Dinastia Asăneştilor – Epopeea primilor vlahi

Veliko Târnovo – monumentul dedicat ţarilor bulgari din dinastia Asăneştilor

Auzim deseori dispute variate pe seama importanţei unor date din istoria comună a poporului nostru, însă o perspectivă generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-ar ajuta să înţelegem că fiecare decizie pe care predecesorii noştri au luat-o într-un moment sau altul, a făcut ca noi să fim ceea ce suntem astazi. Fiecare acţiune întreprinsă de locuitorii străvechi ai Balcanilor, fiecare luptă, a constitut, în parte, câte un fir important din marea urzeală care s-a ţesut, nimic altceva decât istoria pe care s-au ridicat civilizaţiile moderne, aşa cum le cunoaştem noi în prezent.
Cu cât înaintăm mai mult în lunga noastră călătorie pe firul trecutului, cu cât ne afundăm mai mult în negura istoriei şi în ceaţa vremurilor, cu atât documentele şi sursele sunt mai neclare, mai evazive şi mai ales, influenţate de diverse dorinţe meschine sau de încercări de mistificare a adevărului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este răscoala vlahilor şi a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, în ciuda importanţei pe care o poartă, controversele pe marginea subiectului să întreacă chiar faima şi importanţa rolului pe care această răscoală l-a jucat în contextul politic şi social al vremii.
Totul a început în anul 1185, când în fruntea Bizanţului se afla împăratul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma să se însoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea şi nu îşi putea imagina o nuntă în afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni împărăteşti. Pentru că visteria bizantină nu putea susţine cheltuielile enorme prevăzute de către împărat, acesta din urmă găseşte soluţia cea mai uşoară pentru ieşirea din criză: mărirea birurilor pe care supuşii săi erau datori să le plătească către împărat. Noua dare prevăzută îi afecta în primul rând pe crescătorii de animale, iar printre aceştia se numărau vlahii şi bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care redă destul de exact desfăşurarea evenimentelor din acea vreme.
Nicetas consemnează că noul bir, introdus abuziv, a adus multă nemulţumire vlahilor şi bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunoştinţă împăratului nemulţumirea lor, aceştia trimit doi soli, aleşi deloc întâmplător. La drum pleacă fraţii Petru şi Ioan Asan, fruntaşi printre semenii lor. Departe de a fi luaţi în seamă, cei doi sunt pălmuiţi, umiliţi în faţa curţii imperiale şi trimişi acasă. Întorşi cu apăsarea eşecului şi cu pata ruşinii pe obrazul lor, cei doi fraţi plănuiesc o revoltă a poporului din acea zonă, formată în cea mai mare parte din vlahi şi bulgari. La început, populaţia mixtă a întâmpinat cu scepticism şi cu teamă propunerea lor, o atitudine deloc exagerată în acele vremuri, când contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decât atât, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte înfrâgeri dureroase suferită de către stramoşii lor, nu cu mult timp în urmă, în timpul mişcării de la Tesalia din 1066.

Petru şi Ioan Asan- pălmuiţi de împărat

Nicetas povesteşte cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei mişcării, fraţii nu s-au dat înapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atât să păcălească populaţia, cât să le inspire o fărâmă de credinţă în soarta glorioasă ce le era rezervată. În acest scop, se spune că cei doi fraţi ar fi adunat mai mulţi oameni despre care se credea că sunt îndrăciţi şi stăpâniţi de duhuri rele, şi i-au învăţat ca în timpul crizelor lor să spună: „Dumnezeul neamului bulgarilor şi vlahilor a binevoit şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de demult”, şi ca o urmare a acestui semn divin „să pună mâna pe arme şi să pornească asupra romeilor şi pe cei prinşi în război să nu-i cruţe, ci să-i înjunghie şi să-i omoare fără milă”. Că acest episod este adevărat sau nu, cert este că populaţia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni această răscoală. Momentul nici că putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioadă tulbure, în care siguranţa sa era ameninţată serios de hoardele de unguri care năvăliseră cu doi ani în urmă dinspre nord-vest şi care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupaseră Belgradul, Brancevo, Nişul, ajungând până la Sofia.
În acelaşi an în care vlahii şi bulgarii îşi pregăteau răscoala, dinspre Sicilia se iveşte o nouă ameninţare în prezenţa normanzilor, care înregistrează câteva victorii de scurtă durată, prin cucerirea oraşelor Durazzo, Serres, Amfipolis şi chiar Salonic. Scurtul avânt al acestora este potolit în toamna aceluiaşi an de către generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era să aplice ulterior aceeaşi strategie şi în cazul răsculaţilor de la Muntele Haemus, însă mâna destinului hotărăşte ca lucrurile să se aşeze altfel. În loc să pornească împotriva vlahilor şi bulgarilor, generalul bizantin întoarce armele împotriva împăratului Isaac Anghelos, îşi adună trupele la Adrianopol şi se proclamă pe sine împărat. Pe acest fond complicat, ţesut din lupte interne şi ameninţări externe, îţi pregătesc fraţii Asăneşti răscoala. Primele mişcări ale acestora înregistrează câteva victorii notabile. Ameţit de succes, Petru chiar îndrăzneşte să poarte însemnele împărăteşti, rezervate exclusiv conducătorului bizantin: coroniţa aurie şi încălţările roşii.
Isaac Anghelos refuză să se lase intimidat de încercările celor doi fraţi vlahi, prin urmare demarează mai multe campanii împotriva acestora. În prima încercare, trece neobservat Balcanii şi atacă din spate răsculaţii. Armata vlaho-bulgară este înfrântă, însă cei doi fraţi reuşesc să fugă peste Dunăre, refugiindu-se la vecinii cumani. Îmbătat de victorie şi crezând că le-a dat o lecţie binemeritată moeşilor, împăratul bizantin neglijează să îşi ia măsurile rudimentare de precauţie şi se mulţumeşte să dea foc grânelor. Cum în plan politic, orice greşeală se plăteşte, Isaac Anghelos avea să simtă cât de curând consecinţele erorii sale. Departe de a-şi învăţa lecţia dorită de bizantini, cei doi fraţi, care acum se bucurau de ajutorul cumanilor, încep o acţiune largă de prădare a Traciei. O a doua încercare de oprire a campaniei de cucerire iniţiată de către conducătorii vlahi şi de către aliaţii cumani va demara în primăvara anului 1187. Pentru că rezultatele întârziau să apară, bizantinii sunt de acord să încheie un armistiţiu. Trimisul Asăneştilor la Constantinopol va fi Ioniţă, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugiţii doi ani mai târziu.

Situaţia politică a vremii

Ostilităţile reîncep, iar lui Petru îi vine ideea de a se alia cu armata cruciaţilor condusă de către împăratul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa în acea perioadă Peninsula Balcanică. Târgul părea avantajos pentru ambele părţi: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldaţi, iar Petru spera să primească mai uşor recunoaşterea titulaturii de „ţar”. În cele din urmă, propunerea a fost primită, însă Barbarossa nu a apucat să se bucure de acest avantaj numeric, pentru că ostilităţile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru şi Ioan şi-au continuat planurile de invadare ale Traciei, forţându-l pe Isaac Anghelos să organizeze o altă campanie împotriva vlahilor dezlănţuiţi. Soarta nu s-a arătat prea favorabilă bizantinilor, iar după ce armata lui Isaac a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculaţi, printre pierderile însemnate era cât pe ce să se numere chiar şi viaţa împăratului. Această ultimă victorie întări şi mai mult poziţia Asăneştilor, rămaşi stăpâni peste ţara dintre Dunăre şi Balcani.
Din nefericire pentru împăratul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar înainte de a începe o nouă campanie, în 1195. Locul său este luat de către Alexie al III-lea Anghelos, însă nici acesta nu are mai multe şanse de reuşită în faţa răsculaţilor vlahi şi bulgari, a căror putere în zonă părea să crească de la o zi la alta.
Curând însă, Asăneştii încep să îşi numere propriile pierderi însemnate. După ce s-a opus bizantinilor timp îndelungat pe câmpul de luptă, Ioan Asan este ucis de către Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauză care nu avea nimic de a face cu războiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Deşi Petru răzbună moartea fratelui său, doar un an mai târziu îl paşte aceeaşi soartă. În 1197 moare în urma unei conspiraţii boiereşti. A mai rămas în viaţă doar cel de-al treilea frate din dinastia Asăneştilor, Ioniţă, pe care grecii îl numiseră Kaloioanes (Cel Frumos). Deşi nu există nicio îndoială că tocmai calităţile extraordinare ale celor trei fraţi au fost cele care au ajutat la propulsarea lor în fruntea răscoalei împotriva Imperiului Bizantin, dintre toţi, Ioniţă părea să fie cel mai dăruit cu remarcabile calităţi militare şi politice. În vremea lui Ioniţă, ceea ce a început ca o răscoală în semn de nemulţumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat în instaurarea şi extinderea unui nou stat.
Datorită importantelor mişcări de ordin politic şi militar pe care le-a generat, Ioniţă a devenit una dintre cele mai însemnate personalităţi valahe din Balcani. Acesta a întins graniţele statului pe care îl conducea, a obţinut recunoaşterea oficială atât a Bizanţului, cât şi pe cea a papei. De la acesta din urmă, a obţinut recunoaşterea titlului de rege pentru sine şi cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. În acest sens, s-au păstrat documente care atestă corespondenţa acestora, prin intermediul cărora Ioniţă îi cerea papei Inocenţiu al III-lea coroana de împărat şi sceptrul şi demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare şi vlahe. Papa, în schimb, i-a cerut supunerea religioasă faţă de Roma. Ambele părti reuşesc să ajungă la un consens şi fiecare a obţinut, mai mult sau mai puţin, ceea ce şi-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ioniţă este încoronat ca rege al bulgarilor şi vlahilor, nu împărat aşa cum a cerut iniţial. I se predă diadema, sceptrul şi bula trimise de papa. Odată cu acestea a primit şi dreptul de a bate monedă. Ioniţă a promis, în schimb, respectarea legilor bisericii romane.

Veliko Târnovo –cetatea

Tot Asăneştii sunt cei care transformă din temelii Tareveţul, ridicând în mijlocul Balcanilor o cetate demnă de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea să rămână cunoscută în istorie sub numele de Târnovgrad – a treia Roma şi al doilea Constantinopol. Aşezată pe colinele Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora, pe ambele maluri ale râului Iantra, cetatea ocupă o suprafaţă de 110.000 de metri pătraţi, imensa fortificaţie fiind întărită cu ziduri uriaşe cu o înălţime de peste 10 metri şi o grosime de până la 3,40 metri. Trei porţi succesive şi tot atâtea rânduri de turnuri şi creneluri au stat mai bine de două secole în calea năvălirilor barbare. Nu mai puţin de 21 de biserici ortodoxe se aflau în incinta cetăţii, fiecare dintre ele reprezentând centrul unei mici comunităţi. Alături de ele se regăsea şi palatul ţarilor, iar deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicată patriarhia, poate şi ca un semn care să amintească viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri pătraţi şi a fost înconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lăcaş de învăţătură pentru mulţi dintre cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât şi restul cetăţii au fost incendiate de otomani în anul 1393, anul prăbuşirii Tareveţului şi al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei căzuţi în apararea cetăţii s-a aflat şi Eftimie din Târnovo, ultimul patriarh din Târnovgrad, cea mai distinsă personalitate a sfârşitului de secol XIV.


Veliko Târnovo – monumentul dedicat ţarilor bulgari din dinastia Asăneştilor

Deşi noul stat, întemeiat de vlahi şi de bulgari, a devenit în scurtă vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, această mişcare îndrăzneaţă a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, având în centrul ei trei emblematice figuri, a căror naţionalitate reală a devenit ulterior un subiect aprins de discuţie.
Chiar dacă faptele şi mişcările istorice care datează deja de 900 de ani au fost în mare parte reconstituite, naţionalitatea răsculaţilor care au instaurat „Cel de-al doilea ţarat bulgar”, aşa cum a ramas în cărţile de istorie, este încă controversată. În privinţa acestui aspect, istoricii români şi cei bulgari încă nu au reuşit să ajungă la un consens. Cert este că învăţaţii bulgari contestă originea română a Asăneştilor. În opinia lor, aceştia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care îl purta Ioniţă de „Rege al bulgarilor şi al vlahilor” nu ar fi decât varianta modificată de către scribii cancelariei papale, care au înlocuit cuvântul „graecorum” din documentele slave de la Târnovo, în „blachorum”. Prin urmare, Ioniţă nu era „Rege al bulgarilor şi al vlahilor”, ci al „bulgarilor şi grecilor”. Pentru că afirmaţiile acestora nu sunt susţinute în ochii învăţaţilor români, aceştia din urmă consideră că naţionalitatea valahă a Asăneştilor este mai presus de orice îndoială. Dovezile citate se bazează pe o serie de documente, provenind din surse şi zone geografice diferite. Istoricul român Constantin C. Giurescu face în a sa lucrare „Istoria Românilor”o expunere detaliată a surselor pe care învăţaţii români se bazează în susţinerea naţionalităţii valahe a Asăneştilor.
Cea mai importantă dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care menţionează în repetate rânduri că Petru şi Ioan erau vlahi şi că aparţineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus şi care înainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) şi care acum vlahi se cheamă”. Într-o altă menţiune detaliază cum într-una din expediţiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, grăindu-i în limba lui, ştiutor fiind de limba vlahilor, să aibă milă de el şi să îl sloboadă”. Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciaţilor prin Peninsula Balcanică şi povesteşte cum, la un moment dat, aceştia au fost luaţi prin surprindere de acel valah Ioniţă (în textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe lângă el „valahi şi cumani şi alţii”. Iată cum, un al doilea izvor, de origine germană de această dată, susţine naţionalitatea valahă a Asăneştilor. Mai departe, vine rândul cronicarilor francezi să „depună marturie” în favoarea românilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary îl mentionează pe Ioniţă sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, sunt documentele cancelariei papale, în care se consemnează originea valahă a lui Ioniţă şi chiar faptul că acesta se trăge din vechii romani.
Toate aceste cronici, menţiuni şi documente, luate laolaltă, reprezintă pentru istoricii români o dovadă de netăgăduit a naţionalităţii valahe a celor trei fraţi Asăneşti care, prin perseverenţa şi dârzenia lor, au scris episodul în care istoria românilor s-a întâlnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzătoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui să şi-o recunoască reciproc, în spiritul adevărului istoric.

Preluat de pe http://www.descopera.ro


Apostol Margarit

Apostol Mărgărit

Apostol Mărgărit s-a născut la 5 august 1832, în Blaţa, fiind fiul celnicului Condusteriu, dar a crescut şi a învăţat la Avdela, o localitate în Munţii Pindului – teritoriu de intersecţie etnică aromână, greacă şi albaneză. Tânărul Apostol Măgărit a fost numit învăţător la Goreanţa şi-i învaţă pe copiii de aici limba greacă, folosind însă dialogul aromân, drept pentru care a început să fie prigonit, fiind considerat duşman al Imperiului Otoman. Apostol Mărgărit a fost liderul naţional al aromânilor din Imperiul Otoman, dascăl şi inspector şcolar pentru Macedonia. Supravieţuieşte unor atentate, apoi este prins şi încarcerat. Reuşeşte să fugă la Bucureşti, unde intră în graţiile regelui Carol I şi este numit inspector general al şcolilor pentru aromânii din Balcani. După Războiul de Independenţă, el străbate toate satele cu populaţie aromână, îndemnandu-şi conaţionalii să-şi trimită copiii să înveţe carte Apostol Margarit românească. Bineînţeles că această atitudine i-a atras duşmănia şi invidia Patriarhiei de la Constantinopol, a clerului şi a guvernului grec, care nu priveau cu simpatie întărirea conştiinţei naţionale româneşti în acel teritoriu. La 3 aprilie 1889, Apostol Mărgărit a fost ales membru al Academiei Române, bucurându-se de preţuirea tuturor slujitorilor istoriei şi literelor româneşti. S-a săvârşit din viaţă la 19 octombrie 1903 şi a avut parte de funeralii naţionale. A fost înmormântat în marginea oraşului Bitolia, pe un teren cumpărat de guvernul român, care a devenit ulterior cimitir românesc. În urma laborioasei sale activităţi a rămas un numar impresionant de şcoli româneşti în Balcani, unde se preda în limba româna şi-n dialect aromân: 93 de şcoli primare, în 67 de localităţi, având 224 de învăţători şi 5.142 elevi; 6 scoli secundare, două şcoli de comerţ (Janina şi Salonic) şi o Şcoală Superioară, la Elbasan (Albania). A militat pentru strângerea relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. „Întâiul nostru interes, al Armânilor, este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu fraţii noştri din România: suntem despărţiţi de dânşii prin principate şi regate… O crisă orientală ne-ar da în mânile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creştine şi civilisate, cari, ţinându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ţie şi prin comunitatea de limbă, ne-ar închide şcoalele, ne-ar risipi comunităţile”. Au existat două încercări de asasinat asupra lui.
http://www.wikipedia.org

CULTURA ŞI RELIGIA, un liant permanent pentru ţările balcanice:
Fecioare bărbat şi cruci tatuate pe frunte

Rezistenţa prin religie şi tradiţie, ca formă de protest în vremuri de restrişte, a practicat-o şi populaţia din Balcani. Femeile au reuşit să iasă de sub cutumele religioase prin jurăminte de castitate sau purtând crucea tatuată pe frunte, protejând în tăcere secole de tradiţii.
Particularităţile speciale din Balcani sunt reminiscenţe ale istoriei culturii şi religiei care au oferit de-a lungul secolelor episoade incredibile. O astfel de situaţie specială a trăit Albania, când în 1967 comuniştii declarau că este singurul stat ateu din lume, religia fiind interzisă prin lege, iar numeroase biserici au fost distruse (episod familiar românilor). Dar până atunci, în 1788, Moscopole a fost asediat şi pârjolit de musulmani. Supraieţuitorii asediului au emigrat în Grecia, Serbia, România, Bulgaria, Austria, Ungaria.
Cetatea aromânilor, la sfârşit de secol XVIII, avea 12.000 de case din piatră placate cu marmură (cu etaj, verandă şi acoperiş de ţiglă), 70 de biserici, academie, tipografie, ateliere şi şcoli. Moscopolenii se bucurau de sistemul de canalizare şi, mai mult decât atât, se spune că aveau un apeduct acoperit cu ceramică prin care curgea laptele proaspăt muls de la oi, până la centrul de prelucrare din oraş.
Centrul lumii, pentru locuitori, a fost biserica. Satele erau întemeiate în jurul lăcaşurilor, în preajma cărora îşi construiau casele, fântânile, şcolile şi troiţele. Drumurile de negustori şi ciobani se întretăiau prin curtea bisericii, unde ei veneau şi se rugau, punându-şi sufletul şi nădejdea în Dumnezeu.

Crucea tatuată pe frunte
Un exemplu de rezistenţă prin religie au dat moscopolenii, credinţa întărindu-i şi determinându-i să-şi apere cu tărie valorile. Femeile aromânce îşi tatuau pe frunte semnul crucii pentru a rezista fanatismului musulman şi pentru a-l mărturisi pe Hristos şi dincolo de moarte. Petre Ţuţea, filosoful naţionalist-creştin, care i-a cunoscut bine, îi spunea lui Marin Preda: „Domnule Preda, macedo-românii nu sunt români, sunt superromâni, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţa domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedo-români în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar ei nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă”.
Bisericile care au scăpat de distrugere au fost transformate în muzee sau magazii, albanezii închinându-se cu discreţie. În zona de sud a ţării, unde încă sunt oraşe populate de aromâni, se regăsesc cele mai multe biserici ortodoxe din Albania.

Fecioarele-bărbat
Probleme legate de religie şi tradiţie avea şi populaţia musulmană când, în urmă cu un secol, societatea albaneză restricţiona drepturile femeii prin legi severe. Ca urmare a instaurării unor obiceiuri severe apare un cod strict, ce permitea fecioarelor să „devină” bărbaţi după ce depuneau un jurământ. Asta presupunea să poarte toată viaţa haine bărbăteşti şi puteau intra astfel în clanurile bărbaţilor.
Astăzi tradiţia fecioarelor-bărbat este pe cale de dispariţie, însă jurnaliştii de la Herald Tribune au descoperit o urmaşă albaneză, Pasha Keqi, a acestei caste, care a povestit: „Am devenit fecioară-bărbat când abia împlinisem 20 de ani. O dată ce m-am hotărât să fac acest pas, am avut tăria să nu mă întorc din drum. Nu a fost deloc o viaţă uşoară, dar înainte era mai bine să fii bărbat, pentru că, fiind femeie, erai tratată rău”.

Femei fecioare

Codul de legi cunoscut drept Kanun, dezvoltat încă din secolul al XV-lea (folosit cu precădere în Albania de Nord şi Kosovo), dar scris abia în secolul XIX, spune că „o femeie este obligată să îndure orice, atât timp cât trăieşte în casa soţului ei”. Singura alternativă era ca fata să devină „fecioară prin jurământ”, să rămână virgină, lucru ce trebuia declarat public în faţa Consiliului de Bătrâni sau privat, în faţa propriei conştiinţe. Obligatoriu, schimba fusta şi baticul pe pantaloni şi cămaşă bărbătească, îşi tundea părul, se rădea şi încerca să-şi îngroaşe vocea. Putea vâna, putea să lucreze la câmp, să se roage în moschee alături de alţi bărbaţi, să poarte ceas, să îşi apere familia sau să primească oaspeţi. Dar cel mai important: avea drept de vot.
„Viaţa mea s-a schimbat!”
O astfel de hotărâre a trebuit să ia şi Pasha Keqi. „Viaţa mea s-a schimbat în momentul când am îmbrăcat veşmântul bărbătesc.
Tatăl meu a fost ucis de un dictator stalinist, iar fraţii mi-au fost trimişi în închisoare de acelaşi regim. Vrând-nevrând, a trebuit să devin capul familiei şi să mă comport ca un războinic. Tradiţia cerea ca orice vărsare de sânge să fie spălată cu altă vărsare de sânge. Odată devenită bărbat, a trebuit să răzbun moartea tatălui meu. Am reuşit să declanşez un război între clanuri şi am fost, la rândul meu, ţinta unor noi vărsări de sânge. Nepotul meu, la numai 15 ani, a răscumpărat onoarea familiei, dar a trebuit să plătească cu viaţa.
Bineînţeles, am regrete că nepotul meu a fost ucis. Dar, dacă tu mă omori pe mine, şi eu te omor pe tine”, a mai povestit Pasha. Totodată, a amintit şi de partea pozitivă a vieţii ei de bărbat: „Dacă te îmbraci ca un bărbat, devii bărbat. Puteam să merg oriunde şi nici un bărbat nu îndrăznea să mă înjure pentru că ştia că îl pot bate. Stăteam numai în preajma lor. Nu ştiu cum să vorbesc ca o femeie. Şi nu mi-e frică niciodată de nimic.
Doar că, fiind totuşi femeie, am mai multă compasiune. Dacă ceilalţi bărbaţi tratau cu lipsă de respect o femeie, eu îi opream. Renunţarea la viaţa sexuală şi faptul că nu am avut copii? Nu, nu regret, pentru că mereu am avut în preajmă pe nepoatele şi nepoţii mei. Nepoatele îmi spun unchiul şi nu concep să se mărite fără aprobarea mea. Dar ţin minte şi vremea când a trebuit să mă internez în spital şi a trebuit să schimb salonul pentru că femeia care era acolo s-a simţit jignită la gândul că împarte camera cu un bărbat”.

de MANUELA GOLEA
12 Iulie 2011 http://www.romanialibera.ro

Sfântul Ioan Valahul

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un
tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15
ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele
şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.
Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
În anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest mucenic să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului Sfântului Mucenic Ioan Valahul s-a făcut în octombrie 1955, fiind pomenit la 12 mai.
Tropar, glasul al 4-lea:
Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor români, şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumuseţat cu curăţia, tânărul ostaş al Mântuitorului luminând pe toţi cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!

Limba e născută, nu făcută!!!

Ce om cu suflet de creştin sau altă credinţă nu poate să nu se cutremure în faţa cruzimii la care sârbii de 177 de ani îi supun pe românii dintre Morava şi Timoc, la cele mai înjositoare acte de sfidare a românismului şi a dezvoltării.
Guvernul României trebuie să numească în Ministerul Culturii sau Educaţiei ori în Departamentul Românilor de Pretutindeni o secţie de specialişti itineranţi care să fie din Timoc, Serbia, Bulgaria sau Basarabia, bursieri ai statului român şi care să predea la o şcoală înfiinţată la Vidin, Negotin, Bor sau Cladova ori Pojarevaţ şi unde să înveţe:
Cunoştinţe minime despre grădiniţele de copii.
Despre şcoli de vară, în care să înveţe învăţătorii români timoceni, noţiunile minime pentru abecedar şi şcoală primară.
Noţiuni despre radio, televiziune şi îndemânări practice.
Publicistică, jurnalistică şi reviste.
În cei 20 de ani de la revoluţie s-a văzut, atât la sârbi cât şi la bulgari, ba chiar şi în zonele locuite de aromâni din Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Albania şi altele, că ţinta oficialilor lor este limba română pe care vor să o asimileze, adică să o distrugă. Unii s-au pus chiar să-i conceapă un alt alfabet.
Şi tot ce s-a întâmplat, aşa cum am scris şi am prevăzut, s-a realizat prin noi înşine, dacă am fost bine instruiţi şi de bună credinţă, aşa cum a fost părintele protopop Bojan Alexandrovici din Negotin- Malainiţa, care a zidit pe cheltuiala lui şi pe pământul casei lui părinteşti prima bisericuţă românescă, care funcţionează din anul 2004. Astăzi sunt biserici româneşti în 5 sate din Timocul sârbesc dintre care 2 preoţi veniţi din România cu soţiile. Tot ce se face pentru cultura românilor din dreapta Dunării, adică din Timoc şi până în Basarabia se face pentru interesul de a vorbi presa sau a de fi lăudaţi nu se face din inimă, decât foarte puţin şi nu s-a observat deşi sunt 20 de ani că vecini noştrii din cauza prieteniei viclene pe care o au faţă de neamul românesc, adică sârbii, au remarcat această laşitate românească şi profită de prietenie. De aceea pe sârbii din România îi vezi în toiul luptei cu steagul naţionalist în mână prin Banat şi Timişoara, mai zilele trecute se pregăteau ca să primească o casă naţională sârbească tocmai ceea ce i se promitea românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria acum vreo 10 ani. Însă s-a lucrat cu mănuşi ca nu cumva să-i supăram pe fraţii noştrii sârbi fiindcă ne sunt prieteni vechi, ei venind în Banat pe la 1790, au pus mâna pe Bisericile româneşti şi pe episcopi şi au sârbizat cu totul biserica românească, preoţimea fiind la discreţia lor. Întotdeauna s-au gândit la noi să ne facă un bine ca să ne uităm credinţa şi limba. În 1918, toamna când au ocupat Banatul, plecând încărcaţi în căruţe de pe frontul de la Salonic, prima grija a fost să introducă şcoala sârbească în toate satele româneşti din Banat. Şi le-a mers bine, abea i-au scos francezii din aceste teritorii pe care ei le credeau că le aparţin de vremuri seculare.
Formarea unui comitet alcătuit din jurişti specializaţi în dreptul penal şi civil de la Bucureşti şi alte oraşe care să adune probe de genocid şi etnocid practicate încă şi astăzi de către sârbi şi alte ţări balcanice. De exemplu: se pot aduce probe chiar în Parlamentul European unde s-a votat aplicându-se infracţiunea de „dol”. În cazul acesta se poate dovedi ştiinţific şi practic că substantivul de „vlah” se referă la toţi românii din Nordul şi Sudul Dunării, dar numai ca poreclă. România de exemplu până în 1859 se numea Moldo-Vlahia, prin urmare, cuvântul de „vlahi” pe care îl folosesc unele organizaţii cumpărate de statul sârbesc înlocuieşte cuvântul de „rumân” sau „român”. Ceea ce înseamnă că se poate aplica calificativul de „crimă de etnocid” deoarece se pune în circulaţie un cuvânt vechi de sute şi mii de ani care mai târziu a avut aceeaşi semnificaţie de român sau rumân în lexicul popular. Viclenia lor constă în aceea că ei au căutat şi în Parlamentul European, unde au dat de aceiaşi lipsă de cunoştinţe istorice şi lingvistice, şi au impus un cuvânt inventat de ei şi anume vlah, prin care au urmărit separarea vlahului de român şi nu, apropierea şi înfrăţirea românului de vlah şi a vlahului de român. Prin urmare ei au profitat, cu intenţie de căştig politic, de necunoştiinţa sau ignoranţa unui popor „neşcolit” şi prigonit să-şi uite originea etnică. O dau înainte că românii sunt vlahi, când până la venirea naţionaliştilor, românii din Timoc sub monarhii erau recunoscuţi ca rumâni, pentru că pe atunci funcţionarii sârbi mai ştiau ceva carte iar acum sunt şi săraci şi fără carte. Un exemplu grăitor care face proba că se urmăreşte impunerea unei confuzii privind identitatea „româno-vlahilor” din Serbia este chiar vizita Ministrului de Externe Teodor Baconschi căruia nu i s-a permis conform uzanţelor diplomatice întâlnire la Ambasada Română sau la Guvernul Sârb cu reprezentanţii româno-vlahilor ci a trebuit să se întâlnească cu un mic grup în târgul Petrovac na Mlavi (Petroţ) undeva la marginea românismului,cam la 1100 km de Dunăre. Întâlnirea a fost ca o fugă prin faţa exploziei vulcanului Vezuviu. Mai nimic nu s-a putut discuta şi mai nimic nu se ştie ce mistere ascund sârbii în întreaga maşinărie. Aşa că în prezent nu s-a hotărât că românii,rumânii din Timoc sunt cu adevărat români despre care s-au scris zeci şi sute de cărţi ci sunt vlahi, despre care nu s-a scris nici o carte. Cuvântul vlah era un cuvânt caduc sau aproape caduc prin nefolosire la românii din nordul sau sudul Dunării. Noi ştim de mici că acesta este un cuvânt de poreclă, pe care ni-l dau străinii, ce nu reprezintă pentru noi nimic.
În afară de asta nici miniştrii români, nici deputaţii, senatorii, jurnaliştii sau alţii şi nici populaţia autohtonă nu au cerut guvernului sârb să studieze structura lingvistică a cuvântului vlah, pentru că nu acesta este subiectul chestiunii, ori puterea sârbească dimpotrivă şi intenţia noastră.
Toţi români din Serbia şi România sunt vlahi de fapt, însă aceasta este o poreclă, nu este un nume care să circule între ei. Abia câţiva care au înfiinţat organizaţii româneşti se screm să introducă în lexicul actual cuvântul de „vlahi”, pe care îl pot gasi în tot Banatul şi în toată Romînia, pentru că ori zici român ori zici vlah –ca nume vechi- e totuna în sens lingvistic, findcă au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, acelaşi port, aceleaşi cântece şi dansuri ca toţi românii din Banat, Maramureş, Basarabia sau Bucovina. Ori sârbii, prin delegatul lor au reuşit să impună prin înşelăciune/dol cuvântul vlahi cu scopul de a-i separa pe români în două naţiuni şi a nu le da drepturi, pe motiv că limba vlahă (după ei) este o limbă nouă diferită de limba română, care abia se formează prin sedimentarea artei faciale. Vor astfel să „inventeze” şi un alfabet de limbă vlahă care să nu aibă nici o legătură sintactică şi morfologică cu limba română. Iniţiativa aceasta aparţine unor politruci cu carte şi fără carte (agramaţi) care vorbesc despre limba vlahă dar nu au văzut o carte scrisă în această limbă de la Facerea Lumii. Este de mirare că oameni distinşi, cu studii, deputaţi şi senatori nu au găsit de 20 de ani momentul de ai invita pe sârbi şi bulgari la noi în Parlament să dezbată problema sub auspicile Parlamentului Europan. Oare să fie acest Parlament orb, ori se comportă ca nişte orbi lăsând să treacă timpul şi să triumfe haosul, confuzia şi lipsa de competenţă aproape totală a Uniunii Europene. Pentru asta poporul român plăteşte bugete speciale numai ca să ne aflăm şi noi în rândul lumii care nu doarme.
Deci, pe sârbi nu-i interesează să recunoască esenţialul şcolii, bisericii, radioului, televiziunii şi a altor organisme la care au dreptul minorităţile, pentru că nu au limbă formată dar aşteaptă să se sedimenteze până la „Paştile cailor” şi pe urmă să acorde drepturile.
Propunem că o comisie de lingvişti formată din francezi, italieni, spanioli, germani, suedezi, englezi, bulgari, sârbi şi români să facă o expertiză lingvistică la faţa locului care să conducă la o concluzie, clară şi pentru capetele pătrate care şi-au vândut sufletul pe bani, şi care vor constata în unanimitate că nu e nici o deosebire între lexicul român, rumân şi vlah. Aici nu se aude cuvântul „vlah” decât poate în unele sate şi atunci din întâmplare. Deci cuvântul nu este în circulaţie.
Ce cărţi au publicat până în prezent vlahii???
Chestiunea aceasta nu v-a rămâne fără sancţiuni penale.
Am dori să se găsească un singur cărturar german, francez, italian, spaniol, rus, american, englez, etc. care să facă asemenea confuzii lingvistice. De asemenea ar fi interesant de ştiut ce cărturar sau om învăţat din această arie geografică a găsit cheia lucrurilor şi anume a descoperit înaintea tuturor europenilor că vlahii sunt pe curs de a-şi forma o altă limbă prin sedimentarea limbii care li se impune azi româno-vlahilor şi aceasta este o invenţie sârbească, ori limba unui popor are un trecut nu de sute de ani ci de mii de ani,iar despre aşa numita sedimentare lingvistică nu s-a mai auzit decât în lexicul sârbesc şi slav. Limba vlahilor după aceşti ignoranţi s-ar părea că e un joc care să îi servească sârbilor sau altora, să mărească şi să înflorească limba sârbă. O limbă e născută nu făcută.
O asemenea teorie e un joc de copii, care se fac deştepţi prin şiretenie, pentru că în realitate vor trebui să dovedească ştiinţific că vorba „vlah” se referă la unul şi acelaşi neam, una şi aceiaşi limbă, care a circulat în stânga şi dreapta Dunării, cu sute şi zeci de mii de ani înainte de venirea sârbilor din apropierea Volgăi în sudul Dunării.
Să iasă la lumină aceşti şmecheri, care de fapt nu au decât un singur merit şi anume acela de a jigni ginta omenească care a dat astfel de stârpituri.
Această şmecherie, prin care nişte vânzători de suflete, vor să îi asimileze pe români, rumâni sau vlahi nu le pică bine pentru că din capul locului bătălia este pierdută pentru că au scos sabia şi nu au observat ca vlahii nu ştiu să vorbească această nouă limbă ci ei vorbesc limba românească. Toţi sârbii care îşi fac asemenea iluzii trebuie să ştie că este mai bine să-i „sârbizeze” pe sârbii lor, care şi-au părăsit credinţa, pentru a scăpa de aceşti „aşa zişi” fraţi şmecheri ce s-au dedat la crime ucigându-şi fraţii la Srebrenita din iulie 1995. Au făcut aceste crime de genocic împuşcănd vreo 8.000 de mahomedani sârbi într-o singură zi. Sârbii s-au pus să comită crime împotriva propriei naţii şi atunci ne întrebăm dacă împuşcă, copii, femei, bărbaţi nevinovaţi, pentru că nu sunt naţionalişti ca ei, ce rost ar avea prezenţa lor în teritoriu, prigonindu-i pe români şi oprindu-i în dezvoltarea culturală, pentru ca să poată profita prin abuz de drept de „aşa numitele drepturi” recunoscute tuturor oamenilor.
Românii nu pot să aibă nici aceste drepturi pentru că sunt drepturi pe care numai sârbii pot să le aibe. Pe cale de consecinţă este de dorit ca să fie stopat curentul acesta de sălbăticie care lasă mâna liberă sârbilor sau a altora sa-şi dezvolte instinctele sălbatice ale unor neamuri primitive pe care nu-i interesează egalitatea, libertatea şi dreptatea ci îi interesează să nu mai existe români sau vlahi pntru că sunt prea mulţi iar sârbii prea puţini.
Gândul nostru în momentul de faţă zboară către domnul deputat Vlad Cubreacov, către doamna deputat Monica Macovei, senatorii de excepţie Viorel Badea, Titus Corlăţeanu şi alţii care se vor trezii astfel încât să ridice steagul libertăţii şi pentru cei mai pătimiţi şi prigoniţi românii de pe faţa pământului. Este mai mult ca sigur că se vor implica în asemenea activităţi culturale şi politice şi alţi români din Parlamentul European. Aşteptăm să aflăm că se iniţiază ceva în Parlamentul României şi în Parlamentul European; să nu fim lăsaţi să batem câmpii singuri iar sârbii şi alţi duşmani de-ai noştri să nu se mai ocupe să cumpere scutece pentru noi „româno-vlahii” aflaţi în robie sârbească de aproape 200 de ani (1833) ci să le spele pe ale lor.

CRISTEA SANDU TIMOC

Oferte pentru românii din Timoc-Serbia şi Timoc-Bulgaria

Donăm:
– Cărţi pentru bibliotecă.
– Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).
– Două calculatoare folosite.
– 5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.
– „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.
– Revista „Magazinul Istoric”-colecţie din perioada comunistă.
– Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).
Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

15.07.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Buna
    Numele meu este Iacob Constantin si va scriu pentru ca as dori sa facem un schimb de linkuri – 3 way link exchange – in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://iasi-anunturi.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Iasi (fara diacritice).
    Astept raspuns de la dumneavoastra indiferent daca acesta este negativ sau pozitiv. Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra.
    Va doresc o zi buna si tot ce va doriti.

  2. Buna seara as dorii sa stiu daca sunteti de acord sa facem un schimb de linkuri – 3 way link exchange.
    Daca sunteti de acord de acord va rog sa treceti website-ul http://www.online-anunturi.com cu numele Anunturi
    Astept raspunsul dumneavoastra la adresa de email office@online-anunturi.com .
    O zi buna.

  3. Dinastia Asanestilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: