Un ţărm prea îndepărtat

Niciodată nu-mi imaginasem că voi ajunge în Iugoslavia. O întreagă copilărie privisem celălalt mal al Dunării cu un soi de frustrare ce se transforma, cu timpul, într-o inexplicabilă şi frenetică pasiune. De la Orşova în sus, fluviul îşi recăpăta prospeţimea şi sălbăticia şi poate că de aceea niciodată nu visam să călătoresc în josul ei, dincolo de Porţile de Fier. Localităţi ca Giurgiu ori Calafat, nu-mi sugerau decât o curgere leneşă, murdară, prin praful unei câmpii fără sfârşit care anula, din plictis, orice întâmplare. Mai jos, delta, marea, ei da, aici începea altă poveste, altă iubire, alt infinit. Dunărea care se isprăvea sub barajul uriaş al hidrocentralei, însă, venea dintr-o lume necunoscută, fără istorie, civilizaţie şi ctitorii. Micile porturi pescăreşti – Dubova, Berzasca, Moldova Veche – îmi provocau senzaţia acută a aventurii. De acolo, Iugoslavia părea mai aproape. Mai aproape părea şi din Graţca, micul cartier al oraşului vechi, din care mai rămăseseră câteva case înconjurate de grădini ce stăteau parcă să alunece de pe deal în apa verzuie, agăţată de alge ori de ierburi crescute nărăvaş, ori de amintirea unor grădini de demult, răsărite fabulos sub nemişcarea calmă a apelor. Spre Graţca ducea o stradă care începea din centrul oraşului şi nu se sfârşea nicăieri. Asfaltul ei urmărea elegant faleza, lua câteva viraje spectaculoase, lăsa în urmă casele şi dispărea, urmându-şi geometria fără cusur, în adâncul Dunării. Mai târziu, şoseaua a fost refăcută, ceva mai sus, mai drept şi mai prost. Nimic nu mai putea echivala, însă, cu strada aceea superbă, construită cândva, între nişte războaie (ori chiar înaintea acelora) care pornea din forfota pieţei şi din nostalgia Corso-ului orşovean pentru a se pierde în Dunăre şi a continua să existe acolo, cu asfaltul ei impecabil, cu bornele kilometrice care indicau distanţele misterioase ale unei geografii scufundate.
Pe strada aceea, ca şi pe nenumăratele poteci ale pădurii care începea la poligonul militar şi ajungea, poate, în vecinătăţile fastuoase ale Vienei, patrulau grănicerii. Aveau pistoale mitralieră cu baionetă şi erau însoţiţi de câini lup. De multe ori, noaptea, mă trezeam nedumerit, fiindcă mi se părea că aud rafale de armă automată. O bătălie se purta în apropiere, uneori îndelungată, complicată de intervenţia zgomotoasă a vedetelor grănicereşti dotate cu reflectoare puternice şi mitraliere de calibru mare. Adormeam târziu, cu un sentiment confuz, între spaimă şi halucinaţia aventurii. În zori mă repezeam la fereastră. Vedeam acelaşi vechi vapor, ancorat în faţa blocului, şi mă simţeam iarăşi ca într-un port din care nimeni nu pleacă niciodată. Fluviul clipocea încet. Nimic nu se întâmplase.

Abia la începutul lui 1990 aveam să aflu că trăisem în vecinătatea cotidiană a unei drame. Ţărmul iugoslav nu era doar o fascinaţie, ci o invitaţie la crimă. La crima justificată politic, organizată militar, inexistentă ca informaţie. La crima perfectă. Drumul spre ţara vecină era o şansă, o ieşire, un risc nebunesc. Şi iar o şansă. Iugoslavia era Occidentul. Nu doar tranzitul. Ci chiar Occidentul, direct, brutal, ireversibil. În splendoarea imaginilor şi adjectivelor sale. Cu oraşe luminate feeric, cu oameni îmbrăcaţi elegant, cu magazine pline, cu lapte la pungă, Coca-Cola, Tuborg Beer, pâine albă, cafea Jacobs, ţigări Marlboro, cărţi minunate, ziare şi reviste de o diversitate năucitoare, maşini Zastava care funcţionau, benzinării la care se vindea benzină, cinematografe la care rulau toate filmele posibile, de la Antonioni la Lady Chatterley şi de la Wajda la Bruce Lee, baruri de noapte deschise noaptea, puncte de frontieră prin care se trecea frontiera. Imposibilul, inabordabilul miracol.


Porţile de Fier 1

În primăvara încă rece a lui 1990 începea prima mea aventură iugoslavă. Treceam pentru prima oară podul peste Dunăre sub apăsarea unei anume tăceri. Auzisem că ea ar putea exista, în mod straniu, tocmai în acest spaţiu geografic unde totul e clar, vizibil, remarcabil, pitoresc. „Acel loc există undeva pe malul Dunării – îmi spusese, privind îngrijorat în jur, maistrul Marius Voichiţoiu, constructor pe un şantier iugoslav. Căutaţi-l pe Boşco”. Întreb la primărie şi apoi la miliţie. Care Boşco? Cel care ştie ce s-a întâmplat cu românii care au încercat să treacă Dunărea până la 22 decembrie 1989 şi n-au mai ajuns vii pe ţărmul iugoslav. Cei întrebaţi înlemnesc. Nu, acel Boşco nu există. Încerc altceva. Cât mai aproape de barajul româno-iugoslav care, probabil, a oprit cadavrele înghiţite de fluviu. Unul din satele de aici se numeşte Tekija. Aici are loc o înmormântare. Întreb oamenii. Nu ştiu nimic. Un singur bătrân mă opreşte, gândindu-se puţin. Am pe cineva acolo? Da – risc un răspuns. Sunt cumva de la Securitate? Nu. Sigur? Absolut sigur. Ca dovadă, iată, nu mă mai interesează nimic altceva. Bătrânul pare convins. Revenim în cimitir şi o luăm la dreapta, până când acesta se termină şi în faţă nu mai am decât iarba înaltă şi, mai jos, apele fluviului. Aici? Omul se îndepărtează, tăcut. Aici. Printre ierburile crescute sălbatic se mai zăresc crucile de lemn. Pe cruci, dacă priveşti cu atenţie, e scrisă litera N. Necunoscut. Neidentificat. Nefiinţă. Într-adevăr, liniştea e altfel. Mai grea şi mai plină de întrebări. Bătrânul mă aşteaptă la ieşire, ca să-mi spună doar atât: Caută-i pe ceilalţi la Şip. Apoi întreabă la Kladovo de Boşco”.
Satul Şip e la câteva sute de metri de hidrocentrală. Cimitirul e sus, în deal. Acoperiţi de ierburi, amintiţi de câte-o cruce care abia se mai vede, sunt ai noştri. Morţii României socialiste, sosiţi din epoca de aur pe ţărmul întunecat al lumii. Trecuţi în catastifele celor care „au fugit”. De la ei, de ani de zile, rudele aşteaptă veşti. Or fi ajuns bine? S-or fi îmbogăţit? Şi-or fi luat maşină şi casă şi or fi uitat de ai lor? Or fi patroni de fabrici sau căpitani de vas?
Zac aici, la doi paşi de ţară, sfârşiţi înainte de a înţelege, poate, ce se întâmplă cu ei, după o groaznică disperare. Fiindcă Dunărea, de-a înotul sau cu barca cu vâsle, nu încercau s-o treacă decât nebunii, îndrăzneţii sau disperaţii. Peste ei cade acum o nouă înserare din povestea aceleiaşi tăceri.
Pe podul de la Porţile de Fier sunt, în partea iugoslavă, doar câteva maşini. Amân întoarcerea. Răscolesc toate beznele Kladovei până când, epuizat, ajung în faţa unei case frumoase unde luminile sunt încă aprinse. Sun. Da, aici stă cel pe care îl caut. Se numeşte Boşco Bravar şi, până nu demult, a fost şeful transporturilor din zona Gerdap – Porţile de Fier. Nu mă invită în casă. Mă priveşte bănuitor, în timp ce vorbesc mult şi – sper – convingător, despărţit de interlocutor de o poartă metalică. Înţeleg că poarta nu se va deschide. Ceea ce aflu în câteva minute, după o căutare de sute de kilometri, e covârşitor de simplu. Povestea a început în anii ’66-’70, când Securitatea a început colaborarea poliţiei vamale iugoslave pentru prinderea anumitor persoane despre care se bănuia că vor trece. Colaborarea aceasta acceptată formal în numele prieteniei dintre Tito şi Ceauşescu (dar, mai ales, dintre Stane Dolanţ, numărul doi al Ligii Comuniştilor Iugoslavi şi dictatorul român) nu a funcţionat, cel puţin din omenie şi orgoliu. Atunci, adică de prin ’72, metoda s-a schimbat. Unii dintre fugari nu erau prinşi la frontieră. Intrau în apă şi se avântau spre malul celălalt. Asta se întâmpla, totdeauna, noaptea. Înainte de a ajunge la mijlocul fluviului, de pe malul românesc se deschidea focul. Un foc neîntrerupt şi nimicitor, cu ţintă exactă. Dar nu toţi trăgătorii erau de elită. Se întâmpla ca vreun glonţ rătăcit să ajungă în ţara vecină. La un moment dat, grănicerii iugoslavi au început – demonstrativ – să riposteze cu focuri în aer.


Iosip Broz Tito împreună cu Nicolae Ceauşescu

Situaţia era gravă. România a dat asigurări că va înceta represaliile odată ce fugarii au reuşit să se apropie de malul iugoslav. Şi, într-adevăr, focurile au încetat. Din anii ’80 până la sfârşitul lui ’89 nu s-a mai tras spre Dunăre. Nu se auzea, în nopţile fără lună, decât motorul vedetei de pază. Din nou, metoda se schimbase. Cei – tot mai mulţi – care porneau de pe ţărmul românesc, erau lăsaţi să înoate sau să vâslească destul de departe. Apoi, brusc, în urma lor ţâşneau vedetele. Începea o cursă disperată, o cursă înnebunitoare spre malul celălalt care, de obicei, rămânea un vis prea îndepărtat. În dreptul lor – în zona iugoslavă a fluviului – vedetele veneau plutind lin, cu motoarele oprite. De pe punte se ridica un braţ înarmat cu o cange. Cangea izbea în omul din apă, străpungându-l. Totul se termina repede, fără un foc de armă, fără un ţipăt. Cadavrele erau aruncate de valuri la ţărmul mult visat sau tâtâte de fluviu până la barajul hidrocentralei. Acolo erau găsite, apoi (după operaţiunile de identificare, la care erau chemate autorităţile române, dar fără vreun rezultat) erau împachetate în saci de plastic, înghesuite în sicrie ieftine şi înmormântate sub iarba ţării vecine.
El, Boşco Bravar, a fost cel care s-a ocupat de saci, de sicrie, de înmormântări. Acum e la pensie şi vrea să trăiască liniştit. Fără alte întrebări, fără alte amintiri. Cele adunate până acum îi ajung. Se întoarce brusc în casă, iar eu mai stau o vreme în faţa grilajului rămas închis. Mă învăluie tăcerea atâtor morţi neştiute şi murmurul valurilor izbind încet într-un ţărm care a fost atâta amar de vreme, mult prea îndepărtat.

Refluxul iugoslav

În 1990, Belgradul e un oraş din care Iugoslavia se retrage pe nesimţite, ca un reflux trist şi ireversibil. Rămân, pe nisipul până acum ascuns de valuri, urmele bizare ale unui naţionalism primejdios, ce părea demult înghiţit de adâncuri. Federaţia n-a avut, deocamdată, o revoluţie (sau măcar o evoluţie) care să înlăture definitiv sistemul lăsat moştenire de Tito. În ianuarie, ultimul congres al Ligii Comuniştilor Iugoslavi îşi propune să adopte „un proiect de socialism democratic pentru Iugoslavia”. Comuniştii acceptă ideea alegerilor libere şi se declară gata să concureze cu o opoziţie care nici nu s-a conturat încă. Rolul conducător al partidului comunist e abolit. Congresul se transformă în eşec, însă, în momentul în care delegaţia slovenă îşi prezintă propria variantă de restructurare a societăţii pe baza economiei de piaţă, a deschiderii spre Occident şi a suveranităţii slovene. Textul nici măcar nu e luat în considerare, ceea ce face ca delegaţia slovenă să părăsească lucrările. În acelaşi timp ies din sală şi reprezentanţii Croaţiei, care consideră că însăşi federaţia e o structură învechită, ce contravine intereselor esenţiale ale republicii. Congresul naufragiază înainte de a se atinge punctul problemelor organizatorice, unde ar fi trebuit să se voteze componenţa parlamentului federal. Ideea iugoslavă e pusă în cauză acut, dar fără soluţie.
1990 este, înainte de orice, primul an electoral real, desfăşurat fără controlul Ligii Comuniştilor. Alegerile încep în aprilie în Slovenia şi Croaţia şi continuă în noiembrie-decembrie în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia. În toate republicile federaţiei apar noi partide; ele participă la campanie, deşi sunt conştiente că n-au şansa de a surclasa partidele de stânga derivate din structurile politice comuniste. În Slovenia, Partidul Creştin-Democrat, Uniunea Ţărănească, Alianţa Democratică, Partidul Social-Democrat, Partidul Liber-Democrat şi Partidul Ecologist se constituie într-o coaliţie de centru-dreapta numită DEMOS. Ea se confruntă, în alegeri, cu Liga Comuniştilor Iugoslavi şi cu Partidul Schimbării Democratice, condus de primul ministru iugoslav Ante Markovici. Câştigă, surprinzător, DEMOS (55 la sută, faţă de 17 la sută Liga Comuniştilor), dar în prezidenţiale opoziţia nu are un contracandidat de talia comunistului Milan Kucan. Acesta câştigă în turul doi, în competiţie cu social-democratul Joze Pucnik, cu 58 la sută. Preşedintele se va adapta, însă, din mers convieţuirii cu un parlament de centru-dreapta, cu atât mai mult cu cât interesele Sloveniei se îndreaptă în acest moment spre desprinderea de Iugoslavia şi revenirea în Europa Occidentală.
În Croaţia, Liga Comuniştilor intră în campanie împreună cu Partidul Schimbării Democratice (ambele conduse de Ivica Racan), iar opoziţia se uneşte în Coaliţia Pentru Înţelegere Naţională. Câştigă, însă, HDZ, Uniunea Democratică Croată, partid naţionalist care promite o Croaţie independentă, bazată pe puritatea etnică. HDZ deţine 193 de locuri în Parlament. Liga Comuniştilor rămâne cu 81 de locuri, iar celelalte partide cu 99. La 30 mai Franjo Tudjman devine preşedintele Croaţiei, cu un guvern HDZ condus de Stipe Mesici (cel care va fi ultimul preşedinte iugoslav, din iulie până în octombrie 1991). Serbia intră în campanie electorală camuflată încă din vara lui 1990. În 17 iulie, Liga Comuniştilor fuzionează cu Alianţa Socialistă, formând Partidul Socialist condus de Slobodan Milosevici. Se afirmă pe eşichierul politic Partidul Radical (ultranaţionalist) condus de sociologul Vojislav Seselj, condamnat în 1983 pentru naţionalism, autoproclamat „voievod al cetnicilor”. La centru-dreapta se situează Mişcarea Pentru Reînnoirea Serbiei, înfiinţată de scriitorul Vuk Draskovici, care nu exclude reinstaurarea monarhiei în cazul unui referendum care ar profila această măsură ca voinţă populară. În imediata apropiere a viziunii reformiste (dar fără varianta monarhică) se află Partidul Democratic al dizidentului Dragoljub Micunovici şi Partidul Reformist al tânărului istoric belgrădean Ivan Djuric. Alegerile din decembrie sunt câştigate de socialişti (194 de fotolii în parlament), urmaţi, la o distanţă fabuloasă, de Mişcarea Pentru Reînnoire (19 locuri) şi celelalte partide (20 de locuri). Preşedintele Serbiei rămâne Slobodan Milosevici, care deţine această funcţie din 1987. În Muntenegru, socialiştii câştigă cu 83 la sută din voturi, iar preşedinte este Momir Bulatovici.
În Bosnia-Herţegovina, campania electorală e mai puţin politică şi mai mult naţională. De altfel, opoziţia democratică este, deocamdată, absentă, singurele partide cu o platformă politică fiind Liga Comuniştilor şi Partidul Schimbării Democratice (se observă că partidul lui Ante Markovici participă la alegeri în toate republicile, încercând, astfel, o menţinere, prin vot popular, a federaţiei iugoslave). Câştigă, aşadar, SDA – Partidul Musulman al Acţiunii Democratice (86 de locuri), urmat de SDS – Partidul Democratic Sârb (72 de locuri) şi HDZ – Uniunea Democratică Croată (44 de locuri). Comuniştii rîmân cu 20 de reprezentanţi, iar Partidul Schimbării cu 13. Preşedintele Bosniei-Herţegovinei este Alija Izetbegovici, candidatul partidului care a obţinut cele mai multe voturi.
În Macedonia câştigă Partidul Naţional Macedonean VMRO, urmat de comunişti, de partidul albanezilor şi de Partidul Schimbării Democratice. Preşedinte este comunistul Kiro Gligorov.
Rezultatele alegerilor conturează voinţa republicilor de independenţă (mai ales în Slovenia, Croaţia şi Bosnia) şi menţinerea la putere a comuniştilor care au avut inspiraţia de a miza pe naţionalism. Din acest moment, Iugoslavia ca stat federal nu mai are nici un viitor, menţinerea ei fiind deja o bătălie de ariergardă.
De fapt, nu numai alegerile prevestesc creşterea tensiunilor naţionale în federaţie. În 1990, Iugoslavia trăieşte două conflicte deschise (Kosovo şi Krajna) şi o alunecare masivă: Slovenia. În Kosovo, miliţia reuşeşte să ţină sub control protestul albanez. În Krajna – teritoriu croat cu populaţia majoritar sârbă – situaţia e mult mai complicată. În vară, o întreagă zonă alcătuită din 15 comune cu centrul la Knin îşi proclamă autonomia, sub numele de Republica Autonomă Sârbă Krajna. În septembrie are loc un referendum în care 99,2 la sută din participanţi (în exclusivitate sârbi) votează autonomia. Regiunea e administrată de un Consiliu Naţional Sârb cu sediul la Knin, condus de primarul oraşului, Milan Babici. Replica proaspătului guvern croat constă, deocamdată, într-o bâlbâială ce lasă loc oricăror extremisme. Krajna poate deveni un spaţiu al vendettei fără sfârşit în care toată lumea luptă pentru instaurarea ordinii.
La sfârşitul lui 1990, Slovenia nu se mai consideră o anexă. Ea începe să existe independent de părerile contemporanilor, fie ei Armata Populară Iugoslavă, umbra federaţiei sau Maica Rusie. Slovenia aparţine celuilalt continent european şi se întoarce spre el, de astă dată independentă. Identitatea ei se învecinează spiritului germanic în care a trăit de-a lungul tuturor imperiilor succedate între carolingian şi habsburgic, iar familia ei religioasă este exclusiv catolică. Nici un amestec de minorităţi nu îi mlădiază spiţa căci, parte dintr-un imperiu sau altul, Slovenia rămâne locuită în proporţie de 90 la sută de sloveni. Povestea sosirii ei în sfera slavă dominată de Serbia este una strict diplomatică. În 1918, protectorii seculari ai Sloveniei (Austria, Germania, Ungaria) nu mai oferă şansa unei coaliţii viabile. În schimb, sârbii victorioşi îşi construiesc un regat. În lipsa altei soluţii, slovenii – ca şi croaţii – aderă. În 1918 ia fiinţă Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, prima treaptă spre crearea Iugoslaviei. După al doilea război mondial, Tito pune pe roţi comuniste maşinăria federală, iar Slovenia devine piesă indispensabilă a complicatului motor. Bine dezvoltată economic, cu o disciplină de muncă riguroasă şi cont(r)acte fabuloase cu Apusul, „anexa” de vest a Iugoslaviei pare a se înscrie fără greş în mişcarea politică centrifugă ce o leagă de Belgrad. În conştiinţa societăţii slovene există, însă, fisura. Iugoslavia e o oportunitate istorică, nu un destin. În 1990, slovenii decid să părăsească federaţia. Ei adoptă o nouă Constituţie şi organizează, în decembrie, un referendum care votează aproape unanim pentru independenţă. Declararea suveranităţii are imediat consecinţe militare. Cele trei corpuri de armată ale trupelor federale localizate în Slovenia îşi pierd consistenţa. Slovenii nu mai pot fi mobilizaţi regulamentar, iar soldaţii de alte naţionalităţi se simt deja străini pe un teritoriu în care ceva urmează să se întâmple. Soldaţii şi ofiţerii sloveni „dezertează” către propria armată, care se formează cu o rapiditate uluitoare. Singura mutare politico-strategică a preşedintelui federal Borica Jovici este o naivă încercare de a da „şah” încă de la începutul jocului. El ordonă armatei iugoslave, în octombrie 1990, să treacă la dezarmarea tuturor „unităţilor paramilitare” apărute peste noapte pe teritoriul federaţiei. Ordinul rămâne inoperant, dar creează tensiuni ce cresc în progresie geometrică. Formaţiunile considerate paramilitare la Belgrad sunt socotite curat militare la Ljubljana şi Zagreb. Devine limpede că în următorul an va fi război.

Bună dimineaţa, arme!

În 1991 începe odiseea armelor, adică istoria unor tranzacţii greu de imaginat, prin reţele care cuprind, practic, toate continentele. Iugoslavia e în pragul unui conflict militar pe care experţii occidentali îl consideră de scurtă durată dacă el poate fi limitat. În caz contrar, nici o logică politică sau militară nu va mai funcţiona în Balcani, unde lucrurile, de obicei, scapă de sub control. Deocamdată, republicile secesioniste (Slovenia şi Croaţia) ştiu că acţionează sub ameninţarea celei mai moderne armate din Europa centrală şi de est (exceptând Rusia). Armata populară Iugoslavă are un dublu ascendent istoric şi material, imposibil de contracarat în acest moment. Ea s-a născut din vasta aventură a partizanilor sârbi în cel de-al doilea război mondial, iar momentele formării ei sunt adevărate capitole de religie pentru popoarele iugoslave.
Invadată dinspre toate frontierele (mai puţin cea cu România), armata regală a Iugoslaviei capitulează în 11 zile, la 17 aprilie 1941. Regele şi guvernul se refugiază la Atena, apoi la Londra. Armata italiană ocupă sudul Sloveniei, coasta Dalmaţiei, Muntenegru şi Macedonia. Ungurii avansează până la Baranja (Vojvodina). Medjumure (Croaţia) şi Prekmurje (Slovenia). Germanii acoperă cu trupe nordul Sloveniei şi întreaga Serbie. Ia fiinţă, în 11 aprilie 1941, Statul Independent al Croaţiei, care anexează, fără ezitări, Bosnia-Herţegovina.
Nici o armată iugoslavă nu mai există. Din acest moment, imposibilul începe să-şi facă loc spre realitate. O bătălie antinazistă de dimensiuni apreciabile porneşte din munţi, organizată la început de cetnicii conduşi de Draza Mihailovici, colonel în fosta armată regală. El jură supunere doar regelui şi, în fruntea câtorva mii de ostaşi, intervine fulminant în diverse zone aflate sub cizma armatelor de ocupaţie. A fi cetnic era o onoare, întrucât cuvântul desemnase, veacuri de-a rândul, luptătorii sârbi care nu cedau asupririi turceşti, continuând peste generaţii, bătălia pierdută la Kosovo Polje, în 1389. În 1941, a fi cetnic mai însemna a fi patriot sârb anticomunist, regalist şi antifascist.
Strategia cetnicilor era aceea de a lovi invadatorii fără a angaja, însă, bătălii care puteau primejdui existenţa armatei secrete. Ea trebuia să reziste sub ocupaţie, pentru a putea constitui alternativa în momentul victoriei şi al întoarcerii regelui. Se putea bănui chiar un alt război nimicitor, între Iugoslavia regală şi hoardele comuniste ale lui Stalin. De aceea, Draza Mihailovici nu se putea alia, în nici un caz, cu forţele Armatei Roşii, care, deocamdată, sufereau înfrângeri fără sfârşit. În ceea ce priveşte aliaţii occidentali, aceştia nu concepuseră nici o strategie de susţinere a rezistenţei iugoslave. Când se vor hotărî să acorde vreun sprijin în această zonă, o vor face – ironia soartei – pentru comuniştii lui Tito şi nu pentru anticomuniştii lui Mihailovici.
Din 1942, scena rezistenţei iugoslave în munţi se dinamizează prin apariţia unei noi formaţiuni de guerillă, susţinută de Armata Roşie şi condusă de tânărul Iosip Broz Tito. Abia în 1942, fiindcă patriotismul lui Tito era conectat la Kremlin, iar prietenia sovieto-germană funcţionase până în vara lui 1941. Partizanii nu au existat în clipele tragice ale capitulării iugoslave şi nici în etapele ulterioare ale ocupării ei de către armatele Axei. În 1942 ei vor apărea brusc, mai bine echipaţi şi mai bine finanţaţi decât cetnicii, chiar dacă aceştia luptau deja de un an împotriva unor adversari covârşitori din toate punctele de vedere. Comunismul obedient al lui Tito va evolua surprinzător, ce-i drept, de-a lungul dificililor ani ’40. De la început, el gândeşte o mişcare antifascistă multinaţională, sprijinită pe partizanii din toate provinciile fostei Iugoslavii. În afară de fascişti, el mai are un duşman de înlăturat: armata de cetnici a lui Draza Mihailovici. Ambele bătălii se vor derula simultan, făcând ca, uneori, aproape nimeni să nu mai înţeleagă ce se întâmplă în Balcani!
Partizanii muncitorului croat Iosip Broz Tito au intrat în război cu o strategie elastică, o mobilitate năucitoare şi un curaj nebunesc. Până în toamna lui ’42, formaţiunile sale paramilitare deschiseseră guerillei un spaţiu uriaş, cu centrul la Novi Pazar şi suprafaţa în întreaga Bosnie orientală. După un an de hărţuire a trupelor de invazie, partizanii erau capabili să formeze o adevărată armată, lucru care s-a întâmplat, oficial, la 26 noiembrie 1942. La Bihac (enclava mult disputată în războiul bosniac din anii 1992-1995), Tito înfiinţează Armata Naţională de Eliberare, condusă de un Consiliu Antifascist. Proaspăta armată avea să reziste, cu pierderi grele, celei mai puternice ofensive declanşate de Wermacht în Balcani, din ianuarie până în iunie 1943. În perpetuă mişcare, Tito angajează lupte în Serbia şi Muntenegru, apoi trece munţii înapoi în Bosnia şi ajunge, în mai 1944, pe insula Viş, ocupată de britanici. Are deja în Iugoslavia o armată de 700.000 de oameni, care, la sfârşitul lui ’44 sfâşie fulgerător trupele germane, italiene, maghiare, croate şi armata cetnicilor, făcând legea în ’45 şi executându-l pe Draza Mihailovici în ’46. Dotat militar de sovietici şi simpatizat de Occident, Tito se va putea sprijini pe Armata Populară Iugoslavă (înfiinţată în 1945 sub acest nume) chiar sub blocada impusă de Stalin între 1948 şi 1953). Războiul rece dintre cele două ţări comuniste a putut dura cinci ani fără a degenera în conflict militar, între altele, şi datorită respectului pe care armata iugoslavă îl inspira şefilor Armatei Roşii.
În 1990, trupele federale iugoslave puteau rivaliza cu orice armată europeană. Decenii de-a rândul, ea avusese acces la tehnica militară occidentală şi la pregătirea unui corp ofiţeresc de elită în academiile militare ale Europei apusene şi SUA. În câteva ore, Iugoslavia putea arunca într-un război de anvergură 200.000 de oameni, 1850 de tancuri, 2000 de piese de artilerie cu calibrul de peste 100 mm, 480 de avioane de luptă, 165 de elicoptere şi o întreagă flotă de război ancorată în porturile Mării Adriatice. Puterea de lovire era considerabilă, iar mobilizarea ulterioară a Forţelor Terestre de Apărare şi a celorlalte formaţiuni militare transforma Iugoslavia într-o armată uriaşă greu de învins fără surprize atomice de prost gust.
În faţa acestei maşinării ce funcţiona în limba sârbă scrisă cu caractere chirilice şi credea în coeziunea de monolit a comunismului, Slovenia şi Croaţia nu puteau juca decât cartea politică a independenţei naţionale, sperând în sprijinul masiv al Occidentului. În 1990, cele două ţări importă armament de infanterie, ceea ce spune că lecţia lui Tito fusese învăţată: un război vast înseamnă sinucidere, singura luptă cu şanse în Balcani rămânând guerilla. Se cumpără în special carabine Steyr Police (pentru trăgători de elită), pistoale automate israeliene Uzi şi grenade MP 5 (excelente pentru organizarea de ambuscade), puşti italiene SPAS 12, revolvere de toate tipurile de la Browning la Beretta, pentru apărarea individuală. Se rechiziţionează (în forma blândă a preluării de inventar) depozitele de armament ale armatei federale, se încercuiesc, în linişte, cazărmile loiale Belgradului. Slovenia încheie un acord de colaborare şi asistenţă militară cu Croaţia, îşi recheamă recruţii din armata federală şi mobilizează 90 la sută din rezervişti. Până în mai 1991, Slovenia adună 150.000 de militari, organizaţi în 12 brigăzi de câte 10 detaşamente.
Criza militară nu pare, pentru Belgrad, o ameninţare serioasă. Guvernul federal condus de primul ministru Ante Markovici caută, încă, soluţii de temporizare a colapsului economic. Un program reformist destul de radical reuşeşte să reducă inflaţia galopantă de la 2600 la sută la începutul lui 1990, la 121 la sută la începutul lui 1991. Miracolul ţine până în primăvară, când guvernul sârb al lui Slobodan Miloşevici torpilează piaţa bancară, imprimând în secret dinari în valoare de 1,6 milioane de dolari. Inexplicabil, în plină cursă (nedeclarată) a înarmărilor inter-iugoslave, economia este, brusc, aruncată în haos. Populaţia întregii federaţii se apropie vertiginos de limita sărăciei, mizând în extremis, pe o supravieţuire prin resurse naţionale, promisă de lideri încărcaţi, pe zi ce trece, de charismă şi planuri salvatoare. Este marele, irepetabilul moment al liderilor naţionalişti. Slobodan Miloşevici în Serbia, Franjo Tudjman în Croaţia, Milan Kucan în Slovenia, Alija Izetbegovici în Bosnia-Herţegovina sunt oameni potriviţi în locurile potrivite, în fruntea forţelor politice potrivite. Războiul devine inevitabil.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi
cultura noastră ca popor de origine română sau latină.
Limba română are 27 de semne sau litere(slove).
Iată alfabetul limbii române:
ALFABETUL
Română sârbă – Exemple
A, a A, a – Ana, alb, avion
B, b B, b – Barbu, bani, bucuros
C, c K, k – Cristina , cocoş, cal, codru
D, d D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor
E, e E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant
F, f F, f – Florin, farmec, floare
G, g G, g – Galaţi, glas, gaină
H, h H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie
I, i I, i – Ion, inima,inel, iaurt
J, j Z, z – Jana, joc, jena, jos
K, k K, k – Kenya, kilogram, karate
L, l L, l – Laura, lalea, lene, leu
M,m M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ
N, n N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun
O, o O, o – Oana, oală, oaie, oameni
P, p P, p – Petru, Păcală, picior, palmă
R, r R, r – Radu, râu, raţă
S, s S, s – Sandu, soare, senin, sarmale
Ş, ş S, s – Şibenic,, şal, şarpe
T, t T, t – Tănase, tren, tată, Turc
Ţ, ţ C, c – Ţara Românească, ţap, ţine
U, u U, u- Ungaria, urs, urmă
V, v V, v – Viorica, vulpe, văduv
X, x – Xenia, xenofob, xerox
Z, z Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:
Ă, ă – casă, masă, mireasă, grasă
Â, â – mâncare, câine, râs, român, sârb
Î, î – învăţător, înţelept, îngheţata
Ţ. ţ – ţară, ţăran, ţânţar, ţeava
Q, q – status-quo
W, w- Walter, Washington
Y, y – Yugoslavia, York

Grupări de litere:
Ge, ge – Gelu, ger, geam
Gi, gi – Gina, ginere, girofar
Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete
Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei
Ce, ce – Cezar, ceas, cetate
Ci, ci – cina, cineva, cireşe
Che, che- cheltuială, cheie, chef
Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

25.02.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: