Săptămâna Patimilor

Iubiţi fraţi şi surori, români sau vlahi,
sârbi, bulgari, greci, aromâni, toţi laolaltă,
să ne ajutăm creştineşte şi lumeşte,
cu iertarea greşelilor şi dragoste frăţească.
Să vă dea Domnul lumină
în sufletele îmbunate şi iertătoare.
Vă dorim:
„Cristos a înviat!,
Dumnezeu să vă aibă-n pază
şi să vă binecuvânteze!”

Astra Română:

Preşedinte, Secretar general,
I.P.S.S., Preşedinte de onoare executiv
Mitropolit al românovlahilor din Timoc,
Nicolae Corneanu Cristea Sandu Timoc

Noul Testament, pag. 1022

Răstignirea

26. Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.
27. În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei, cari
se boceau, îşi băteau pieptul, şi se tânguiau după El.
28. Isus S-a întors spre ele, şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.
29. Căci iată vor veni zile, când se va zice: ”Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele cari n-au născut, şi de ţâţele cari n-au alăptat.”
30. Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”
31. Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”
32. Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, căci trebuiau omorâţi împreună cu Isus.
33. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.
34. Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.

II. Vlahii: Nume, limbă, arie de răspândire
Partea a treia

Ştiri istorice. Istoria vlahilor în Peninsula Balcanică este istoria formării lungi şi lente care are loc şi astăzi şi al cărei sfârşit este, se pare, foarte aproape. Hunii care au stăpânit mare parte din Europa au profitat de ocazie şi s-au extins în Balcani până la Constantinopole. Cavaleria hunilor a trecut Dunărea de câteva ori şi a tâlhărit Mezia, Macedonia şi Tesalia (446-447). În acea perioadă păstorii romanizaţi din Balcani au fost obligaţi să recunoască puterea ţarului din est. Acesta a reprezentat pentru ei o siguranţă oarecare, dar munţii înalţi şi pădurile dese le-au fost cea mai bună protecţie, cu siguranţă mai mult decât sprijinul birocraţiei bizantine. Munţii erau reci şi periculoşi, dar păstorii găseau acolo adăpost şi libertate. După destrămarea Imperiului Hun (după lupta de la Nedao din 454), ţarul din Est, Markian (450-457), a continuat unirea ţinuturilor balcanice.
Despre o istorie timpurie a vlahilor nu se poate da un raport detaliat. Toate istoriile bizantine şi medievale au fost scrise în oraşe, câmpii şi pe litoral, iar ceea ce s-a întâmplat în munţi şi dealuri nu a fost notat, chiar dacă autorii au avut cunoştinţă despre aceste evenimente. Şi asa, atâta timp cât vlahii rămâneau pe dealuri, în interior, ei au fost în afara istoriei, iar atunci când au coborât şi dacă au coborât de pe dealuri şi
s-au mutat la şes au scăpat uşor atenţiei şi au fost absorbiţi de populaţia înconjurătoare.
Menţiunea cea mai veche despre faptul că limba vlahă este vorbită în peninsula Balcanică provine de la doi autori greci din sec. al VI-lea, Procopie şi Teofan. Primul, în lista localităţilor determinate a enumerat câteva nume tipice vlahe, ca de exemplu „Sceptecasas” („colibe izbitoare”, cum traduce el) şi „Gemellomuntes” („Munţii Gemeni”). Teofan a făcut un raport legat de incidentul din timpul hărţuirii avarilor (populație turcică din stepele Asiei Centrale așezată în timpul marii migrațiuni a popoarelor în Cîmpia Panonică, unde a creat un stat distrus de franci şi bulgari – n.t.) în Balcani, când armata bizantină i-a urmărit pe duşmani. Anume, de pe un catâr a alunecat încărcătura, iar omul care folosea dialectul local a exclamat: „Torna, torna, fratre!”. Vorbele pe care le-a adresat celui care conducea catârul însemnau, spune el: „Alunecă, alunecă, frate!” Alţii au interpretat aceste cuvinte astfel: „Întoarce-te, întoarce-te, frate!” Şi aşa, armata s-a retras brusc.
După sec. al VI-lea a trecut destul de mult timp până ce vlahii au fost pomeniţi din nou. Citim în paginile din „Cedrenus” (librărie antică – n.t.) că fratele lui Samuil, David, a fost omorât în jurul anului 986, între Castoria şi Prespa, în locul numit Lepii Hrastovii (Stejarii Frumoşi – n.t.), de nişte nomazi vlahi. Aceasta este prima menţiune despre vlahi ca şi popor, dar referinţele despre ei şi pomenirea lor devin în curând mai dese, astfel că întâlnim câteva regiuni mai mari care poartă numele lor. Timp de câteva secole Tesalia şi Macedonia de Sud s-au numit Velica Vlaşca (Valahia Mare – n.t.), în timp ce Mala Vlaşca (Valahia Mică) cuprindea părţile Acarnaniei, Etoliei şi Epirului. În ambele cazuri, însă, populaţia vlahă a fost, cel mai probabil, limitată în dealurile de pe continent şi cuprindea, în general, aceeaşi poziţie ca şi astăzi. În cartea lui Kekaumen „Strategikon” (1075-1085) găsim o descriere detaliată a vlahilor. Acest scriitor bizantin descrie cu lux de amănunte răscoala grecilor, bulgarilor şi vlahilor din Tesalia din anul 1066 împotriva regimului fiscal al exploatatorilor în timpul împăratului Constantine X Doukas. Descrierea lui Kekaumen reprezintă informaţia cea mai veche legată de migraţia anuală cunoscută a vlahilor din zonele muntoase în cele de şes şi invers, funcţie de anotimpuri. După această descriere a lui Kekaumen vlahii trăiau iarna în câmpiile Tesaliei şi pe pantele Pindului, din octombrie şi până în martie. În aprilie porneau împreună cu familiile şi animalele spre nord, făcând un drum lung, ca în iunie să se afle mult în interiorul Peninsulei Balcanice, cel mai probabil în Munţii Şar sau alţi munţi din Macedonia. Abia după încă o sută de ani mai avem o descriere în jurnalul rabinului Benjamin de Tudela, care a călătorit până pe malul estic al Greciei în jurul anului 1160. El spune despre vlahi că sunt rapizi precum cerbii care coboară din munţi în câmpiile greceşti şi care atacă şi jefuiesc. Nimeni nu are curajul să lupte împotriva lor şi nici un rege nu îi poate supune; nu mărturisesc credinţa creştină. Între aceste două rapoarte există câteva menţiuni legate de vlahi la Ana Comnena. Una dintre menţiuni este păstrată în „Alexiada” (1118-1148). Prinţesa descrie cum tatăl ei, în primăvara anului 1091, a fost blocat la Constantinopole şi de aceea i-a trimis un mesaj lui Nikifor şi i-a cerut să recruteze imediat armată din rândul bulgarilor şi din triburile nomazilor vlahi. Ana Comnena i-a cunoscut foarte bine pe vlahi. În vremea ei aceştia vindeau în pieţele din Constantinopole bine-cunoscuta brânză vlahă şi ţesături din lână făcute de femeile vlahe.

Manuscrisul lui Alexios I Comnen (din ianuarie 1105) şi un alt document patriarhal, ambele emise în aceeaşi perioadă, oferă dovezi de necontestat despre păstoritul nomad al vlahilor din Balcani. Aşa cum reiese din aceste documente, scrie M. Gyoni, o comunitate de păstori vlahi compusă din sute de familii a venit să folosească păşunile de iarnă de pe Muntele Athos (Sveta Gora). Femeile vlahilor şi fiicele acestora erau îmbrăcate în haine bărbăteşti şi, împreună cu păstorii, păzeau turmele. Toţi se hrăneau cu produse lactate şi plăteau dări în natură (brânză, lapte, lână). Dar catunii vlahi (Katuni este o localitate mică în Dalmaţia – n.t.), din motive de natură morală, au fost repede izgoniţi de pe Muntele Athos, îmrepună cu turmele lor. M. Gyoni face trimitere la un alt document de stat din anul 1190, dat de Alexei al III-lea Angelos, din care reiese că Mânăstirea Lavra de pe Muntele Athos a oferit beneficii vlahilor: aceştia aveau posibilitatea de a-şi duce turmele pentru păşunat pe culmile acestui munte pe timpul verii, iar pe timpul iernii să folosească păşunile din Meglen şi erau scutiţi de taxe.
Teodor Prodrom, poet bizantin din sec. al XII-lea, în două din poemele sale pomeneşte brânza vlahă, despre care spune că este un aliment cunoscut şi foarte apreciat la Constantinopole. În acea vreme brânza se putea cumpăra cu un „stamenon” (monedă bizantină de mică valoare). În poemele sale, poetul menţionează hainele de lână (pelerine de ploaie caracteristice vlahilor), ţesute de femeile vlahe.
Comunităţile romanizate de păstori nu înţelegeau greceşte şi erau îngrijorate deoarece, tot mai des, apăreau unităţi militare greceşti şi colectori fiscali care vorbeau limba greacă. Se înţelege că intenţia lor naturală era să circule liber, împreună cu animalele lor, pe locurile de păşunat. Zonele montane ale Peninsulei Balcanice au fost, în sec. al IX-lea şi al X-lea, cele mai bune locuri de păşunat pentru acele popoare care păstrau încă elemente latine în limba lor. Pe acei oameni (vlahi) i-au iniţiat în ortodoxia greacă misionarii greci, dar aceştia au rămas analfabeţi; nici măcar nu au ştiut că Imperiul Roman s-a destrămat. Trăind în condiţii primitive, printre oile şi caprele lor, de asemenea nu au ştiut că există un oraş vechi numit Roma, undeva în îndepărtata Italie. Cu alte cuvinte, presupunem că nu au avut amintiri istorice, nici perspective geografice. O parte însemnată din aceşti „romani” degeneraţi trăiau în sec. al X-lea în Munţii Pindului, în Tesalia, între Epir şi Macedonia. A doua grupă de vlahi se afla deja în Munţii Balcani, între Marea Neagră şi Marea Adriatică. A treia grupă trăia în Dalmaţia.

La sfârşitul sec. al XII-lea, vlahii au intrat brusc în centrul atenţiei. Are loc cunoscuta răscoală a vlahilor din timpul împăratului bizantin Isaac al II-lea Angelos. În timpul evului mediu turmele uriaşe de păstori au cutreierat dealurile Peninsulei Balcanice. Acest popor nomad îşi ducea animalele la păşunat în munţi sau la şes şi de aceea avea greutăţi cu proprietarii pământurilor pe ale căror proprietăţi treceau. Plătind zeciuiala, păstorii au putut să trăiască pe locurile de păşunat împreună cu familiile lor, iar animalele puteau să pască nestingherite.
Cifrele fabuloase notate în izvoarele bizantine despre mărimea turmelor, de exemplu cele 10.000 de oi pe care Toma, starostele satului Likandos, le-a dat, zice-se, lui Iustinian, reprezintă dovada unui păstorit foarte dezvoltat în acea perioadă. Informaţiile pe care le avem provin din vechi documente greceşti, bulgăreşti şi sârbeşti şi îndeosebi Codex-ul (Zakonik) împăratului Duşan, unde se vorbeşte despre transhumanţă între Epir şi Tesalia la sud, de-a lungul Peninsulei Balcanice, pentru a se termina în nord în Carpaţii din Polonia în sec. al XIII-lea, în fostele teritorii ale Ungariei, în zona Sedmogradska (Transilvania – zonă în nord-vestul României, depresiune mare, cca 60.000 km pătraţi, între Carpaţi şi Planina Bihar Munţii Bihorului – n.t.). În sec. al XIV-lea avem în Carpaţi crescători de animale vlahi care au venit din Balcani.
Prima mea închisoare
Partea a treia

Dimineaţa ne-am trezit şi am cerut să ne lase în curtea temniţei, că nu mai puteam de atâţia pureci. Temnicerul ne-a permis să stăm în curte, doar geamantanele rămaseră zălog.
Pentru ce copiii sunt atât de fericiţi când sunt mici? Pentru că ei nu au nici o bătaie de cap, nu muncesc nimic, nu-şi bat capul ce vor bea, ce vor mânca, unde vor dormi. Pe toate le fac părinţii, aceştia gândesc pentru pruncii lor, ca să nu-şi frămînte mintea fragedă degeaba. Dar noi, care trăiam în altă ţară, fără părinţi, fără mume care să ne mângâie, trebuia să ne fim şi mumă şi tată. Noi ne băteam capul cu toate. De ne lipsea un timbru de 2 lei pentru scrisoare, pe noi cădea beleaua să-l găsim, să scriem să vedem ce mai este pe acasă, mai au grijă de capra mea sau i-au pus pielea-n cui? Dacă nu aveam bani pentru un caiet, pentru un creion, la fel. Aşa începuserăm noi de mici să intrăm la griji ca şi oamenii mari.
Stând sub mărul care lăsa când şi când câte un fruct galben să pice, noi îl înşfăcam şi ne simţeam ca pe la Măricheşti prin grădinile mele cu pomi fructiferi, Nu e de ajuns să te saturi cu mere, ne apucase un dor năpraznic să ne vedem satul şi pe urmă adio, putem să şi murim. Ideea asta nu ne-o băgase nimeni în cap, a venit din sufletul nostru şi încă ne chinuia şi ne apăsa ca o piatră de moară pe inimă. Nu ne gîndeam că vom fi condamnaţi, că va fi vai de cozonacul nostru, ci visam să ajungem să ne vedem mai repede satul, părinţii, să ne aruncăm în Timoc la Pietrele Mari sau la fundul morii şi să-mi scald iada, că cine ştie ce murdară trebuie să fie după atâţia ani.
Trecea timpul şi nu venea nacialnicul, ne frământam zadarnic să găsim un argument care să ne salveze la judecată. Îmi făceam socoteală să susţin că suntem cu totul nevinovaţi, deoarece în momentul în care am ajuns să judecăm mai bine ne-am întors în patrie, ca nişte adevăraţi oameni ai pământului.
Dar iată că a sosit şi pretorul sau prefectul, care ne-a chemat sus să ne judece, după părerea unora, ca pe Cristos.
Nacialnicul era un om de statură mijlocie, într-un costum deschis, ne-a primit cu un zâmbet părintesc, ceea ce ne-a uimit.
– Ce este, copii, cu voi, ce s-a întâmplat de sunteţi aici la închisoare
ca nişte tâlhari, pentru că aici vin numai hoţi, criminali şi tâlhari?
– Domnule nacialnic, am zis eu, vedeţi dumneavoastră, pe când
eram copii n-aveam minte de doi bani, am auzit şi noi din lume că, cică, în Rumania la şcoli se învaţă româneşte, se scrie şi se citeşte româneşte, aşa cum vorbim şi noi pe aici prin satele noastre. Deodată ne-am trezit şi, ca nişte proşti, ne-am socotit că dacă am trece Dunărea, acolo fiind şcoli, licee româneşti, am putea învăţa limba noastră mai uşor şi am ajunge şi noi niscai dascăli, ceva tot om ajunge şi nu ne-om duce pe coaste la săpat.
– Acum voi ce socotiţi că sunteţi, copii sau băieţi mari?
– Suntem nişte copii măricei, avem 14 ani şi cum ne-a venit minte la
cap ne-am zis: băăă, noi ar trebui să ne întoarcem la părinţii noştri, la căşile şi leaurile noastre, acolo unde ne-am născut, şi cum am zis, aşa am şi făcut.
– Bine, acum când vă daţi seama că aţi greşit şi v-aţi părăsit ţara
fugind într-o altă ţară străină de voi, mai aveţi de gând să vă mai întoarceţi ca să vă continuaţi învăţătura?
– Domnule nacialnic, acum când avem alt cap, ne dăm prea bine
seama că asta este patria şi locul nostru unde trebuie să trăim, asta este vatra şi de aia vă spunem că nu ne mai ducem în Rumania la şcoli.
– Ce-o să faceţi aici?
– Facem ce fac fraţii şi părinţii noştri…
– Sunteţi siguri că n-o să treceţi iar clandestin Dunărea să învăţaţi
la liceul din Turn?
– Suntem siguri, domnule nacialnic, aici ne-am născut, aici vrem să
murim, am încheiat eu, în timp ce un zâmbet de satisfacţie se prelingea pe figura inteligentă a nacialnicului sârb.
– Ei, bine, copii, vă pot spune bravo! Bine că v-a apucat dorul de
patrie şi aţi venit. Aşa ceva alţi copii n-ar fi făcut.
– Dar, vedeţi, domnule nacialnic, noi am făcut-o de dorul nu numai
al părinţilor, al satului şi Timocului, ci şi al caprelor noastre, al vacilor…
La care nacialnicul a râs cu hohot şi, după ce s-a dezmeticit din
euforie, a zis:
– Uite ce este, puteţi voi da o declaraţie că nu vă mai duceţi la şcoala
rumânească?
– Cum să nu, domnule nacialnic…
Am semnat toţi trei câte o declaraţie de câteva rânduri pe care a scris-o prefectul, am semnat-o cu numele noastre sârbeşti, pentru că aici toate numele de botez sunt sârbizate, aşa că eu deveneam din Sandu – Sandulovici, Sava din Raboveanu – Rabovianovici, iar doctorul Boriz din Călăraşi devenea Paşuicovici. De citea cineva numele te credea sârb neaoş, get-beget.
Nacialnicul a citit încă o dată declaraţia ca să ne intre bine în căpăţână şi ne-a zis cu o voce blândă, aproape părintească:
– Acum puteţi să vă duceţi să vă luaţi calabalâcul, că vă dau afară
din închisoare, aici nu e loc pentru nişte copii ca voi, după masă aveţi carul de foc ce pleacă din Prahova (de la Dunăre, unde azi este hidrocentrala Porţile de Fier II) spre Raiţ-Zăiceri-Niş-Beligrad. Să coborâţi la Raiţ şi să vă scăldaţi în Timoc, că aveţi un nisip şi o apă în care se scălda şi împăratul Traian, aşa se aud pe aici legendele. Şi fiţi cuminţi, că dacă trec prin Casa Rea, pe la Zlocutea, o să-mi facă plăcere să stau de vorbă cu voi. Sunteţi nişte copii deştepţi, altfel, de eraţi nişte tâmpiţi, acolo rămâneaţi, departe de ţara natală.
Când am auzit sentinţa aşa de blândă, atât de neaşteptată, ne-a venit să ne dăm cu capul de grinda de sus a puşcăriei, parcă nu ne venea a crede că pe lumea asta pot fi şi oameni buni, cu frică de Dumnezeu.
Acum, la o depărtare de jumătate de veac de acele evenimente, îmi pun întrebarea cum de mi-a dat în gând să torn o minciună aşa de gogonată la vârsta aceea? Înseamnă că minciuna este înnăscută şi stă ascunsă în mintea noastră, oricând fiind posibil să te foloseşti de ea ca să treci puntea diavolului. Comisesem, de fapt, un păcat pentru că minţisem, deşi eram convinşi că, ori ne întoarcem, ori nu ne întoarcem, tot una e. Aşa că, mai ales eu, care eram şi corigent la geometrie, nu-mi prea făceam remuşcări să mă întorc neapărat. Poate că aceleaşi planuri le aveau şi confraţii mei, pe care nu aveam timp să-i întreb cînd bucuria noastră nu avea limite. Să te vezi în satul natal după atâţia ani, ce-o să zică fetele care mă băteau că nu le luam de mână, Cosara, Mădălina lui Dumnezeu?…
Ne făceam planul că părinţii vor fi uimiţi şi prea bucuroşi de sosirea noastră neanunţată. Ştiam că de venirea noastră de pe o altă lume se va vorbi peste nouă sate, în trei ţări, pentru că, de fapt, la gura Timocului ce se varsă în Dunăre se aude dintr-o dată cocoşul din trei ţări – Sârbia, Bulgăria, Rumânia, însă toţi cocoşii cântă în limba română. Ce-o să ne admire băieţii, dar fetele, toate vor fi cu ochii pe noi şi mai ales pe mine, pentru că numai eu eram elev cu uniformă, cu L.T. la şapcă, cu nr. 225 la mâna stângă, cusut cu fir din aur la ceaprăzăria de pe Strada Mare, de lângă cizmarul Băghină.
Ei, bine, nu eram noi nişte bebeluşi care să putem fi duşi cu zăhărelul de fitecine, eram băieţi mari, care trebuia să ne descurcăm fără ca cineva să ne mai ducă de mână, ca în clasa caprelor, când ne înscriau la an pregătitor de limbă „strâmbească”.
Negotinul, ei, bine, este un oraş de câmpie, la vreo zece kilometri de Dunăre, situat în cornul de aur al pământului; puţine sunt zonele mai fertile în aceste ţinuturi ce se cunosc după casele mari, leaurile din curte, care cuprind grajduri cât un cămin cultural cu etaj, oameni înstăriţi, cu frică de Dumnezeu, care-şi iubesc tradiţiile, limba şi obiceiurile ca ochii din cap. Mă refer la români, deşi nici sârbii nu sunt mai prejos. Un singur cusur au românii, acela că nu se duc la biserică, deşi cred în Dumnezeu, dar nu se duc pentru că nu înţeleg „strâmbeşte”.
Fericiţi cum eram, ca nişte păsări călătoare ajunse pe o emisferă a paradisului, cutreieram târgul, căutând să aflăm pe cineva din sat; la pităria lui Traicu ce se afla în faţa farmaciei de azi dăm faţă-n faţă cu moş Ilie al lui Pipu.
– Moş Ilie, ne mai cunoşti?
– Cum să nu! Eşti copilu’ lui Pătru lui Sandu, eşti la ghimnazie la
Suferin. Ce, bre, v-a apucat dorul de Piatra Stoichii de aţi venit?
– Ne-a apucat de ai noştri, de aia am venit…
– Ieri am prins peşte-n Timoc cu tată-tu, a adăugat moş Ilie, care
venise să-şi cumpere o pălărie de paie, pe care n-o găsise pentru că avea un cap cât un dovleac.
Către seară am plecat la gară împreună, după ce ne-am cumpărat fiecare câte o cămaşă de sus, adică de zile mari, pe care o porţi din an în paşţi.
Moş Ilie a lui Pipu era în „frăţietate” cu tata lui Tache (Săvăstache) pe moara de pe Timoc cu patru roţi de apă, ce era o moară căreia i se dusese vestea şi care se bucura de mare prestigiu prin împrejurimi. Un singur lucru era periculos pentru noi copiii în această moară, care avea şi un turn de observaţie, anume ca noaptea să te cari de prin apropiere, pentru că pe aici mişunau dracii cu furci ascuţite şi nimeni nu era cruţat.
Trenul din Prahova pleacă spre Niş-Belgrad din portul dunărean cam pe la orele 16 şi la Raiţ se ajunge cam în jumătate de oră. Cea mai grea staţie de trecut este Cobişniţa, prima staţie spre miază-zi de la Negotin. Aici, în vremea pepenilor şi a lubeniţelor „maşinistrul”, adică mecanicul de locomotivă, nu porneşte locomotiva până ce călătorii nu cumpără toate grămezile de lubeniţe şi pepeni galbeni ale ţăranilor români. Pot să vă spun că n-am mâncat nici în Dobrogea de sud pepeni atât de gustoşi ca aici pe Timoc, sunt mai dulci ca mierea şi se vând pe nimic.
Moş Ilie era o namilă de om care a fost dezavantajat de soartă pentru că niciodată nu s-au fabricat bocanci de mărimea piciorului său şi nici pălării. La armată ne spunea că a fost în opinci, în timp ce fârtaţii săi erau în bocanci. Pentru asta a dus-o foarte bine în bătălia de la Adrianopole din 1912, unde a luptat împreună cu tatăl meu şi a eliberat Bulgaria şi Peninsula Balcanică de păgânii turci. Îşi făcea pe tema asta o binemeritată aureolă, lăudându-i pe zlocuteni şi timoceni că sunt virtuoşi şi neînfricaţi luptători pentru dreptate şi libertate. Numai că dacă ar fi ţinut cineva seama de sacrificiile lor, să fie şi ei consideraţi minoritari.
– Bre, taică, ne zicea, nu v-aţi gândit că „strâmbul” nu vă mai dă
drumul dacă pune mâna pe voi?
– Zău că nu ne-am gândit, am răspuns oarecum mirat, nefiind
convins că asemenea lucru s-ar putea întâmpla.
– O să vedeţi, aici n-aveţi nici o scăpare decât pe dealuri cu vacile şi
cu sapa pe coaste, până la moarte…
Nu ştiu ce or fi simţit colegii mei văzând satul cocoţat pe coastele de sub Dealul Mare, deasupra Timocului, dar când a cotit-o trenul pe sub dealul de la Blivanuţ şi am zărit Coilova, după ce a plecat carul de foc din Roglova şi deasupra plopilor am văzut primele acoperişuri roşii din acest celebru sat botezat nu degeaba Casa Rea de către Mitropolitul de la Dii (Vidin), mi s-a părut că-mi sare inima din piept. Poate că nici n-am privit pe cei din jur, nici porumbul de pe Valea Mare, înalt pe deasupra omului călare, nu-mi atrăgea atenţia. Se vedeau acum chiar casele, se vedeau bine, până şi tarlalele de vii de pe dealuri, în culoare albastru deschis, proaspăt stropite, te fermecau şi amplificau splendoarea peisajului. Pădurile de fagi, cu arbori înalţi seculari, ni se arătau mai fermecători ca altădată, ca o cunună deasupra caselor noastre pitite printre meri, peri, cireşi şi pruni altoiţi.
Cu micul meu geamantan săream înaintea tuturora, grăbit să sorb dintr-o privire aceste meleaguri atât de scumpe, atât de sfinte, pe care le revedeam după trei ani de înstrăinare. Iată că, la dreapta, nu departe de Timoc, se vedea acum şi morţăria, cu pietrele albe, unde zăcea de atâţia ani muma mea Gherghina. Dintr-o dată mi s-au aburit privirile şi lacrimile mi-au ars obrajii. Ce bucurie ar simţi ea văzându-şi feciorul venind în uniformă de elev de liceu de la Suferin! Mult timp am mers cu inima frântă de durere; de altfel, când îmi aminteam de muma că a murit fără lumânare, iar eu am dormit lângă ea fără să ştiu că este moartă, nu mă puteam stăpâni şi lacrimile îşi făceau loc în şiroaie calde până se opreau sub bărbie. Pe urmă mă închinam pentru ca, pe lumea aceea, Dumnezeu să-i arate şi ei o lumină, să nu se chinuie aşa cum s-a chinuit pe acest blestemat pământ.
Aşa tot gândindu-mă posomorât din cauza mumei, am zărit moara şi primele sălcii şi plopi de pe Timoc. Când am ajuns la ţărm totul era calm, apa cu unda albastră, limpede îţi permitea să vezi peştii în colonii, tăind undele în formă de spirală într-un râu care era de aproape 30 de grade celsius. Vara, Timocul scade şi se trece iazul pe picioare prin faţa morii. Cam pe la „chirep”, locul în care se abate apa pe ierugă către cele patru roţi, se auzea bine părpăriţa care bătea piatra ce sfărâma grăunţele. În faţa noastră, ca din senin, a apărut tata Florea lui Raboveanu, fost primar vestit, fost om de vază, care a călătorit mai întreg pământul şi a respirat aerul binefăcător al Argentinei, ca muncitor în Buenos Aires. De omul acesta fusese legat destinul meu, pentru că el a fost primul de pe glob care mi-a arătat cărţi româneşti, scrise cu litere latine. Până aici învăţasem la şcoală că alte cărţi înafară de cele „strâmbeşti” nu există, prin urmare nu avem de ales, trebuie să învăţăm această limbă, scrisă în chirilice, impusă cu bâta şi să n-o uităm pe cea mumească.
Pentru mine tata Florea apărea ca un patriarh, ca un sfânt pe care nu-l voi uita niciodată, citind Sfânta Scriptură sub acel nuc din faţa căsuţei lui, lipită de cele ale neamului Sănduleştilor. E omul care m-a trezit din morţi şi mi-a deschis porţile spre dulcea limbă românească.
Aveam de gând să trec iazul, să mă reped să sărut pământul acela de care sunt legaţi oamenii pe viaţă şi pe moarte, ca unul care mă socoteam om al vetrei strămoşeşti. Dar în clipa în care am pus piciorul şi am simţit pământul sub bocancii mei de fotbal văpsiţi cu vacs negru, tata Florea, ieşindu-ne în faţă cu figura lui impunătoare în cămaşă albă legată la mijloc peste izmene tot albe, cu „bete” multicolore, ne-a hipnotizat. Am rămas muţi, cu privirile aţintite spre dânsul şi ni s-a părut că avem în faţă un mucenic din cărţile sfinte, care vrea să ne spună nişte cuvinte luate din gura lui Dumnezeu. Tata Florea îşi schimbă dintr-o dată faţa-i blajină, luminată de o bunătate ce te impresiona, chiar dacă ai avea inima de piatră. Simţeam că-i vine să plângă şi înghiţea cuvintele.
– Ascultaţi, copii, de ce aţi părăsit cuibul vostru de la liceu de la
Turnu Suferin, cine v-a îndemnat, cine v-a învăţat?
Noi stăm neclintiţi, tăcuţi ca pietrele care despart râul şi alcătuiesc în spatele nostru barajul atunci când se umflă apele, spre primăvară. Privim uluiţi figura lui impunătoare, plină de îngrijorare, care, în loc să sară ca să-şi îmbrăţişeze copilul, pe Săvăstache, nici nu ne bagă în seamă, ca şi când ar privi nişte copii care au săvîrşit o crimă şi trebuie să-şi ispăşească o pedeapsă binemeritată. Apoi, ştergându-şi fruntea de sudoare, cu o voce stinsă rosti cuvintele ca şi când ar fi citite dintr-o carte sfântă:
– Păcat de voi, de învăţătura voastră! Puii care zboară din cuibar nu
se mai întorc înapoi niciodată!… În ochii lui zări-i o lacrimă şi abia atunci am înţeles şi m-am întristat.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

22.04.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: