Prima mea închisoare Partea a doua

Am ajuns la puşcărie spre seară, pe nişte străzi încâlcite, rele şi înguste. Clădirea principală, cu nişte ziduri înalte, ghiftuite cu sârmă ghimpată, avea etaj, dar o parte din închisoare era fără etaj. Curtea nu prea mare, plină de acareturi, avea în faţa clădirii fără etaj un măr de S´ân Petru, care tocmai se copsese.
Un secretar al prefectului sau pretorului ne anunţă că vom fi găzduiţi ca la hotel, într-o cameră de puşcăriaşi mai puţin periculoşi.
Cu nepriceperea mea am examinat privirile acestui sub-nacialnic, cu o şapcă modernă cu cozoroc alb; mi s-a părut, aşa, pe deasupra, apreciindu-i năravurile, a fi un om de ispravă. Îmi iau inima-n dinţi şi încerc să-l întreb câte luni sau ani de temniţă grea ne aşteaptă.
– Domnule nacialnic, zic eu cu o voce timidă, aproape stinsă de
frică, ce părere aveţi, mai scăpăm noi vii din închisoarea asta?
– Măi, copii, nu vă fie frică, eu cred că şeful, adică prefectul, nu are
motive să vă bage la zdup. Sunteţi nişte copii nemintoşi care aţi trecut în Rumania să învăţaţi carte, nu să furaţi, să spargeţi sau să ucideţi. Eu, unul, care sunt venetic pe pământul vostru de baştină, pentru că sunt rus alb, fugit de revoluţia bolşevică, îmi dau seama că ar fi o mare nedreptate să fiţi condamnaţi pentru că aţi învăţat o şcoală românească şi nu una sârbească. După mine, copiii ar trebui să înveţe în limba lor părintească, în şcoala primară, în licee. Fiecare cu şcoala în limba lui, aşa am învăţat eu că e bine şi e drept.
– Bine, asta o credeţi dumneavoastră, pentru că aveţi altă cultură,
vedeţi lucrurile mai civilizat, dar aici peste Dunăre, în Balcani, lumea nu are judecata cea mai bună, ci adesea pe cea mai rea. De pildă, domnul şef de poliţie de la Prahova ne-a garantat că ne mănâncă puşcăria, că dracu ne va lua şi nu vom mai vedea lumina zilei. Mi se pare că nu mai avem vreo scăpare.
Prostii, astea sunt bune de spus la copiii ceva mai mici decât voi şi nedezgheţaţi, dar voi, care învăţaţi la liceu şi sunteţi de 13-14 ani, aveţi altă judecată şi nu vă poate duce cu zăhărelul aşa cum crede dumnealui. Eu vă spun ca la copiii mei, staţi aci deocamdată, închişi, cum veţi putea, că şeful mâine-poimâine vine de la Belgrad, vă face o mică judecată şi vă dă drumu´ acasă la părinţi. Uite, eu, rusneacul… vă garantez că aşa va fi pentru că sunt omul legii.
Noi am început să plângem pe înfundatelea, ca să nu ne simtă, mai mult de bucurie că nu ne vor putrezi oasele prin închisori, cum auzisem eu de la lăutarii satului, de la moş Sima Prunaru, de la Goga lui Găină, de la Ioţa, că Gruia lui Novac, Badiu, Tănislav, Baba Novac şi mai câţi viteji de odinioară mureau în ocne, în adâncul pământului, între şerpi şi broaşte, stingându-se în întuneric fără să le pese temnicerilor de pătimirea lor.
Emisfera se lăsa pe nesimţite sub mantia unui asfinţit de vară. O duhoare cu miros de mortăciune învăluia atmosfera; respiraţia ţi se strivea sub apăsarea grea a caniculei. Temnicerul ne conduce într-o celulă dintr-o mica puşcărie ce părea că este destinată celor ce comiseseră cele mai neînsemnate abateri faţă de împărăţie.
– Luaţi-vă geamantanele şi intraţi aici, ne porunci un temnicer
sobru; se deshisă uşa şi noi intrarăm într-o încăpere cât o cameră obişnuită, din care aerul simţeam că lipseşte aproape cu totul.
Aşezasem geamantanul meu cu cele câteva lucruşoare în el şi cu geometria la care eram coregent spre peretele dinspre curtea temniţei, nu departe de mărul ce dăduse în pârg, iar merele gălbui stăteau în ciorchină, lăsându-se în dulcele amurg.
Camera avea o singură ferestruie, bine oblojită, să nu poată nimeni evada. Pe jos, în loc de pături, câteva grămezi de paie care rămăseseră nefolosite de la alţi osândiţi, pe care-ţi poţi odihni la nevoie mădularele.
Aruncând privirile pe pereţii albi cândva văruiţi, poate cu zeci de ani în urmă, stau pâlcuri de roiuri de muşte şi puncte negre, de te înfiorai privindu-le din prag, dar să şi locuieşti acolo. Aruncai privirea pe duşumeaua nu prea veche, cu nume de puşcăriaşi care au ţinut să nu treacă prin această şcoală a vieţii ca nişte simpli anonimi. Cei mai mulţi erau din Geanova, un mare sat românesc lângă Dunăre, vestit prin numărul opozanţilor şi haiducilor faţă de stăpânire. De la noi din Casa Rea (Zlocutea) nici un nume. Poate că tata, soru-mea, bunicul meu vor fi fost în alte celule mai moderne, care să-ţi soarbă zilele şi să te zdrobească, încât să te usuce de viu cât mai repede.
Când am simţit sute de pureci cum săreau pe picioare, m-am dat înapoi şi am spus cu un sentiment de repulsie justificată domnului temnicer:
– Domnule, eu nu pot să dorm aici, să rămân în această puşcărie
murdară, intraţi dumneavoastră să vă sugă sângele sute şi mii de pureci şi muşte, să vedeţi, v-ar place? Noi n-am făcut nici un rău, nici o crimă, legea nu ne poate găsi nici o vină şi de aceea vă rog să mă lăsaţi să stau afară la rădăcina mărului. Dacă vă temeţi că am să sar peste ziduri, legaţi-mă cu o frânghie sau cu un lanţ de acel măr şi vă jur că nu mă mişc.
Am lăsat geamantanul şi am ieşit afară, temnicerul s-a făcut că nu vede, n-aude, a închis uşa, iar Săvăstache şi Boriz cu capetele pe geamantane, ca şi când ar fi vrut să-l avertizeze să nu vină hoţii să le fure sărăcia, că s-au pus la adăpost. Geamantanul meu a rămas aruncat, izolat în colţ şi, ce o fi, o fi.
Sub măr m-am simţit foarte bine; după ce am adunat câteva mere şi le-am mâncat, am rămas meditând la crimele pe care le-am comis faţă de patria care mă hrănea şi mă apăra, să nu-mi fure inamicii ismenele la scăldat, la Pietrele Mari de pe Timoc. Mă simţeam singur, uitat, tăinuit şi trădat parcă de cineva care ar fi trebuit să se intereseze şi de soarta noastră.
Nu ştiu dacă atunci gândeam chiar aşa, dar când îmi amintesc de acea celulă de închisoare, mai rea decât o cocină de porci, îmi vine să vomit şi totdeauna m-am întrebat de ce fugeam de această sinistră încăpere, în care alţii acceptau să locuiască fără să opună nici cea mai mică rezistenţă; ortacii mei cum au intrat s-au aşezat cu capetele pe geamantane şi au adormit, lucru pe care eu nu l-am putut face. Asta înseamnă că “de ce ţi-e frică, nu scapi” şi chiar aşa a şi fost, mai târziu m-am săturat mergând mulţi ani prin puşcării, fără să ştiu în ce constă vina mea! Dar se vede că repulsia am simţit-o de atunci; să fi avut eu intuiţie bună sau să depindă de altceva?
La drept vorbind ar trebui să fim fericiţi că poate pe întregul glob pământesc noi eram cei trei singulari pe lume, demni de a trece prin puşcărie încă din copilărie. Ori, rar sunt acei copii care au asemenea “noroc” din fragedă pruncie, să cunoască această mare măgărie. Pentru că intonaţia răului, a cloacei, a dispreţului faţă de adevăr se pare că pe aici s-a călit mai întâi în bâlbâieli şi în mofturi, în ploaie de oameni excentrici, xenofobi debusolaţi, care şi azi se complac în aceeaşi măsură într-o iluzie naţionalist inutilă, perfidă şi ipocrită. Socotindu-i pe cei ce-şi iubesc cultura, limba, tradiţiile nişte neistrăviţi obraznici, nemernici şi nerecunoscători, că ne-au eliberat de turci, dându-ne posibilitate oricând să ni se deschidă uşile închisorilor pentru reeducare şi renunţare la limba şi şcoala românească. În acest haos al răutăţii noastre copilăreşti eu cred că numai puşcăria ne putea mânca de vii; că, de altfel, prea ne boierisem scriind şi învăţând carte după manual cu litere latine, când există şi chirilice şi încă blagoslovite de preoţi în odăjdii creştineşti, care nu aveau nimic, ziceau ei, cu asasinarea limbii româneşti din bisericile satelor noastre timocene.
Trebuia să zâmbesc, să-mi fac planul cum să zbor din curtea închisorii la mine acasă, iar, dacă nu e cu putinţă, să-mi iau capra şi să zbor cu ea toamna când pleacă berzele în America. Aşa mi-am sfâşiat în noaptea aceea sufletul cu mintea aiurită alergând te miri pe unde, rumegând în tihnă caznele ce mi le imaginam că ne aşteaptă.
Mare lucru este să fii copil, să nu simţi pericolele, să nu-ţi dai seama pe ce lume trăieşti. Aflaţi în gura lupului nici nu ne trecea prin minte că ar putea fi lumea asta altfel decât cum este creată de Dumnezeu. Nu credeam că vom ajunge puşcăriaşi de profesie; eram convinşi că la toamnă ne vom întoarce la “Turnu Suferin” (aşa-i spuneau ai nostrii), ca să ne inscriem la Liceul Traian, întocmai cum ne-am duce la o nuntă.
Pe la mijlocul nopţii s-a pus o ploaie torenţială, am aşezat pe umeri o manta bleumarin pe care o foloseam drept aşternut. Mi-a trecut apa prin manta, până la piele. N-am văzut ploi atât de dezlănţuite ca la noi, adevărat potop, când plouă nu vezi la doi paşi, apele curg ducând cu ele pietre, ramuri, trunchiuri de copaci, chiar şi animale. O simţi la picioare caldă de parcă ai sta într-un bazin cu apă termală.
Îmi storceam hainele, la un moment dat nu am mai putut sta sub măr şi am fugit sub un şopron unde era o trăsură. M-am ciucit sub trăsură, când, dintr-o dată, s-au speriat găinile nacialnicului, care aveau coteţul în acea trăsură. De sus de pe zidul închisorii am auzit vocea temnicerului destul de blajină şi cuviincioasă.
– Măi, copile, ai grije că sperii găinile şefului şi te umpli de păduchi
de găină. Într-adevăr, când m-am aşezat sub un bec am realizat că sunt plin de păduchi. Speriat, m-am dezbrăcat şi am început să-mi storc hainele şi astfel păduchii s-au risipit sau au căzut pe jos. După argumentele ploii care nu înceta cu una cu două, am strigat la temnicer să aibe grije să nu cadă de pe dunga unui zid înalt, ce alcătuia prispa închisorii, unde adormise în post. Puţin buimăcit mi-a răspuns:
– Lasă, copile, nu-mi purta de grijă, că o viaţă de om am dormit-o pe
zidul ăsta şi n-am murit; mai bine bagă-te şi tu înăuntru să nu capeţi vreo pneumonie. Ai grijă că nu e glumă…
N-am avut încotro şi, deşi uram din adâncul sufletului închisoarea, m-am decis să intru să mă schimb şi să mă culc împreună cu cei doi consăteni: Boriz şi Săvăstranchină.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

15.04.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: