Lium Kula

Eram în clasa a doua şi ocupam prima bancă de la intrare, locul întâi îl ocupa Mătonică, vărul meu după tata Gogă, urma Florica Dudi şi Mădălina lui Mărin al lui Dumnezeu, apoi urmam eu. Fiecare copil avea o joardă sau nuia zdravănă din alun ori din corn, asta pentru că nuielele se rupeau des de loviturile pe care ni le dădea dascălul Jică cum îşi făcea intrarea în clasă. Primul pe care îl lovea în cap erau eu şi după aceea urmau ceilalţi băieţi; pe fete nu le bătea.
Aproape de fiecare dată ne podidea sângele care se prelingea pe faţă; scânceam, răbdam şi ne puneam cenuşe în cap ca să oprim sângele.
De la un timp dascălul observa că cenuşa în cap nu era mijlocul cel mai potrivit pentru a opri sângele; atunci se spărgeau cucuiele din cap şi sângele o lua razna pe obraji şi dascălul sârb Jica Radosavlevici inventă alte mijloace de mai mult folos. De aceea, fiecare copil avea un săcui răzimat de perete plin cu tărâţe, deci, înainte de a intra dascălul în clasă, dacă vroiai să scapi cu capul nespart, puneai cât mai multe tărâţe în cap, căci avea darul nu numai să absoarbă sângele, dar să şi apere capul de loviturile pe care le dădea din plin cu pasiune rar întâlnită asupra căpăţânilor noastre. Eu eram unul care primeam cele mai multe joarde în cap pentru că eram în capul băncii şi stăteam la îndemână; lângă mine Angelina şi Florica nu era zi de la Dumnezeu să nu se pişe pe ele, de aceea eu le spuneam ca să ţină mai mult pişatul în ele, că eu mă duc acasă întotdeauna cu turul ud, iar iarna cu cioarecii îngheţaţi, iar ai mei credeau că eu am facut-o. Existau mai multe feluri de pedepse cât mai sofisticate ca să facă dascălul oameni din noi. Pentru cea mai mică greşeală te scula şi te ţinea într-un picior. După un timp schimba picioarele, apoi, ca să te odihneşti o ţâră, te aşeza în genunchi pe pietricele ori pe boabe de porumbi şi făsui.
Erau o mulţime de pedepse pe care le scornise bietul nostru dascăl, numai şi numai cu grija în sân ca să facă oameni din noi.
Dacă nu învăţai bine lecţia rămâneai la arest până seara târziu când se întuneca şi până atunci scriai lecţia de 20 de ori. Uneori mai veneau mamele şi îşi scoteau copiii pe fereastră ca să îi hrănească. Însă, eu dacă rămâneam la arest nimeni nu mă căuta, nimeni nu mă întreba de ce am rămas, pentru că se ştia că am fost vinovat, iar dascălul ne vroia binele, fiindcă „Bătaia e ruptă din rai!”, ziceau Sănduleştii. Se întâmpla uneori ca într-o zi o joardă să fie ruptă de loviturile pe care le primeam fie la palmă, fie în cap şi atunci ne împrumutam la alţi copii cu joarde, ca să fim bătuţi cât mai bine.
Pe vărul meu Ristea, zis Ţoaică, îl bătea cel mai mult, îl prăpădea în bătaie, de frica bătăii nici nu venea la şcoală, el pleca dimineaţa cu noi cu un săcui cu tăbliţa, iar când treceam pârâul Diavolului o cotea spre stânga şi se suia jos în adâncul văii într-o moară, numită moara lui Simion, de lângă a lui Bobrece, părăsită şi uitată, pierdută printre sălcii. Urca în podul morii şi dormea până ne întorceam noi copiii gălăgioşi, ţipând ca nişte apucaţi.
Aşa a mers el la şcoală vreo trei ani şi a rămas repetent vreo patru ani. Îmi amintesc că în primii ani de şcoală l-am ajutat să-şi coase cojoace la fund, iar când ajungea la şcoală fie că era vinovat, fie că era nevinovat, dascălul îl bătea în fiecare zi şi când dădea cu joarda în fundul lui se auzea ca o lovitură în tobă, însă numai eu ştiam că pe turul lui s-a cusut cojoc, aşa că dascălul îl bătea degeaba şi, amărât cum era el, fără să vrea, găsise cojoc de pielea îndărătnicului dascăl.
Cu cât treceau anii dascălul ne urmărea nu numai în recreaţie să nu vorbim româneşte, dar şi pe stradă şi pe câmp după oi.
Pe unii din neamul lui Puia şi Udubaru i-a prins vorbind româneşte după capre şi oi pe câmpii şi acolo i-a pedepsit să stea într-un picior cu o buturugă în mâna dreaptă, aşezată deasupra capului. Erau scene apocaliptice unice de la Facerea Lumii.
Pe mine şi pe vărul Pătruţă ne-a prins în vârful cireşului. Ne-a silit să ne coborâm şi nu ne-a bătut, ne-a tratat în mod civilizat, încât ne-a pedepsit să adunăm pietrele de pe „Locul Aldesat” pe care le aduceau curenţii de apă când veneau ploile primăvara, să fi adunat vreo două care de pietre ziua aceea, ca să ne învăţăm minte că suntem elevi într-a doua şi trebuie să învăţăm sârbeşte şi să nu mai vorbim româneşte printre vişini şi cireşi. Nu numai că făceam un păcat faţă de statul sârbesc, faţă de regele Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, dar mai grav era că încălcam regulile de comportare în şcoală, vorbind în altă limbă decât cea oficială.
Noi copiii identificăm limba noastră mumească cu viaţa şi sufletul nostru, şi una fără alta nu putea exista.
Asta nu înţelegeam noi copiii, de ce ne trebuie nouă limba aia oficială, când aveam limba maternă gata învăţată, gata făcută şi încă fără bătaie, fără pedepse.
Cu toate chinurile pe care le suportam cu o răbdare călugărească, aveam grijă toţi copiii ca să îl omenim şi să îl ajutăm pe bătăuşul nostru cu fel de fel de alimente.
Aşa de pildă, de Paşti, fiecare din cei o sută de copii îi ducea câte 10 ouă, la culesul viilor îi dăruiam două „ivenchiuri”, adică coarde cu struguri din brangină, ţâţa caprei şi coarnă, încât biata Leica Stana, cumnata mea, se dejghina cu cobiliţa din mahalaua Sănduleştilor, pe care sârbii o numeau Albania, fiindcă erau oameni nesupuşi şi răi; iar de Crăciun fiecare copil îi ducea un kilogram de carne; numai eu îi duceam doua-trei kilograme de carne, ca să prindă el cât mai multă rânză şi să ne poată bate zdravăn.
Aşa eram eu încăpăţânat şi nu mă duceam la şcoală decât dacă îi duceam mult şi îi permiteam ca el să culeagă din grădinile mele de la Măricheşti vişinile, cireşele, prunele, perele, nucile. Că doar el îl reprezintă pe rege şi, dacă n-ar fi fost regele, zicea el, cine ne-ar putea da nouă pâinea cea de toate zilele. Aşa erau capetele noastre pline de tărâţe şi nu înţelegeam ce rost are regele Alexandru cu pâinea care o coacem noi de zile mari în cuptoarele noastre proprii.
Aşa cădem noi în ochii autorităţilor ca nişte proşti care nu ştim pe ce lume trăim. Nu v-am spus ce fel de elev erau eu, care mergeam la şcoală, dar nu mă sileam să învăţ şi chiar îi spuneam mumii că, dacă pot face ceva bun, este să mă duc cu vitele să le pasc bine, să sug la capră şi să ascult poveşti de la copiii mai mari, decât să pierd vremea pe la şcoala cu dascălul „strâmbesc”.
Un singur lucru îmi plăcea la acest ilustru dascăl bătăuş, că ştia să predea geografia într-un mod cu totul deosebit, încât înţelegeai cam tot ce boscorodea el pe hărţile desenate cu creioane colorate de fiecare dată.
Ajunsesem la o lecţie despre Kosovo, numit „Kosmet” de sârbi şi în care locuitorii erau, în proporţie de 90%, albanezi sau şiptari, iar noi îi numim arnăuţi. Mai putem spune că la Kosovo mai trăiesc şi sârbi, cam vreo 10%, iar după alţii sunt cam peste 100 de sate româneşti care s-au sârbizat şi azi se cheamă „sârbi calmi”; aceştia prin caracterul lor sunt oameni liniştiţi care nu se revoltă, nu fac rău nimănui şi, până la urmă, în loc să-şi păstreze identitatea au găsit să se sârbizeze. Dar au mai rămas grupuri – grupuri de sate româneşti de care politicienii de la Bucureşti nici nu se interesează pentru că au portofelul plin şi nu le pasă de fraţii noştri orfani de tată şi de mamă.
Era o zi fermecătoare de primăvară, se topise zăpada, mieii, iezii zburdau prin curţile oamenilor şi era o mare bucurie să te duci cu oile şi caprele pe la Râpa Albă, pe Dealul Mare, ori pe la Făget. Ziua aceea îmi amintesc că era o zi senină, păpădiile scoseseră capul galben aureolat prin ierburi şi noi copiii prindeam aripi voind să întâmpinăm cu zâmbet primăvara.
Însă iată-ne intraţi la şcoală, stăteam în bănci ca nişte sfinţi, nu ne mişcam, aşteptam să ne deschidă uşa şi să apară dascălul înfuriat care să ne ciocnească capetele cu joarda ca şi când ar încerca nişte lubeniţe să vadă dacă sunt coapte.
Dar dacă este să ai un ghinion, ori de câte ori te-ai feri nu scapi de el şi aşa, o să vedeţi că nici eu nu am scăpat, cum nu scapă oaia de bondreci.
Minunatul nostru dascăl Jica aşeză harta pe peretele de apus al clasei, iar pe noi, cei de-a doua, ne scoasă cât mai aproape de hartă să vedem munţii şi oraşele din provincia Kosovo. După ce ne explică, ne puse să repetăm, iar greul căzu pe capul unui coleg de-al meu care se chema Uţă a lui Mărin a lui Dincă, care trebuia să repete ce spusese dascălul.
La un moment dat zise că Drimul Negru izvorăşte din Lacul Ohrid, iar Drimul Alb izvorăşte din Munţii Kosovo şi se întâlnesc în localitatea Lium Kula, trebuia el să zică, dar nu a zis-o, pentru că dădea din coate şi nu-şi amintea cum se cheamă localitatea. Eu, în glumă, îi şoptesc cam aşa: „Lium …ula”, iar el răspunse hotărât că Drimul Alb cu Drimul Negru se întâlnesc la Lium …ula. În momentul când a pronunţat cuvântul Kula cu „p”, nu numai cei din a doua, ci şi din celelalte clase au leşinat de râs pe bănci, în timp ce dascălul, neobişnuit cu astfel de scene copilăreşti şi omeneşti, începu să urle, să ţipe, să ne lovească cu joarda în cap şi să ne întrebe de ce râdem, că e de plâns nu de râs, că acel pământ din Kosovo e pământ sârbesc, dar se află sub stăpânirea albanezilor. Din când în când copiii mai trăgeau câte un hohot de râs, lucru care îl scotea din ţâţâni pe acest bătăuş. Trânti uşa şi alergă la cancelarie să îl întrebe pe chinezul primar ce înseamnă cuvântul …ula.
În timpul ăsta noi, copiii, n-aveam de lucru şi tot îl aţâţam, îi trimiteam bilete cu acel nume blestemat de care se feresc mai ales fetele. Am scris şi eu un bilet cu acest nume şi vărul meu, care era „redar”, adică de serviciu, aşeză toate biletele de pe masă, iar biletul meu îl puse primul, pentru că îl dădusem ultimul. Dascălul fierbea ca în cazanul de ură şi nu ştia pe cine să se răzbune, pe cine să îl calce ursul, să îl pomenească, dar chiar din întâmplare puse ochii pe biletul meu, deschise biletul şi întrebă cine a scris. Eu am răspuns că eu am scris, pentru că nu eram învăţat să mint. El a întrebat ce scrie, eu am răspuns că scrie ceva, el a răspuns „ce ceva”, „ceva ce mi-e ruşine”, spun eu, „dar spune sîrbeşte, dacă ţi-e ruşine să spui …ula” şi eu spun în sârbeşte „kurac”. „Asta am vrut să-ţi arăt eu ţie, să-ţi baţi joc de şcoala sârbească, folosind cuvinte româneşti”.
În schimb mie nu mi se părea nimic neobişnuit, că s-ar fi prăbuşit cerul pe pământ din cauza acestui cuvânt …ula, însă aceasta era părerea mea, iar dascălul socotea că ne aflam în faţa unei catastrofe, iar această …ulă face minuni şi aduce multe necazuri la lume. Nu-mi imaginam că o să-mi aducă şi mie.
Chemă doi vlăjgani din clasa a patra care să-mi ţină palmele şi să mă bată, anunţă sentinţa că pentru această batjocură voi primi 22 de joarde pe fiecare palmă. Am întins mâinile, dascălul şi-a răsucit muşchii şi m-a lovit cu putere de fiecare dată.
Eu am închis ochii şi am numărat până pe la cinci, pe urmă nu am simţit nimic şi, când s-au terminat cele 22 de lovituri la ţintă, eu leşinasem şi căzusem pe o bancă. Atunci copiii cei mari, văzând că mi-am pierdut cunoştinţa, patru dintre ei m-au luat de mâini şi de picioare şi m-au coborât jos, în Pârâul Diavolului, lângă fântâna care vărsa apa cu atâta gratitudine pentru pârliţii de zlocuteni. Copiii m-au pus lângă jgheabul fântânii, m-au spălat pe faţă, pe piept, pe mâini şi mi-au dat apă să beau. Pe urmă, după ce m-am trezit şi am văzut că sunt lângă fântână, nu lângă şcoală, am întrebat de ce sunt aici; copiii mi-au povestit că tot răul a venit de la Lium …ula şi dacă nu îi şopteam nu o păţeam; dar aşa, ziseră unii, dascălul era de pe acum să-şi mănânce …ula, dar se gândeau ei că poate ar fi mâncat-o dacă aş fi murit. Era o metaforă pentru ei aceasta. Am urcat pe lângă casa lui Păntălica şi cazanul de rachiu al lui Vancă şi m-am oprit la vărul Ploscă, ferindu-mă să îmi înfăţişez mâinile umflate, vinete, din care ţâşnea încă sângele şi am rugat pe Pătruţă să nu spună ce am păţit, pentru că s-ar putea să mă bată tata pentru prostia ce-am făcut-o.
Cam două săptămâni a ţinut oblojeala cu fel de fel de cârpe înmuiate în leacuri băbeşti ca să dispară vineţeala şi să se vindece rănile.
Un timp eu mergeam la şcoală cu mâinile oblojite în ierburi ca să dispară vineţeala şi rănile, mâncând pe la rude. Cam după două săptămâni au început să-şi revină la culoarea obişnuită şi să pot mânca la masă fără frică.
După bătaia asta zdravănă pe care am suportat-o pe nedrept, toţi copiii mă socoteau ca pe un fel de măgar care am chinuit, fiindcă am fost nevinovat, iar dascălul s-a ales cu …ula şi asta a fost chiar aşa. Eu, în gândul meu, tot timpul am zis că îl vede pe el Dumnezeu! Dascălul Jica, om cinstit, cu frică de Dumnezeu, cu trei copii, cu o nevastă frumoasă numită Liubiţa, căreia eu cu mâna mea i-am adus doi ani lapte pe gratis, nici nu se sinchisea că m-a bătut degeaba. Dar, nu aduce anul ce aduce ceasul; căzu pe capul dascălului o năpastă ce-o va ţine minte cât va trăi. Şi el deştept foc cade în greşeală, aşa cum am căzut şi eu, şi pe la mijlocul nopţii intră în casă la o văduvă numită Florica lui Păşuică, care îşi pierduse bărbatul de vreo câţiva ani.
Pândarii satului care păzeau pe uliţe toată noaptea ca să nu se întâmple furtişaguri şi alte rele, l-au văzut şi l-au prins în sobă la muiere. Ce-o fi păţit …ula lui atunci, nimeni nu ştie, dar e sigur că şi-a adus aminte de aia a mea şi de aceea el a mâncat de la pândar o bătaie bună. Că numai el şi sufleţelul lui bun ştie prin ce a trecut; când s-au revărsat zorile şi lumea a început să se mişte cu oile spre păşuni, iar la Primărie se mătura, dascălul meu stătea omorât, legat cu o frânghie de stâlpii casei de la prispa Florichii. Lumea trecea, îl privea, îl înjura, iar alţii îl scuipau că e postul Paştelui şi mare păcat a făcut că s-a dus la muiere.
Aşa l-au ţinut zlocutenii legat până la prânz, ca să-l vadă copiii de la şcoală, să vadă lumea şi ţara cum s-au procopsit în sărăcia de la Zlocutea.
În vara aceea care a urmat m-am hotărât, împreună cu o parte din colegii mei de şcoală, să părăsim satul, să fugim în America în anul 1926 şi să îl lăsăm pe acest dascăl mucalit să-şi vadă de aia a lui.
Cu toate păcatele pe care eu le aveam, trebuie să recunosc că dascălul Jica Radosavlevici a fost un om însemnat, care în partidul comunist al lui Firfirică Inglezul (Friedrich Engels) a avut o mare importanţă, pentru că toţi copiii lui, vreo trei, în 1941 au intrat în Partidul Comunist şi au devenit eroi naţionali.
Până la urmă toţi au fost prinşi şi împuşcaţi de către gestapoul german. Mi-a părut rău mai ales de Liubiţa, soţia domnului Jica, care a avut de asemenea vocaţie pentru comunism, şi ea a fost împuşcată pe la Sălaj, în anul 1943, fără să poată îndrepta lumea. Ea a fost declarată o eroină a Iugoslaviei, împreună cu pruncii ei, pentru că atunci când era dăscăliţa mea în clasa „caprelor”, an pregătitor pentru învăţarea limbii sârbe, ea
s-a purtat faţă de noi românii cât se poate de frumos şi de aceea nu am uitat-o. După renumitul meu dascăl Jica a rămas, totuşi, ceva în afară de cuvântul de ocară Lium …ula, a rămas statuia fiicei sale Olga, chiar în Parcul Central al Negotinului.

Cristea Sandu Timoc

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

01.04.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: