Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei ( Sfântu’ Vlahu’)

În vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgîni slujirea idolească şi mulţi oameni se închinau zidirii şi lucrului mîinilor lor, atunci a odrăslit şi credinţa multor sfinţi, între care şi dreapta credinţă a Sfîntului sfinţitului Mucenic Vlasie. Acest sfînt a petrecut toţi anii vieţii sale cu blîndă şi dreaptă viaţă, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtîndu-se de tot lucrul rău. Cetăţenii din Sevastia Capadociei, văzînd cinstita lui viaţă, unii din oamenii cei binecredincioşi s-au sîrguit să-l pună episcop şi păştea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos şi mulţi, intrînd în nevoinţele pătimirii, se încununau cu cununa mucenicească.
Atunci şi Sfîntul şi marele mucenic Evstratie, cel dintîi între cei cinci tovarăşi ai săi, vieţuind în împărăţia lui Diocleţian, s-a nevoit pînă la sînge pentru cinstirea lui Hristos. Şezînd el în temniţă, l-a cercetat noaptea acest Sfînt Vlasie, dînd aur mult străjerilor temniţei şi a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăţie. Apoi a luat de la dînsul diata cea încredinţată lui, pe care Sfîntul Evstratie a scris-o mai înainte de sfîrşitul său, rînduind cele pentru trupul său şi pentru averi, aşa cum se scrie în pătimirea lui.
Sfîntul Vlasie se ascundea de mînia tiranilor, precum făceau pe atunci mulţi sfinţi, nelăsîndu-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puţini creştini iar cei mai mulţi fugeau în pustie, în munţi şi în peşteri de frica chinurilor, pe care unii, neputînd să le rabde, cîtăva vreme s-au închinat idolilor.
Sfîntul Vlasie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cît şi a lui Liciniu, pătimind atît, se ascundea şi el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, avînd acolo o peşteră pentru nevoinţa sa. Acolo, avînd viaţă liniştită şi pustnicească, înălţa neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau şi se binecuvîntau de la dînsul. Dar, de se întîmpla să vină la sfînt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi fost înţelegătoare, netăindu-i gîndirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peşterii, aşteptînd ieşirea aceluia după sfîrşitul rugăciunilor; şi nu se duceau pînă ce sfîntul nu punea mîinile peste ele, binecuvîntîndu-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfînt, erau tămăduită prin punerea mîinilor sale cele sfinte.
În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vînătorilor săi să vîneze o mulţime de fiare mîncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sîrguia să-i piardă, pe unii ucigîndu-i cu sabia, pe alţii arzîndu-i în foc şi în apă înecîndu-i, iar pe alţii dîndu-i fiarelor.
Ducîndu-se vînătorii la vînat şi înconjurînd munţii şi pustiile, au mers şi la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfîntul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peşteră şi văzînd înaintea ei mulţime de fiare jucîndu-se, au zis între ei: „Să mergem să vedem ce este acolo”. Şi mergînd, au găsit pe Sfîntul Vlasie nevoindu-se în peşteră ca într-o cămară şi făcînd rugăciuni către Dumnezeu. Nezicîndu-i nimic, îndată s-au întors şi au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulţi ostaşi să prindă pe creştinii care se vor afla ascunşi acolo şi să-i aducă la el.
Mergînd ostaşii trimişi în muntele acela şi ajungînd la peşteră, găsiră pe Sfîntul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune şi în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: „Ieşi de aici şi mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul”. Sfîntul, bucurîndu-se, le-a zis: „Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci şi-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicîndu-mi: „Scoală-te şi adu-Mi jertfă, după obiceiul preoţiei tale. Deci acum, fiii mei, bine aţi venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!”
Mergînd ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blîndeţile şi învăţătura sfîntului şi pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar şi dobitoacelor; şi cîţi neputincioşi se aduceau înaintea Sfîntului Vlasie, pe aceia, punîndu-şi mîinile sale şi făcînd rugăciuni, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.
O femeie avea un fiu căruia, mîncînd peşte, i-a rămas un os în gît şi acela nu mai putea să grăiască nicidecum şi acum era aproape de moarte. Luîndu-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfîntului şi, plîngînd, striga: „Miluieşte pe fiul meu, robule al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut”. Apoi a spus sfîntului ce s-a întîmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punîndu-şi mîna în gîtul copilaşului s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Cel ce ajuţi tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mîntuitorule, ascultă rugăciunea mea şi ia osul cel înfipt în gîtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Şi de acum, chiar între oameni şi dobitoace de s-ar întîmpla ceva de acest fel şi va pomeni cineva numele meu, zicînd: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbeşte spre ajutor şi dă-i tămăduire întru slava şi cinstea sfîntului Tău nume”. Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil şi l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, şi s-a preamărit numele Sfîntului Vlasie, nu numai în Sevastia ci şi în Nicopole.
Încă fiind el pe drum şi apropiindu-se de Sevastia, s-a întîmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decît un purceluş şi, alergînd un lup, l-a apucat pe el şi plîngea femeia foarte mult. Văzînd pe sfînt mergînd, a alergat la dînsul şi cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: „Nu te mîhni, o! femeie, nici nu plînge, că ţi se va da ţie purcelul tău viu şi nevătămat”. Acestea zicîndu-le, mergea în calea sa şi iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducîndu-i purcelul în gură şi i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg şi nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva şi-a luat purcelul bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.
Intrînd Sfîntul Vlasie în cetatea Sevastiei şi Agricola şi ighemonul înştiinţîndu-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniţă. A doua zi, şezînd la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzîndu-l, a început mai întîi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dînsul: „Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noştri şi al nostru iubit”. Sfîntul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, puternice ighemoane, dar să nu numeşti dumnezei pe diavolii care se vor da focului veşnic împreună cu cinstitorii lor”. Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu beţe groase multă vreme şi sfîntul a zis ighemonului: „O, nebune şi înşelătorule de suflete omeneşti! Oare socoteşi că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte, de acum fă ce voieşti”.
Ighemonul, văzînd credinţa cea neschimbată a sfîntului, a poruncit ca iarăşi să-l ducă în temniţă. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfîntului Vlasie şi fiind nemişcată în sfînta credinţă, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul şi picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luînd seminţe şi roduri pămînteşti cîte putea să aibă în sărăcia ei şi punîndu-le în coşniţă, apoi aprinzînd lumînare, le-a dus sfîntului în temniţă şi căzînd la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea şi să mănînce. Sfîntul, lăudînd pe Dumnezeu, a gustat din mîncarea cea adusă şi, binecuvîntînd-o, i-a poruncit, zicînd: „O! femeie în acest chip să săvîrşeşti pomenirea mea, în toţi anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Şi altcineva de se va asemăna ţie şi de va săvîrşi pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu şi binecuvîntat va fi în toate zilele vieţii sale”.
Acea fericită văduvă, luînd poruncă de la sfînt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, şi s-a împlinit cu dînsa Scriptura care zice: „În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei”. Tiranul, şezînd a doua oară la judecată, a adus pe sfînt şi i-a zis lui: „Vlasie, jertfeşti zeilor ca să fii viu, sau voieşti să pieri rău?” Răspuns-a sfîntul: „Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozeşti, aceea îmi mijloceşte mie viaţa veşnică”. Ighemonul, văzîndu-l nemişcat în credinţă, a poruncit să fie spînzurat pe un lemn, şi strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: „O! păgînule şi necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoşezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătăţile ce vor să fie şi care sînt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. După aceasta a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn şi să-l ducă iarăşi în temniţă.
Fiind dus Sfîntul Vlasie la închisoare, îl urmau nişte drept credincioase şi temătoare de Dumnezeu femei, şapte la număr, care, adunînd de pe pămînt sîngele ce pica din trupul lui, se ungeau cu dînsul. Văzînd aceasta, slujitorii ce duceau pe sfînt, le-au prins şi le-au dus la ighemon, zicîndu-i: „Şi acestea sînt creştine”.
Ighemonul a zis către dînsele: „Plecaţi-vă şi aduceţi zeilor jertfă, ca să primiţi de la mine mare cinste!” Cinstitele şi sfintele femei i-au zis: „De voieşti, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întîi se cade nouă să ne curăţim, deci să mergem la iezerul cel de aproape şi să ne spălăm într-însul, după obicei, feţele noastre şi tot trupul. Apoi să porunceşti să ne aducă pe zeii tăi acolo şi îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului”.
Ighemonul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgîndu-i în saci, i-au pecetluit cu plumb şi i-au dat sfintelor femei, punînd lîngă dînsele ostaşi, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, şi de acolo să le aducă la dînsul cu cinste. Ele, luînd pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiţi, i-au dus la iezer şi, sosind la mal, unde ştiau că apa este mai adîncă, au rugat pe ostaşi să se depărteze de dînsele, pentru ruşinea goliciunii trupeşti, şi să aştepte puţin pînă ce se vor spăla. Depărtîndu-se ostaşii, au aruncat fiecare în adîncul apei pe idolul pe care îl ducea şi s-au afundat necuraţii zei ca plumbul.
Văzînd aceasta, ostaşii le-au prins şi, ducîndu-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul şi-a schimbat faţa de mînie şi a răcnit ca un leu la ostaşi, zicînd către dînşii: „O! răi slujitori, pentru ce n-aţi ţinut pe zei, ca să nu-i arunce în adîncul iezerului?” Apoi ostaşii, răspunzînd, au zis: „O! luminate, ţi-au grăit cu înşelăciune femeile acestea şi au înecat pe zeii tăi, iar noi, neştiind înşelăciunea lor, nu i-am ţinut”. Deci au zis şi sfintele femei către ighemon: „Dumnezeul cel adevărat nu pătimeşte de înşelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimţitoare şi lemne, aur şi argint, cu înşelăciune luaţi de noi şi înecaţi, nu s-au izbăvit pe ei din mîinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alţii să izbăvească de primejdii, să-i mîntuiască?”.
Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb şi să aducă piepteni de fier şi şapte scînduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de faţă haine noi, luminate şi felurite podoabe femeieşti. Apoi a zis către sfintele femei: „Alegeţi-vă una din două: sau să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe şi veţi păzi sufletele voastre, umblînd în aceste haine luminoase şi de mult preţ, sau, de nu veţi voi să faceţi aceasta, apoi veţi primi chinurile acestea pregătite asupra voastră”.
O sfîntă femeie din acelea, avînd doi copii, a apucat o haină luminoasă şi a aruncat-o în cuptor şi a ars. Iar copiii au zis către maica lor: „Maica noastră, să nu ne laşi pe pămîntul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, aşa şi cu împărăţia cerească să ne hrăneşti pe noi”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le spînzure şi să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostaşii au văzut curgînd din rănile lor lapte, în loc de sînge, căci erau şi trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorîndu-se din cer, le întăreau şi le mîngîiau în chinurile lor, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, ci vă nevoiţi ca nişte buni lucrători, care, făcînd secerişul şi isprăvind lucrul, se binecuvîntează de stăpîn. Apoi, luînd plată, se duc bucurîndu-se la casa lor. Tot astfel, nevoiţi-vă şi voi, ca de la Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să luaţi viaţa veşnică şi neîncetată”.
Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile şi să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, cînd le-au aruncat, focul s-a stins îndată şi au ieşit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dînsele ighemonul: „Lepădaţi de la voi farmecele voastre, apropiaţi-vă de zei şi jertfiţi-le lor”. Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: „O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei şi lemnului, idolilor celor asemenea ţie, surzi şi nesimţitori; de acum fă ceea ce voieşti, că noi sîntem chemate în împărăţia cerurilor”.
Atunci ighemonul a poruncit să le taie capetele cu sabia şi, fiind duse sfintele femei la locul sfîrşirii lor, au rugat pe ostaşi, zicînd: „Aşteptaţi puţin pînă ce ne vom ruga lui Dumnezeu”. Şi, plecîndu-şi genunchii lor la pămînt, au zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Cel mare şi proslăvit! Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce împărăţeşti în veci, că ne-ai chemat la calea bunătăţii Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric şi a veni la adevărata şi dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ţie, Doamne, să ne numeri cu sfînta şi întîia muceniţă a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfinţitului părintelui şi păstorului nostru Vlasie, care ne-a povăţuit pe noi la calea cea adevărată”.
Astfel rugîndu-se şi de la pămînt sculîndu-se, şi-au ridicat mîinile şi ochii spre cer înălţîndu-şi, cu inimă şi cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfînt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ţie. Primeşte şi sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc”. Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dînsa: „Maică, cununile voastre sînt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului şi răbdătorului de chinuri, prea sfinţitul episcop Vlasie”. Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor şapte femei şi aşa s-au sfîrşit.
După aceasta, ighemonul a scos pe Sfîntul Vlasie din temniţă şi i-a zis: „Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Ticălosule şi orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscînd pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsufleţiţi? Iar tu, întunecatule şi necuratule să ştii că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu şi te închini pietrei celei nesimţitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voieşti, chinuieşte-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ţie trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu”. Zis-a ighemonul către sfînt: „De te voi arunca în iezer, îţi va ajuta ţie Hristos al tău, Căruia I te închini?”. Grăit-a sfîntul: „Orbule şi neînţelegătorule, tu pe cele neînţelegătoare cinstindu-le, ţi se pare că eşti mîntuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ţie în apă puterea Sa”. Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă şi să-l arunce în adîncul iezerului.
Sfîntul, alergînd înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii şi a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducîndu-se în mijlocul iezerului, a şezut pe apă ca pe pămînt, iar către ostaşii şi slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: „De aveţi zei, arătaţi puterea lor şi mergeţi şi voi pe apă”. Şi îndată 68 de bărbaţi, chemînd pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrînd să umble pe apă şi au pierit. Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer la sfînt, i-a zis: „Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa cea gătită ţie de la Dumnezeu”. Deci a venit sfîntul la mal, avînd faţa ca lumina şi, mergînd la ighemon, l-a ocărît. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicînd: „Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărît şi 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii”.
Scoţînd pe sfînt din curte cu copiii şi ducîndu-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine şi pentru toată lumea, şi mai ales, pentru aceia care vor veni după dînsul, să săvîrşească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătăţile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorît de sus, la dînsul, un nor luminos, care l-a umbrit şi glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dînsul: „Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor”.
Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap şi după dînsul a tăiat şi pe cei doi copii în acelaşi loc, afară de zidurile cetăţii, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvîntată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri muceniceşti şi le-a îngropat în acel loc cu cinste şi se dădeau de la mormînt tămăduiri bolnavilor.
Înştiinţîndu-se văduva aceea de mucenicescul sfîrşit al Sfîntului Vlasie, arhiereul lui Hristos, şi avînd un purceluş, a cinstit pomenirea sfîntului, adunînd la sine pe cunoscuţi, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat casa ei cu îndestularea celor de trebuinţă. Urmîndu-i ei şi alţi oameni dreptcredincioşi, au început asemenea a săvîrşi pomenirea Sfîntului Vlasie, în toţi anii, aducînd la biserică lumînări şi tămîie. Apoi făcea ospeţe celor de o credinţă şi, dînd milostenii la săraci şi scăpătaţi, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ţine încă şi acum de unii, adică a săvîrşi pomenirea Sfîntului sfinţit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit şi închinat în veci. Amin.

http://paginiortodoxe.tripod.com

Sfânta pâine a vlahilor

Pentru vlahii din Serbia, pâinea nu este doar hrana sau pomana dată pentru sufletele celor răposaţi, ci şi un „document” de valoare istorică inestimabilă. În sudul Dunării, pâinea rituală a vlahilor poartă pe ea semne asemănătoare cu cele de pe tăbliţele de la Tărtăria, Vinca sau Lepenski Vir. Colacii ce se împart la parastase şi la sărbătorile morţilor nu au însemne creştine, ci simbolurile celei mai vechi scrieri de pe pământ.
Cea mai veche scriere din lume, e păstrată aşadar în pâinea vlahilor
Marija Gimbutas, celebru arheolog şi profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul apărător al ideii că semnele incizate pe tăbliţele de lut descoperite în nordul Dunării, la Tărtăria, şi în sudul Dunării, la Vinca (Lepenski Vir), reprezintă cea mai veche scriere din lume. Semne despre care se credea că ar avea origini în Mesopotamia s-au dovedit a fi mult mai vechi şi aparţinând Europei. „România”, susţine cercetatoarea americană în lucrarea „Civilizaţie şi cultură”, „este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Hr. […] A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. […] A fost o perioada de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. […] Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe, ca pe o parte a istoriei noastre”. Câţiva ani mai târziu, o nouă descoperire avea să facă senzaţie în lumea pasionaţilor de istorie: sârbul Paun Es. Durlic, etnolog şi director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflată în sudul Porţilor de Fier, lansa ipoteza îndrăzneaţă că o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutas se regăsesc pe pâinea rituală a vlahilor din Serbia (colacii noştri, din nordul Dunării) preparată la parastase şi la sărbătorile morţilor.
Comparate între ele, semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Vinţa sunt aceleaşi cu cele de pe pâinile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, în lucrarea sa, „Limba sfântă a pâinii vlahilor”, că spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica se regăsesc atât pe tăbliţe cât şi în decoraţia pâinilor. Ele sunt prezente, de altfel, în tot spaţiul carpato-danubian, semne similare existând, de pilda, şi pe inscripţia dacică prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa, „Dacia Hiperboreana”.
Svastica – lumina tainică a eternităţii
Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sârb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente şi pe pâinile rituale ale vlahilor. Iar între toate, cel mai mult l-a impresionat svastica.

Simbolurile marcate în tabel şi copiate sub chenar au fost descoperite de cercetătorul Paun Es. Durlic, pe pâinile rituale ale vlahilor
„Svastica ocupă locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor”, spune el. Există o literatură bogată despre svastică, pentru că reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri, care îl urmăreşte pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de douăzeci de milenii. Cu toate acestea, ştiinţa nu pomeneşte nimic despre existenţa ei în cultul morţilor la vlahi. Aici, nu numai că este simbolul principal, dar este urmată de un şir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. Faptul că o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinţa, dovedeşte că desprinderea din svastică s-a petrecut cu mult înaintea perioadei respective. Cred, în acelaşi timp, că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula, în final, iluzia că svastica ar fi venit de la est! La românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare, în decursul timpului, atât în cimitire şi biserici, căt şi pe pergamente voievodale sau pe broderii naţionale, însă prezintă o serie de variaţii, care au fost observate şi înregistrate de Vasile Lovinescu.
În „Dacia preistorică”, marele istoric Nicolae Densuşianu aminteşte şi el, alături de cerc sau discul soarelui, de crucea Sfântului Andrei, „semnul misterios, însă favorabil, al svasticei”. Considerându-l simbol al divinităţii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, „reprezentând fulgerul sau peste tot lumina, viaţa, sănătatea şi averea”, semnul svasticii este identificat de Nicolae Densuşianu şi pe cusăturile româncelor din Transilvania. Deşi a fost abuziv folosită în scopuri politice, în lumea satului autentic, svastica şi-a păstrat aureolarea sacră.

Pe această temă, există chiar şi o anecdota, povestită de Vasile Lovinescu în „Dacia hiperboreană”: „Un adversar al national-socialiştilor români voia să-l convingă pe un ţăran bătrân că svastica este un semn străin, importat”. „Ba nu”, răspunde omul nostru, „îl avem de pe vremea uriaşilor”.
Numită şi Lusafur (în română, Luceafar), svastica reprezintă grafic planeta Venus, simbolul principal în cultul morţilor la vlahi, „lumina personală” pe care cel mort o poartă în mână când trece prin regatul întunericului şi merge dincolo. Astfel, vlahul trecut în dimensiunea eternă se află sub protecţia svasticii.
Muoşul – păstrător al legăturii dintre geto-daci şi vlahi
Când firul vieţii se rupe, iar vlahul trebuie să păşească în lumea cealaltă, cei rămaşi pe pământ fac o pâine căreia îi spun Muoş. Denumirea muoşi se referă la străbuni, aceştia fiind rugaţi să vină la pomană, să petreacă şi să-l ajute pe cel care tocmai a murit să se descurce în lumea de dincolo.
În nordul Dunării, principalele sărbători ce le sunt consacrate strămoşilor morţi, precum şi pomenile făcute pentru ei, se numesc moşi. Deşi Biserica Ortodoxă nu recunoaşte decât Moşii de vară (din sâmbăta Rusaliilor) şi Moşii de iarnă (din sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului de sec de carne), totuşi, în „Trilogia vieţii”, marele folclorist Simion Florea Marian menţionează că „pe tot parcursul anului, în spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi”. Pornind de la înţelesul originar de „bătrân, om în vârstă”, termenul de moş este utilizat pe o arie destul de largă, nu doar pentru zilele morţilor, ci reprezintă numele popular al unor sfinţi creştini sărbătoriţi iarna: Moş Craciun, Moş Nicolae, Moş Andrei.
Provenind din substratul geto-trac al limbii române, cuvântul moş, cu derivatul său moaşă, este, remarca DAN OLTEAN în cartea sa „Religia dacilor”, „cel mai semnificativ termen păstrat de limba română din vocabularul magico-religios al dacilor”. În acelaşi timp, Paun Es. Durlic consideră ca moş, unul dintre puţinele cuvinte dacice care au supravieţuit romanizării, se regăseşte în numele celui mai mare zeu al dacilor, Zalmoxis
Pe pâinea rituală numită Muoş, împărţită în sudul Dunării, se află două simboluri străvechi, realizate din aluat: svastica (Lusafur) şi crucea cu lună nouă. Crucea cu cele patru semilune (prezentă şi pe unele cruci vechi, de piatră, din cimitirele româneşti) îl reprezintă pe cel care a murit, iar svastica stă pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă.
În cultura vlahilor (ca şi în alte culturi arhaice), numărul 4 simbolizează zeul suprem. Corelând cu etimologia cuvântului muoş (legat de substratul dacic şi regasit de oamenii de ştiinţă în baza numelui zeului Zamolxe), este posibil ca în această pâine să fie păstrată ipostaza Marelui Zeu, care, se pare, avea natura duală: solară şi htoniană. Natura htoniană a lui Zamolxe reiese şi din etimologia susţinută de Ovidiu Drimba: în limba tracă, cuvântul zamol înseamnă pământ. Izvor al vieţii, zeu al vegetaţiei şi al reînvierii naturii, Zamolxe era patron al roadelor pământului (deci al grâului şi, implicit, al pâinii), însă domnea şi asupra împărăţiei morţilor.

Chiaia Raiului
Cheia raiului. Vlahii cosideră „aluvatu’, jucăria babilor” pentru că în mâinile acestora, pâinea capătă cele mai neobişnuite forme.

Revenind la pâinea numită Muoş, pe care vlahii o fac pentru a-i chema pe străbunii adormiţi la masa celui plecat de curând, Paun Es. Durlic observa că svastica ocupă locul central pe această pâine şi, pe lângă rolul de călăuza şi lumină pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor şi porţilor de la lumea cealaltă. Svastica este şi judecător în lumea morţilor pentru că, după credinţele vlahilor, ea hotărăşte dacă cel mort merge în rai sau în iad.
Se crede că cel care a murit fără lumânare nu poate deschide uşa raiului fără cheia pe care o primeşte la pomană. Secretul facerii pâinii este transmis din generaţie în generaţie, iar bătrânele respectă cu sfinţenie tradiţia preluată de la mamele lor. Aşa se explică de ce Chiaia Raiului (Cheia Raiului) seamănă cu vechile chei de la porţile de lemn ale caselor de munte. Vechimea obiceiului de a face pentru cel mort fără lumină o astfel de cheie, care să-i asigure accesul la rai, se regăseşte şi în folclorul vlahilor sud-dunăreni: „La rai, suflete, la rai,/ Bagă sama cui mi-o dai,/ Că la poarta raiului/ Şede floarea-soarelui/ şi mirosul florilor!” – obişnuiesc să-i cânte bătrânele vlahe dalbului călător.
La fel de importantă pentru a proba vechimea acestei pâini este şi partea de jos a cheii, care are formă elipsoidală şi este împărţită în şapte zone: trimitere clară la cele şapte ceruri din credinţa românească. Sub formă de pasăre, sufletul are de trecut prin şapte ceruri, care sunt tot mai greu de străpuns, şi are de plătit vama, la poarta fiecărui cer.

Pâinea Şapce coturi.

Desi nu există nici o menţiune scrisă referitoare la cele şapte regiuni cereşti, totuşi, Dan Oltean (Religia dacilor) deduce pe baza descoperirilor din incinta sacră a Sarmizegetusei, unde există şapte sanctuare şi un altar, precum şi semicalotele din calcar, ce au pe suprafaţa lor sculptate orbitele celor şapte planete şi pasărea sufletului, că şi dacii au avut, la fel ca şi tracii sudici, grecii sau romanii, o concepţie similara asupra construcţiei Universului.
Cifră a cosmosului şi a totalităţii, şapte apare frecvent în pâinile rituale ale vlahilor din sudul Dunării. Astfel, pe pâinea Şapce coturi (Şapte coturi), se pot vedea şapte bucăţi de svastică. În formă de S, acestea sunt legate într-un cerc închis, reprezentând toporafia lumii de apoi, despre care se crede că ar fi heptagonală. Pâinea Şapce coturi se dă paznicului raiului, cu rugămintea de a-l căuta pe cel adormit în cele şapte colţuri ale lumii de apoi, să-l scoată de acolo şi să-l lase să vină acasă, la pomană.
Aripi de pâine pentru lumea de apoi
Jumătatea de svastică se întâlneşte şi în pâinea numită Arpiuara (Aripioara), unde ocupă locul central. În unele zone locuite de vlahi, există şi astăzi credinţa (care se pare că a fost general răspândită), că cel care moare pleacă pe lumea cealaltă ca Zburător. „Al muort să faşe înjir şi zbuară!” – consemnează în cartea sa Paun Es. Durlic. Pentru ca cel care părăseşte această lume să poată zbura, nu i se acoperă tălpile. Sufletul, prefăcut în pasăre, se va odihni în pomul fructifer pe care rudele îl vor planta la capul mormântului.
La vlahii estici (zona Vinţa), pomana, care se aranjează pe o masă, în formă de om, fiind dublul celui mort, nu se închide la picioare, pentru ca să poată, şi ea, merge. O aşteaptă drum lung, până va ajunge la cel care a murit.

Ospăţul nemuririi
Voinişesc
În pâinea numită Voinişesc, svastica, ale cărei patru elemente reprezintă cele patru poziţii anuale ale constelaţiei Ursa minor, aşa cum a fost ea vazută, după teoria polară, de vechii indo-arieni, are încă un braţ. Bătrânele de la Crna Reka cred că svastica se preschimbă şi capătă atribute bărbăteşti şi un nou rol. Nu e lumină, nici ghid, nici cheie, ci paznic al mesei celui plecat. Spre deosebire de pomana care se împarte cu vecinii şi cu familia celui mort, pomana de pe „masa” se pune într-un loc diferit (într-o altă camera) şi este dedicată exclusiv celui care a murit.
În lucrarea sa, „Limba sfântă a pâinii vlahilor”, Paun Es. Durlic observa că această pomană arată „ca o sfântă masă la care stă cel care a murit de parcă, chiar în acest moment, ar fi incoronat ca rege sau zeu, pregătit fiind să-şi primească oaspeţii din cealaltă lume, care sunt importanţi pentru noul său statut”. Luminat cu lumina svasticii triple şi însoşit de aceste fiinţe veşnice, cel mort vede împlinindu-se cel mai vechi vis pe care îl are omul de când este pe pământ, acela de a fi nemuritor şi de a trai etern în rai. După învăţătura bătrânilor vlahi, drumul spre nemurire îl poate afla oricine. Cu o condiţie: să cunoască magia pâinii şi limba sfântă a simbolurilor ei.

Pomana în timpul vieţii. Origini geto-dace

Se pare că viziunea pe care o au vlahii despre viaţa de apoi îşi trage rădăcinile din concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice. Marele istoric grec Herodot confirma la tracii din sudul şi nordul Dunării existenţa unor banchete rituale ale asociaţiilor secrete ale iniţiaţilor, aleşi ai marelui zeu Zamolxis, pe care acesta îi chema la ospeţele rituale, atât lor, cât şi urmaşilor lor asigurându-li-se nemurirea. „Această credinţă într-o post-existenţă în forme materiale analoge vieţii terestre – credinţa pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase a daco-getilor”,observa Ovidiu Drimba, în „Istoria culturii şi civilizaţiei”.
Un exemplu păstrat până astăzi este obiceiul priveghiului „vesel”, ce poate fi întâlnit (tot mai rar, ce-i drept) în Maramureş şi în sudul Dunării, o prelungire clară a ospăţului funerar daco-tracic, însoţit de purtarea unor maşti comice, dar şi de veselie, glume sau bufonerii. În septembrie 2009, într-o localitate sârbească locuită de vlahi, arheologul Paun Es. Durlic a participat la o asemenea pomană veselă făcută încă din timpul vieţii.
Ea s-a petrecut în satul Rudna Glava, organizată de Dara şi Mihajlo Makulovic. La pomană au cântat trompetişti, a fost bucurie generală şi s-a dansat în centrul satului. „Parcă nimic nu s-ar fi schimbat din secolul al V-lea î. Hr., când Herodot îi descria pe tracii care plângeau când se naştea un copil şi se bucurau, dansau şi petreceau la moartea cuiva. Prin moarte, omul se elibera de chinurile vieţii şi ajungea în starea de fericire eternă”, scrie Paun Es. Durlic în lucrarea sa.

Raiul din paine
Majoritatea bătrânilor vlahi, în special cei din zonele muntoase, îşi închipuie raiul ca pe un camp împărţit în două zone. Într-una, spun aceştia, este beznă fără sfârşit, e frig, nu e apă, iar iarba e uscată şi neagră. Acolo locuiesc cei care au murit fără lumânare.
Pentru ca sufletul să poată trece în câmpul cu flori (de fapt, florile primite de cel mort la fiecare pomană), trebuie ca înainte de Paşti, în primii trei ani de după moarte, să primească pomana albă. Pâinea de la pomana albă reprezintă raiul: cele şapte bobiţe din centru simbolizează cele şapte zile din săptămână, care, deşi sunt întrerupte de moarte, continuă în viaţa de apoi. În jurul celor şapte bobiţe este cercul solar, care cu lumina sa trezeşte natura din somnul iernii.
Nu se ştie dacă în lumea de dincolo câmpul este luminat de soare, dar se crede că şi acolo sunt zile şi nopţi. În cântecele funebre, numite de vlahi petrecături, cel care pleacă din lumea aceasta nu trebuie să urmeze cursul apei, pentru că apa nu se mai întoarce, ci pe cel al soarelui, pentru ca el renaşte în fiecare zi. Totuşi, raiul e foarte luminos, pentru că sunt aprinse multe lumânări, date de cei vii împreună cu pomană. În mijlocul câmpului e un copac imens, de sub care izvorăşte un izvor cu apă rece. Aici îşi potolesc setea cei adormiţi pentru că, pe lumea cealaltă, setea e foarte puternică. Odată cu pomana albă, dintr-un lemn uscat se face o mică plută pe care se lipeste o lumânare tăiată în formă de cruce. Cei care au murit nu pot bea câtă apă vor din izvorul de dincolo, ci doar atâta cât a plutit pomana (pluta cu lumânare în formă de cruce).

Geografia lumii de apoi, aşa cum şi-o imaginează vlahii, prezintă uimitoare asemănări cu cea mesopotamiană, unde paradisul, gradina cu un copac sacru şi un izvor, este păzit de Regele-Grădinar, nimeni altul decât Dumnezeu. Alături de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplită pe care trebuie să o indure cei morţi este un alt element pe care îl regăsim, atât la vlahi, cât şi la mesopotamieni, semn că cele două culturi se înrudesc.

Crăciunul – naşterea pâinii care se jertfeşte
La Crăciun, femeile vlahe fac o pâine specială, careia îi spun Colacu’ lu’ Craşun. Din casa tradiţională vlaha nu poate lipsi acest colac magic, pentru că asigură norocul şi sănătatea celor din familie, dar şi fertilitatea animalelor şi rodul pământului. În aceste zile deosebite, dacă vom poposi pe meleagurile vlahilor, îi vom putea auzi urandu-şi: „Şi na, tot înaince”.
La fel ca şi pâinea euharistică, pâinea Craciunului se face din grâul cel mai curat şi din făina cea mai fină. În popor, există credinţa că în fiecare bob de grâu se poate vedea chipul Mântuitorului, care prin naşterea, moartea şi învierea sa a eliberat lumea din păcat. Grâul reface anual ciclul izbavirii hristice: cazand in pamant, bobul se trezeste la viata, încolţeşte, iar din el creşte spicul plin de boabe noi. În „Colindul răstignirii”, pe care îl cântă românii nord-dunăreni, se spune că în timpul crucificării, sângele lui Hristos s-a transformat în vin, carnea în grâu, iar sudoarea în mir: „Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sânge pornea. Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcies/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea, / Creştinii veneau/ Şi se hrăneau./ Cununa de spini/ Şi-n cap mi-o punea, / Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se facea,/ Creştinii veneau/ Şi se miruiau”.
În sărbătoarea Crăciunului şi în drumul ritual al bobului de grâu prin pâine, până la cer, se împletesc două credinţe: creştinismul şi cultul precreştin al soarelui. Conştient că viaţa depinde de soare, omul preistoric vedea apocalipsa în solstiţiul de iarnă, îngrozit fiind că soarele va muri. După aceea, însă, ziua creştea, iar bucuria luminii învingea întunericul.Pe vasele descoperite în mormintele de la Vucedol, localitate situată pe malul croat al Dunării, profesorul Aleksandar Durman a descifrat mesaje care se referă la convingerea celor de atunci că morţii se pot întoarce, precum soarele sau stelele căzătoare, care revin pe cer, după ce au disparut o vreme şi au stat în apele întunecate aflate dincolo de linia orizontului.
Datorită naturii sale sincretice, Crăciunul este considerat şi astăzi sărbătoare a celor adormiţi: cum soarele moare şi renaşte (apune şi răsare), aşa şi omul poate să plece şi să se întoarcă. Vlahii îşi exprimă această credinţă prin pâine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu’ lu’ Craşun se regăsesc pe pâinea dată de sufletul morţilor. „Aceste ritualuri ale pâinii”, observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, „exprimă un simbolism antropomorf, făcând trimitere, în acelaşi timp, la cultul strămoşilor şi la credinţele similare referitoare la legătura dintre lumea de aici şi cea de dincolo, ordinea naturală şi supranaturală a lucrurilor, care influenţează viaţa de zi cu zi, la ciclul anual şi calendarul activităţilor agricole”. Specialist în sociologia religiilor, profesorului Vukomanovic i se pare interesant că „deşi vlahii sunt creştini, biserica a jucat un rol foarte mic în ceea ce priveşte tradiţia lor referitoare la viaţa de după moarte. Vechiul strat precreştin al unui sistem magico-religios a acceptat doar parţial noua religie creştină şi a transformat-o substanţial, privilegiind miturile şi ritualurile arhaice”.

În Banatul sârbesc, la Voivodina (localitatea Kremenjak, lângă Vrsac) s-a descoperit un obiect arheologic original numit pâinea de lut. După părerea arheologilor, aceasta reprezintă un model de pâine neolitică, aparţinand culturii Vinţa. În prezent, obiectul este expus la Muzeul Voievodinei din Novi Sad. Comparând această pâine cu Colacu’ lu’ Craşun, Paun Es. Durlic constată că, „în ceea ce priveşte simbolurile, singura diferenţăă constă în transformarea romburilor în cruce dublă. Se presupune, de asemenea, că romburile (de pe pâinea neolitică) ar proveni din svastică”. De asemenea, pe Colacu’ lu’ Craşun, spirala de pe mijloc, din partea dreaptă, are şapte crestături făcute în cocă. Sunt astfel reprezentate cele şapte zile ale săptămânii, guvernate de cele şapte corpuri cereşti cunoscute în lumea veche: luni (ziua Lunii), marţi (ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua Venerei), sambătă (ziua lui Saturn), duminică (ziua Soarelui).
Pomana vlahilor de vest (localităţile Zvizd, Stig, Branicevo, Mlava, Resava, Morava, Zitkovica) are forma de cupă şi se numeşte cămară. Caracteristica acesteia este numarul mare de pâini. Este vorba aici de cumindă, pomana bogată pe care o dau vlahii în timpul vieţii. În numele acestei pomeni este păstrată şi denumirea originală latină pentru pomană: comendare, româneşte comandă. Imagine a lumii, aşa cum este ea împărţită în trei straturi (lumea de jos, lumea aceasta şi lumea de sus), Colacu’ lu’ Craşun reflectă şi divizarea pe orizontală, în două părţi (aici şi dincolo). Când aici răsare soarele, dincolo se întunecă şi morţii se pregatesc să doarmă. Cei de dincolo se trezesc când la noi ziua porneşte înapoi. Din această cauză, pomana nu se dă niciodată dimineaţa, pentru că morţii dorm şi nu pot fi prezenţi.
La vlahi, doar femeile cunosc taina pâinii sfinte şi rostul ei, legat de cultul morţilor. Pomana are reguli stricte care, dacă sunt încălcate, nu mai poate fi trecută graniţa dintre cele două lumi. Din acest motiv, cel care încearcă să le împiedice pe femei să-şi ducă secretul mai departe, aşa cum l-au învaţat de la mamele şi bunicile lor, este marginalizat de comunitate, fiind considerat păcătos.O mare confuzie în perpetuarea acestui mesaj sfânt o creeaza brutarii, care în ultima vreme au preluat de la femeile în vârstă pregătirea pomenii. Simplificând procesul tehnologic al preparării pâinii, ei elimină o parte din simbolurile arhaice.
Ranko Vucovic

Minorităţi protejate şi minorităţi uitate

În prezentul articol am dori să ne ocupăm de românii din dreapta Dunării, fosta provincie Margina din Timoc- Serbia şi Bulgaria. Noi ştim că scrierile acestea nu sunt agreate de vecinii noştri şi de aceea cu riscul de a ne repeta întrebăm: Există români în Serbia??? Incontestabil că sârbii ştiu mai bine la fel şi bulgarii că majoritatea populaţiei din Dacia Aureliană şi Timoc e alcătuită din români, iar numărul lor s-a menţinut aproape în totalitate prin existenţa etniei româneşti pe Valea Dunării până în Dobrogea şi Marea Neagră ceea ce dovedeşte că românii şi astăzi sunt majoritari în acele ţinuturi.
Dacă sârbii sau alţii pun la îndoială acest adevăr pot să ceară o Comisie Parlamentară mixtă din partea României şi a Serbiei care să se deplaseze în aceste localităţi şi să rezolve problema cu terminologia de vlah (recent introdusă de naţionalişti sârbi în vocabularul existent). Până aci românii nu au vorbit despre etnonimul vlah acesta fiind un cuvânt foarte vechi ieşit din lexicul românesc şi prin care sârbii caută să dezbine neamul românesc şi să îl separe ca şi când românii nu ar şti că toţi români au fost vlahi sânt şi vor fi, devenind caduc prin nefolosire. Dar pe care azi vecinii noştri ca să nu le zicem prieteni introduc în lexic cuvântul de vlah pe care românii din Serbia nu l-au folosit până acum dar trăiesc cu ideea că nu trebuie uitat cuvâtul strămoşilor de acum câteva sute de ani. Nu punem în discuţie etnogeneza cuiva din acest areal socotind că de atâtea sute de ani fiecare ştim ce şi cine suntem.
Românii din Timoc nu au aceste drepturi la care aspiră toate minorităţile pentru că ar aştepta un oarecare ministru sau politruc ca aceşti vlahi să sedimenteze limba şi după aceea să discutăm drepturile românilor din Dreapta Dunării.
Ce interes au sârbii şi bulgarii să producă dezbinarea prin puterea executivă a statului împotriva românilor când este vorba de strămoşii noştrii şi nu de strămoşii lor. Noi când discutăm despre vecinii noştri discutăm despre ei dar nu ne ocupăm să le infiltrăm o istorie şi o limbă falsă cu scopul de a distruge acel neam sau naţiune. Oricum tentativa sârbilor şi a bulgarilor ca şi a altora de a ocoli problema recunoaşterii politice cu problema lingvistică sau a limbii vorbite de românii din dreapta Dunării nu le face cinste şi chiar ne îngrijorează lipsa de ruşine la aceşti vecini ca să creadă că noi suntem atât de naivi încât vom fi păcăliţi ca şi în alte dăţi. Nici politicienii noştri nu mai sunt atât de limitaţi. Ei deja cunosc problema românilor din sudul Dunării şi parlamentul caută să găsească soluţii politice pentru rezolvarea unui cuantum de drepturi pe care le-au avut în timpul turcilor şi care li s-au oprit sau interzis după ocuparea camuflată de la 1833 când s-a lăsat impresia că sârbii au venit să ne elibereze de la turci. Dar la 1833 Serbia nu exista ca stat. Noi cei care eram vecini cu Serbia o compătimeam şi căutam să îi dăm o mână de ajutor ca să îi eliberăm de robia turcească. Sârbii au început acest lucru primii atrăgându-i şi pe românii din spaţiul timocean în mişcarea de eliberare. Dacă am urmări pe o hartă unde au avut loc bătăliile cele mai importante împotriva turcilor am observa că ei nu au început revoluţia din ţara lor ci au trecut Morava, au ajuns în regiunea locuită de românii dintre Morava şi Timoc, unde atunci românii erau majoritari iar bătăliile cele mai multe şi crâncene au avut loc pe pământul locuit de românii timoceni la care s-au mai adăugat sârbii sau alţii. Până şi căpetenile revoluţionarilor erau de sorginte latină sau romană. Revoluţia începe pe teritoriul Timocului, teritoriu care era administrat, stăpânit şi apărat atunci de Principele sau Cneazul Mişu Carapancea şi soţia lui Sara al cărui palat se vede şi azi în Negotin. Când s-a format sovietul sârbesc al revoluţiei Karagheorghe avea un număr de ostaşi sârbi sau bulgari şi dacă ne gândim bine nu era unul dintre revoluţionarii de frunte care să se fi ridicat în toiul revoluţiei din mijlocul sârbilor. De exemplu Haiduk Velku din satul Planiniţa era ţăran de origine bulgar, armata însăşi a lui Karagheorghe o parte se organiza în Timocul de azi iar cam vreo 1000 de revoluţionari sârbi au trecut Dunărea şi se instruiau pe câmpia de la Calafat. Armata de revoluţionari a lui Karagheorghe avea 4 tunuri pe când armata Cneazului român stăpân peste Provincia Margina, Mişu Carapancea avea 6 tunuri deşi era numai o provincie autonomă în care se semnase în Convenţie şi de sultani că „…turcul nu are voie să treacă Timocul în stânga în Regiunea autonomă Margina încins cu sabie şi pe cai potcoviţi…”. Comitetul revoluţionar din Serbia era compus din câteva personalităţi şi anume: Karagheorghe, (căpetenia revoluţiei, era de origine aromână), Milenko Stoicovici(sârb care alerga după muieri din zona Tabulei Traiane în loc să îşi vadă de lupte) şi Mişu Carapancea. Karagheorghe la început a venit din Muntenegru ca slugă la o căpetenie turcească, el devine important atunci când dă foc averii lui Fazli-Başa. Un vers din poezia populară sârbă spunea: „…ovo e delo one sluge vlahe, cod Fazli- Başe…”( aceasta este opera acelei slugi vlahe, care slujea pe Fazli-Başa). Până şi bătălia de la Malainiţa de la 1817 e condusă în mare majoritate de români în frunte cu căpitanul Nicola Abraş din Bucopcea, căpitan instruit de Tudor Vladimirescu. Acesta avea armata lui iar asaltul asupra trupelor turceşti nu l-a dat vreun sârb ci l-a dat un detaşament de cavalerişti panduri comandaţi de fratele lui Tudor Vladimirescu pe nume Pavel, în număr de 600 care au spart frontul turcesc. Frontul de la Cladova (Fetislan) a avut ca paticipanţi revoluţionari sârbi dar şi o parte din armata lui Tudor Vladimirescu care participă la bătălii. Căpetenia sârbilor se numea Petar Dobârneaţ. În bătălia de la Malainiţa mai participă detaşamente ruseşti comandate de Contele Nikolson şi de generalul rus Rodofinichin.
Generalul Rodofinichin a doua zi de Paşti aflat la Mitropolia din Bucureşti unde se afla şi Domnitorul Vlahiei sau a Ţării Româneşti, Constantin Ipsilante, s-a urcat pe amvon dând citire unui ucaz al Ţarului Alexandru al III-lea prin care îl destituia din funcţia de domnitor al Ţării Româneşti şi îl aresta în acelaşi timp pentru motivul că în ascuns a purtat convorbiri cu căpetenia răsculaţilor sârbi ca după această revoluţie, să formeze un stat la Dunăre format din Vlahia, Serbia şi Bulgaria numit Dacia, ceea ce nu era pe placul Ţarului Rus, cum să se formeze aşa ceva în Balcani fără voia lui. Astfel se pune capăt aspiraţiei revoluţionarilor de atunci de a forma un stat mare numit Dacia.
Am dat numai câteva exemple dintr-un episod istoric aproape necunoscut în istoria românilor şi a sârbilor care poate fi de folos atunci când se judecă participarea sârbilor şi a românilor la această revoluţie. Ar mai fi de amintit un alt mare conducător în grad de Voievod Paul din Melniţa, pe Mlava şi cea mai mare figură istorică Gingici care era căpetenia revoluţionarilor de la Cegra unde se află piramida de cranii făcută din capetele răsculaţilor. Ei bine chiar şi acest răsculat şi erou al creştinilor are miros românesc dar nu insistăm asupra acestor amănunte întrucât nu vrem să schimbăm istoria sârbilor. Sârbii au ideea lor că prin forţă şi frică îi pot stăpânii pe români iar lucrul acesta se vede mai ales astăzi.
Nu putem schimba caracterul unui popor prin forţă sau chiar rugăciuni şi blândeţuri. Ca să ne putem da seama despre caracterul acestui popor nu putem altfel decât să dăm exemple din istorie care să îi supere pe sârbi mai puţin.
În jurul anilor 1700 şi ceva exista provincia Margina. Cum în Serbia nimeni nu ştia sârbeşte dar aveam legături cu sârbii atât economice cît şi religioase, s-a întâmplat atunci un eveniment isoric foarte important: Principele provinciei Margina (cca 14.000 km pătraţi) era Stancu Carapancea. Acesta văzând că are nevoie şi de limba sârbă se gândi să angajeze în principat un secretar care să ştie limba sârbă. L-a găsit pe Danilo Alexici din Srebska Mitrovica şi lucrurile au mers la început binişor dar cu timpul acest sârb intră în relaţii amoroase cu soţia principelui astfel încât o convinge pe aceasta să îl scoată din casă pe Stancu şi să renunţe la el ca bărbat. Soţia profită iar lucrurile se tensionează Stancu alergând de colo-n colo să i se facă dreptate şi să nu fie detronat. Dar nimeni nu a reuşit să îl convingă pe acest intrus să plece. Abia în jurul anului 1807 în urma unei jalbe depuă de Stancu, îşi face drum la Vidin la Pazvanoglu care vorbea curat româneşte deşi era paşă turc de origine albaneză. Acest paşă auzind de comportarea secretarului Alexici a stat o clipă l-a privit şi doar atât l-a întrebat: cum îl cheamă. Secretarul a răspuns Danilo Alexici. Paşa a zis bine, s-a dus la rastelul cu arme a scos sabia şi i-a tăiat capul pe loc fără să îl mai judece. În felul acesta cneazul Stancu revine la cârma Provinciei Margina.
Nu trebuie să fim chiar atât de mâhniţi văzând că azi stăpânirea sârbească îi ţine în robie şi teroare pe româno-vlahii din Timoc astfel încât acestora le e frică să îşi ceară drepturile situaţie ce nu s-a pomenit nici sub turci nici sub alte stăpâniri ci doar sub stăpânirea sârbească care se crede suverană peste provincia Timoc chiar dacă nu are nici un motiv istoric, etnografic, lingvistic, juridic, economic sau religios.

Cristea Sandu Timoc

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria

Donăm:
– Cărţi pentru bibliotecă.
– Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr
Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

10.09.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: