Obiceiuri de Paşti

 

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

Columna lui Traian, construită în 113, după războaiele daco-romane; Bătălia este cioplită în marmură. Are aproape 30m înălţime, 18 blocuri  masive de marmură, de 40 tone fiecare, 124 de episoade, scene din războiul daco-roman.

Frâsânel

OBICEIURI DE PAŞTI

Românii din dreapta Dunării, aria geografică de la Porţile de Fier spre Vidin şi mai departe este zona etnografică, lingvistică şi folclorică dintre cele mai interesante şi izolate de vatra românească din stânga Dunării. De aceea cercetătorul va rămâne impresionat de unele particularităţi pe care nu le vom întâlni în lexicul din Moldo-Vlahia, azi România.

Dacă am face o comparaţie între valorile culturale ale celorlalte ţări şi cele româneşti din această regiune numită Timoc, dar care descinde din fosta provincie autonomă cu principi vlahi sau români, numită MARGINA până la 1833, când renaşte Serbia desfiinţată de turci la 1389, am constata că vatra culturală românească este puternică şi încă activă, pe când celelalte culturi populare: sârbeşti, bulgăreşti, greceşti etc, sunt pe cale de dispariţie, dacă nu şi dispărute.

Noi am publicat cărţi cu obiceiuri, poezii populare, legende şi povestiri de pe aceste locuri, unde primul culegator a fost un francez consul la Timişoara, Emil Picot, în 1881. De data aceasta publicăm pentru informarea cititorilor nostri din Timoc, Macedonia, din ţară şi de pe alte continente, câteva fragmente din obiceiurile de Paşti. Începem cu câteva ritualuri cu totul izolate de influenţa bisericii, pur şi simplu obiceiuri rustice poate de sute de ani daca nu şi mai mult.

1. JOIMĂRICA

Joimărica pica in joia patimilor şi aparţinea exclusiv unui ritual al copiilor.

Satul se împărţea în cartiere, cam câte 10-20 de case la o grupă de copii de 5 până la 10 inşi. Copiii erau cam de 4, până la 6-7 ani. Ei alegeau pe unul ca un fel de călăuză care mergea în frunte cu un clopoţel, iar ceilalti copii il urmau şi strigau :” pui, pui, pui,  ouă, ouă, ouă, ieşiţi fetelor că vine joimărica să vadă dacă aţi tors câlţul şi lâna, că dacă sunteţi leneşe şi n-aţi tors, o să venim cu „gida”(suliţa) să v-o-nfigem în tur; că Joimărica este „ala” mare(animal neîmblânzit) cu picioarele cât rişchitoarele, cu mâinile cât prăjinile, cu capul cât baniţa şi ochii cât cepele!”

Mai rar se întâmpla ca în taifa lor să se bage şi câte un „dănac”(flăcău) şi la încheiere se pun să verifice ouăle dacă sunt clocite, pe care le aleg şi le sparg de peretele casei donatorului. Îmi amintesc că, odată, am uitat să alegem ouăle clocite, primite de la niscaiva localnici de pe socace(cărări lăturalnice) şi, pe toate, copii le-au spart de peretele cel mare al casei mele. Mai la urmă se numărau ouăle şi se împărţeau în mod „bărăbar”(egal). Cine dăruia ouă mai multe, acela era dăruit de Dumnezeu cu mai multe orătanii prin maidan(curte).

2. VINEREA OUĂLOR                                                                            Bujgăţei

De Vinerea Mare sau „Vinerea Ouălor”, copiii se îngrijeau să caute pe câmp plante care fac culori, mai ales se culegea „bujgăţelul” (dediţelul), însă numai acei bujgăţei care au floare albă. Se fereau să culeagă bujgăţelul sterp, pentru că era folosit la vindecarea cancerului şi era păcat să piară. Copiii mai culegeau de prin poieni şi păduri o floare numită „Rodul Pământului”, folosită la îmbăierea copiilor  în noaptea de Înviere, ca să crească mari şi să aibă rod, adică să facă copii. Bujgăţelul era adus acasă, iar mamele îl puneau la fiert. Se făceau ouăle roşii. La început erau cunoscute numai ouăle galbene care se făceau numai din bujgăţel, mai târziu ouăle se înroşesc. Se făceau şi în culoare albastră şi se încondeiau. Ouăle se înroşeau în zeamă de varză amestecată cu zeamă de scumpie, se fierbeau şi se împărţeau în primul rând morţilor şi după aceea copiilor. Fetele mari încondeiau ouăle cu lumânarea sau cu o substanţă numită „chezap”.

3. SÂMBĂTA PATIMILOR

În „Sâmbăta Patimilor”  fiecare casă tăia un miel, un ied sau un purcel. Tot în această zi, oamenii se uitau la planta „Rodul Pământului”, să vadă cum va fi recolta. Rodul Pământului are boabe de grâu pe o parte, boabe de porumb, boabe de struguri, mici de tot şi se spune că, cu cât sunt mai multe boabe pe lujer cu atât va fi rodul mai mare.

 

4. ÎNVIEREA

„Învierea Domnului” se face după un ritual străvechi şi este cea mai mare sărbătoare la românii din Timoc, după care vine sărbătoarea Naşterii Domnului sau Crăciunul.

Toate tipicurile legate de acest obicei cad pe mâna femeilor. Ele au grijă de cu seara să  aşeze un pahar cu vin afară or într-un măr cu trei crengi gemene şi cu câteva bucăţi de pâine care rămân până la revărsatul zorilor, ca să coboare Duhul lui Dumnezeu şi să sfinţească vinul, care reprezintă sângele Domnului, iar pâinea trupul Domnului.

Dis de dimineaţă, înainte de a se crăpa de ziuă, femeile aveau grijă să scoale copiii ca să fie scăldaţi, ca să-i găsească Dumnezeu „curaţi, luminaţi, ca argintul strecuraţi”. Îmbăierea se făcea punându-se Rodul Pământului în apa de îmbăiat. Copiii, indiferent de sex, se scăldau în aceeaşi albie începând cu cel mai în vârstă şi terminând cu cei mai mici. Apoi fiecare se îmbrăca în straie populare şi se închina. La poarta casei se aşeza o creangă verde sau o coroniţă alcătuită din flori prin care s-au muls oile, caprele şi vacile de sărbătoarea lui Sf. Gheorghe.

Cam pe la vărsatul de zori, cei 5 până la 15 copii, câţi se năşteau prin 1933, începeau să primească Paştele. Capul familiei avea grijă să ia câte o brazdă cu iarbă mare şi să pună una în casă şi alta înafara pragului casei. Fiecare membru al familiei trebuia să stea înafara camerei sau ”sobei„ mari, după care începea datul Paştelui.

În ce consta primitul Paştelui? Fiecare suflare omenească purta un ou, iar pe brazda din casă stătea „Pater-familiae”(cel mai bătrân), care ridica oul şi îl ciocnea cu următorul vârstnic din casă, spunând: „CRISTOS A ÎNVIAT!”, celălalt răspundea: „ADEVĂRAT, A ÎNVIAT!”. Cine spărgea oul avea dreptul să ia oul spart al celuilalt şi aşa se continua, respectându-se vârsta, până la ultimul copil. Noi, copiii aveam grijă să ne alegem oul cel mai tare pentru că, ieşiţi din „bătătură”, copiii incepeau să ciocnească pe mahalale, iar scopul era ca să spargă cât mai multe ouă. Dacă nu spărgeau la alţii, spărgeau aceştia oul lui şi rămânea cu săcuiul gol de ouă.

Îmi amintesc că odată tata m-a bătut chiar în ziua de Paşti, cred că aveam vreo 5 ani, şi asta pentru că el îmi alesese un ou mic de tot, şi mi-l dăduse ca să câştig ouă de la copii. Eu am refuzat oul oferit de tatăl meu, Petru, pentru că altădată, cu un ou mare câştigasem 75 de ouă, pe care cumpărasem dulce rece(limonadă), teci(roşcove), elastic pentru praştie şi alte jucării.

5. FRÂSÂNELUL

Frâsânelul este o floare de luna aprilie-mai, mai rar întâlnită în România fiind cunoscută în zona munţilor Cozia. În Dacia Aureliană, în Timoc, este cunoscută doar în Padurea Basarabă care face legătura între Timoc şi Vidin pe o lungime de aproximativ 30 de Km. Se crede că este o plantă misterioasă cu puteri magice. E posibil, după credinţa populară, ca aceasta să fie o plantă vindecătoare de răni în război.

În regiunea din dreapta Dunării, în Timoc, sunt cunoscute două locuri unde creşte frâsânelul şi unde se sărbătoreşte a doua zi de Paşti: cam la 15 Km de Vidin, în Pădurea Basarabă, pe platoul Albotina, unde se află şi una dintre cele mai vechi biserici creştine, la talpa unui deal. Aici se află şi un loc sfânt unde Basarab I supranumit Negru Vodă si-a înmormântat copiii. De curând s-a descoperit mormântul fiicei sale numită Teodora, care după ce s-a călugărit s-a numit Teophana, iar din legătura Teodorei cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei s-a născut ţarul Straţimir al Bulgariei. Acesta din urmă se ştie că a fost căsătorit cu principesa Ana tot din neamul Basarabilor, care a stăpânit la Vidin şi a scris prima carte bulgărească „Cronica Vidinului” (Vidinskijat Zbornik), publicată în anul 1360 pentru moralitatea femeilor.

Al doilea loc unde se sărbătoreşte tot a doua zi de Paşti această plantă unică, vindecătoare este chiar satul meu de naştere, Zlocutea, azi Alexandrovaţ, chiar pe râul Timoc.

Sărbătoarea Frâsânelului nu are caracter religios, fiind un obicei foarte vechi, posibil din vremea dacilor şi romanilor.

Cum este floarea numită Frâsânel? Creşte înaltă cam de 30 cm, are o inflorescenţă de flori albe cu vinişoare vişinii asemănatoare cu crinul, distribuite pe tulpină. În zilele călduroase emană un ulei volatil inflamabil care învăluie planta ca un nor, cu un puternic miros de lămâie, care se poate uşor aprinde chiar de la soare, transformându-se într-un nimb de flăcări! În zona Râmnicu-Vâlcea – Cozia se mai numeşte frăsinel, floarea-focului, floarea-luminii, frăţinel, frăţiori, iarba-o-miebună. La maturitate, floarea emană un miros urât mirositor şi se crede că ostaşii daci şi romani vindecau rănile de lance şi sabie cu această plantă, acum pe cale de dispariţie.

Eu am participat la două ceremonii din a doua zi de Paşti pe locul unde creşte frâsânelul. Frâsânelul se sărbătorea pe locul Poeniţi care, de fapt era un platou mare de forma unui disc, ce se ridica abrupt din ţărmul Timocului între satul Zlocutea şi satul Coilova. Platoul era departe de Dunăre, cam la 30 de Km. Se vedea satul Gruia, vama şi jandarmeria şi anumite fâşii din Dunăre.

Cum se desfăşura sărbătoarea? Din amintire: cam pe la vârsta de 7 ani, dimineaţa, tata punea vacile la jug şi umplea carul de bunătăţi ca pentru un fel de rugă. Mama mea murise cu căţva ani mai înainte. Ce punea în car: o fucie(butoiaş) plină cu vin vechi şi alta, mai mică, cu răchiu, un miel, ied sau purcel fript, înfipt într-o ţapă, câteva pâini, mai ales azime, mari cam cât roata plugului, brânză, o târnă plină cu ouă roşii, apoi nuci, coricove scoase din paie, care sunt nişte mere mici, sălbatice şi alte bunătăţi. Prăjituri şi cozonaci nu cunoşteau, însă femeile făceau mălai dulce. Unele denumiri de la noi din Timoc se găsesc mai ales în judeţul Mehedinţi, în Crivina, Ostrovu Mare, Gogoşu şi în Maramureş. Este demn de amintit că locuitorii din stânga Dunării mai ţin minte că pe vremuri făceau parte din Plasa Margina, vecină cu Provincia Autonomă Timoceană Margina, care a avut o longevitate de câteva sute de ani.

Ca să ajungi la Poeniţi urcai un deal sub formă de disc, care avea fântână şi jos şi sus la „potrivire”. Îmi aduc aminte că odată am mers cu tata să adăpăm vacile şi ne-am văzut chipurile în jgheaburile de apă, iar tata a zis atunci: „Ţiganul, cînd a venit să se spele şi s-a văzut atât de urât s-a speriat – cum de a ajuns chipul lui în apă – şi a fugit.” În aripa dreaptă de la Poeniţi se mai aflau încă o mulţime de vii, între care aveam şi noi un loc cu casă de păstrat butoaiele cu vin şi răchiu şi care nu se închideau cu lacăt ci doar cu un zăvor de lemn găurit care se deschidea de dinafară cu o bucată de sârmă îndoită. Butoaiele stăteau pline cu vin până la recolta următoare. De aceea locurile acestea se mai numeau şi La Pivniţi. Nu era paznic, nu erau poliţişti sau jandarmi care să păzească pivniţele pline cu butoaie şi nici lacăte sau încuietori. Oricine putea intra, avea la îndemână o cană de lemn din care se servea călătorul.

Când ajungea carul plin de bunătăţi sus, pe poiană, fiecare îşi aşeza o pătură pe iarbă şi se rânduia masa pentru oaspeţi necunoscuţi. La Frâsânel veneau sute şi mii de oameni din trei ţări: din „Sârbie”, din „Bugărie” şi din „Rumânie”. Scopul era ca la fiecare masă să fie cât mai mulţi oaspeţi necunoscuţi. În timpul ospăţului puteau să cânte două trei „taife” de lăutari, apoi la mijlocul platoului se întindea o horă mare şi nu se auzea decât o singură limbă vorbită, anume limba românească. Se obişnuia ca la aceste hore să meargă damigenele de vin din om în om. Fiecare locuitor venit la sărbătoare purta un frâsânel la ureche, pe care îl puneau şi la icoane acasă. Aci se puteau face şi cunoştinţe între tineri veniţi din diferite ţări dar şi între văduvi. Ştiu că la o sărbătoare eram de faţă când s-au prins în horă şi Sănduleştii. Atunci tata a intrat în rând cu Stana lu’ Matei din Coilova pe care a călcat-o pe un picior, semn că este o persoană pe care vrea să o cunoască. Aşa s-a întâmplat de am căpătat „mumă” vitregă, care m-a crescut ca şi mama bună.

Sărbătoarea a mai fost tolerată de puterea sârbească încă vreun an-doi. Cam din 1930, Poliţia nu ne-a mai lasat să sărbătorim Frâsânelul şi nici să-l punem la icoane, „că aşa vroiau sârbii ca să ne pierdem rădăcinile” după cum spunea sora mea Călina. În următorii ani jandarmii au ocupat intrările spre Poieniţi şi au interzis ţinerea obiceiului strămoşesc. Se vorbea în lume că prigoana şi celelalte oprelişti vin de la puterea sârbească de frică să nu se întîmple vreo revoluţie din partea românilor asupriţi. Astăzi Frâsânelul se mai serbează la Albotina, cam la vreo 15 Km de satul meu Zlocutea.

Icoanele se purtau de către copii şi dănaci(flăcăi) pe câmp, din „zăpisc”(un pom sfânt sau o piatră sfântă) în „zăpisc” şi se cânta pentru ca Dumnezeu să dea roade şi ploaie; cel mai des se auzea răsunând melodia:

„Pupăm crucea Domnului,

Doamne miluieşte-ne

Cu crucea păzeşte-ne,

Domnului să ne rugăm…”

În toate sărbătorile de rit popular se mergea fără preot, pentru că pe românii timoceni nu îi interesează preoţii sârbi şi de aceea nu se duc la biserică neînţelegând nimic. Ei se roagă în casă, la o candelă, sub icoana Sfântului Nicolae, Sfântului Ilie, Sfântului Pătru şi altor sfinţi, care sunt aşezate pe peretele din faţă, în soba(camera) mare. Când eram la vîrsta de şcoală ştiu că femeile plecau în călări, în grupuri de câte 30, conduse de o călăuză care era bărbat, cu copiii în luică(hamac), în spinare şi mergeau aproape o zi, până la Spicova sau Isicova Mare unde se spunea că este un preot care le vorbeşte româneşte şi le plăceau femeilor predicile pentru că se spuneau în limba lor românească şi le boteza copiii. Aşa mergeau şi pe front la bărbaţi ca să îşi vadă copiii. În ceea ce priveşte botezul copiilor: În vremea turcilor copiii se botezau de către „moşică”, iar părinţii îi numeau după acest obicei. Unii copii îşi cunoşteau numele de botez de la părinţi, dar după ce au venit sârbii şi bulgarii, le-au slavizat numele cu „-vici” si „-ov” încât la armată, la Zreneanin, am întâlnit recruţi şi soldaţi din Timoc care se mirau că au nume nou cu rezonanţă sârbească pe care îl auzeau pentru prima dată în viaţă.

6. DRAGAVEIUL

Dragaveiul se sărbătorea a treia zi de Paşti, pe platoul din Bujorna care era plin de bujori în perioada aprilie-mai, când oile şi vitele noastre se hrăneau cu bujori şi flori. Locul acesta era între satul nostru Zlocutea şi Rabova din Bulgaria. Frontiera tăia felia de pământ cam la 10 Km de râul Timoc, care curgea prin Serbia. Femeile puteau trece în Bugărie cu paşaport sau liberă trecere numită „prolazniţa”. Deoarece se obţineau greu actele de liberă trecere, femeile din satul meu şi din satul Rabova se aşezau în rând pe frontieră. Unele la sârbi(ale noastre) şi altele la bugari. În această rânduială, ajungeau să se vadă rudă cu rudă, mamă cu fată măritată, cu nepoţii lângă ele, care smulgeau câteva fire de dragavei şi făcându-se că se îndeletnicesc cu această culegere, vorbeau plângând una cu alta. De pildă: dacă a murit tatăl fetei măritate la Rabova, auzeai acest bocet:

„Fa, Florico, să ştii că ţi-a murit tata baş în ziua de Anul Nou şi să-l pomeneşti şi tu odată cu morţii voştri de la Rabova.”

Altele ziceau:

„Fa mumă, mumă, mi se usucă inima, după voi şi nu ştiu dacă scap de la moarte. Că uite graniţa asta nu ne lasă să trăim aşa cum ne-a făcut Dumnezeu.”

Grănicerii sârbi şi bulgari, pentru că nu înţelegeau nimic, priveau la aceste amărâte ca la un fel de bâlci îndoliat de suferinţă.

7. POMANA ALBĂ

Tot după Paşti, băieţii şi fetele iau lăutari şi se duc la o fântână sau izvor cu poieni înflorite de bujori, ţâţa-oii sau alte flori. Acolo se dau de pomană hore morţilor dispăruţi fără urmă. E vorba de morţi care au pierit în războaie, naufragii pe mări sau în alte împrejurări în care mormântul nu a putut fi identificat. De pildă, există poezii populare în care grupuri de români care s-au aventurat să meargă la Sfântul Mormânt, când s-au întors i-a prins o furtună pe mare şi s-au înnecat cu toţii. Dacă ajungeau vii aveau dreptul să se cheme „hagiu”. Înafară de hore li se dădeau de pomană „ţoale”, vin şi alte bunătăţi. La Pomana Albă tineretul venea cu băutură pe care o consumau în timpul jocurilor care se dedicau fiecărui mort. Obiceiul este pe cale de dispariţie.

8. ÎMBĂIEREA MORŢILOR

Mai era un obicei foarte vechi, care a dispărut, de dezgropare a morţilor după 40 de zile de la moarte, când li se făcea un parastas. Cu acest prilej mortul era dezbrăcat, i se făcea baie în albie şi se îmbrăca din nou în haine noi, curate. Scopul era şi acela ca lumea să vadă cum a trăit acel om pe pământ. Dacă a fost curat şi cinstit, corpul ramânea nestricăcios şi nu era urât mirositor, avea o culoare galbenă, curată care semăna cu ceara. La Vidin, când s-a săpat, în timpul lui Matei Basarab, Biserica Îngropată, care există şi azi, s-a găsit la talpa mânăstirii un mort care era disparut de sute de ani şi nu putrezise.

9. HORA MORŢILOR

În alte zone, cum ar fi la Albotina şi în jurul Vidinului, se sărbătoreşte şi astăzi „Hora Morţilor”. Despre acest obicei îl lăsăm să vorbească pe Domnul Doctor Ivo Gheorghiev din „Dii” sau Vidin:

„În localitatea Albotina, situată în apropierea unei mănăstiri ortodoxe înălţată de domnitorii români, s-au adunt credincioşii din toate satele la horă şi, conform tradiţiei, şi-au jucat morţii. Fiecare cap de familie a purtat în mână fotografia celui trecut în eternitate şi s-a prins în horă întru cinstirea acestuia. în urmă cu peste 100 de ani, în acest loc veneau românii cu hainele răposaţilor, pe care le jucau şi apoi le dădeau de pomană unei rude apropiate, lucru care acum nu se mai obişnuieşte. Dansul morţilor face parte din identitatea noastră.El are loc într-un loc sfânt, plin de istorie şi evlavie. Aici cândva existau chilii cu sihaştri români, recunoscuţi în ţinuturile din dreapta Dunării pentru darul lor miraculos de a vindeca oamenii de toate bolile de pe pământ.”

(…) Este un obicei străvechi, un obicei pe care timocenii îl mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie. Ivo ne povesteşte despre acest obicei şi ne trec fiorii atunci când îi ascultăm povestea. „Şi astăzi, în ziua de 2 mai, noi, ro­mânii timoceni din partea dreaptă a Dunării, ne jucăm mor­ţii, pentru că străbunii noştri ne-au învăţat să ne cinstim ră­dă­ci­nile şi neamurile. Toţi rumânii noş­tri ştiu că înainte de Înviere se deschideau morminţii, iar su­fle­te­le răposaţilor aşteaptă să fie ju­ca­te. Bunicii mei îmi po­ves­teau că, în urmă cu foarte mult timp, mor­ţii care au fost îngropaţi cu pa­tru­zeci de zile înainte de În­vi­ere, erau dezgropaţi, iar cei a­pro­­piaţi în­tin­deau o horă, pur­tându-i pe braţe. Erau morţii lor, morţii lor dragi. Nu ne este teamă de ei, trăim şi as­tăzi cu amintirea lor. Pe timpul bu­nicilor mei, acest obicei se păs­tra aşijderea, însă nu se mai dez­gro­pau «adormiţii». Pe atunci se ju­cau doar hainele lor. O rudă apro­piată se îmbrăca în hai­nele ce­lui îngropat şi chema toţi tre­că­torii la hora tristă a celor care nu mai sunt. Acum obiceiul a dis­pă­rut. Nici măcar aşa nu se mai res­pec­tă, se joacă doar cu poza mo­r­tu­lui, dar hora se face în fiecare an”, îşi deapănă Ivo amintirile.

SERVICIILE SECRETE ŞI CRIZA IUGOSLAVĂ

În primii ani după război, concomitent cu eforturile susţinute pe plan intern pentru a crea un nou regim politic în Iugoslavia după modelul existent în Uniunea Sovietică, al cărei prestigiu internaţional crescuse ca urmare a victoriei obţinute în războiul împotriva celui de-al treilea Reich,  Iosip Broz Tito era preocupat şi de reorganizarea hărţii geopolitice în Balcani. Pe acest fond, la puţin timp după terminarea războiului, liderul iugoslav a început să exercite presiuni asupra Albaniei cu intenţia de a face din această ţară a şaptea republică a Federaţiei Iugoslave.

PROIECTUL “FEDERAŢIA BALCANICĂ”

Primele succese nu s-au lăsat aşteptate: în iulie şi noiembrie 1946 au fost semnate o serie de acorduri vamale, monetare şi de cooperare între cele două ţări, care arătau clar intenţiile liderului de la Belgrad. Planul acestuia a început să prindă un contur la începutul anului 1948, când Tito a vrut să treacă sub comandament iugoslav armata albaneză şi să trimită trupe pe teritoriul Albaniei, sub motivaşia de a o apăra împotriva „fasciştilor greci”. Conducătorii de la Tirana, derutaţi şi chiar speriaţi de cele ce puteau să se întâmple, au înştiinţat imediat Moscova. Pe de altă parte, proiectul lui Tito de a crea o Federatie Balcanică, în care să fie inclusă şi Bulgaria – deşi la început a avut şi sprijinul liderului comunist de la Sofia, Gheorghi Dimitrov, se pare că a stârnit în capitala Bulgariei şi unele nemulţumiri legate, în primul rând, de rolul secundar rezervat acestei ţări în cadrul federaţiei proiectate. Dar rolul esenţial în eşuarea proiectului Federaţiei Balcanice a revenit Moscovei. Interesele sovietice în Balcani şi în sud-estul Europei în general, puteau fi cel mai bine servite nu de o construcţie statală mare, ci de existenţa unor state mici care să se subordoneze intereselor Marii Uniuni Sovietice, şi atunci Moscova a spus un „niet” clar şi hotărâtor proiectului  Federaţiei Balcanice.

RUPTURA
Toate aceste acşiuni, care nu aveau drept scop decât acela de a modifica raporturile de forţe dintre statele comuniste, l-au iritat la maximum pe Stalin, întărindu-i hotărârea de a lua măsuri în consecinţă împotriva Iugoslaviei şi a lui Tito, cu atât mai mult cu cât acesta dădea semne evidente că nu vrea să se supună orbeşte ordinelor Moscovei.
Ruptura între cele două state a cunoscut o rapidă evoluţie: la jumătatea lunii martie 1948, Stalin a anunţat retragerea consilierilor militari şi economici sovietici. Apoi, trei luni mai târziu, prin intermediul Kominformului, reunit la Bucureşti (20-28 iunie), a condamnat politica promovată de liderul iugoslav, considerându-l „trădător al socialismului”, „omul care intenţiona să destrame sistemul socialist”. Citirea Raportului respectiv la reuniunea de la Bucureşti, de către Gheorghiu-Dej, la solicitarea expresă a lui Stalin, în care erau cuprinse asemenea critici dure, a cauzat o înrăutăţire bruscă a relaţiilor dintre România şi Iugoslavia. Deşi se pare că Gheorghiu-Dej şi ceilalţi participanţi nu erau convinşi de veridicitatea celor cuprinse în Raport, aceştia, din motive lesne de înţeles, au aprobat în unanimitate documentul prezentat şi au declanşat o adevarată campanie împotriva lui Tito şi a Iugoslaviei, jucându-şi bine rolurile pe care Stalin le concepuse şi reuşise, prin tenacitatea-i caracteristică, să le pună în scenă.

Tendinţele „expansioniste” ale liderului iugoslav în zona Balcanilor aveau să-l determine pe ambiţiosul Stalin să recurgă şi la măsuri extreme: a dat ordin serviciilor secrete sovietice să-l asasineze pe Tito. Planul de asasinare, conceput în trei variante (infectarea cu bacterii de holeră; împuşcarea în timpul unei recepţii oferite de Ambasada Iugoslaviei de la Londra, cu ocazia unei vizite întreprinse de Iosip Broz Tito în Marea Britanie; folosirea unei arme speciale în timpul unei ceremonii la Belgrad), a rămas în vigoare până la moartea lui Stalin. După această dată, când se produce împăcarea cu Tito, Gheorghiu-Dej este nevoit să-şi ceară scuze faţă de acesta, arătând că fusese forţat să prezinte acel raport, neavând în împrejurarea respectivă posibilitatea şi nici puterea de a se eschiva. Sunt însă şi unele informaţii potrivit cărora Dej l-ar fi  prevenit pe Tito, printr-un curier special, să nu vină în România, întrucât bănuia că Stalin ordonase lichidarea sa. Acest plan de asasinare a lui Tito a fost făcut public abia în anul 2000, în cadrul unei reuniuni a foştilor şefi ai serviciilor de informaţii ce a avut loc la Sofia.

MISIUNILE SERVICIILOR SECRETE ÎN PERIOADA CRIZEI

Fiind convinse de producerea unei schimbări radicale în situaţia operativă, datorită tensiunii crescânde a relaţiilor româno-iugoslave, serviciile de informaţii ale României s-au organizat rapid pentru a face faţă ofensivei anticipate a serviciilor speciale din ţara vecină. Activităţile specifice derulate pe această linie au fost conduse de către un colectiv din cadrul Secţiei Externe a aparatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în fruntea căruia se afla Gizella Vass. Acest colectiv ţinea legatura permanentă cu centrul coordonator de la Moscova, unde se afla şi Pera Popidova, un fost colaborator apropiat al lui Tito în timpul celui de-al doilea război mondial, dar care trecuse în tabăra opusă, conducând – în conformitate cu indicaţiile Kremlinului – „lupta emigraţiei iugoslave antititoiste”.
În România, emigranţii iugoslavi antititoişti erau concentraţi în mai multe centre, a căror conducere era asigurată de Aţa Opoevici, care se subordona lui Popidova şi coopera activ cu grupul condus de Gizella Vass. Membrii organizaţiei conduse de Opoevici desfăşurau o intensă propagandă împotriva lui Tito şi a „titoismului”, prin intermediul ziarului ce-l editau în ţara noastră, prin difuzarea de manifeste, precum şi prin utilizarea unui post de radio de care dispuneau în acest scop. Organizaţia respectivă avea ca obiective prioritare: protejarea emigraţiei iugoslave de penetrările SDB (Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia) şi infiltrarea în Iugoslavia a unor agenţi valoroşi sau emisari comunişti, a căror misiune o constituia obţinerea de informaţii, difuzarea de materiale de propagandă şi organizarea de nuclee ostile politicii lui Tito în organizaţiile de partid, în structurile armatei şi ale securităţii din Iugoslavia. Acţiunile de diversiune ale organizaţiei lui Opoevici au fost sprijinite în mod constant de către serviciile speciale româneşti, care desfăşurau şi acţiuni autonome (în afara celor de sprijinire a emigraţiei iugoslave antititoiste), dispunând şi ele de agenturi proprii cu rol contrainformativ pentru a preveni infiltrările din partea SDB, dar şi cu scop ofensiv, de penetrare a unor locuri şi medii din spaţiul iugoslav.

OFENSIVA SERVICIULUI DE INFORMAŢII IUGOSLAV…

În acelaşi timp, SDB-ul, pe lângă interesul manifestat faţă de emigraţia iugoslavă din România, avea ca obiectiv prioritar contracararea şi demascarea complotului pus la cale de către Kremlin, încercând în acelaşi timp să atragă atenţia românilor asupra faptului că s-au lăsat antrenaţi într-un joc străin intereselor ţării lor şi că sunt victimele aceluiaşi scenariu sovietic.
Acţiunile derulate de către serviciile de spionaj iugoslave în, şi cu privire la România vizau atât implantarea de agenţi în zonele de interes, cât şi interogarea şi recrutarea de agenţi din rândul emigranţilor români aflaţi în lagărele de la Kovaciţa şi Zrenianin sau în închisorile iugoslave. Prin aceste demersuri se urmărea identificarea eventualilor agenţi trimişi sub acoperire de Securitatea română şi obţinerea de informaţii relevante din partea refugiaţilor, îndeosebi din rândul celor care au activat în administraţie, în armată ori în  partide politice. Astfel, în aprilie 1949, Mihai Răuţ, fost ministru din partea PNŢ, a fost interogat de organele iugoslave cu privire la situaţia politică din România. Asemănător s-a procedat şi cu Alexandru Bunescu, fost director la Monitorul Oficial şi secretar adjunct al PNŢ, care a fost obligat să prezinte un raport despre activitatea partidului, iar ministrul Petala a expus în detaliu activitatea ministrului afacerilor externe.

Acţiunile de spionaj ale SDB au fost rodnice, având în vedere că în perioada noiembrie 1948 – martie 1951 această structură a reuşit să infiltreze pe teritoriul românesc circa 40 de agenţi, cei mai mulţi dintre ei având sarcina de a culege informaţii din zona de frontieră, de a difuza materiale de propagandă cu conţinut diversionist sau revizionist ori de a-i sprijini pe cei care doreau să părăsească România, iar alţii urmau să-şi desfăşoare activitatea informativă pe o durată mai lungă şi sub identităţi false. Majoritatea agenţilor aveau rude şi cunoştinţe în România, pe care urmau să le folosească drept puncte de sprijin în rezolvarea sarcinilor specifice ce le aveau de îndeplinit pe timpul prezenţei în ţara noastră. Baza recrutării acestora o constituia fie convingerea, fie şantajul moral sau specularea unor vicii, interesul material etc., în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte. Instruirea şi dirijarea lor se efectua în casele conspirative ale SDB din Vârşeţ, Zrenianin şi Biserica Albă. La terminarea stagiilor de pregătire, agenţii jurau credinţă faţă de instituţia care i-a creat, fiind conştienţi că viaţa şi libertatea familiilor rămase în Iugoslavia depindeau de conduita acestora pe timpul misiunilor în exterior.

… ŞI REACŢIA CONTRASPIONAJULUI ROMÂNESC

De remarcat este faptul că începutul acestei ofensive a spionajului iugoslav nu a surprins cu aproape nimic contraspionajul românesc, acesta aflându-se deja pe poziţii de apărare, amplasate în punctele-cheie ale principalelor acţiuni informative iniţiate de adversarul său de la Belgrad.

Organele de informaţii ale României au iniţiat şi derulat în această perioadă o serie de măsuri preventive, reuşind să identifice din timp şi să dejoace intenţiile serviciilor secrete iugoslave şi, mai ales, acţiunile informative organizate la Vârşeţ, Biserica Albă şi Belgrad. În acelaşi timp, acestea au aplicat şi unele măsuri represive, ce erau reglementate prin lege, asupra tuturor agenţilor şi legăturilor lor ce acţionau contra intereselor româneşti.
În confruntarea cu serviciile de informaţii iugoslave, contraspionajul românesc a înregistrat o serie de succese, dar şi unele neîmpliniri şi chiar înfrângeri. Unul dintre succesele înregistrate îl constituie „căderea” lui Alexandru Gavrilovici, preşedinte al comunităţii iugoslave din România în perioada 1916-1949. Despre acesta s-a stabilit că, încă din anul 1922, a fost „curtat” de către diplomaţii iugoslavi aflaţi la post în ţara noastră care, exploatându-i sentimentele naţionaliste, l-au angrenat, treptat, în culegerea de date şi informaţii din domeniul militar, cu accent pe cunoaşterea unor aspecte legate de poziţia geografică şi profilul unor unităţi, mişcările de trupe, dotarea tehnică şi efectivele acestora, starea de spirit în rândul ostaşilor etc. De-a lungul timpului, cel în cauză a mai fost preocupat şi de cunoaşterea situaţiei economico-financiare a României, prin exploatarea informativă a unor legături pe care şi le crease în  cadrul Ministerului de Finanţe, de situaţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de rolul jucat de Iosif Chişinevschi în conducerea politică de la Bucureşti, precum şi cu privire la volumul exploatărilor din regiunile petrolifere. Pentru faptele săvârşite, Alexandru Gavrilovici a fost acuzat şi judecat de catre Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat în anul 1950 la 15 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Descoperirea, rând pe rând, a cazurilor de spionaj iugoslav pe teritoriul României a determinat centrala SDB să-şi reconsidere activitatea şi să-şi adapteze tactica şi strategia în funcţie de evoluţia situaţiei operative în spaţiul românesc. De asemenea, a luat măsuri de expulzare sau de repatriere „la cerere” a mai multor grupuri de emigranţi români aflaţi în lagărele şi închisorile iugoslave. În acelaşi timp, a sprijinit trecerea în România a multor persoane ce pozau drept „refugiaţi politici” iugoslavi. Mulţi dintre aceştia, printre care şi agentul Dimitrie Petrov, s-au infiltrat în aparatul administraţiei de stat sau în alte obiective de interes naţional, cu ajutorul carora SDB a reuşit să acceadă la informaţii din domeniile politic, economic şi militar, cauzând prin aceasta prejudicii importante ţării noastre. De altfel, cazul Petrov, pe lângă evidenţierea deficienţelor existente în dispozitivele contraspionajului românesc, a avut ca urmare şi înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, care a reacţionat dur, atenţionând factorii responsabili de la Bucureşti, de faptul că s-ar fi dovedit incapabili de a asigura securitatea trupelor Armatei Roşii staţionate pe teritoriul României şi faţă de care reţelele de spionaj iugoslave manifestau un interes deosebit.

Succesele mai importante înregistrate în această perioadă de spionajul iugoslav pe teritoriul ţării noastre s-au datorat, în principal, atât ofiţerilor SDB care au acţionat sub acoperire diplomatică, cât şi cooperării cu structuri similare informative americane şi britanice. De remarcat este faptul că, după anul 1955, odată cu detensionarea relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, organele de informaţii şi contrainformaţii din ambele ţări au fost orientate spre alte obiective, iar prin două decrete ale Consiliului de Stat, din 16 iunie şi 6 iulie 1956, 70 de condamnaţi în procesul „titoiştilor”au fost graţiaţi de restul pedepselor pe care le mai aveau de executat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la cerşit la Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României

Prof. Dr. Robert Stănciugel

 

Vineri, 13 mai, la ora 10.00, în cadrul unei ceremonii ce s-a desfăşurat la Palatul Elisabeta, Regele Mihai I a conferit titlul de Furnizor al Casei Regale a României: Hotelului Carol Parc, Companiei BCR Asigurări, Companiei Best Broker, Reţelei Private de Sănătate Regina Maria, Companiei Electrolux şi Sangria Com, precum şi Înaltul Patronaj Parteneriatului Român de Siguranţă Rutieră, iniţiat de Asociaţia Română de Bioritm Integrat, Retromobil Clubului România şi Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni.

Conducerea „Astrei Române” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni a fost plăcut surprinsă de faptul că i s-a conferit, în cadrul unei ceremonii oficiale, Diploma de Înalt Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României.

          

În conformitate cu art. 3 din Statutul Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, aceasta are ca scop revitalizarea în ţinuturile locuite de români a tradiţiilor culturii şi literaturii române, a ştiinţelor şi artelor, pentru care s-au dedicat, încă de la 1861, părinţii culturii noastre în Transilvania: canonicul Andrei Şaguna, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţiu şi alţii, care au întemeiat, la 9 martie 1861, la Sibiu, cea mai puternică cetate a culturii româneşti, ce a trezit poporul român la unitate naţională.

Am vrea să subliniem faptul că situaţia minorităţii române din afara ţării, prezentată în cadrul congreselor „Astrei Române” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, nu s-a schimbat cu nimic odată cu trecerea timpului. Comunităţile de români din jurul României, precum şi cele din Balcani sunt private de cele mai elementare drepturi: biserică şi şcoală în limba maternă.

Asociaţia „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, să devină ceea ce a fost cu adevărat în decursul secolelor, apărătorul drepturilor culturale ale României şi ale românilor de pretutindeni.

Specialişti din ţară şi de peste hotare – arheologi, arhitecţi, economişti, istorici, lingvişti etc. – au realizat, în decursul secolelor, printr-un demers caracteristic, o dezvoltare durabilă şi au adus „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni pe o poziţie de egalitate cu instituţii de specialitate cu renume.

Membrii asociaţiei şi-au propus şi au reuşit să cunoască diversitatea şi bogăţia patrimoniului cultural al minorităţii române din Balcani şi nu numai.

În urma cercetărilor întreprinse de aceştia, au fost tipărite periodice, cărţi, cărţi poştale şi albume, au fost turnate documentare şi filme de excepţie, în care a fost prezentată cultura poporului nostru atât la ea acasă, cât confraţilor noştri din afara ţării, „românilor de pretutindeni”.

Toate acestea nu au făcut altceva decât să reflecte splendoarea tradiţiilor culturii şi literaturii române, a ştiinţelor şi artelor noastre oriunde  ne-am afla.

Fiecare document sau documentar pune în valoare bogăţia tradiţiilor, interesul istoric suscitat de prezenţa vestigiilor arheologice, dar mai ales destinele oamenilor profund ataşaţi de ţinuturile în care
s-au născut, au crescut şi au murit de-a lungul timpului.

În decursul secolelor, toate aceste lucruri au fost realizate pe timp de pace sau de război, pe timp de bunăstare sau de criză economică, prin sacrificii umane, dar şi cu ale statului.

Şi, cu toate acestea, „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni a supravieţuit.

Statul a dat gratis un local, iluminatul şi încălzitul, dreptul de a închiria spaţiul, apoi o bună subvenţie în bani.

Astăzi, aceste lucruri nu mai există, şi toate acestea datorită faptului că cineva nu vrea să mai dăinuiască „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni.

Cine doreşte să distrugă truda generaţiilor trecute?

„Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni se află astăzi în situaţia de a fi evacuată dintr-o biată cămăruţă, în care îşi desfăşoară activitatea, neavând fondurile necesare achitării sumelor datorate agenţilor economici.

Multe lucruri absurde se întâmplă în lumea noastră românească de astăzi. Aşa de multe, că ne-am obişnuit cu ele şi ni se par foarte normale sau chiar raţionale. Adesea am crede absurd ori chiar nebun pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le denunţe.

Nu se poate o absurditate mai mare decât distrugerea sistematică a învăţământului şi a culturii româneşti!

Promisiunile „autorilor politici” (din ţara noastră, cât şi a celor din ţările în care se află minorităţi) animaţi de „pasiune şi creativitate” nu pot, sau nu vor să elaboreze strategii naţionale de dezvoltare durabilă în ceea ce priveşte minorităţile, dar nu-şi dau seama că încalcă drepturile legale şi totodată morale ale acestora.

Se pune întrebarea firească şi legală:

„Putem nesocoti drepturile unei comunităţi de a decide asupra viitorului patrimoniului său, a însăşi existenţei sale?”

Istoria a fost şi rămâne cea care va consemna de ce parte s-a aflat iluzia.

Asociaţia „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni mulţumeşte Casei Regale a României pentru încrederea acordată prin conferirea „Înaltului Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României”, precum şi pentru interesul manifestat în legătură cu situaţia românilor de la sud de Dunăre şi nu numai.

În acest mod, Casa Regală asigură pe românii de pretutindeni că va continua să protejeze cultura românească oriunde se va manifesta ea.

Asociaţia „Astra Română” pentru Banat – Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni ar fi foarte fericită dacă societatea civilă, organizaţii nonguvernamentale şi, nu în ultimul rând, statul român, ar milita alături de ea la promovarea şi propăşirea culturii româneşti, atât în ţară, cât şi peste hotarele ei, aşa cum o face Casa Regală a României.

Poporul român şi comunităţile româneşti aşteaptă de la cei care se erijează şi se autonumesc astăzi „clasă politică” programe şi proiecte pentru o dezvoltare durabilă în România şi în afara graniţelor ei, care să protejeze şi să valorifice cultura noastră.

Practic, alcătuirea unei comisii parlamentare competente, cu rol cultural şi politic, de a verifica situaţia reală a românilor din Serbia, Bulgaria precum şi a fraţilor aromâni din Grecia, Albania, Bulgaria şi Macedonia. Acest lucru se poate realiza doar stând de vorbă la faţa locului şi în mod continuu cu cei umiliţi, batjocoriţi, uitaţi şi tăinuiţi, fără identitate, fără să fie subiect de drept. Sunt ca şi o naţiune aproape moartă, care supravieţuieşte în clandestinitate şi înrobită de către nişte vecini venetici, dintre care unii „prieteni”, care vor cu orice preţ să-i asimileze, în timp ce pe scena mondială, toate ţările şi-au rezolvat în mod civilizat problemele în legătură cu minorităţile lor din afara graniţelor.

„E ruşine omenirii să ne zică nouă oameni!”

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL                        

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:

Ă, ă  –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y  –  Yugoslavia, York

Grupări de litere:

Ge, ge  –  Gelu, ger, geam

Gi, gi  –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

 

 

19.05.2011                                     CRISTEA SANDU TIMOC

 

 

 

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: