LAPOT sau UCIDEREA BĂTRÂNILOR ROMÂNI DIN DACIA AURELIANĂ

În prezent, în dreptul penal din ţările avansate, se pune în discuţie dreptul omului la viaţă şi dacă uciderea din milă, pentru a se pune capăt suferinţelor este admisibilă. Fireşte că, în momentul în care omul a obţinut dreptul la viaţă, s-a pus şi întrebarea dacă el are posibilitatea de a dispune de dreptul la moarte (adică la sinucidere) sau dacă acest drept propriu îl poate transfera unui terţ. Bineînţeles că nu aceasta este problema ce se discută aici. E vorba pur şi simplu de un obicei din comuna primitivă, arhaic, care s-a păstrat la românii dintre Morava şi Timoc (Serbia de N-E) până acum câteva secole.
Dar să vedem istoricul. Grecii admiteau „omorârea din compătimire faţă de starea jalnică a bolnavului”, în timp ce romanii îl pedepseau pe cel ce se “sinucidea”, dându-i o altă pedeapsă cu moartea, dar şi aceasta este altceva şi încă nu ne aflăm la omorârea bătrânilor.
Omorârea bătrânilor a avut loc anterior epocii creştine , chiar dacă cutuma s-a perpetuat mult mai târziu. Starea de confuzie morală şi decădere oricum era mult mai accentuată decât în secolul XX.

Iată cum descrie poetul Ovidiu în Metamorfoze (p.50-51), mort în anul 18e.n., tocmai în epoca de glorie în care îşi afirma supremaţia epoca fierului cu întregul cortegiu al civilizaţiei: ”Acum au izbucnit toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut înşelaciunea, minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire… A apărut războiul… şi cu mâini însângerate a ridicat armele zăngănitoare. Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe, nici socrul de ginere. Până şi dragostea între fraţi este rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a soţului. Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are de trăit tatăl. Pietatea zace învinsă iar… ultima dintre divinităţi părăseşte pământul mânjită de crime.”
Uciderea bătrânilor se întâlneşte la cele mai vechi popoare, dar nici uciderea pruncilor nu lipseşte. Legiuitori ca Solon şi Licurg admiteau exterminarea copiilor; nici Platon şi nici Aristotel n-au repudiat principiul. Ultimul cerea divorţul de femeia prolifică. Se pare că se ducea o luptă planificată faţă de mărirea populaţiei.
Acelaşi obicei se semnala în China şi Japonia, iar în India, pentru că înmulţirea populaţiei depindea de sexul feminin, nounăscuţii(de sex feminin) erau omorâţi, mai târziu, cu acordul englezilor. La slavii nordici se înecau fetele nounăscute pentru a putea creşte mai bine ceilalţi copii de sex masculin. Obiceiul era la evrei, sirieni şi germani. Datorită lipsei mijloacelor de subzistenţă, pericolul cel mai mare pentru societate era cel al bătrânilor. După o cutumă precreştină, ei se ucideau cum împlineau vârsta de 50 de ani, după alţii la 60 de ani.

Herodot vorbeşte despre sciţi, care “îşi îngropau de vii (bătrânii) şi-i înjunghiau pe ruguri pe aceia pe care răposaţii i-au îndrăgit mai mult”(Herodot IV, 71-72, Izvoare privind istoria Romanilor,1964, p.745).
Strabo aminteşte că bătrânii din zona Mării Caspice erau închişi între ziduri şi erau lăsaţi să moară de foame.

Tot Herodot mai spune că triburile de viteji dintre Caspica şi Marea Aral, îşi ucideau bătrânii cu alai şi că „încheierea vieţii în acest mod se socotea un noroc”.
Marco Polo a fost martor în Malaezia, unde locuitorii îşi omorau bătrânii după care îi mâncau, iar Cicero vorbeşte despre înecarea bătrânilor în Tibru.

Zeiller aminteşte cum în Elveţia “se ţineau nişte încăperi pe lângă biserici, zise ”familiale”, ce se mai văd şi astăzi, unde bătrânii şi bolnavii desnădăjduiţi erau zvântaţi în bătăi după o metodă sfantă”. Zeiller aduce mărturii ciudate despre sârbii lujiceni din Germania, arătând că acolo tinerii îşi ucideau părinţii, pe prieteni sau pe rude, ba şi pe străini şi pe soldaţi, dacă nu mai puteau munci şi întreţine din munca lor. După ce-i ucideau, îi frigeau şi-i mâncau, iar alte ori îi înmormântau de vii. Aşa se explică pentru ce bătrânii ajunşi la o anumită vârstă acceptau bucuroşi să fie omorâţi decât să pătimească mai târziu.
Pentru ce deveneau bătrânii indizerabili faţă de proprii lor copii? Mai întâi pentru motive economice, lipsa de hrană, şi în al al doilea rând, din motive de longevitate. Se crede că în vechime oamenii trăiau între 150 si 200 de ani. Iosif din vechiul Testament a trăit în Egipt până la vârsta de 110 ani. Se mai crede că oamenii erau prolifici şi făceau copii şi după 100 de ani.

Dar ce ştim din acest punct de vedere despre români? Griselini, vorbind despre valahi, spune: “În mod obişnuit valahii ating o vârstă înaintată, oţeliţi în muncă şi obişnuiţi cu ea, când postind, când muncind prea mult, dormind acasă pe o bancă tare, iar pe câmp pe pământul gol, apărându-se de zăpadă, vânt şi ploaie numai cu mantaua”. Mai departe arată că un moşneag trecut de 100 de ani „se mişcă vioi în mijlocul copiilor, al nepoţilor şi al strănepoţilor”.
Un ofiţer de origine suedeză(I.K. Steube) pripăşit în armata austro-ungară la Orşova şi în Banat, aduce date şi mai edificatoare în privinţa longevităţii: “Numai la Caransebeş a murit în 1728 un valah lângă familia lui la o varstă foarte înaintată, se numea Iancu Cuvin şi avea 172 de ani, iar soţia lui pe care o chema Sara avea 164 de ani. Au trăit împreună 145 de ani.” Tocmai de aceea guvernatorul Banatului, Mercy, a ordonat unui pictor să-i picteze, iar tabloul a fost trimis curţii din Viena, împăratului Carol al VI-lea, după care tabloul s-a aşezat în galeria de picturi a Muzeului de arte.
În legiuirile ţarului Duşan al sârbilor (Zakon Srbliem şi Zakon Vlahom) nu se face nici o referire la uciderea bătrânilor, ceea ce înseamnă că în sec. al XIV-lea lapotul sau era interzis sau nu se mai practica în Serbia.
Mai târziu s-au găsit dovezi că uciderea bătrânilor a fost încă vie cu câteva secole în urmă şi anume în regiunile învecinate cu regiunea Daciei Aureliene, Timoceania sau Timoc, la: Sfârlig(izvoarele râului Timoc) în satele: Pircovaţ, Lalinţ, Zăplana, Copaicosara de lângă Gurguşovaţ(Cneajevaţ), în regiunea Pirot, satul Prisian, Resniţa şi în regiunea Alexinaţ, satul Dobruievaţ, dincolo de Morava.
În regiunea timoceană din sudul Dunării(Porţile de Fier) uciderea bătrânilor este semnalată în următoarele două locaţii: Podgoraţ, Zlot şi Mali Izvor (Izvorul Mic), semnalarea lui Sava Iancovici. Alţii au semnalat obiceiul în regiunea Homole şi ţinuturile învecinate, şi anume în satele: în zona Pojarevaţ-Cucevo-Ciuprija-Crepolin, Siga, Osaniţa, Valeacuanini (T. Georgevici), iar mai recent, în 1978, am găsit dovezi în satele din sudul cazanelor Dunării la: Topolniţa-Mosna şi Iabukovăţ, că în regiunea muntoasă a Carpaţilor timoceni uciderea bătrânilor exista în memoria celor mai vârstnici şi că s-a practicat cu sute de ani în urmă.
Gerontologii jugoslavi sunt de părere ca şi etnologii, că acest obicei s-a menţinut până în sec. al XVI-lea, dacă nu chiar mai târziu.
După practica străveche clasică, uciderea bătrânilor se făcea în felurite forme, cât mai brutale şi sălbatice: transportarea bătrânilor în taiga, izolarea la eschimoşii laponi; după ce-i cădeau doi dinţi din faţă era dus departe, la 2 mile de sat, se aşeza pe bătrân un sac de mâncare şi o blană, după care era lăsat în şuieratul viscolului şi urletul lupilor sau urşilor flămânzi, ca să-l sfâşie; la alte popoare îl izolau în deşert; alţii îl abandonau în praf în mijlocul drumului să-l sfâşie fiarele; alţii îi înecau sau îi aruncau de pe o stâncă în prăpastie, iar cei mai primitivi îi îngropau de vii, îi frigeau şi îi mâncau (la fel şi pe copii). În credinţa lor, erau convinşi că mâncând carne din trupul propriului copil sau tată, întreaga lor forţă fizică irosită până atunci se revigorează, iar sufletul defuncţilor se uneşte cu al lor.
În spaţiul nostru carpato-danubian, până în prezent nu avem dovezi despre existenţa uciderii bătrânilor înafară de o relatare sumară a poetului şi folcloristului Ion Şerb in Ţara Zarandului. După o istorisire a poetului-folclorist Aurel Turcuş din Timişoara, la noi ar exista încă în memoria bătrânilor legenda “Maiul Sfânt”. Conform aceasteia, uciderea bătrânilor era obligatorie şi se făcea după un anumit ceremonial în vatra satului. Însă, unui fecior i s-a făcut milă de tatăl sau şi în loc să-l omoare, l-a ascuns şi l-a hrănit cum a putut, pe ascuns. Dar s-a abătut asupra ţinutului o secetă mare, încât oamenii cădeau jos şi mureau de foame. S-a dus el în grota unde l-a ascuns pe tatăl său: ”Tată, a zis el, o să murim de foame toţi. O secetă groaznică a secat apele şi nu avem bob de grâu.” Tatăl i-a dat atunci povaţa: “Lasă, nu te teme de moarte, du-te unde-şi fac şoarecii şi guzganii muşuroaie şi adună pleava; du-te unde a fost aria şi adună pleava, apoi seamănă tot ce ai adunat şi vei avea grâu.” Feciorul l-a ascultat şi aşa a şi făcut, încât anul urmator a fost singurul din ţara aceea care a avut grâu. S-au sesizat autorităţile şi au început să-i pună întrebări, să-l tortureze pentru a spune de unde a avut grâul. Până la urmă a recunoscut că nu şi-a omorât tatăl din milă. De atunci împăratul a poruncit să nu se mai ucidă bătrânii şi a rămas proverbul românesc: “Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi”, iar un proverb armean în aceaşi privinţă este grăitor: ”Respectă în casa ta bătrânii, iar dacă nu-i ai, pune în locul lor o piatră şi respect-o ca pe batrâni”.
După câte ştiu, în genere la români, înainte de a muri cineva se făcea un descântec “de petrecere a mortului”, în zona Răcăjdia, în Banat este “Legenda Broaştei” prezentată de Artur Gorovei şi E. Novacovici din Banat. Emil Petrovici, marele nostru lingvist, trece în rândul practicilor magice descântecul “Numărătoarea Cea Mare”, pe care-l înregistrează în Valea Almăjului. Descântecul este folosit: ”când îi omul bolnav, ce duşi lângă el, la pat, ce puni pră gjenunchi, aprindz o lumânare di la praznic ş-atunşi înşiepi să dzâşi, ori trebuie să dzâcă descântătatoarea, să aibă-n mână o psaltiră şi o lumină în ailaltă”(Anuarul Arhivei de Folclor, III, 1935, p. 131). Aurel Turcuş înregistrează descântecul în comuna Cenad, jud. Timiş, cu aceeaşi funcţiune şi valoare estetică, mai întâi de însănătoşire a bolnavului şi după aceea de constatare a posibilei plecări dintre cei vii, atunci când vrăjitoarea se încurca pe la mijlocul descântecului şi mai ales atunci când îl repeta de trei ori.
La mine, în comuna Zlocutea de pe Timoc, descântecul se numeşte “De răzăpit”, ca şi la Artur Gorovei şi la alţii; e vorba de “Legenda Broaştei”, pentru că broasca şi pupăza, în folclorul nostru au puteri supranaturale şi astfel descântătoarea, la căpătâiul muribundului, dacă greşeşte e semn că nu mai este nici o scăpare, dar acest lucru nu-l spune decât celor mai apropiaţi, pentru a-l supraveghea pe bolnav să nu moară fără lumină.
Numai după ce se spunea descântecul “Numărătoarea cea mare” sau “De răzăpit“, bolnavul căzut în dizgraţia familiei care nu-l mai putea ingriji sau hrăni în anumite vremi de lipsuri şi de pribegie prin păduri, din cauza invaziilor altor popoare vecine, venite după jafuri, distrugeri şi înavuţire, bătrânii irecuperabili erau puşi în discuţia obştei săteşti, la cererea copiilor acestora; iar după ce obştea sătească constata că era atât de bolnav sau de bătrân încât a devenit o povară pentru familie şi societate, viaţa devenind insuportabilă chiar şi pentru bătrân, se lua decizia de a fi omorât, pentru restabilirea echilibrului social şi economic.
În acest caz, uciderea devenea publică, bătrânul se bucura că scapă, pentru că el era convins că dincolo îl aşteaptă o viaţă mai bună, încât mergea bucuros la moarte, decât să trăiască în pătimire.
Astfel, la Crepolin şi la Siga (sate româneşti din Homole), “cum împlinea omul 50 de ani se adunau toate notabilităţile comunităţilor, îl îmbrăcau curat pe bătrân şi îl conduceau în mijlocul satului. Cu acest prilej membrii comunităţii aduceau un mălai mare, îl aşezau pe capul moşneagului spunând: ”nu te ucidem noi, ci această pâine” şi atunci feciorul său cel mai mare îl lovea în cap cu securea, cu fierul de plug sau cu maiul. După acest ceremonial moşneagul era aşezat în sicriu în văzul întregii familii şi a obştii săteşti, fiind înmormântat după tipicul obişnuit. Cred că Sima Troianovici, care vorbeşte despre “lapot” mai întâi s-a referit la “pâine”, dar mai târziu româno-vlahii timoceni înlocuiesc pâinea cu “mălaiul” şi spun: “nu eu te omor, ci mălaiul ăsta te omoară”. Această tradiţie am înregistrat-o încă în anul 1978 şi bătrânii îşi aminteau de mălai nu de pâine, de unde rezultă că, dacă mălaiul a fost introdus în spaţiul balcano-carpato-danubian abia în sec. al XVII-lea, înseamnă că această cutumă străveche mai exista şi atunci, sub dominaţia administraţiei turceşti.
Importantă este publicitatea care se făcea “Lapotului”, “Pripolişului” sau “Îndângatului”, pentru că românii timoceni folosesc ultimele două terminologii, iar în zonele sârbeşti se foloseşte “Lapotul”. Îndată ce se lua decizia de a se omorî un bătrân, se striga “birovul” de pe o culme de deal, anunţând pe membrii comunităţii răsfiraţi pe la sălaşe (un fel de ferme de vite): ”Hei, tăt natu să coboare-n sat, că e Pripoliş, moare cutare…”
Fiecare locuitor era obligat să participe la moartea unui cătunar sau consătean, aşa cum participa la bine, participa şi la rău, pentru că în felul acesta se contribuia la armonizarea unei societăţi zdruncinate de o boală, de o nenorocire, etc. Dacă n-ar fi participat, atunci blestemul obştei s-ar fi abătut asupra sa şi dezechilibrul s-ar fi menţinut numai din vina unuia care face notă discordantă, lucru ce nu s-a pomenit.
Dr. Iovan Djokici era de părere că în străvechiul sat românesc din Homole, Crepolin, obiceiul uciderii bătrânilor s-a menţinut datorită unei seminţii elene din care mai existau nouă case, aşezate pe plaiul “Lăpuşnea”, iar mai târziu pe câmpia “Gripale”.
Printre obiceiurile arhaice cele mai vechi este şi răzbunarea sângelui (când fierbe sângele celui ucis mişeleşte), sau dezgroparea morţilor la 40 de zile, să-l mai vadă încă o data. (L. T. Boga, Anuarul de geografie şi Antropogeografie, Românii din Serbia, 1911-1912, p.189). În Românii din Timoc, vol. I, 1943, se demonstrează existenţa sufletului pur al unei frânturi din neamul nostru aruncat la o periferie în care civilizaţia abia începe să pătrundă. După L. T. Boga „Românii aceştia par a trăi o viaţa din alte vremuri”. El aminteşte de „ardere după ceafă cu fier înroşit a bătrânilor spre a le înlesni moartea”, numeşte după tradiţie acest obicei „Îndângat”, adică „îndânghează după cap”. Ei fac semnul crucii pe ceafa celui ce se chinuieşte, ce se află în agonie, în satele Gamzigrad(Felix Romuliana) şi Lubniţa de lângă Zaicear(oraş în Serbia pe râul Timoc). La Lubniţa îi „cruncează” făcându-le o cruce la piept şi spate. Obiceiul era semnalat în 1925 şi de C. Constante (vezi Românii din Timoc, vol. I, 1943, p. 249 ,13).
Propriu zis „îndângarea” se făcea prin arderea cerebelului cu un fier roşu spre a se curma chinurile bolnavului şi în acest fel uciderea era determinată de o stare de necesitate, de o boală şi o vârstă de la care omul nu mai putea scăpa cu viaţă, iar uciderea lui de către membrii familiei venea ca un fel de uşurare, o binefacere, care se făcea, la fel ca şi „lapotul”, după un ritual, cu publicitatea necesară şi participarea întregii colectivităţi.
Tihomir Georgevici (Kroz Naşe Rumune – Printre Românii Noştri, Belgrad, 1906, în Românii din Timoc, vol. III, 1943, p.65) aduce mărturii despre uciderea bătrânilor, obicei numit „Pripoliş” pe cale indirectă. Obiceiul s-ar fi păstrat în ultimul timp în zona Homole, unde „ardeau pe bătrâni (bărbaţi şi femei) la ceafă cu fierul roşu, când aceştia erau prea bătrâni şi nu mai mureau. Îi puneau în sicriu, le dădeau de mâncare, mâncau şi beau şi strigau: „Dumnezeu să-i ierte sufletul (lui sau ei)!” Dacă nici în asemenea împrejurări nu mureau, atunci pur şi simplu îi ştrangulau sau îi sugrumau. Acest obicei se chema „Pripoliş”.
Obiceiul este semnalat în zona Timocului Negru, comunele Gamzigrad, Valeacuanini (Valeacoanei), unde, după ce moare omul, i se aşează pe lângă el şi un ciomag să se apere de răi pe lumea cealaltă, despre care Tihomir Georgevici spunea: ”La Brestovăţ, la Bor şi în satele învecinate, Românii, la înmormântarea cuiva, obişnuiesc să pună în sicriu, alături de cadavru, şi un ciomag. Aşa e rânduiala. Dar Sârbii pretind, după explicaţiile date chiar de români, că acest lucru se face pentru ca mortul – în lumea cealaltă – să se poată apăra de Sârbi !”(p. 85).
Tot Tihomir Georgevici spune că în Serbia de sud mai există zicala: ”ai ajuns pentru toporaş”, adică omul e bătrân tocmai bun să fie omorât cu toporaşul. Când savantul sârb a întreprins o călătorie printre Românii din Timoc (1906) era întovărăşit de o călăuză care-i traducea în sârbeşte; pe drum s-au întâlnit cu o bătrână de 70 de ani şi nora ei. Baba păşea înainte şi abia se ţineau după ea. Profesorul i-a spus în glumă pe sârbeşte: „Babo, tu nu eşti încă pentru toporaş, dacă poţi umbla aşa de bine !” Fireşte, bătrâna i-a cerut călăuzei să-i traducă ce vrea să spună Sârbul. El i-a tradus, la care ea i-a răspuns răzând: „Nu sunt pentru toporaş, dar sunt pentru rachiu”; atunci i-au întins plosca şi ea a băut cu poftă. După aceea a fost întrebată ce ştie despre omorârea bătrânilor. Femeia ar fi spus cam aşa: „În vechime oamenii mureau şi după 40 de zile înviau iar şi după aceea trăiau veşnic. Trăind veşnic era firesc să îmbătrânească atât de mult încât să nu se poată mişca şi să devină pentru tinerii lor o veşnică povară. Spre a scăpa de dânşii, tinerii pregăteau mămăliga cu care îi oblojeau pe cap, iar după aceea îi loveau cu securea până ce mureau. Ei făceau acest lucru ca să creadă că nu-i omorau ei, ci mămăliga. Dar de când a înviat sfântul Lazăr, morţii nu mai învie şi de atunci a dispărut şi obiceiul ca bătrânii să fie omorâţi.” (Printre românii noştri, op. cit. p. 101-102).
Aşadar, apare la uciderea bătrânilor „mămăliga”, de unde se poate trage concluzia că cel puţin în epoca de după era creştină s-a practicat omorârea, punându-se bătrânului pe cap mămăliga sau mălaiul, cel puţin acest lucru este valabil pentru valahii români.
Mai mult, din cele citate mai sus, reiese limpede pentru ce românii din Dacia Aureliană -Timoc menţin obiceiul dezgropării morţilor la a 40-a zi de la deces, ca să-i vadă pentru ultima dată. Este posibil ca la a 40-a zi să fi înviat cineva şi să fi rămas după aceea un obicei.
În zona munţilor Stolu şi Deli Iovan, marea comună românească Iabucovăţ, se mai păstrează şi astăzi zicala: „Fiule, să păstrezi cârligul, să te tragă şi pe tine fiu-tu când oi îmbătrâni”. Cu acest cârlig se spune că erau traşi bătrânii irecuperabili, în agonie, ”la ogaş”; probabil acolo erau omorâţi.
Se pare că, după apariţia creştinismului oamenii s-au mai îmblânzit, încât au început să acorde mai multă atenţie şi respect omului şi implicit bătrânilor, ca şi cultului morţilor.
Întrebarea care s-ar pune este: cum se explică faptul că obiceiul omorârii bătrânilor a rămas încă viu în memorie şi în zilele noastre, în această regiune de la periferia dialectului daco-roman, în sudul Dunării şi nu se întâlneşte în nordul Dunării şi nici la celelalte popoare balcanice, în afară de zona de la miazăzi de cea a Timocului şi a Moravei, spre izvoarele râului Timoc, în patrulaterul Gurguşovăţ(Kneajevaţ)-Alexinaţ-Niş-Pirot, o zonă în care limba română nu se mai aude şi unde numai toponomastica mai poate spune ceva despre româno-vlahii asimilaţi în Evul Mediu?
Faptul că Sârbii au avut obiceiul „lapot” demonstrează interferenţa între cele două civilizaţii arhaice, care şi-au dat mâna spre izvoarele Timocului şi Morava de mijloc, dacă nu s-ar putea vorbi de o populaţie valahă slavizată. Desigur, problema este discutabilă, dar interesantă.
Oricum, la Sârbi a rămas denumirea „lapot”, iar la români „pripoliş” şi „îndângat”. Să aibă românii o memorie mai bună decât alţii, sau este altceva? Aruncarea românilor timoceni la periferie, izolarea lor de cultura românească, datorită Dunării şi indiferenţei lor, resemnarea faţă de cultura turcească şi apoi a popoarelor slave meridionale, i-a ţinut pe loc în evoluţia culturii şi civilizaţiei; tocmai aceste obiceiuri arhaice au fost un mijloc de a se ţine strâns legaţi de rădăcinile istorice şi cultura patriarhală, cu toată intoleranţa modernă care le-a confiscat dreptul de afirmare al culturii proprii în limba părintească, „valahă”(românească).
Nespecialiştii văd acest obicei arhaic prin prisma emoţională, dar pentru specialişti, altfel se pune problema. Poate că unii s-ar putea întreba: dacă se poate tolera omuciderea din compătimire faţă de un bătrân sau bolnav? Pentru că, se pare, înainte de a dispărea cutuma, erau omorâţi numai acei bătrâni care erau loviţi de o boală grea; că omul era liber să decidă asupra rămânerii sale în viaţă sau să transfere dreptul unui terţ de a-i ridica viaţa, printr-un gest de o violenţă sălbatică.
Fireşte că în concepţia societăţii patriarhale de atunci, omorârea bătrânilor nu era considerată o omucidere. Ei nu se gândeau că vor avea o responsabilitate penală pentru fapta reprobabilă, ci numai dacă nu va cădea asupra lor un păcat! Însă, printr-o naivitate firească, păcatul se transfera asupra „mălaiului”, „mămăligii” sau „pâinii” – „nu eu te omor, mălaiul ăsta te omoară”.
Uciderea nu se făcea pentru motive că bătrânul ar reprezenta un pericol social, sau comunitar, ci pentru considerente economice, probabil că le lipsea hrana, iar cei mai bătrâni nu şi-o mai puteau asigura. A rămas zicala în cele două Dacii, Traiană şi Aureliană: „Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul.”
Uciderea bătrânilor devenea un privilegiu pentru victimă în momentul în care comunitatea decidea omorârea în public cu toate onorurile. Dacă ar fi lipsit respectul faţă de omul bătrân sau bolnav, l-ar fi putut duce în pădure, pradă fiarelor sălbatice, arunca în prăpastie sau îneca, aşa cum procedau alte popoare din peninsula tracică.
Cu toată cruzimea aplicată în faza de execuţie a cutumei, ea totuşi are un sâmbure de umanism, faţă de altele folosite în cazuri similare. Pentru membrii familiei, care asistau la chinurile îngrozitoare ale muribundului, pentru victimă, care dorea să fie ajutată să nu mai suporte aceste chinuri şi pentru comunitatea primitivă şi necivilizată de atunci, obiceiul apărea ca o soluţie salvatoare, chiar dacă gestul reprobabil era dezgustător. Aşa se explică de ce religia nu a privit, la început, omorârea bătrânilor ca pe ceva inadmisibil.
Astăzi, fiii victimei s-ar numi „criminali din compătimire”. Ceea ce este mai interesant de spus este că în epoca noastră mai există cazuri când cei apropiaţi ai unui muribund, din compătimire pentru suferinţa nefericitului, comit omuciderea pentru a-l scăpa de chinuri.
Mai putem acuma spune că românii timoceni sunt primitivi?
Concluzia s-o tragă cei competenţi.

Cristea Sandu Timoc

Îndrumătorul Cultural al Românilor din Timoc

Fraţi Români din Timoc şi Banat,
Dacă ne-am aduna laolaltă toţi Românii, care ne aflăm răspândiţi prin lume, atunci s’ar vedea că suntem atât de mulţi, încât am putea fi şi noi socotiţi printre neamurile mari ale lumii.
Dar soarta a vrut ca frate cu frate să nu stea laolaltă, şi românimea toată să se afle împrăştiată şi risipită.

Întinderea pământului şi a neamului românesc

La stânga Dunării suntem ceva mai mulţi, trăind prin Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat şi Dobrogea. Aici am putut, de aceea, să ne închegăm şi un Stat al nostru, al Românilor. Desigur acest Stat a fost bătut de furtuni şi a fost când mai mare, când mai mic, după cum au fost mai prielnice sau nu împrejurările. În Statul acesta au mai rămas şi fraţi cari niciodată nu au încăput în marginile lui, cum sunt de pildă Românii de peste Nistru, care îşi întind satele lor până departe în mijlocul Ruşilor. Iar alţii, din păcate, numai puţină vreme s’au bucurat de o stăpânire a lor, ca iarăşi să treacă sub mână străină, cum sunt cei din Basarabia sau din anume părţi ale Bucovinei şi Ardealului.
Dacă trecem acum la dreapta Dunării, iarăşi vedem că suntem mulţi Români, dar încă mai împrăştiaţi decât toţi ceilalţi. Dela D-voastră Timocenii şi Bănăţenii, e cale lungă până la Aromânii care trăiesc tocmai în fundul peninsulei Balcanice. Dar te poţi oriunde urca sus la munte şi nu se poate ca prin bârlogurile muntelui să nu întâlneşti vorbă românească. Şi poţi merge şi mai departe, să te poarte corăbiile pe marea largă şi tot vei mai întâlni oameni cu care să poţi grăi româneşte.

Trecutul neamului românesc

Ca să înţeleagă bine lucrurile, ceeace trebue să afle şi să ştie fiecare om, care ni-i frate şi face parte din neamul acesta mare al Românilor, este povestea vieţii noastre, istoria noastră naţională, ca nu cumva cineva să se lase amăgit şi să creadă că neamul nostru e din firea lui aplecat să trăiască tot amestecat printre străini, printre Sârbi, Bulgari, Greci, Albanezi, Turci, Unguri, Ruşi şi alţii. Ci dimpotrivă să înţeleagă adevărul că noi am fost cândva mari şi puternici, căci tot pământul acesta pe care ne găsim acum răzleţi a fost cândva al nostru întreg, pe vremea când se zămisleau Românii, din băştinaşii pământului, cu altoiul neamului Romanilor celor vechi. A fost cândva o Dacie Mare, care a fost numai a noastră şi căreia de accea îi spuneau strămoşii Dacia Felix, adică Dacia Fericită.
Mult în urmă au venit alţii, de alt neam şi s’au aşezat ei peste noi, când a slăbit puterea noastră şi a Imperiului Roman. S’au aşezat pe unde li s’au părut mai bine şi mai uşor de trăit. Ne-au împins şi ne-au înghesuit pe noi în anume părţi ale pământului, ne-au silit deseori să părăsim câmpiile mănoase şi să apucăm poteca muntelui, să ne ascundem din calea lor, să ne închidem în cetăţile înalte, prin văgăuni de munţi şi de păduri.
Aşa am ajuns, după o lungă bătălie, despărţiţi unii de alţii: în stânga Dunării ceva mai strânşi laolaltă şi mai mulţi; la dreapta Dunării mai puţini faţă de puhoiul Slavilor, iar Aromânii de tot rupţi de trupul celorlalţi.
Praful s’ar fi ales de alte neamuri dacă ar fi păţit ce-am păţit noi, dacă i-ar fi împrăştiat cineva aşa cum am fost noi împrăştiaţi. Dar Dumnezeu a fost cu noi şi ne-a păzit. Străbunicii noştri nu s’au lăsat copleşiţi, ci şi-au păstrat firea. Noi n’am avut putinţa, ca alte neamuri, să creştem în linişte şi să ne vedem de treburi; să ne facem biserici mari, sate întemeiate, gospodării temeinice, şcoli ale noastre, drumuri bune, fabrici mănoase. Mereu a trebuit să ţinem piept năvalii lacome a altor neamuri, care râvneau averea noastră, ţara noastră, flăcăii şi fetele noastre. Dar nu ne-am lăsat. Izgoniţi dintr’o parte ne făceam sat altundeva. Mica bisericuţă de lemn ne-o luam cu noi, urcată în care cau pe sanie şi crucea niciodată nu ne-a lipsit. Peste puhoiul altor neamuri, noi am rămas răbdători, ceeace am fost, şi am rămas ceeace suntem, adică Români.

Tăria neamului românesc

Cum se cunoaşte că-i adevărat lucrul acesta? Se cunoaşte pe faptul că cei din stânga Dunării, oriunde ar fi ei se pot înţelege în limba românească cu oricare dintre cei din dreapta ei. Aceeaşi limbă dulce pe care au vorbit-o strămoşii, o vorbim şi noi acum şi ne cunoaştem astfel că suntem fraţi. Şi mai ne aducem cu toţii aminte că aceleaşi cântece le-am cântat când eram tineri, cu aceleaşi cântece ne-au legănat mamele noastre, aceleaşi jocuri, acelaşi port, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi fire o avem cu toţii. Şi pe deasupra, aceeaşi credinţă nestrămutată că puterea Statului nu este singurul bun pe lume. Când îl poate avea, e o mare fericire pentru un neam. Dar când nu-l are, aceasta nu înseamnă că neamul trebuie să piară. Căci neamul e mai presus de orice, mai presus de Stat, mai presus de puterea lumească, mai presus de viaţa noastră, a oamenilor trecători pe acest pământ, mai presus de vrerea noastră. Neamul este ca o făptură a lui Dumnezeu, împotriva căreia se zdrobesc puterile iadului. Nimeni şi nimic pe lume nu pot face ca un neam să nu fie, afară dacă numai neamul acela nu-şi chiamă singur asupra lui pedeapsa dumnezeiască pentru prea multele lui păcate.
Lucrul de care până acum ne-a ferit Dumnezeu. Căci noi nu ne-am vândut moştenirea, n’am dat-o în camătă la alţii, nu ne-am risipit averile cele de temei, limba pe care o vorbim, deprinderile, firea noastră şi credinţa nestrămutată că Românii nu pot să piară.

Datoria românilor în ceasul de faţă

Iată că au sosit vremurile iarăşi când mari bătălii s’au pornit între împărăţiile lumii şi fiecărui neam i se pune întrebarea de pierzanie: oare mai vrei să trăeşti ca neam? Mai vrei să duci înainte menirea dumnezeiască ce te-a făcut să fii ceeace eşti, român adică, iar nu cine ştie ce altă naţie omenească? Mai eşti în stare să-ţi duci înainte limba, cultura şi conştiinţa naţională?
Ce i se cere astăzi fiecărui neam ’n parte? Să facă dovada vredniciei sale. Să arate că e şi el neam în rândurile neamurilor în stare să-şi înflorească felul lui de a fi, spre folosul obştiei tuturor neamurilor. Să ştie să lupte pentru ca să i se recunoască dreptul lui la viaţa naţională, la păstrarea zestrei din bătrâni, fără de care îl pândeşte moartea cea neagră.
Străduinţa aceasta de a rămâne pururi viu şi puternic sufleteşte este astăzi datoria fiecărui român în parte, fie el cărturar sau sătean gospodar. În fiecare trebuie să ardă flacăra aceasta a mândriei că face parte şi el din obştea românească.

Rostul Căminului Cultural

Dar adunându-se laolaltă toţi cei dintr’un sat, pot face o treabă încă mai bună, căci laolaltă adunându-se îşi vor simţi puterile înzecite.
Adunarea aceasta a tuturor oamenilor de bine dintr’un sat, obişnuiesc românii din stânga Dunării să-i spună „Cămin Cultural”. Şi sunt mii şi mii de asemenea Cămine Culturale. Şi toate au drept scop să lupte pentru mândria naţională, printr’o muncă făcută pe tărâmul culturii naţionale.
Căminul Cultural trebue să lupte pentru păstrarea limbii, a portului, a datinelor, a obiceiurilor bune, a căntecelor noastre.
Şi cum în vremurile de azi avem cărţi scrise în româneşte dela care multă învăţătură se poate trage, mai multă decât din cărţile scrise în alte limbi, ale altor neamuri, Căminul Cultural trebue să îngrijească şi de o bibliotecă la care să se poată linişti sufletele însetate de toate comorile pe care le pot aduce cu sine literatura şi ştiinţa naţională.
Căminul Cultural să lupte şi pentru buna stare a oamenilor, pentrucă o obştie românească nu poate să fie aşa cum trebue dacă buna ei stare nu va fi întemeiată.
Bună stare înseamnă în primul rând sănătate trupească. Trebue să păzim ca nu cumva să pătrundă şi la noi viermele care putrezeşte alte neamuri, anume dorinţa de a nu avea îndeajuns copii. Românii trebue să fie cât mai mulţi, căci numai aşa pot să răsbească. Sănătatea lor trebuie să fie cât mai deplină. Căci un neam sleit de boală, de lipsă de cumpătare şi de deprinderi rele, nu mai are multe zile de trăit.
Bună stare înseamnă şi gospodărie. Trebue să fim şi harnici ca să stăpânim partea din bunurile lumii care ni se cuvine, căci cum scrie la Evanghelie „Celui care are i se va mai da, iar celui care n’are i se va lua”.
Şi însfârşit Căminul Cultural trebue să lupte pentru sănătatea sufletească a Neamului, pentru bunele purtări între oameni şi pentru adevăratul duh creştinesc, isvor de viaţă care şi-a dovedit de veacuri puterea lui de nebiruit.
Ar putea cineva să se îndoiască şi să spuie că nu e nevoie de un Cămin Cultural, acum când ştie ce e un Cămin Cultural? când a înţeles că acest Cămin nu e altceva decât lupta pentru tot ce este mai înalt şi mai folositor pe lume? Sănătatea trupească şi sufletească, hărnicie şi bogăţia lumească, mândria de a fi ceeace au fost neam de neamul lor părinţii, moşii şi strămoşii tăi până în fundul veacurilor? şi ar putea cineva să spue: eu nu vreau să fac parte din Cămin? Acum când ştie că aceasta ar însemna să-şi mărturisească păcatele ca şi când ar spune în grai răspicat: mie mi-e ruşine de neamul părinţilor mei, mi-e ruşine că sunt ceeace sunt, eu nu vreau pentru semenii mei nici luminarea minţii, nici înfrumuseţarea sufletului, nici hărnicie, nici bunăstare şi nici sănătate?
Cine ar spune aşa n’ar putea fi decât un rătăcit, o oaie pierdută din turma obştiei româneşti, pe care mai curând sau mai târziu, ruşinea de semeni şi teama de Cel de Sus tot vor sfârşi prin a o aduce la matcă.
Fraţi Români,
Dacă aţi înţeles cele ce v’am spus şi v’aţi pătruns de datoria voastră, e lesne să porniţi la treabă.
Măcar câţiva la început, cât de puţini, întemeiaţi Căminul Cultural. Iar dacă socotiţi că mai e nevoe şi de alte îndrumări ori lămuriri decât cele ce vi le dăm mai departe, cereţi aceasta dela Fundaţie. Cereţi şi cărţi şi reviste, care vi se vor trimite cu mare dragoste şi fără de cheltuială din partea D-Voastră.

Cum se înfiinţează un Cămin Cultural

Începătura Căminului Cultural porneşte de la un Român cu dragoste de neamul său, care chiamă în jurul lui pe vecinii şi prietenii săi şi hotărăsc împreună, când să se ţină adunarea cu obştea întreagă a satului.
Mai înainte de această dată, mănunchiul de oameni, cari au hotărât înfiinţarea Căminului, stau de vorbă cu cei mai apropiaţi ai lor, lămurindu-i asupra scopului urmărit, iar vreun ţăran cu îndemânare la vorbă, va arăta obştiei, la felurite adunări, că înfiinţarea Căminului este o datorie a tuturor celor ce simt că fac parte din Neamul Românesc şi doresc o viaţă mai bună.
La adunarea generală, care se aduce la cunoştinţa poporenilor prin orice mijloc, şi care se ţine Duminica sau în vreo sărbătoare, obştia celor ce vor să intre în cămin, alege un sfat care trebuie să cuprindă cel puţin 3 persoane şi cel mult 21, (având totdeauna număr nepereche). Sfatul, la rândul său, alege un preşedinte, un secretar-cassier şi un bibliotecar, care se vor ocupa cu gospodărirea de fiecare zi a Căminului, cum şi 2 cenzori.
Tot adunarea generală hotărăşte şi face următoarele lucrări:
a) Hotărăşte locul unde se vor ţine adunările Căminului Cultural;
b) Hotărăşte cotizaţia lunară, cât de mică, pe care ficare membru trebue s’o plătească;
c) Hotărăşte numele ce-l va purta Căminul Cultural;
d) Discută şi stabileşte bugetul, al cărui proect a fost făcut de grupul de iniţiativă;
e) Întocmeşte programul de activitate (lista de lucrările viitoare);
f) Numeşte un cărturar din sfat, sau chiar din afară de sfat, care va ţine cronica satului, în care se va nota, pe de o parte istoricul satului, iar pe de alta toate faptele însemnate ce se vor petrece în viitor.
Tot în adunarea generală se întocmesc actele de înfiinţare ale Căminului Cultural. Aceste acte se întocmesc în dublu exemplar şi se înaintează de îndată pe adresa: Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, Strada Latină No. 8, Bucureşti III.
Un exemplar va fi reţinut şi păstrat la Fundaţie, iar celălalt exemplar va fi înapoiat Căminului, cu autorizaţia de funcţionare.
Sfatul Căminului Cultural are ca principală datorie să ţină o cât mai strânsă legătură cu fraţii din Ţara-Mumă, prin Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”. Aceasta va îngriji să trimită Căminului toate informaţiile şi ajutorul de care are nevoe.

Ce lucrează Căminul Cultural

Căminul Cultural lucrează ca să îmbunătăţească sănătatea membrilor săi şi a celorlalţi obşteni, să-i deprindă a munci cu mai multă pricepere şi spor, să le îmbogăţească mintea cu cunoştinţe folositoare şi în sfârşit, să le înalţe sufletul prin dragostea de Dumnezeu şi de neam. Prin Căminul Cultural oamenii trebuiesc aşa dar să devină mai sănătoşi, mai chivernisiţi în munca lor de gospodari şi prin urmare mai bogaţi, mai înţelepţi şi, înainte de orice, ei trebue să ajungă a trăi şi a simţi româneşte, fiind gata oricând să lucreze şi să se jertfească pentru neamul lor.
Oricât de neprielnice ar fi împrejurările într’un sat, Căminul Cultural poate să îndeplinească cel puţin următoarele lucruri:
1. Pentru sănătatea poporului el poate:
a) să adune de pe câmp buruienile de leac; prisosul se va vinde cu preţ bun;
b) să înfiinţeze o mică farmacie, din care să dea medicamente în mod gratuit sau cu bani, bolnavilor din sat;
c) să se dea sfaturi pentru păstrarea sănătăţii;
d) să se viziteze gospodăriile cu scopul de a se îndemna locuitorii să păstreze cât mai multă curăţenie.
2. Pentru cultura muncii adică pentru economia poporului:
a) să se facă o răsadniţă de zarzavat şi cu vlăstari de pomi de soiul cel mai bun şi mai ales, de unde apoi să se împartă oamenilor din sat;
b) cuptoare de uscat prune;
c) să se cumpere în tovărăşie maşini şi alte unelte, sămânţă aleasă, piatră vânătă şi alte asemenea lucruri pentru o mai bună rodire a pământului, pomilor şi viei, precum şi pentru alte nevoi gospodăreşti;
d) să se curăţească islazul şi păşunea de buruieni, spini, pietre, având grijă de al gunoi dacă are iarbă slabă;
e) să se îngrijască de sănătatea vitelor şi de îmbunătăţirea soiului vitelor cornute şi a porcilor şi păsărilor;
f) când îi moare unui gospodar un bou sau o vacă, să se adune bani dela toţi ceilalţi ca sa-l ajute pe fratele lor păgubaş, spre a-şi putea cumpăra vita în loc.
3. În ce priveşte învăţătura românească şi credinţa, Căminul Cultural se va strădui să ţină câte o şezătoare, fie prin casele oamenilor sau în orice alt loc, în care să se vorbească despre neamul românesc, cu pilduiri din istorie, cu cetire din cărţile trimise de Fundaţie, cu cântece şi jocuri româneşti şi cu învăţături din Sf. Scriptură şi cărţile noastre bisericeşti.
Căminul să înfiinţeze neapărat un cor sătesc, care să adune pe toţi flăcăii şi fetele satului, unindu-i prin cântec şi voe bună românească.
Nădăjduim, fraţi Timoceni şi Bănăţeni, că, în îndemnurile date, aţi înţeles gândul nostru bun.
De-acum porniţi la lucru, cu încredere în puterile voastre şi cu credinţa în Dumnezeu, pentru viitorul copiilor voştri, pentru izbânda românească.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

25.05.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

2 Răspunsuri

  1. Sa ne dea Dumnezeu putere la toti romanii de pretutindeni sa ne pastram neamul si limba ,chiar de suntem separati de granite.Sa ne rugam sa ne gasesca viitorul adunati laolalta i Romania Mare si in Sfanta Credinta Ortodoxa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: