceste fonduri i-se trimiteau sau nu diverse sume . Deci în nici un caz nu se putea baza pe aceşti bani. În 1853 el va reuşi să cumpere o clădire nouă pentru episcopia ortodoxă după ce cealaltă a fost distrusă în timpul revoluţiei.

Deceniul absolutist a însemnat din acest motiv şi nu numai o perioadă neagră pentru românii din Transilvania. Starea Bisericii Ortodoxe era mult mai grea decât în perioda anterioară mai ales sub aspect material întrucât revoluţia a dus la distrugerea a numeroase biserici , şcoli şi la uciderea a şase preoţi şi a mai multor laici. În anii ce au urmat, Şaguna va întreprinde o serie de acţiuni prin care va încerca să amelioreze această situaţie el va cere ajutor atât Ţărilor Române cât şi Curţii de la Viena.
În memoriul adresat de Şaguna în 1851, el spunea că au fost arse 48 de biserici şi jefuite alte 319, de asemenea el vorbea în prima parte a memoriului şi despre starea bisericii ortodoxe şi evoluţia ei din 1700 până în 1850. Din actul de care am pomenit se vădeşte o nemulţumire profundă a episcopului faţă de cei pe care i-a susţinut în perioada revoluţiei:”…românii ca nişte supuşi credincioşi ai împăratului nu vroia în anii aceştia a se uni cu partida revoluţionară, ci stătură de partea monarhului celui legitim”.
Distrugerile au fost totuşi de proporţii mari raportânduse în primul rând la sărăcia locuitorilor, căci la 19 ani după memoriul lui Şaguna, Ion Raţiu, un alt revoluţionar cerea ministrului de interne al principatelor, Mihail Kogalniceanu ajutor pentru eforia şcolară din Turda. Banii sunt în valoare de 4129,27 lei din 26 de judeţe având în frunte judeţul Brăila cu 568 lei . În aceeaşi perioadă Şaguna va primi şi din partea comunităţilor din Braşov 4000 florini precum şi din partea Arhimandritului Neonil de la Neamţ însumând obiecte şi cărţi religioase precum şi de Viena aproximativ 60,000 de florini cu ajutorul Schwarzenberg . Un lucru pe care l-am observat este acela că în lucrările dedicate lui Şaguna sau perioadei acestuia de până la 1918 nu se pomenesc ajutoarele date de principate. De asemenea în lucrările de după 1918 şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial nu se pomeneşte absolut nimic despre ajutorul dat de curtea de la Viena.

Şcoala românească o duce rău. Toate şcolile româneşti elementare se aflau într-o stare degradabilă cu excepţia unor comunităţi româneşti mai înstărite. Nu existau cadre superioare bine pregătite şi nici măcar manuale după care să se desfăşoare procesul de învăţământ. Sărăcia preoţilor depindea direct proporţional cu sărăcia păstoriţilor lor de aceea programul de reformă bisericească a lui Şaguna a avut ca obiect principal pe preotul de parohie, urmând învăţătura evanghelică ce îi prezintă pe preoţi ca fiind lumina lumii şi sarea pământului. Principalul obstacol pe care avea să-l treacă era atitutinea ostilă a guvernului Transilvaniei precum şi indiferenţa Curţii de la Viena.

Luându-le în ordinea enunţată trebuie spus că românii în Transilvania nu au o elită de spiritualitate ortodoxă din cauza faptului că nu există universitate şi nici şcoli cu predare în limba română şi care să aparţină Bisericii Ortodoxe.

Şaguna va încerca să înfiinţeze o serie de şcoli, dar proiectul său este chiar unul prea măreţ pentru resursele de care dispunea instituţia pe care o patrona. Deşi aprecia mănăstirea ca loc de cultură şi spiritualitate, consideră că o şcoală mănăstirească este un lux prea mare pe care administraţia sa nu şi-l putea permite. Pentru lumea ortodoxă din Transilvania, el propunea înfiinţarea de şcoli în funcţie de mărimea şi veniturile comunităţii elementare, cu o singură clasă – proiectul viza în special comunităţile mici – şi şcoli principale, cu trei clase, pentru comunităţile care depăşesc 2000 de locuitori. Prefera în locul lor şcolile săteşti, unde preotul paroh devenea parte a comunităţii sale îndeplinindu-şi slujba de învăţător al oamenilor. Programa pentru acestă etapă de învăţare prevedea ore de limba română, maghiară şi germană, de religie etc.

Planul său iniţial urmărea înfiinţarea a şase gimnazii superioare, şase inferioare şi a şase şcoli reale în vederea asigurării cursului grimnazial de educare. Dintre toate acestea el a primit dreptul de a înfiinţa doar câte unul: gimnaziul superior la Braşov(1853), cel inferior la Brad, iar şcoala reală la Abrud. Era de principiul că elevii ortodocşi trebuiesc instruiţi în spiritualitatea din care fac parte şi dezvoltă ideea, des întâlnită în epocă, cu privire la înfiinţarea gimnaziilor “naţionale”, atât de larg propuse de intelectualii de confesiune unită. Pe undeva pare o concurenţă între cele două Biserici, iar Biserica Ortodoxă pare a fi cea mai intransigentă. În fapt aşa este, dar nu putem să o acuzăm. Este normal să se comporte aşa, din moment ce e considerată tolerată.

Acceptarea lui Şaguna, că acolo unde nu se poate ca elevii să urmeze o şcoală ortodoxă, să meargă la una unită sau catolică, dar orele de religie să se ţină în mod diferit, arăta un mare pas înainte şi un spectru larg pe care episcopul îl acorda ştiinţei de carte.

Cursul firesc al ciclului educaţional are ca punct de vârf învăţământul universitar, pe care mitropolitul ortodox nu-l recomandă. Am putea să fim revoltaţi, cum de tocmai el nu sprijină înfiinţarea unei universităţi. În repetate rânduri Şaguna a mustrat pe intelectuali pentru ca încurajează oamenii să-şi cheltuiască banii cu un proiect a cărui şanse de reuşită erau slabe şi reprobabile din punct de vedere calitativ. Ştiind că el va determina înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor astfel încât ele să se autofinanţeze , nu cheltuirea puţinelor resurse pe un învăţământ necompetitiv. În 1852 el îl va refuza pe Constantin Alutan, în încercarea acestuia de a constitui o facultate de Drept a românilor celor două confesiuni.
Şaguna nu se va ocupa doar de incinte, ci şi de programă şi de manualele după care aveau să înveţe atât cadrele ce urmau a fi formate, cât şi elevii. În 14 decembrie 1860 , prin decret imperial va obţine dreptul de a tipări manualele şcolare bisericeşti pentru întreaga Transivanie, Arad, Vârşeţ şi Bucovina. Vor apare cărţile sale de Drept Canonic, ca manuale pentru viitorii preoţi din Seminarul de la Sibiu, precum şi cele legate de istoria bisericească din Transilvania.

Observăm că existenţa elitelor se reduce doar la preoţii formaţi la Sibiu, iar Şaguna încearcă să se folosească de elementele pe care le are pentru a crea acestă clasă intelectualilor ortodocşi. E paradoxal, că tocmai un străin reuşeste acest lucru; aşa cum acelaşi paradox face ca în timpul unui alt străin România să se unească…

II. Constituirea unei mitropolii pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic era visul lui Şaguna. Din punct de vedere religios perioada 1849- 1870 este una de profunde schimbări. El era ferm în insistenţa sa ca mitropolia să includă pe toţi românii din imperiul Habsburgic. Ideea sa mergea tocmai pe conceptul său politic că românii pot subzista ca entitate naţionala sub forma unui ducat autonom, într-un imperiu federal. Cea mai puternică campanie pe care a dus-o Şaguna pe acest plan este cea a autonomiei bisericeşti. El considera că statul dă Bisericii sprijinul material şi respectă autonomia instituţiilor ei şi libertatea de conştiinţă a credincioşilor ei.

În vederea obţinerii acestui statut de mitropolie, Şaguna va fi pus într-o dublă relaţie: una cu patriarhia de Karlovitz şi una cu Curtea de la Viena. Sârbii nu vor renunţa sub nici o formă până la moartea lui Iosif Rajacic, altădată ocrotitor al lui Şaguna, la jurisdicţia asupra episcopiei din Transilvania. Abia după moartea acestuia Şaguna a putut obţine dreptul de a reînfiinţa Mitropolia Transilvaniei. El a reuşit totuşi ca în tot acest timp să obţină bunăvoinţa şi încrederea Coroanei, astfel încât nu a întâmpinat greutăţi din partea Vienei.

Chiar şi aşa, el a trebuit să definească termenul de autonomie bisericească întrucât ministerele vieneze caută să nu-şi asume responsabilitatea de a avea în grijă noua instituţie. Motivele sunt de ordin financiar întrucât celelalte biserici recunoscute primeau din partea statului anumite subvenţii. În consecinţă Şaguna a alcătuit prima definiţie: temeiurile legale ale autonomiei bisericeşti sunt Sfânta Scriptură, Canoanele şi cerinţele bisericeşti locale. El folosea ca temeiuri şi clauze, legi care nu ţineau de spiritualitatea occidentală. Acest lucru la început i-au creat o serie de probleme.

Ulterior el a recunoscut dreptul împăratului de a exercita o inspecţie supremă asupra Bisericii şi de a confirma alegerea noului episcop sau mitropolit. Era o formulă, în nici un caz de compromis, dacă luăm în consideraţie modul politic de gândire în Imperiul Bizantin. Mai mult chiar modul de desfăşurare a raporturilor dintre Biserică şi stat nu îl vedea unilateral. În schimbul autonomiei şi a sprijinului material Şaguna a promis statului un cler devotat care putea să îşi folosească influenţa asupra maselor ţărăneşti. Reformele pe care Şaguna a reuşit să le facă au adus Biserica Ortodoxă cel puţin în plan teoretic egală cu Biserica Unită. Era un câştig, dar şi o pierdere. Biserica recâştigă prestigiul avut, dar în acelaşi timp creşteau dintre ortodocşi şi uniţi. Acest preţ a încept să fie plătit de la Crăciunul anului 1864.
Planurile lui Şaguna de a constitui o singură mitropolie pentru toţi românii au fost împiedicate de episcopul Bucovinei, Eugen Hacman. Viitorul mitropolit credea că aspiraţiile românilor ar fi mai bine servite de către o singură instituţie mai complexă şi mai autonomă decât de mai multe şi supuse unei conduceri care nu neapărat caută spre particularismul lor. Prelatul bucovinean nu vedea cu ochi buni implicarea lui Şaguna în politică, în plus între cei doi apăruse o divergenţă privitoare la demnitatea de mitropolit. Însuşi Hacman avea acestă ambiţie şi deşi o va îndeplini, el va muri chiar înaite de instalare în 1873.

III. Cum de un episcop a reuşit să devină reprezentantul românilor?  După revoluţie în Transilvania va fi instalat un guvern militar sub conducerea lui Wohlgemuth, un om bine intenţionat, dar care îi va îndepărta atât pe maghiari cât şi pe români prin atitutinea sa de distanţare o tuturor forţelor reacţionare şi de supunere în maniera absolutistă. Românii, la fel ca slavii contau foarte puţin în concepţia politicienilor vienezi şi în graba de a restaura vechiul regim, interesele lor au fost în mare parte ignorate. Se căutau atunci sisteme cât mai viabile pentru a menţine trăsăturile esenţiale ale monarhiei şi afirmarea pe plan extern a supremaţiei în faţa eternei sale rivale, Prusia. Situaţia era insuportabilă mai ales prin faptul că noul guvernator nu îngăduia nici o activitate ce presupune întrunire, dezbatere sau afirmare a vreunei idei naţionaliste .

Preoţii vor constitui personaje în care autoritatea va lovi considerându-i conducători de conspiraţii politice şi întruniri secrete . Eforturile lui Şaguna de a prezenta situaţia din Transilvania se vor lovi atât de intransigenţa guvernatorului cât şi de ignoranţa sau neştiinţa unor înalţi demnitari ai curţii vieneze, Felix Schwarzenberg, Alexander Bach etc.

Adesea aceste memorii se soluţionau prin percheziţi şi sechestrări întreprinse împotiva episcopului, care era considerat unul din capii revoluţiei. Nu se poate spune că de acest tratament special a avut parte numai Şaguna, ar fi o nedreptate să nu amintim că aproape toţi intelectualii au avut de înfruntat situaţia expusă. În 1850 guvernatorul a dispus chiar încetarea activităţii tipogafice a ziarului “Gazeta de Transilvania”.

Periodata următoare revoluţiei va însemna o apropiere între intelectuali şi bisericiile româneşti. În fond pe ei nu-i interesau problemele legate de dogmă, ci doreau realizarea unui front comun având ca temelie spiritualitatea. Se vor izbi nu de refuzul unuia sau altuia dintre episcopi, ci de o relitate mult mai crudă: divizarea existentă în lumea transilvăneană din cauza unei rupturi vechi de un secol şi jumatate.
Acesta era preţul pe care trebuiau să-l plătească intelectualii români din Transilvania. Ei existau în virtutea faptului că există această divizare stupidă şi demnă de dezgust din partea lor. Fondul comun pe care îl propuneau ei era unul naţional: „pentru că noi ştim şi suntem deplin încredinţaţi ca pre români nici unirea , nici neunirea, ci numai şi singur spiritul naţional îi va scăpa de cursele inamicilor” („Foaia pentru minte” 20 noiembrie 1851). Intelectualii vor încerca să unească cele două biserici, dar fără a putea reuşi, ba chiar va reuşi să divizeze şi mai mult conducerile acestora. Totuşi problema pe care noi o urmărim nu este neapărat relaţia intelectualilor cu Curtea de la Viena sau cu conducerea celor două biserici, dar inevitabil aceste aspecte trebuie amintite.

Se vor constitui două curente în Transilvania, iar etalonul este Curtea şi raportul cu Curtea de la Viena. În acest sens Şaguna se va manifesta pentru curentul activist. Este normal să fie aşa mai ales pentru faptul că Biserica şi clerul acesteia în concepţia lui Şaguna trebuie să participe la viaţa publică.
Natura extrovertită a sa pare să fi aflat o oarecare împlinire în politică şi reputaţia sa de maestru al acestei arte era bine meritată. El nu s-a mulţumit niciodată să fie un simplu spectator, ci s-a simţit împins spre a fi un participant activ al evenimentelor sub toate aspectele lor. Şaguna n-a şovăit niciodată în credinţa că biserica constituie influenţa decisivă atât asupra dezvoltării individului cât şi asupra societăţii în totalitate. Handicapul esenţial pe care îl observă el în raport cu biserica pe care o conducea era statutul legal instabil al acesteia şi lipsa ei de autonomie. Visul lui Şaguna era restaurarea Mitropoliei din Transilvania.

Potrivit punctului său de vedere, statul era obligat să recunoască dreptul Biserici de a se îngriji de problemele ei dogmatice şi de a administra instituţiile de caritate şi de învăţământ, fără amestecul autorităţii civile sau a funcţionarilor unei alte biserici. El a respins ideea separării Bisericii de către Stat. După cum vom vedea el consideră o anomalie ruptura dintre cele două instituţii: ”Biserica este în Stat şi Statul este în Biserică, iar creştinul este cetăţean şi cetăţeanul este creştin”.

Relaţia ideală între Stat şi Biserică în opinia sa este una de armonie şi de cooperare. Ideea prezentată de Şaguna nu este nici pe departe de spiritualitatea pe care el o reprezintă: cea bizantină. Mă gândesc aici la relaţia pe care o avea basileul cu patriarhul şi la modul în care era conceput cetăţeanul Imperiului Bizantin. Nu întâmplător căutăm această asemănare pentru că Şaguna îşi lega aspiraţiile poporului său de întemeierea ”Austriei Mari”.  El lega aceeaşi naţiune de destinul dinastiei habsburgice.

Se dovedeşte a fi nu numai un reprezentant, ci şi un vizionar politic. Vom observa nemulţumirea lui Şaguna atunci când drepturile românilor vor fi obţinute nu prin procedeu constituţional, ci prin decret imperial. El este pentru satisfacerea aspiraţiilor naţionale pe căi constituţionale, considerând că doar astfel ele pot căpăta durată.

Pentru afirmarea drepturilor românilor, Şaguna considera că acestea se pot realiza numai într-un ducat transilvănean, el va căuta argumente istorice pentru constituirea unui principat al Transilvaniei. Problema aceasta a principatului istoric apare la începutul anilor 1860, când ungarii reuşesc să determine monarhia habsburgică să le recunoască anumite drepturi legate de autonomie. Problema autonomiei maghiare se justifică tocmai prin argumentul istoric al faptului că a existat un regat apostolic ungar. Anii 1860 şi 1861 au constituit o înverşunată luptă a Curţii de la Viena cu maghiarii, ducând la relaxarea restricţiilor impuse în deceniul absolutist. Pentru a stăvili efortul maghiar de a obţine autonomie şi unirea Transilvaniei, curtea la 5 martie 1860 a organizat un aşa numit guvern reprezentativ. Ceea ce se urmărea de fapt era pur şi simplu testarea opiniilor în legătură cu plănuita reorganizare a instituţiilor imperiale.
Şaguna ca reprezentant al naţiuni române a propus legalizarea formală a principiului egalităţii naţionale, el era sigur că o astfel de lege ar crea o atmosferă de pace şi frăţietate care nu poate decât să promoveze binele comun şi interesele fiecărei naţiuni în parte. În consecinţă, el a cerut Reichsrat-ului să renunţe la trecut, cu nedreptăţile şi rivalităţile sale vane şi în locul lui să construiască o nouă Transilvanie, în care toate naţiunile să-şi găsească pacea şi autoîmplinirea. Pe 20 octombrie 1860 va apărea diploma care a constituit o încercare de compromis între curte şi Ungaria. În chestiunea transilvaniei pe care diploma o recunoştea ca provincie separată era încorporată în cele din urmă principatului Ungariei. Diploma oferă foarte puţine garanţii naţionalităţilor.

În Transilvania românii se vor diviza în două grupuri mari, unul conservator condus de Şaguna şi în majoritate ortodox şi unul la Braşov unit în jurul lui George Bariţiu. Fiecare dintre cele două grupuri propuneau un anume stil de abordare a situaţiei din Transilvania. Cel ortodox propunea activismul iar celălalt, pasivismul. Se vor încerca situaţii de compromis şi de unire a celor două grupări în consiliul naţional românesc din ianuarie 1861 în care cei 150 delegaţi erau distribuiţi în mod egal între cele două confesiuni.

Situaţia de compromis dintre cei doi nu va dura mult, aceasta din motivul că Suluţiu era mitropolit Unit iar Şaguna doar episcop al ortodoxilor iar vederile de la curte îl considerau pe Şaguna un subordonat al celui dintâi. Până la apariţia mitropoliei române de confesiune ortodoxă din dec. 1864 va mai avea loc o dietă la Sibiu în 1863, în care românii aveau o majoritate relativă, ei putându-şi exprima cererile: egalitatea naţiunii lor şi a celor două Biserici cu celelalte 3 naţiuni şi cu Biserica Romano-Catolică şi cu cele Protestante. Aceasta a însemnat momentul de apogeu din punct de vedere politic al lui Şaguna, după această dată românii nu vor mai avea o majoritate atât de puternică în Dieta, iar diferenţele dintre uniţi şi ortodocşi se vor adâncii.

Pentru a mai aduce argumente în favoarea lui Şaguna trebuie spus că s-a dovedit a fi un bun organizator şi în plus era singurul care dispunea de un sistem coerent administrativ – parte din el reformat şi reorganizat în mod viabil prin Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, adoptat în toamna lui 1868 – şi în parte chiar autonom: sistemul enoriilor.

Dacă ceilalţi oameni politici se compromit prin diverse acţiuni, fie ele chiar şi patriotice, Şaguna ştie cum să îşi menţină ceea ce câştigase cu preţul înlăturării sale din fruntea ASTREI. Nu va amesteca niciodată până acolo unde putea să se compromită el ca persoană sau ca demnitar, ori să aducă în această stare Mitropolia sau Asociaţia. Va fi singurul, care, deşi ameninţat de guvernatorul Thun că “episcopul cel capricios”, îşi va putea iniţia şi susţine un ziar fie el cvasiconfesionar ( “Telegraful român”, care apare din 3 ianuarie 1853 până azi).

Răspunsurile date la aceste trei întrebări nu urmăresc o caracterizare eshaustivă a Bisericii din Transilvania. Ele se pot constitui doar în introduceri la teme ce vizează această lume. Activitatea lui Andrei (Anastasiu) Şaguna reprezintă momentul cel mai important al mişcării de renaştere a Bisericii Ortodoxe. Graţie lui vor apărea o serie de intelectuali şi o elită de confesiune ortodoxă, creând un echilibru necesar în lumea transilvăneană. Putem spune că toate măsurile pe care le-a iniţiat sau la care a aderat nu au făcut decât să grăbească apariţia conştiinţei naţionale şi a Unirii din 1918.

 

 

Ciprian Plăiaşu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: