Limba română este limba maternă a românilor timoceni numiţi şi vlahi!

În secolul al XVII-lea cronicarul Miron Costin (1633-1691) referindu-se la români/valahi consemna: «Iaste vechiu, la toate istoriile cele mai vechi latineşti de pre Ital, craiul lor. Nemţii italianului zicu-i valios şi noauo, moldovenilor şi muntenilor iară aşa valios.
Franţozii italianului zâcu-i valaşhos, noao şi muntenilor valaşhos, leşii italianului vloh, iar noao voloşini, iar muntenilor acu s-au luat leaşii după apa Oltului şi au mai adaos tiparnicii lor o slovă: M de la molteni, adecă ‘olteni’, ungurii italianului ‘olasu’, iar moldoveanului şi munteanului olah. Şi ţării Italiei leaşii zic Vlosca Zemlea, adică Ţara Vlohului, iar ţării noastre Volosca Zemlea». În letopiseţ Miron Costin menţiona: “Nemţii italienilor le zic Wälschen şi nouă moldovenilor şi muntenilor tot aşa Walachen; franţezii italianului îi zic vallon şi nouă moldovenilor şi muntenilor vallaques; leşii italianului îi zic wloch, iar nouă, moldovenilor şi muntenilor woloszyn.
Savant român de formaţie enciclopedică şi de renume european, Dimitrie Cantemir (1673-1723) a demonstrat cu argument istorice şi lingvistice originea, continuitatea, dar şi unitatea românilor de pe întreg spaţiul locuit de ei: „Astfel astăzi moldovenii, muntenii, vlachii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii un nume cuprinzător nu «vlahi», ci «români», iar limba lor neaoşe îi spun «limba română»; iar dacă un moldovean, un muntean, un mysian ş.a.m.d. l-ar întreba pe un străin sau venetic dacă ştie limba lor, l-ar întreba aşa «Ştii româneşte? », adică «Scis romanice?»… După mărturia experienţei aflăm că întreg neamul romano-valac se găseşte astăzi împrăştiat în şase ţinuturi: în Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia (Moesia- Timoc n.n.), şi Epirul din Grecia”. Afirmaţia cărturarului român, făcută acum trei secole, este deosebit de importantă: se numesc pe sine ROMÂNI, nu VLAHI, iar limba lor este LIMBA ROMÂNĂ ! Corifeu al «Şcolii Ardelene», Samuil Micu – Clain de Sad (1745-1806) şi-a intitulat sugestiv lucrarea în limba latină: «Elementa linquae daco-romane sive valachicae» / ‘Elemente de limbă daco-romană sau valachică’, pentru că «mulţi oameni din toate condiţiile şi stările vor dobândi un foarte mare câştig /…/ căci fie că ar avea de făcut o călătorie prin Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Marmaţia, Ungaria de dincolo de Tisa, Silvania, Banat, Cuţo-Vlachia /… / limba daco – romană va fi mai necesară decât celelalte»/Daco Romana lingua prae caeteris indigebit quipped qua frequentiorem enumeratis provinciis audia nulam. Verum de his satis».
Contribuind la formarea conştiinţei de neam şi a demnităţii originii ilustre, Petru Maior (1756-1821) a stăruit asupra etnonimului valac: «vlah şi vloh însemnează ‘roman, latin şi italian’, iar
italienii sunt numiţi vlassi şi vlossi, care e dovada acum că neamul românilor e italienesc… se cheamă vlassi ca şi cum ai zice lassi (de la Latium), punând înainte consonanta «v», care este domestic illirilor precum şi până astăzi se cheamă vlasi. Acesta este izvorul cel adevărat al numelui de vlah măcar cât se scrie unii şi alţi vorbitori de rău al românilor, de pre aiurea să tragă începutul numelui acestuia».
Etnonimul «român» a fost consemnat sub diverse forme: rumân, rumăn, rumăr, rămân, rumon, arrămânu, armân etc. Cercetătorii consideră că forma «român» este o formaţie cultă, savantă, iar
cea de rumân este cea tradiţională şi populară. Trebuie remarcat că toate formele sunt derivate din lat. «romanus» care însemna ‘cetăţean roman’, ulterior ‘popoarele din imperiu’ în opoziţie cu barbarii.
Câtă ignoranţă la cei care contestă originea, vechimea, permanenţa şi continuitatea românilor timoceni (valahi/vlasi) în vatra ancestrală!

Timoc Press 18.7.2011.
Prof. IONEL CIONCHIN

DACIILE SUD DUNĂRENE – SUB TURCI
PRIVILEGII PENTRU SUPUŞII ROMÂNI TIMOCENI

În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănăţene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se alătură un uriaş număr de voluntari din zona Morava. La 3 noiembrie va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor în Albania în înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 Ioan Corvin ia cetatea Cladova, oraşul Vidin, apoi Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna, iar sfârşitul tot în sudul Dunării îl va găsi. Se spune că el a împărţit satelor de aici dascăli şi popi. Viaţa bisericească era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. ,,Craina era sub cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care avea o soţie Fira şi care s-a opus turcilor. ,,Raşcovicii” avură timp îndelungat o putere asemănătoare în Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de a-şi alege cnejii săi. Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare cnezi care fac ,,săbor de săteni şi adună birul”
Vlahii din sangeacul Semedriei participă la luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter militar un codice de legi ,,kanun-name” din care cităm: ,,vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un haraciu, nici ispenge, să fie scutiţi şi liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi pedepse să nu plătească”. Ocuparea Semedriei (de la românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 1459 duce la sfârşitul despotatului sârb, în 1521 căzând şi Belgradul. Un eveniment important în timpul ocupaţiei turceşti îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer din Vidin protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei” 500-600 cneji români din sangiacul Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de Morava. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă. Provincia era autonomă pentru că ţinutul era o moşie a fostei împărătese ,,valide sultanie” de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de a asigura fonduri pentru întreţinerea bibliotecii şi palatului imperial al sultanei.
Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi Vârşeţul înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre Ţara Românească şi Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiaţi. El a fost sprijinit şi de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în Dobrogea iar Baba Novac, român sud-dunărean şi el, a eliberat regiunea Vidinului şi a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei şi Nicopolului.
În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăţilor Nicopol, Vidin, Cladova. Constantin Brâncoveanu va apăra şi reconstrui şi el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În ,,Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre. La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau ,,rumuneşce”.
În cursul sec. XVII-XIX în Timoc noi elemente româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor existente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înţeles numai în româneşte cu ofiţerul superior din armata austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni. Maxim Radcovici, exarh al mitropolitului din Belgrad a călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi Mlava şi găseşte o populaţie majoritar românească.


Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nicicât sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Araranitu era venit din Ţara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790) din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion Guran din Zlot (sec XVIII) şi popa Ion Vladu (1839) din Bârza Palanka.
Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, Radosav, Ion, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii (Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea româneşte.
Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). În Techia pe la 1736 a fost popă Marcu Radul, iar mai apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875 (cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.
În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiţi de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate mai era slujbă în româneşte şi la 1918. Astăzi doar la Sofia este biserică românească. A încercat după anii 2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină slujbă şi în româneşte dar a fost ameninţat imediat de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţătorilor Arădeni a protestat în presă). La Vârf în 1854 sătenii angajau pentru 150 groşi pe învăţătorul Ion Brudar din Transilvania. La Vidin în cartierul Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 9 grupe învaţă româna ca limbă străină facultativ. Facultativ se mai învaţă româna şi tot sporadic în Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii Românilor din Bulgaria şi a statului român.
Românii nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci şcoli şi biserici. Aceste încercări de cursuri de română sunt organizate după ore, uneori în weekend, uneori în case particulare şi cu plata unor profesori din fonduri ale statului român. Revistele lor bilingve ,,Salut” şi ,,Timpul” cu apariţie sporadică şi în număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din România. Statul bulgar închide chiar şi şcolile bulgăreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova). La Sofia am vizitat singura biserică românească din Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. Clădirea a fost ridicată de comunitatea bogată a aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. Există tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi învăţau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al. Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu caracter oficial. La Vidin unde trăiesc întradevăr români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a permis aşa ceva. În Serbia unde românii sunt mult mai mulţi nu se permite nici măcar facultativ limbă română în satele timocene.

SUB SLAVII CREŞTINI
MECANISME INFERNALE DE DEZNAŢIONALIZARE

La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănăţeni din anii 1736-1739. Abuzurile administraţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populaţia română să se alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă victorie a românilor răsculaţi asupra austriecilor a fost cea de la Vârşeţ din 14 februarie 1739. Represaliile imperialilor au fost groaznice. De la 1690 în Timoc şi Banat veniseră primii sârbi din Kosovo (Svetislav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate atunci în Timoc) şi bulgari din Teteven. D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917 că “bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase ale Serbiei” de până atunci.
Insurecţia sârbă izbucnită în 1804 s-a bucurat şi de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei” condus de Karagheorghe îl avea în componenţă şi pe voievodul românilor timoceni Mişu Karapancea de la Negotin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vladimirescu a luptat în fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie de a Cladova împreuna cu sârbul Petar Dobrâniak (în bătălia de la Malainiţa, participă fratele său Pavel, care reuşeşte să îi învingă pe turci cu 6000 de cavalerişti n.n). O răscoală a avut loc sub conducerea Voievodului Paul lu Matei din Melniţa pe la 1809. Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor majoritate nou-veniţi din ţinuturile din sud-vest. Unii români se alătură mişcării de eliberare de sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Velku ( bulgar din Planiniţa n.n.) luptă împotriva turcilor cu preţul vieţii la Negotin şi Prahovo având oaste şi tunuri el spunea “Capu-oi da, Craina n-oi da” şi îşi luă titlul de “Gospodar (Domn) de Ţârna Reka”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alţi haiduci ai vremii erau Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoikovici despre care românii spun că erau de ai lor.
În Timoc, sârbii îşi extind graniţa abia în 10 iunie 1833. Miloş Obrenovici obţine de la turci în schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg populaţia Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe cei din Tribalia orientală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir şi a interzis turcilor să intre călare şi cu caii potcoviţi în satele din zonă. Noua înţelegere lăsa provincia sârbilor care nu mai respectă vechile privilegii românilor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român se va retrage dincolo de graniţă, în imperiul otoman, înfiinţând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina şi Zlocutea, precum şi bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp însă bulgarii şi macedonenii vor intra ei în acestea.
Un raport din 1849 spunea “pe lângă cele 4 sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia acestei revolte este un ciorbagiu Ivan Başchinezul”. Istoricul Djordjevici arată că “Bulgaria nordică era sub puternica influenţă a mişcării revoluţionare din Valahia din 1848″. În 1850 are loc o mare insurecţie la Vidin. Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion di la Vidin scria în “New York Spectator” că românii ar fi spus “mai bine morţi decât să schimbăm un călău cu altul”. Ştefan Singelici (Sângeleanu) a condus o altă răscoală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor de la Morava-Iagodina, Kupru, Alexina şi a fraţilor lor Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegra la nord de Niş răsculaţii sunt înfrânţi de turci. Sârbii vor face din vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de Ştefan Singelici. O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu Stan de la Bregova.
Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean documentându-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Spunea că la 1857 erau 39.728 români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 000.
La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186 dezmembrat de Murat I la 1389 .
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin era şcoală românească.


În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din Bor, Zlot, etc (în locul numit de turci Blokuk-Kapia adică în Oborul Vitelor n.n.). Şi principele Milan e în mijlocul zonei de conflict armat cu lupte la Alexinaţi, Bielina, Zaicear, Niş. În acest război România a trimis o ambulanţă (13 medici şi 3 farmacişti) la Cladova unde personalul român a îngrijit mii de răniţi. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari europeni “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte”. În armata a treia a generalului Leşainin, la Zaiecear erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi sunt executaţi mulţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei).
În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa trupelor române, însă Rusia a încheiat armistiţiul cu Imperiul Otoman fără consultarea României. Iorga spunea că “românii au încercat la 1877 să ia cetatea Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că prin locul acela este plin de sate româneşti”.
În Vidin românii sunt primiţi cu flori şi la fel în Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate pe ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoanele se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi Bulgaria. Serbia ajutată de Austria obţine încă 11.000 kmp (Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia renunţă la Novi-Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primească teritorii în sud. În 1883 are loc o răscoală ţărănească antiguvernamentală în regiunea Timocului fiindcă se intenţiona a se interzice miliţiei ţărăneşti să-şi păstreze armamentul acasă. Principele Milan a semnat 90 condamnări la moarte şi a reluat pretenţiile asupra Bulgariei.
Conform raporturilor consulare austriece totalul românilor din Peninsula Balcanică însuma 3.134.450 suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina, 77.300 în Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Rumelia de Jos, Macedonia şi Albania, 137.000 în teritoriul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 în restul Greciei, 400.000 în Serbia.
Sârbul Ljubomir Jovanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă că aici trăieşte numai o populaţie românească” .

În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între românii noştri” al sârbului Tihomir Georgevici apărut la Belgrad în 1906 ce avea ca subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei( croz nase rumune- printre românii noştrii n.n.). În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi aromâni”. El dă de nume româneşti de locuri: Glămia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de ungureni a unei părţi din românii Crainei este datorată stăpânirii ungare în zona de la vest de Vidin din sec. XIV şi apoi după pacea de la Paszarovitz (1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc sârbi (în sensul de cetăţeni sârbi). Spun că de la “muica” rumâneşte au învăţat, dar că ei sunt sârbi, iar limba românească e “proastă”, nu e ca cea din Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Până la Techia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi, Miroci, Plamvna se simte influenţa bănăţenilor. Din toponimia românească mai amintim în zonă Tâlva Roşie, Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie.
Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (după primul război mondial erau circa 36 sate româneşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova şi Şiştov şi pe o alta de la gurile Argeşului până în Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivitatea populaţiei româneşti), dar şi insular în Palanca, Plevna, Vraţa locuiesc români. Acelaşi Weigand în lucrarea “Rumanien and Aroumunen în Bulgarien” din 1907 aprecia că 91 comune aveau populaţie masivă românească, iar 45 numai românească fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunoscuţi sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi de pădureni cei de la frontiera cu Serbia.
Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava. Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut mulţi români – o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri, munţi şi ţinuturi întregi (Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români.

Viorel Dolha
Sursa http://ro.altermedia.info/

REZOLUŢIILE MAREŞALULUI ION ANTONESCU

Editate şi reeditate, în ţară sau în străinătate, căutate, furate şi cercetate de către prieteni şi, mai ales de către inamici, Rezoluţiile Mareşalului intră în categoria actelor de excepţie ale guvernării din 1940-1944. Din cele câteva mii de documente, unele s-au publicat cu insistenţă, tocmai datorită semnificaţiei lor politico-militare şi calităţii textelor, calităţii lor de excepţie documentare, literare şi umane.
Spre exemplificare, în continuare, redau câteva dintre rezoluţiile publicate ale Mareşalului: „Crima nu se poate ascunde sub teoria enunţării de slugă a ordinului şi, sub splendoarea epoletului, ea murdăreşte aceste epolet” (11.XII.1940); „Justiţia rămâne pe deasupra tuturor în această ţară şi, deci, pe deasupra mea” (6.II.1941); „Sărac stat într-o ţară bogată. Sărăcia este consecinţa: relei administraţii, lipsei unui plan de gospodărire, de investiţii, de întreţinere şi de realizări” (16.XI.1942); „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar
Ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar
nimici toată pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre” (extras din ordinul de la 6.II.1943); „Nu există politică externă fără armată” (10.III.1943); „Spiritul de dezorganizare românesc predomină în toate. Nu suntem în stare să organizăm în condiţii optime executarea unei hotărâri. Luăm măsuri pripite, dezordonate, sacadate. Începem, ne oprim din lipsă de hotărâri sau luăm alte măsuri care contracarează pe cele dintâi şi aşa mergem în toate ca racul. Cheltuim energie, minte, timp şi bani fără rost” (19.XI.1943); „Nu se evacuează populaţia. Nu putem goli Basarabia de români” (3.VII.1944); „Spune-i Regelui că nu plec (în faţa plutonului de execuţie) supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” (mesaj final, transmis prin Radu Lecca, destinat lui Mihai I, Jilava, 1.VI.1946). Prefer, se înţelege, să supun atenţiei cititorului câteva dintre rezoluţiile şi precizările Mareşalului descoperite în arhive: „Hărţile cu situaţia inamicului trebuie puse pe pereţii biroului meu. Trebuie o hartă cu vechile frontiere şi cu actualele fruntarii. O hartă sau hărţi ale fronturilor de luptă” (21.IX.1940, rezoluţie pe nota de cabinet privind situaţia militară probabilă a concentrărilor URSS în nord-estul României la 20.IX.1940); „Informatorii noştri (agenţii serviciilor secrete) sunt nişte analfabeţi, sunt oameni care n-au nici patru clase primare şi trăind sugând şi păcălind Statul” (10.XII.1940); „Temeiul acţiunilor noastre naţionale a fost totdeauna adevărul. Slujitoare a adevărului, Academia Română a luminat drumurile şi ţintele strădaniilor româneşti de unitate şi de stăpânire a drepturilor fireşti din cuprinsul spaţiului nostru etnic şi istoric. Urările adresate oştirii de către cel mai înalt aşezământ al spiritualităţii româneşti, în ceasul în care armele naţionale cuceresc o nouă împlinire a destinului, sunt deosebit de preţioase pentru conştiinţa neamului întreg. Ele au un înţeles cu atât mai înălţător, cu cât steagurile noastre dezrobitoare, alături de steagurile aliate ale Marelui Reich German, alungând întunericul şi crima, reîntronează în Răsăritul Europei puterile libertăţii, credinţei şi culturii” (extras din răspunsul la telegrama din 22.VI. 1941 a prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române); „Fiţi siguri că, atâta timp cât am luptat la Răsărit, toate sacrificiile pe care le-am făcut acolo n-au fost numai pentru Basarabia şi Bucovina, ci au fost şi pentru Ardeal” (22.X.1941); „Pentru câştigarea războiului mergem oriunde (iniţial, în text, specificat: „şi la dracu'”?!). Trebuie însă luate măsuri ca trupele să fie perfect echipate. Trebuie să li se dea de germani ce le lipseşte pentru echipare în caz când ne vor cere să operăm în regiuni grele ca condiţii. În aceste regiuni vor rămâne şi germanii. Ei se vor găsi la iarnă şi în alte regiuni mult mai grele ca acelea ale Mării Caspice, MURMANSK – LAPONIA – LENINGRAD etc. etc. … Vedeţi lucrurile prin secole, nu prin moştenirile egoiste” (19.VIII.1942, extrase din rezoluţia Mareşalului Antonescu pe raportul din 15.VIII.1942 al Marelui Stat Român privind operaţiile trupelor germano-române planificate în sud-estul URSS, Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosar 178/1942, f. 202-203); „O administraţie se judecă după rezultate şi nu după acte şi dosare. La noi au fost sub regimurile trecute numai dosar şi acte, fără înfăptuiri. Prefer primul criteriu” (16.VI.1943); „Ţară de tâlhari!…” (constatare pe o notă de cabinet din 1.VII.1943 relativ la afacerile descoperite la Şantierele Navale din Galaţi); „Mulţumesc cu atât mai mult astăzi corpului didactic secundar pentru înalta sa ţinută patriotică şi pentru înţeleapta înţelegere a chemărilor impuse de lupta în războiul dreptăţii naţionale, cu cât şefii fostelor partide politice mă somează prin memorii, în numele lor şi al câtorva persoane bine cunoscute prin trecutul lor, să retrag armata din luptă … Este evident pentru cea mai simplă minte că părăsirea luptei pe care o ducem în Răsărit, pentru asigurarea fiinţei de azi de totdeauna a vieţii, libertăţii şi integrităţii neamului, fără nici o garanţie serioasă că sacrificiile ce am făcut nu au fost zadarnice, ar fi un odios act de trădare faţă de Moldova, Bucovina şi Basarabia, faţă de istorie şi de onoarea noastră; şi chiar faţă de ardeleni, care nu numai că n-ar avea nimic de câştigat, dar ar avea totul de pierdut, dacă Regatul ar intra în parte sau în total sub sclavia asiatică …” (paragrafe din răspunsul la telegrama din 18.VIII.1943 a prof. Napoleon Creţu, secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale); „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema – Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl Maniu – când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate” (însemnare nedatată, Arhivele Naţionale, fond I. Antonescu dosar 4, f. 144).
În concluzie, rezoluţiile Mareşalului, ca surse de excepţie pentru pătrunde misterelor trecutului, s-au adresat nu colaboratorilor şi contemporanilor săi, ci ISTORIEI.

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu
http://www.art-emis.ro

Sfântul Sinod a hotărât canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan

În ziua de 21 iulie 2011, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În deschiderea lucrărilor, după oficierea slujbei de Te Deum în Catedrala Patriarhală, ierarhii au participat la slujba de pomenire a părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, trecut la Domnul în ziua de 19 iulie 2011.
Dintre hotărârile luate menţionăm:
– Sfântul Sinod a aprobat canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna (cu zi de pomenire la 30 noiembrie) şi Simion Ştefan (cu zi de pomenire la 24 aprilie), ca urmare a propunerilor sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
– În legătură cu răspunsul Sinodului episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) privind reluarea dialogului dintre cele două Biserici, Sfântul Sinod consideră că dialogul trebuie reluat fără condiţii prealabile întrucât problemele invocate pot fi discutate în cadrul dialogului însuşi spre a fi identificate soluţii în vederea rezolvării acestor probleme. De asemenea, dialogul trebuie extins şi la alte aspecte ale unei posibile cooperări practice.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

MĂNĂSTIREA CE A ZBURAT ÎNTR-O NOAPTE DIN ROMÂNIA !

În urmă cu ceva timp, la 25 august 1993, doamna Otilia Hedeşan, cunoscut etnolog din Timişoara, culegea următoarea legendă de la Borivoje Geambru, atunci în vârstă de 51 de ani, român din Geanova (Duşanovaţ) în Timocul sârbesc:
-„Biserica de la Coroglaş a fost ardicată ca o pomenire în oamenii care au căzut în războiul cu turcii. În războiul de la Rovine.”


Da’ uitaţi-vă ce-i interesant: ea a fost ardicată în numele la sârbii ălora care erau trecuţi de partea turcilor, care erau victime, cum se spune, oameni căzuţi nevinovaţi. /…/
-Mănăstirea de la Coroglaş de ce e cunoscută?
-Mănăstirea de la Coroglaş, se vorbeşte aicea şi fiecare ştie, că ea a zburat într-o noapte din România.
Cum să spun, de mare durere, fiindcă la mănăstirea de la Coroglaş a căzut un cunoscut iunac al sârbilor, care-i zicea Kralevici Marcu… El a fost nepotul lui Mircea (cel Bãtrîn – n.n.) de soră…
Una dintre surorile lui Mircea a fost măritată după
Vukaşin– Sârbii nu au, în leghendele lor, mai mare iunac. Dar să vă mai spun una: strada asta, unde locuiesc eu, îi zice, iar, strada lui Kralevici Marcu.
– Ce se vorbeşte mai interesant şi de ce e făcută mănăstirea?
– Românii, se vorbeşte, că toţi au adus câte o piatră din România şi mănăstirea e ardicată de o zi şi de o noapte. Se vorbeşte aşa, că Kralevici Marcu a fost rănit încă în România de unchiul său, Mircea. El a încercat încă în România să-l înşele pe unchiul lui, să-l prindă cu turcii. Amă fiindcă ăsta ştia lucrurile bine, n-a reuşit şi el a scăpat din România, peste Dunăre, tăiat, numai cu o mână. Mircea şi românii au trecut după el şi bătaia a-nceput de aici, de la Bolboroşi. În locul mănăstirii l-a ajuns şi i-a tăiat şi mâna ailaltă/…/ şi, ce spunem noi, l-a ciocâltit tot şi l-a dus înaintea împăratului românesc. El, când a văzut, a-ngenunchiat şi cu mîinile ce i-a mai rămas s-a-nchinat şi a pupat steagul românesc şi a spus:
– Vestitea împărate, care se vinde ca mine, aşa pate!

Kralevici Marcu

– Vestitea împărate, care se vinde ca mine, aşa pate! /…/ Ce e interesant: se spune mai plângos, aşa, mai duros a plâns vântul ăsta care a bătut din România, noi zicem de sever, de peste Dunăre.
– Mănăstirea e pusă la deal şi la vale.
– Zice că, când a bătut vântul ăla de la deal, a avut un cântec, când a bătut de la vale, a avut alt cântec. Fiindcă-n limba noastră noi nu zicem hor, numai cor… Aşa că, când a bătut vântul, orgile alea, fluierele alea, au cântat în cor şi-n glaş.
La loc, astăzi, îi zice Coroglaş.”
În perimetrul cuprins între Geanova, Coroglaş, Samarinovaţ şi Prahova se afla o mlaştină numită Rovine sau Bolboroşi. Românii băştinaşi ştiu din moşi strămoşi că Rovine a fost lângă Geanova, unde exista mormântul principelui sârb Marco Cralievici, mort în această bătălie, unde a luptat de partea lui Bayazid.
Felix Philipp Kanitz (n.2 August 1829 – d.8 ianuarie 1904), cunoscutul naturalist şi etnograf vienez, călătorind prin Serbia între 1859-1868, a publicat un studiu istorico-etnografic în care afirma:„În piatra din podul de la Sârbovlaşi (sat cu majoritate românească de lângă Negotin) sta scris: „ZDESI ZAMCE KRALI MARKO” (Aicea a murit craiul Marco), pentru că-l ucisese Mircea, pentru că s-a dat de partea turcilor cu oştirea sa adusă din Macedonia”
Iar Nicolae Stoica de Haţeg (1751 – 1833), bazându-se pe studii mai vechi, precum şi pe informaţiile istoricului sârb Iovan Raici, consemna în Cronica sa că: „Aici (la Geanova) românii ne-au arătat locul unde pe Craleviciu Marcu l-au omorât. Besearica zidită, boltită, spartă, pustie în livezi sta şi sicriniu de peatra a lu Marco afară lepădat sta. Mijlocul bolţii sus spart, iar oltariu, păreţii zugrăviţi”
GEANOVA este numele unui sat românesc din Timocul „sârbesc” aşezat la sud-est de Malainiţa, al cărui nume a fost sârbizat după 1920 în Dusanovac. Prima mențiune a Geanovei este din 1763, ca un sat mare cu 65 de case. În secolul XIX sunt mentionaţi preoţii români din Geanova: popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie până în 1869. Până prin 1877, preot român a fost tatăl celebrului Atanasie Popovici, zis Furnică. În 1916, Stoian Romanski găsea 2380 locuitori români, însă recensământul sârbesc din 1921 găsea 1877 români, dar şi 328 sârbi, care până atunci nu existaseră. În 1931 erau 2439 români. Th. N. Trâpcea găsea în iulie 1943 la Geanova 2479 români şi nici un sârb.
SAMARINOVAŢ este o localitate românească situată între Prahova şi Negotin. La sfârşitul secolului al XVIII-lea avea 40 de case locuite de români. În 1916, cunoscutul profesor bulgar Stoïan Romanski (1882-1959) găsea 545 de locuitori români.În ziua de 27 septembrie 2007, Pe moşia sa de la Samarinovăţ, dl. Duşan Pârvulovici, Directorul Federaţiei Rumânilor din Sârbie a pus o troiţă donată de părintele Borza de la Timişoara, troiţă sfinţită de un sobor de preoţi români din Serbia şi România
În aceste locuri, pline de istorie, s-a aflat episcopia daco-romană „AQUAE”. În ziua Rusaliilor, la 15 iunie 2008 pe locul unde era o biserică – mănăstire, distrusă pe vremurile venirii slavilor pe acest teritoriu şi unde a rămas numai un perete de apsida altarului, a avut loc prima slujbă ortodoxă slujită, după aproximativ 1400 de ani, de către protopopul DACIEI RIPENSIS şi parohul Malainiţei şi Remesianei, părintele Boian Alexandrovici.

Preluat de pe: http://celedouatribalii.blogspot.com

Cine-i mai iubeşte pe români???

Se poate spune cu certitudine că Ministerul de Externe a avut rareori miniştrii care să fie în mod conştiincios ataşaţi problemelor românilor de peste hotare.
Prin anul 1937 eram la liceul român din Vârşeţ, pedagog şi bibliotecar. Organizasem o serbare cu ocazia înfinţării Asociaţiei Astra Bănăţeană, când a fost ales ca preşedinte părintele Adam Fiştea. Îmi amintesc că a avut loc o serbare măreaţă , mai rar întâlnită pe acele meleaguri în vremurile acelea de dictatură monarhică. Cred că au fost la adunarea din Parcul Central peste 4000 de români din toate părţile.
A avut loc şi o serbare la internatul liceului, unde a venit şi ambasadorul României de la Belgrad Victor Cădere, însoţit de un grup de funcţionari publici printre care şi doctorul Atanasie Popovici, consilierul tehnic al Ambasadei, inspector al tuturor şcolilor sârbeşti din Banatul Românesc şi româneşti din Banatul Sârbesc. Mare mi-a fost surpriza când directorul liceului Constantin Zamfirescu, de fel originar din Ploieşti, m-a chemat la el şi mi-a spus aproape în şoaptă să nu vin la serbare pentru că s-a schimbat programul, anume avem ordin de la doctorul Atanasie Popovici, şi el originar din comuna Geanova- Timoc, să nu vin la serbare pentru că dacă sesizează ambasadorul este obligat să te dea afară ca să nu intre în conflict cu sârbii. Am primit această veste ca un trăznet şi am plâns în toaleta din colţul Palatului „Luceafărul”, unde înainte sub unguri a fost o bancă românească „Luceafărul”. Nu m-a mirat interdicţia cât m-a mirat faptul că unui român i se împiedică să participle la serbarea lui. Am fost uimit că un ambassador, care primeşte un salar frumuşel de la sărmanul popor român, să fie împotriva românilor şi asta doar ca să nu se supere vecinii sârbi. L-am întrebat atunci pe directorul liceului cum se explică faptul că a pus ochii numai pe mine, pentru că la liceu mai este pedagog cu mine Sava Iancovici ( viitor profesor de istorie la Institutul Sud-Est European) apoi mai este Micu Iancovici tot pedagog şi următorii elevi: Jivoin Predici ( în realitate cu numele nou Traian Preda), Draghi Ilici ( a cărui tată fusese omorât de un sârb), apoi un băiat (nu-mi amintesc numele lui) din satul Voluia din Homole care era înscris la Şcoala Normală din Vârşeţ, deci cu toţii eram şase. Cum se explică faptul că a pus ochii tocmai pe mine, am întrebat eu… Directorul Zamfirescu m-a bătut pe umăr şi m-a încurajat. Mă băiete mi-a zis, ştiu că te simţi jignit, ştiu că ai dreptate, dar tu eşti unul ei sunt şaşe şi pentru sârbi nu fac cât tine. Sârbilor le e frică de tine nu de ei. Numai eu ştiu cum te ţin… M-a apăsat pe umarul drept şi a plecat spunând: Numai plânge, numai cu răbdare vei învinge, şi a plecat el la serbare iar eu m-am închis în toaletă.
În tot acest timp la Negotin mi se pregătea un process aşa că peste vreun an a trebuit să fug în România şi să mă salvez… Dar la un moment dat datorită ministrului Gheorghe Tătărescu, a secretarului general Vasile Stoica ca şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Iuliu Maniu, am acceptat să mă întorc la Ambasada Română de la Belgrad. Era prin 1946, luna martie.
În vara anului 1948 a venit, plecând de la Moscova, la Bucureşti renumita Ana Pauker, care venind la Ministru de Externe, nu avea nici un simţ de româncă.
Întregul Minister de Externe s-a golit şi salariaţii au fugit ca potârnichile care încotro căutându-şi locuri de muncă în învăţământ sau în alte domenii căutate.Nu s-a pus problema că trebuie să ne dea vreun salar compensatoriu ci am plecat care cum am putut.Eu m-am oprit la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” unde m-a primit profesorul universitar Şerban Papacostea care fusese cu puţin înainte Ministru adjunct al Învăţământului sub conducerea lui Ştefan Voitec şi era de origine aromân. La scurt timp directorul Papacostea m-a consultat spunându-mi că l-a chemat recent ministrul Ştefan Voitec şi în loc să-i desfinţeze institutul, cum i se pusese în vedere, i-a dat ordin să scrie un studiu etnografic şi altul demografic despre românii din Timoc Serbia pentru că vroiau să meargă la Belgrad, la Mareşalul Tito şi să ceară şcoli româneşti pentru cei peste 400.000 de români. Delegaţia urma să fie condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej. Domnul director a insistat ca să apelez şi la alte personalităţi care se pricep şi să scriem acest studiu în maxim o lună. La toate acestea eu i-am răspuns scurt: Domnule profesor pot să vă aduc mâine aceste studii pe care le-a citit şi Ministerul de Externe iar un atlas etnografic de vreo 50 de pagini cam de 80/25 a fost văzut de domnul profesor Lucreţiu Pătrăşcanu, actual ministru al Justiţiei astfel încât veţi putea răspunde ministrului învăţământului cu aceste studii gata făcute. A doua zi am prezentat directorului Institutului „Nicolae Iorga” cele două studii despre Timoc etnografic şi demografic. A trecut ceva timp după ce s-au întors de la Belgrad unde nu au obţinut nimic reproşâdu-li-se că nu este prevăzută chestiunea românilor din Serbia în programul de lucru, şi eu nu am reuşit să obţin cele două studii deşi l-am căutat pe ministrul Ştefan Voitec undeva în cartierul Cotroceni. Aşa că la întâlnirea cu delegaţia sârbă prezidată de Mareşalul Tito, Petru Groza când a expus mesajul românesc şi a ajuns la problema românilor din Timoc a fost oprit cu observaţia că problema nu era înscrisă pe ordinea de zi.
Aproximativ prin 8 iulie ştiu că l-au prins într-o peşteră din Bosnia pe generalul Draja Mihailovici, undeva la Rudnik. Aproape simultan a venit la mine la ambasadă şi Miron Radu Paraschivescu, scriitor şi pe atunci journalist la România Liberă, care mi s-a prezentat cu dorinţa de a merge amândoi la Tito ca să-i luăm un interviu. Eu i-am răspuns ziaristului că dacă v-a prezenta cele 7 întrebări aşa cum erau ticluite nu v-a primi niciun răspuns, apoi dacă mă v-a lua pe mine la audienţă nu îl va mai primi şi a treia soluţie, singura posibilă era să formuleze alte întrebări mai „dulci” care să nu-i înfurie pe sârbi. Ziaristul în cele din urmă a tinut seama de a treia soluţie a folosit-o dar şi pe aceea fără nici un rost pentru că Tito a refuzat să-i răspundă; posibil că şi el s-a temut de sârbi.
Apoi împreună cu ambasadorul Tudor Vianu, Beaca (consilier, aromân) Ion Frunzetti (consilier) la care s-a adăugat Miron Radu Paraschivescu, omul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, am participat la primele audieri ale inamicului numărul 1 a lui Tito. Nu mai ştiu cum îl chema pe preşedintele tribunalului dar îmi amintesc că procurorul acuzator era un omuleţ numit Miloş Minici. Draja era îmbrăcat într-o uniformă românească probabil capturată de la grănicerii din România. Atmosfera din jurul procesului era cu totul tensionată pentru că se vorbea de un desant al aviaţiei americane acolo la Topcider la Şcoala Militară de Infanterie care îl va salva pe Draja cum l-au salvat pe Musolini. Aproape vreo zece zile am mers la acest process, ceea ce nu pot uita e momentul intrării noastre în interiorul cazarmei militare. Când am prezentat paşapoartele grupului de securişti sârbi fiecare a dat paşaportul l-au privit şi l-auînapoiat. Când am dat e u paşaportul s-au oprit şi au zis lasă-l că pe dumneata te cunoaştem iar ei mi l-au restituit. Cam în zilele acelea s-a terminat rechizitoriul şi s-a cerut condamnarea la moarte. Grupul de la Ambasada Română nu era present în sală la pronunţarea sentinţei, apoi la câteva zile am auzit vorbindu-se prin Belgrad că generalul Draja Mihailovici a fost împuşcat şi îngropat în insula dintre Sava şi Dunăre. Mai trebuie ştiut că scriitorul Miron Radu Paraschivescu a stat tot timpul la process lângă mine, eu fiind traducător pentru toţi şi nu s-a întors la Bucureşti cu vreo declaraţie de la mareşalul Tito. Repet că nu cred că Mareşalul a făcut-o din propria iniţiativă ci de frica sârbilor.
În iarnă între 17-19 decmbrie Tito a întors vizita, m-am aflat şi eu la Bucureşti ca student în Piaţa Unirii când prietenul meu Sava Iancovici la care dormeam clandestin deoarece nu dispuneam de fonduri i-a fost translator Mareşalului Tito. Liderul politic al iugoslavilor a mai ţinut vreo cinci discursuri şi în alte locuri: în gară la Mogoşoaia, la Asociatia de prietenie romano-iugoslava; la dejunul oferit in cinstea lui la Cercul Militar; cu ocazia marii adunari populare din Piata Victoriei si la sedinta festivă de la Adunarea Deputatilor, dupa discursul lui Mihail Sadoveanu. După toate întâlnirile politice a avut loc şi o masă la ministerul de externe şi preşedenţie la care au participat cam vreo 15 generali sârbi. Într-o pauză când s-a ieşit afară să se fumeze o ţigară câţiva generali l-au întrebat pe Sava de unde ştie sârbeşte că a tradus foarte bine. După ce a explicat că este profesor de istorie şi membru în comitetul politic al tineretului, cu partea slavă, unul dintre generali l-a somat: să pleci imediat din România, la care el nu a răspuns nimic, şi-a luat ţigările şi a plecat. A doua zi a fost chemat la centrul politic al tineretului din Bucureşti ş ii s-a spus că este destituit. De aici Sava Iancovici s-a transferat la Institutul Sud-Est European, în cele din urmă a profitat la un simpozion că a ieşit din România pe la 1980 şi s-a mutat la Universitatea din Lund, Suedia unde a şi murit. Fie-i ţărâna uşoara….
Din analiza evenimentelor mai sus citate se vede că oamenii politici din acea vreme aveau în ei un spirit naţional mai înalt şi mult mai sincer decât actualii lideri politici pe care îi avem astăzi.

Cristea Sandu Timoc

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria

Donăm:
– Cărţi pentru bibliotecă.
– Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

31.07.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: