Saracacianii – partea a doua –

Dupa editarea cărţii lui Hoeg au apărut mai multe scrieri care au adus noi argumente care au confirmat teza despre originea saracacianilor din perioada Greciei preclasice. Să menţionăm unele dintre ele: J. Ancel, Ed. Hermann, A. Haberlandt, St. Kyriakidis, N. Hammond. Ca o reacţie la părerile şi atitudinile adepţilor lui Hoeg apar un număr mare de cercetători români. Dintre aceştia cel mai cunoscut este Theodor Capidan, care, din numeroase motive, adesea de natură politică, a contestat teza despre originea greacă a saracacianilor. El a scris că saracacianii nu sunt urmaşii triburilor greceşti antice, ci sunt cuţovlahi români, care au fost elenizaţi în vechime.
Această trecere în revistă a celor mai importante scrieri despre saracaciani, care vorbesc despre viaţa şi cultura lor, a dat naştere la două curente opuse despre originea şi formarea saracaceanilor: unul, în frunte cu Hoeg, care afirmă că saracacianii sunt greci; al doilea, cu Capidan şi adepţii lui în frunte, care spune că saracacianii sunt aromâni grecizaţi. Analizând originea saracacianilor, avem date despre ambele ipoteze. Rezultatele obţinute pe baza analizei lingvistice aduc mai multe dovezi legate de prima ipoteză. În primul rând, se evidenţiază unitatea absolută a vorbirii saracacianilor, care, în componenţa sa, nu are urme ale limbajului aromânilor. Al doilea, că saracacianii, înainte de sec. al XIX-lea, nu au fost stabilizaţi niciunde, ci au fost păstori nomazi. Hoeg rezumează în 13 puncte caracteristicile principale ale vorbirii saracacianilor, comparându-le cu dialectele greceşti ale localnicilor, în care găseşte atât asemănări, cât şi deosebiri. Dar cele mai multe similitudini le are cu limbajele epirilor, care, pe parcursul dezvoltării lor, susţin similitudinea cu dialectele din Ţumerca, Etolia şi Acarnania.
Până în sec. al XVIII-lea, în izvoarele istorice nu sunt pomenite comunităţile păstorilor saracaciani. Nu îi pomenesc nici scriitorii bizantini. Acest fapt a dus la serioase bănuieli legate de originea saracacianilor, care nu au încetat nici astăzi. Toţi se străduiesc să găsească fapte istorice, lingvistice şi etnografice ca o dovadă pentru lărgirea sau legitimarea uneia sau alteia din ipoteze. În afara dovezilor lingvistice s-a recurs la cele etnologice şi folclorice, lipsind izvoarele istorice. Însuşi Hoeg, în cea de-a doua carte, a cules numeroase cântece şi povestiri străvechi, un dicţionar tehnic care se referă la păstorie, îmbrăcăminte, mâncare şi floră.


Pe baza termenilor vlahi şi vlahuli, aşa cum este denumită femeia şi fata în poeziile saracacianilor şi pe care Hoeg le-a notat în a doua carte, Capidan şi-a întemeiat critica asupra cărţii lui Hoeg despre saracaciani. El a tradus cuvintele de mai sus prin „românul” şi a ajuns la concluzia, contrară părerii lui Hoeg, că saracacianii sunt români care, în urmă cu cinci-şase secole, au fost grecizaţi. Cu toate acestea Skok consideră că aceste denumiri pe care saracacianii le folosesc în cântecele lor nu au însemnătatea pe care le-a dat-o Capidan şi atrage atenţia că acest termen se referă doar la ocupaţia nomadă. Pe lângă termenii pomeniţi Capidan a găsit şi în terminologia pastorală saracaciană un număr mare de cuvinte româneşti, lucru pe care l-a folosit să dovedească teoria conform căreia saracacianii sunt aromâni grecizaţi. Skok, pe baza comparaţiei lingvistice, a demonstrat că, în acest caz, este mai mult vorba despre termeni albanezi decât despre termeni ai păstorilor aromâni. Acestor păreri, conform cărora saracacianii nomazi îşi au originea din cele mai vechi timpuri, li se adaugă cele lingvistice şi etnologice (argumente care se referă la obiceiuri şi credinţe, forme tradiţionale de artă, elemente ale organizării sociale şi altele). Doar cu argumente istorice nu este posibil să se determine prima lor apariţie, deci ştiinţa se bazează mai mult pe materiale etnografice, pe baza cărora se fac analogii.
Toţi se opresc asupra faptului că nici scriitorii antici nu au pomenit despre triburile saracaciane nomade. Putem interpreta aceasta şi în felul următor: că aceste triburi nu au fost în posibilitate să se mişte în limitele zonelor politice, unde i-ar fi cunoscut nemijlocit. Ei au căutat ţinuturile îndepărtate şi zonele montane. În afară de aceasta viaţa nomadă nu a dat posibilitatea acestor triburi mici să ducă o viaţă politică. Dacă scriitorii greci vorbesc mult despre nomazii sciţi se datorează faptului că este vorba de popoare mari, care s-au stabilit în teritorii vaste şi au avut multe conflicte cu alte popoare, astfel că au lăsat urme în istoria războaielor. Aceste aşa-numite “peripeţii” istorice au dus la notarea unor obiceiuri ciudate, moduri de viaţă şi altele, care au fost şi subiectul istoriografiei vechi. Contrar acestora, Hadzimihali consideră că, dacă nu avem cunoştinţe despre saracaciani nu înseamnă că nu au existat, ci, din contră, prin inexistenţa lor avem dovada că saracacianii, în vechime, au fost un trib nomad, trib fără istorie politică. La acestea trebuie adăugat şi amănuntul asupra cărora mulţi autori au insistat şi cu care ne-am întâlnit şi noi în discuţiile personale cu saracacianii. Şi anume, cei mai mulţi dintre ei nu îşi cunosc originile, iar alţii sunt complet confuzi atunci când îi întrebi de originile lor. La unele grupuri s-a format tradiţia, din generaţie în generaţie, că provin din munţi, locuri de şedere pe timpul verii. Sub presiunea evenimentelor istorice şi sociale unele grupuri au fost nevoite să părăsească păşunile montane din Epir şi să îşi petreacă vara în Agrafia, ceea ce, pentru ei, a însemnat că şi-au pierdut “patria”. În timpul războaielor şi a altor greutăţi astfel de schimbări au fost dese în timpul dominaţiei turce, mai ales în timpul lui Ali-Paşa Ianinski. Tocmai din aceste motive datele despre originea şi arealul lor ne arată că provin din locuri diferite sau din regiuni montane din care au fost nevoiţi să fugă. De aceea, în momentul în care primim o informaţie despre originea lor, păstrată în memorie, aceasta nu merge mai departe de locul ultimei şederi în viaţa lor nomadă, iar, ca timp, nu merge mai departe de ultimii ani ai ocupaţiei turceşti.
Nu este posibil ca aceşti oameni primitivi, care păstrează obiceiurile străvechi, să fi venit din vreun sat sau oraş. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi putut observa măcar o urmă din viaţa lor dezvoltată, ar fi apărut urme ale vieţii moştenite din viaţa satului şi agricultură, care ar fi dus la destrămarea unităţii lor, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte obiceiurile, credinţele şi arta.


Foto: Saracaciani

 

Formele arhaice ale obiceiurilor, organizarea patriarhală şi structura vieţii profesionale, economice şi sociale, independenţa aproape totală faţă de oraşe şi sate au păstrat până în zilele noastre caracterul lor primitiv. Ne întrebăm dacă este posibil ca un trib, popor sau grupare etnică, dacă au trait înainte în condiţii propice de viaţă, sedentare, trecând la un mod de viaţă mai primitiv, de păstori nomazi, într-un timp scurt au putut să se adapteze noului mod de viaţă într-o aşa măsură încât să nu păstreze nicio legătură cu modul anterior de viaţă, spiritual sau material? Tot ceea ce am putut constata analizând viaţa saracacianilor confirmă, a nu ştiu câta oară, caracterul arhaic al vieţii lor materiale şi spirituale. Cum altfel am explica modul identic în care îşi aşează corturile (şi aceasta este dovada vieţii lor nomade străvechi) în lungile lor călătorii, modul identic în care îşi construiesc colibele şi care este total diferit de felul în care o fac alţi păstori. Şi ce să mai spunem şi presupunem despre modul rapid, specific numai lor, de a prepara şi coace pâinea, despre simbolurile primitive cu care decorează pâinile de cult, despre mâncărurile lor simple şi, mai ales, despre gospodărie, despre felul în care ţes la război, într-un mod antic, despre modul simplu de a prelucra lâna şi de a confecţiona îmbrăcămintea, despre broderiile şi ornamentele lor şi despre alte caracteristici de viaţă specifice doar lor? Cum se poate explica uimitorul ataşament faţă de obiceiurile şi folclorul tradiţional? Este suficient să pomenim despre excepţionala menţinere a endogamiei. Nu se cunosc căsătorii între saracaciani şi vlahi. Nu au loc nici măcar între alte grupări etnice vorbitoare ale limbii greceşti. Să pomenim obiceiurile de nuntă şi înmormântare deosebit de bogate, care nu au doar un conţinut arhaic, ci sunt diferite faţă de obiceiurile de acelaşi fel la vlahi, albanezi şi alte grupe de păstori din Balcani.
Se ştie că nu există explicaţii etnografice care ar fi putut să dovedească rudenia etnică între saracaciani şi vlahi. În modul de viaţă al celor două mari grupuri de păstori distingem, în afară de ocupaţie, câteva deosebiri şi contrarii care sunt cu atât mai evidente cu cât cele două grupuri se află în aceeaşi zonă şi trăiesc în aceleaşi condiţii economice. Două mari nume în etnologia greacă contemporană, Stilpon Kyriakidis şi Georgio Megas, atât prin intermediul propriilor cercetări, cât şi prin intermediul lucrărilor elevilor săi, au constatat că deosebirile în viaţa de zi cu zi, mai ales în ceea ce priveşte obiceiurile de nuntă şi înmormântare, pot fi dovedite. Rezultatele cercetărilor noastre confirmă părerile etnologilor greci mai sus amintiţi. Acestea sunt deosebit de interesante în ceea ce priveşte folclorul (jocul, cântecul), iar, dacă se compară cu materialul vlahilor de acelaşi gen, se dovedeşte că există mici asemănări între saracaciani şi vlahi. În încheiere, putem observa că diferite întrebări legate de originea saracacianilor nu vor fi, poate, niciodată rezolvate, mai ales că viaţa păstorilor neştiutori de carte nu şi-a găsit locul nici în scrierile clasice, nici în cele medievale. De aici şi teza conform căreia saracacianii sunt urmaşii comunităţilor de păstori ale Greciei preclasice, teză care este greu de demonstrat, dar şi de negat.
În ceea ce priveşte etnogeneza trebuie să adăugăm la sfârşit şi rezultatele antropologului grec Aris Poulianos, care a făcut măsurători antropologice şi a constatat că saracacianii sunt cel mai vechi popor din Europa. El afirmă că trăsăturile morfologice şi corporale ale acestora sunt peste tot identice, aşa cum este identică şi arhitectura colibelor lor, cum sunt identice motivele ornamentale ale ţesăturilor şi gravurilor în lemn, aşa cum sunt identice credinţele şi superstiţiile lor, ceea ce îi îndeamnă pe cercetători să îşi continue studiile şi să aducă noi dovezi antropologice şi etnografice. Cele mai noi măsurători ale lui Poulianos îi confirmă teza. El consideră populaţia saracacianilor ca făcând parte din tipul europoid continental sau epirotic, care este mult mai veche pe teritoriul european decât mediteranean. Acelaşi lucru l-a urmărit şi Goman între populaţiile mezolitice şi neolitice din Ucraina. Datorită lui Goman ştim că tipul antropologic din Europa de vest în perioada paleoliticului este identică cu cel din Europa de est şi din stepele câmpiei ruseşti. Întâlnim tipul epirotic nu doar în Masivul Pind, ci şi printre epiroţii care trăiesc în Grecia de nord-vest, pe care Poulianos i-a studiat în 1957 şi după care au fost denumiţi. Acesta se întinde peste Alpii Dinarici la vest până în Elveţia. Europenii din paleolitic nu au putut să dispară fără nici o urmă. Urmaşii lor au devenit epiroţi, iar grupul lor cel mai reprezentativ, am putea spune nucleul tipului epirotic, sunt saracacianii. Trăsăturile antropologice epirotice au fost păstrate în regiuni geografice specifice şi se întâlnesc, în formă “compactă”, printre saracacianii din Munţii Pindului şi în Balcani. Astfel a fost stabilită, măcar indirect, vechimea tipului saracacian. Saracacianii nu sunt nimeni alţii decât localnicii care au rămas din timpul paleoliticului sau, poate, au apărut din nou. Ei pot fi consideraţi cei mai vechi locuitori ai Europei, concluzionează Poulianos.
Datorită împrejurărilor obiective nu se poate da o statistică exactă sau măcar aproximativă despre numărul saracacianilor. Despre Grecia putem folosi datele lui Beurmann, care se referă la perioada 1956-57. Pe teritoriul Greciei au trăit, în acea perioadă, aproximativ 10-12.000 familii de saracaciani care s-au ocupat cu păstoritul nomad, ceea ce corespunde unui număr de 80-100.000 de oameni şi 1.800.000 de oi şi capre. Urmare a cercetărilor efectuate de Campbell rezultă că numai în Zagor (Epir) au existat 152.000 de oi şi capre în 1954-55, ceea ce înseamnă că reveneau 24,5 oi pe cap de locuitor.

Lium Kula

Eram în clasa a doua şi ocupam prima bancă de la intrare, locul întâi îl ocupa Mătonică, vărul meu după tata Gogă, urma Florica Dudi şi Mădălina lui Mărin al lui Dumnezeu, apoi urmam eu. Fiecare copil avea o joardă sau nuia zdravănă din alun ori din corn, asta pentru că nuielele se rupeau des de loviturile pe care ni le dădea dascălul Jică cum îşi făcea intrarea în clasă. Primul pe care îl lovea în cap erau eu şi după aceea urmau ceilalţi băieţi; pe fete nu le bătea.
Aproape de fiecare dată ne podidea sângele care se prelingea pe faţă; scânceam, răbdam şi ne puneam cenuşe în cap ca să oprim sângele.
De la un timp dascălul observa că cenuşa în cap nu era mijlocul cel mai potrivit pentru a opri sângele; atunci se spărgeau cucuiele din cap şi sângele o lua razna pe obraji şi dascălul sârb Jica Radosavlevici inventă alte mijloace de mai mult folos. De aceea, fiecare copil avea un săcui răzimat de perete plin cu tărâţe, deci, înainte de a intra dascălul în clasă, dacă vroiai să scapi cu capul nespart, puneai cât mai multe tărâţe în cap, căci avea darul nu numai să absoarbă sângele, dar să şi apere capul de loviturile pe care le dădea din plin cu pasiune rar întâlnită asupra căpăţânilor noastre. Eu eram unul care primeam cele mai multe joarde în cap pentru că eram în capul băncii şi stăteam la îndemână; lângă mine Angelina şi Florica nu era zi de la Dumnezeu să nu se pişe pe ele, de aceea eu le spuneam ca să ţină mai mult pişatul în ele, că eu mă duc acasă întotdeauna cu turul ud, iar iarna cu cioarecii îngheţaţi, iar ai mei credeau că eu am facut-o. Existau mai multe feluri de pedepse cât mai sofisticate ca să facă dascălul oameni din noi. Pentru cea mai mică greşeală te scula şi te ţinea într-un picior. După un timp schimba picioarele, apoi, ca să te odihneşti o ţâră, te aşeza în genunchi pe pietricele ori pe boabe de porumbi şi făsui.
Erau o mulţime de pedepse pe care le scornise bietul nostru dascăl, numai şi numai cu grija în sân ca să facă oameni din noi.
Dacă nu învăţai bine lecţia rămâneai la arest până seara târziu când se întuneca şi până atunci scriai lecţia de 20 de ori. Uneori mai veneau mamele şi îşi scoteau copiii pe fereastră ca să îi hrănească. Însă, eu dacă rămâneam la arest nimeni nu mă căuta, nimeni nu mă întreba de ce am rămas, pentru că se ştia că am fost vinovat, iar dascălul ne vroia binele, fiindcă „Bătaia e ruptă din rai!”, ziceau Sănduleştii. Se întâmpla uneori ca într-o zi o joardă să fie ruptă de loviturile pe care le primeam fie la palmă, fie în cap şi atunci ne împrumutam la alţi copii cu joarde, ca să fim bătuţi cât mai bine.
Pe vărul meu Ristea, zis Ţoaică, îl bătea cel mai mult, îl prăpădea în bătaie, de frica bătăii nici nu venea la şcoală, el pleca dimineaţa cu noi cu un săcui cu tăbliţa, iar când treceam pârâul Diavolului o cotea spre stânga şi se suia jos în adâncul văii într-o moară, numită moara lui Simion, de lângă a lui Bobrece, părăsită şi uitată, pierdută printre sălcii. Urca în podul morii şi dormea până ne întorceam noi copiii gălăgioşi, ţipând ca nişte apucaţi.
Aşa a mers el la şcoală vreo trei ani şi a rămas repetent vreo patru ani. Îmi amintesc că în primii ani de şcoală l-am ajutat să-şi coase cojoace la fund, iar când ajungea la şcoală fie că era vinovat, fie că era nevinovat, dascălul îl bătea în fiecare zi şi când dădea cu joarda în fundul lui se auzea ca o lovitură în tobă, însă numai eu ştiam că pe turul lui s-a cusut cojoc, aşa că dascălul îl bătea degeaba şi, amărât cum era el, fără să vrea, găsise cojoc de pielea îndărătnicului dascăl.
Cu cât treceau anii dascălul ne urmărea nu numai în recreaţie să nu vorbim româneşte, dar şi pe stradă şi pe câmp după oi.
Pe unii din neamul lui Puia şi Udubaru i-a prins vorbind româneşte după capre şi oi pe câmpii şi acolo i-a pedepsit să stea într-un picior cu o buturugă în mâna dreaptă, aşezată deasupra capului. Erau scene apocaliptice unice de la Facerea Lumii.
Pe mine şi pe vărul Pătruţă ne-a prins în vârful cireşului. Ne-a silit să ne coborâm şi nu ne-a bătut, ne-a tratat în mod civilizat, încât ne-a pedepsit să adunăm pietrele de pe „Locul Aldesat” pe care le aduceau curenţii de apă când veneau ploile primăvara, să fi adunat vreo două care de pietre ziua aceea, ca să ne învăţăm minte că suntem elevi într-a doua şi trebuie să învăţăm sârbeşte şi să nu mai vorbim româneşte printre vişini şi cireşi. Nu numai că făceam un păcat faţă de statul sârbesc, faţă de regele Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, dar mai grav era că încălcam regulile de comportare în şcoală, vorbind în altă limbă decât cea oficială.
Noi copiii identificăm limba noastră mumească cu viaţa şi sufletul nostru, şi una fără alta nu putea exista.
Asta nu înţelegeam noi copiii, de ce ne trebuie nouă limba aia oficială, când aveam limba maternă gata învăţată, gata făcută şi încă fără bătaie, fără pedepse.
Cu toate chinurile pe care le suportam cu o răbdare călugărească, aveam grijă toţi copiii ca să îl omenim şi să îl ajutăm pe bătăuşul nostru cu fel de fel de alimente.
Aşa de pildă, de Paşti, fiecare din cei o sută de copii îi ducea câte 10 ouă, la culesul viilor îi dăruiam două „ivenchiuri”, adică coarde cu struguri din brangină, ţâţa caprei şi coarnă, încât biata Leica Stana, cumnata mea, se dejghina cu cobiliţa din mahalaua Sănduleştilor, pe care sârbii o numeau Albania, fiindcă erau oameni nesupuşi şi răi; iar de Crăciun fiecare copil îi ducea un kilogram de carne; numai eu îi duceam doua-trei kilograme de carne, ca să prindă el cât mai multă rânză şi să ne poată bate zdravăn.
Aşa eram eu încăpăţânat şi nu mă duceam la şcoală decât dacă îi duceam mult şi îi permiteam ca el să culeagă din grădinile mele de la Măricheşti vişinile, cireşele, prunele, perele, nucile. Că doar el îl reprezintă pe rege şi, dacă n-ar fi fost regele, zicea el, cine ne-ar putea da nouă pâinea cea de toate zilele. Aşa erau capetele noastre pline de tărâţe şi nu înţelegeam ce rost are regele Alexandru cu pâinea care o coacem noi de zile mari în cuptoarele noastre proprii.
Aşa cădem noi în ochii autorităţilor ca nişte proşti care nu ştim pe ce lume trăim. Nu v-am spus ce fel de elev erau eu, care mergeam la şcoală, dar nu mă sileam să învăţ şi chiar îi spuneam mumii că, dacă pot face ceva bun, este să mă duc cu vitele să le pasc bine, să sug la capră şi să ascult poveşti de la copiii mai mari, decât să pierd vremea pe la şcoala cu dascălul „strâmbesc”.
Un singur lucru îmi plăcea la acest ilustru dascăl bătăuş, că ştia să predea geografia într-un mod cu totul deosebit, încât înţelegeai cam tot ce boscorodea el pe hărţile desenate cu creioane colorate de fiecare dată.
Ajunsesem la o lecţie despre Kosovo, numit „Kosmet” de sârbi şi în care locuitorii erau, în proporţie de 90%, albanezi sau şiptari, iar noi îi numim arnăuţi. Mai putem spune că la Kosovo mai trăiesc şi sârbi, cam vreo 10%, iar după alţii sunt cam peste 100 de sate româneşti care s-au sârbizat şi azi se cheamă „sârbi calmi”; aceştia prin caracterul lor sunt oameni liniştiţi care nu se revoltă, nu fac rău nimănui şi, până la urmă, în loc să-şi păstreze identitatea au găsit să se sârbizeze. Dar au mai rămas grupuri – grupuri de sate româneşti de care politicienii de la Bucureşti nici nu se interesează pentru că au portofelul plin şi nu le pasă de fraţii noştri orfani de tată şi de mamă.
Era o zi fermecătoare de primăvară, se topise zăpada, mieii, iezii zburdau prin curţile oamenilor şi era o mare bucurie să te duci cu oile şi caprele pe la Râpa Albă, pe Dealul Mare, ori pe la Făget. Ziua aceea îmi amintesc că era o zi senină, păpădiile scoseseră capul galben aureolat prin ierburi şi noi copiii prindeam aripi voind să întâmpinăm cu zâmbet primăvara.
Însă iată-ne intraţi la şcoală, stăteam în bănci ca nişte sfinţi, nu ne mişcam, aşteptam să ne deschidă uşa şi să apară dascălul înfuriat care să ne ciocnească capetele cu joarda ca şi când ar încerca nişte lubeniţe să vadă dacă sunt coapte.
Dar dacă este să ai un ghinion, ori de câte ori te-ai feri nu scapi de el şi aşa, o să vedeţi că nici eu nu am scăpat, cum nu scapă oaia de bondreci.
Minunatul nostru dascăl Jica aşeză harta pe peretele de apus al clasei, iar pe noi, cei de-a doua, ne scoasă cât mai aproape de hartă să vedem munţii şi oraşele din provincia Kosovo. După ce ne explică, ne puse să repetăm, iar greul căzu pe capul unui coleg de-al meu care se chema Uţă a lui Mărin a lui Dincă, care trebuia să repete ce spusese dascălul.
La un moment dat zise că Drimul Negru izvorăşte din Lacul Ohrid, iar Drimul Alb izvorăşte din Munţii Kosovo şi se întâlnesc în localitatea Lium Kula, trebuia el să zică, dar nu a zis-o, pentru că dădea din coate şi nu-şi amintea cum se cheamă localitatea. Eu, în glumă, îi şoptesc cam aşa: „Lium …ula”, iar el răspunse hotărât că Drimul Alb cu Drimul Negru se întâlnesc la Lium …ula. În momentul când a pronunţat cuvântul Kula cu „p”, nu numai cei din a doua, ci şi din celelalte clase au leşinat de râs pe bănci, în timp ce dascălul, neobişnuit cu astfel de scene copilăreşti şi omeneşti, începu să urle, să ţipe, să ne lovească cu joarda în cap şi să ne întrebe de ce râdem, că e de plâns nu de râs, că acel pământ din Kosovo e pământ sârbesc, dar se află sub stăpânirea albanezilor. Din când în când copiii mai trăgeau câte un hohot de râs, lucru care îl scotea din ţâţâni pe acest bătăuş. Trânti uşa şi alergă la cancelarie să îl întrebe pe chinezul primar ce înseamnă cuvântul …ula.
În timpul ăsta noi, copiii, n-aveam de lucru şi tot îl aţâţam, îi trimiteam bilete cu acel nume blestemat de care se feresc mai ales fetele. Am scris şi eu un bilet cu acest nume şi vărul meu, care era „redar”, adică de serviciu, aşeză toate biletele de pe masă, iar biletul meu îl puse primul, pentru că îl dădusem ultimul. Dascălul fierbea ca în cazanul de ură şi nu ştia pe cine să se răzbune, pe cine să îl calce ursul, să îl pomenească, dar chiar din întâmplare puse ochii pe biletul meu, deschise biletul şi întrebă cine a scris. Eu am răspuns că eu am scris, pentru că nu eram învăţat să mint. El a întrebat ce scrie, eu am răspuns că scrie ceva, el a răspuns „ce ceva”, „ceva ce mi-e ruşine”, spun eu, „dar spune sîrbeşte, dacă ţi-e ruşine să spui …ula” şi eu spun în sârbeşte „kurac”. „Asta am vrut să-ţi arăt eu ţie, să-ţi baţi joc de şcoala sârbească, folosind cuvinte româneşti”.
În schimb mie nu mi se părea nimic neobişnuit, că s-ar fi prăbuşit cerul pe pământ din cauza acestui cuvânt …ula, însă aceasta era părerea mea, iar dascălul socotea că ne aflam în faţa unei catastrofe, iar această …ulă face minuni şi aduce multe necazuri la lume. Nu-mi imaginam că o să-mi aducă şi mie.
Chemă doi vlăjgani din clasa a patra care să-mi ţină palmele şi să mă bată, anunţă sentinţa că pentru această batjocură voi primi 22 de joarde pe fiecare palmă. Am întins mâinile, dascălul şi-a răsucit muşchii şi m-a lovit cu putere de fiecare dată.
Eu am închis ochii şi am numărat până pe la cinci, pe urmă nu am simţit nimic şi, când s-au terminat cele 22 de lovituri la ţintă, eu leşinasem şi căzusem pe o bancă. Atunci copiii cei mari, văzând că mi-am pierdut cunoştinţa, patru dintre ei m-au luat de mâini şi de picioare şi m-au coborât jos, în Pârâul Diavolului, lângă fântâna care vărsa apa cu atâta gratitudine pentru pârliţii de zlocuteni. Copiii m-au pus lângă jgheabul fântânii, m-au spălat pe faţă, pe piept, pe mâini şi mi-au dat apă să beau. Pe urmă, după ce m-am trezit şi am văzut că sunt lângă fântână, nu lângă şcoală, am întrebat de ce sunt aici; copiii mi-au povestit că tot răul a venit de la Lium …ula şi dacă nu îi şopteam nu o păţeam; dar aşa, ziseră unii, dascălul era de pe acum să-şi mănânce …ula, dar se gândeau ei că poate ar fi mâncat-o dacă aş fi murit. Era o metaforă pentru ei aceasta. Am urcat pe lângă casa lui Păntălica şi cazanul de rachiu al lui Vancă şi m-am oprit la vărul Ploscă, ferindu-mă să îmi înfăţişez mâinile umflate, vinete, din care ţâşnea încă sângele şi am rugat pe Pătruţă să nu spună ce am păţit, pentru că s-ar putea să mă bată tata pentru prostia ce-am făcut-o.
Cam două săptămâni a ţinut oblojeala cu fel de fel de cârpe înmuiate în leacuri băbeşti ca să dispară vineţeala şi să se vindece rănile.
Un timp eu mergeam la şcoală cu mâinile oblojite în ierburi ca să dispară vineţeala şi rănile, mâncând pe la rude. Cam după două săptămâni au început să-şi revină la culoarea obişnuită şi să pot mânca la masă fără frică.
După bătaia asta zdravănă pe care am suportat-o pe nedrept, toţi copiii mă socoteau ca pe un fel de măgar care am chinuit, fiindcă am fost nevinovat, iar dascălul s-a ales cu …ula şi asta a fost chiar aşa. Eu, în gândul meu, tot timpul am zis că îl vede pe el Dumnezeu! Dascălul Jica, om cinstit, cu frică de Dumnezeu, cu trei copii, cu o nevastă frumoasă numită Liubiţa, căreia eu cu mâna mea i-am adus doi ani lapte pe gratis, nici nu se sinchisea că m-a bătut degeaba. Dar, nu aduce anul ce aduce ceasul; căzu pe capul dascălului o năpastă ce-o va ţine minte cât va trăi. Şi el deştept foc cade în greşeală, aşa cum am căzut şi eu, şi pe la mijlocul nopţii intră în casă la o văduvă numită Florica lui Păşuică, care îşi pierduse bărbatul de vreo câţiva ani.
Pândarii satului care păzeau pe uliţe toată noaptea ca să nu se întâmple furtişaguri şi alte rele, l-au văzut şi l-au prins în sobă la muiere. Ce-o fi păţit …ula lui atunci, nimeni nu ştie, dar e sigur că şi-a adus aminte de aia a mea şi de aceea el a mâncat de la pândar o bătaie bună. Că numai el şi sufleţelul lui bun ştie prin ce a trecut; când s-au revărsat zorile şi lumea a început să se mişte cu oile spre păşuni, iar la Primărie se mătura, dascălul meu stătea omorât, legat cu o frânghie de stâlpii casei de la prispa Florichii. Lumea trecea, îl privea, îl înjura, iar alţii îl scuipau că e postul Paştelui şi mare păcat a făcut că s-a dus la muiere.
Aşa l-au ţinut zlocutenii legat până la prânz, ca să-l vadă copiii de la şcoală, să vadă lumea şi ţara cum s-au procopsit în sărăcia de la Zlocutea.
În vara aceea care a urmat m-am hotărât, împreună cu o parte din colegii mei de şcoală, să părăsim satul, să fugim în America în anul 1926 şi să îl lăsăm pe acest dascăl mucalit să-şi vadă de aia a lui.
Cu toate păcatele pe care eu le aveam, trebuie să recunosc că dascălul Jica Radosavlevici a fost un om însemnat, care în partidul comunist al lui Firfirică Inglezul (Friedrich Engels) a avut o mare importanţă, pentru că toţi copiii lui, vreo trei, în 1941 au intrat în Partidul Comunist şi au devenit eroi naţionali.
Până la urmă toţi au fost prinşi şi împuşcaţi de către gestapoul german. Mi-a părut rău mai ales de Liubiţa, soţia domnului Jica, care a avut de asemenea vocaţie pentru comunism, şi ea a fost împuşcată pe la Sălaj, în anul 1943, fără să poată îndrepta lumea. Ea a fost declarată o eroină a Iugoslaviei, împreună cu pruncii ei, pentru că atunci când era dăscăliţa mea în clasa „caprelor”, an pregătitor pentru învăţarea limbii sârbe, ea
s-a purtat faţă de noi românii cât se poate de frumos şi de aceea nu am uitat-o. După renumitul meu dascăl Jica a rămas, totuşi, ceva în afară de cuvântul de ocară Lium …ula, a rămas statuia fiicei sale Olga, chiar în Parcul Central al Negotinului.
Cristea Sandu Timoc

„Sârbii din Timişoara nu mai vor
înţepenire şi lipsă de transparenţă”

„Democratizare înseamnă aer curat, schimbare, idei noi, oameni noi, pe când la noi, sârbii din Timişoara şi din întreaga ţară, înseamnă înţepenire şi lipsă de transparenţă”, s-a revoltat prof. Miodrag Milin, vicepreşedintele Comunităţii Sârbe din România (CSR) cu sediul în Timişoara, luni, 28 martie, cu prilejul lansării oficiale a organizaţiei. „Democratizarea comunităţii sârbe din România şi decontaminarea de totalitarismul desuet este principalul obiectiv al proaspetei CSR”, a declarat dr.ing. Milenco Luchin, care este preşedintele organizaţiei. De asemenea, o altă prioritate este reabilitarea discursului public referitor la sârbii din România, respectiv la bănăţeni şi la dialogul intercultural în ţară şi străinătate. „Mai bine mai târziu decât niciodată – a fost ideea care a determinat înfiinţarea CSR”, a precizat Dobrivoi Seculin, administrator. În Timişoara sunt 7.000 de sârbi, în Timiş, aproximativ 14.000, iar în ţară, 22.000. Cei mai mulţi trăiesc în Regiunea de Vest – judeţele Arad, Timiş şi Caraş-Severin. Luchin a declarat că există o mare nemulţumire faţă de actuala stare de lucruri şi faţă de Uniunea Sârbilor din România, de aceea s-a decis înfiinţarea CSR. Din păcate, membri fondatori susţin că s-au lovit de piedici foarte mari, de presiuni şi imixtiuni politice din partea conaţionalilor. „Vrem ca vocea independentă a sârbilor să ajungă peste tot”, a spus Luchin.

Articol preluat din Ziua de Vest, marţi, 29 martie, 2011

Observaţii critice:
Aruncând o privire asupra organizării politice a minorităţii sârbe din România, ştiam că sunt cam 28.000 de sârbi în Banat şi în ţară. Acum aflu că sunt vreo 22.000. Doresc să subliniez că în România nu există obiceiul să se falsifice din temelii recensămintele ca în Serbia şi se consideră o încălcare de drepturi ale unei minorităţi atunci când tu scrii în recensăminte cu creion ce poate fi şters şi dai un plus de populaţie cu peste 70%. Astfel, românii din Timoc, Serbia, trăiesc în 211 localităţi pur româneşti, iar, dacă în fiecare sat ar fi numai 1.000 de locuitori români, tot ar fi 200.000. Pe când aşa, nu sunt decât vreo 40.000 de vlahi.
Avem dovezi palpabile că la recensământ s-au înscris ca recenzori şi români sau vlahi, fiindcă e totuna. Şi au fost respinşi. Prima dovadă a acestui obicei primitiv o avem de la Cedomir Pasatovici din Kladova, care, după revoluţie, conducea un partid românesc independent. Când acesta a dorit să intre şi să lucreze împreună cu grupul sârb la întocmirea recensământului a fost înjurat, bruscat şi scos afară din încăpere. Pasatovici a murit şi au trecut aproape 20 de ani de când au loc recensăminte şi niciodată recenzorii de la Belgrad n-au permis ROMÂNOVLAHILOR să participe ca recenzori, pentru a nu se da în vileag rezultatele.
De fapt, să vorbim pe înţelesul tuturor: ce recensământ se poate face în Ţinutul Chia sau Kladova când, din 21 de localităţi, una este locuită de sârbi, restul sunt locuite de românovlahi. Chiar şi satul Petrovoselo de lângă Kladova se ştie că s-a făcut la 1848 din sârbi muntenegreni şi acuma e doar 2/3 sârbesc şi 1/3 românesc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre regiunea Borului, în care există un singur sat sârbesc „Donja Bela Reka” şi cu exemplele se poate continua în regiunea Majdanpek, Dobra şi altele. Aici, unde populaţia este aproximativ 95% românească, apare în recensăminte sârbească, pentru că recensămintele, se zice, s-au făcut după declaraţii, botezate aşa de recenzori.
Ori, politicienii români şi cei din Uniunea Europeană nu sunt interesaţi să se îndrepte ceva în Serbia sau în Bulgaria. De aceea, obişnuit, apar ca sate sârbeşti, când nu e nevoie să se numere, să se facă recensăminte, pentru că fiecare localitate ştie cine sunt locuitorii săi.
Deci în Serbia, cel puţin în aria românească sau vlahă, cum le place sârbilor să îi spună, recensămintele sunt o batjocură, o insultă pe care Europa Unită nu o vede şi de care diplomaţilor şi politicienilor români puţin le pasă, cu excepţia câtorva deputaţi şi senatori.
Revenind la subiectul nostru, arătăm că Astra Română, la începuturi, după 1991, era în bune legături cu minoritatea sârbă din Banat. Eu aveam prieteni scriitori şi ziarişti sârbi. Între timp, după moartea lui Vladimir Ciocov, s-a schimbat conducerea sârbilor, conducerea asociaţiei nu a mai rămas independentă şi a fost dirijată de către oligarhia politică de la Belgrad, deputatul sârbilor din Banat, Slavomir Gvozdenovici, fiind ales nu de mult preşedintele tuturor sârbilor de peste hotare, ca şi când el ar trăi în Serbia, nu în România. Pot să spun că am fost şi la televiziune chemat odată, faţă în faţă cu deputatul sârbilor şi, tot timpul cât a durat interviul, mi-a luat cuvântul, spunând că el are de adăugat ceva. Aşa că, în final, din 60 de minute eu am vorbit 9 minute, evitând un scandal public.
Recenta înfiinţare a Comunităţii Sârbe din România, în care vârfurile sunt dl. Miodrag Milin şi dl. dr.ing. Milenco Luchin, care se anunţă ca nişte reformatori ai ideologiei conducerii minorităţii sârbeşti, mi se pare o victorie a democraţiei sârbeşti, ceea ce înseamnă că e posibilă o colaborare cu fruntaşii sârbi. Pe profesorul Miodrag Milin îl cunosc, iar cu tatăl lui Milenco Luchin am fost la închisoare. Pe noi ne interesează să avem drepturi egale, să vorbim deschis, să ne ajutăm unii pe alţii şi să ştergem cu buretele nedreptăţile ce ni s-au făcut până în prezent.
Însă, aceste reforme în mentalitatea sârbilor din Serbia, în frunte cu arcul guvernamental, nu ştim cum vor evolua, pentru că actualii conducători recunosc drepturile românilor din Banat separat de cele ale românilor din Timoc. Aceştia din urmă fiind prinşi în ţinta politicienilor sârbi ca nişte intruşi în ţara lor de baştină, care, sub ocupaţia turcă, erau recunoscuţi ca minoritate etnică şi provincie autonomă română numită Margina. În concluzie, propun ca minoritatea sârbă din România să ia legătura cu minoritatea românească din Timoc, Serbia şi să pună un cuvânt bun pe lângă guvernul de la Belgrad, pentru a putea fi recunoscuţi ca minoritate şi să obţină toate drepturile culturale.
Cristea Sandu Timoc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: