In 1945, Tito i-a cerut lui Stalin Timisoara şi Reşita

Rusnac Mircea

(Preluat de pe http://www.frontpress.ro)

 

O informaţie apărută în presa timişoreană de acum câţiva ani prezenta unele detalii deosebit de interesante cu privire la evoluţia situaţiei geopolitice din Europa sud-estica în perioada de final a celui de-al doilea război mondial. (1) Era un moment de maximă instabilitate, când regimurile politice şi frontierele de stat ale unei întregi serii de ţări din regiune au suferit importante şi dramatice modificări. Statele învingatoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor ameninţa să transforme întreaga politică est-europeana într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul lui care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia.

 


Josip Broz Tito (foto)

 

 

Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicaţia amintită este edificator şi în acelasi timp de maxim interes pentru cunoaşterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la inceputul lunii ianuarie 1945, a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebeş. El a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu “Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950. O evaluare, care, după informaţiile noastre, nu a fost înca publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timişorean amintit la început.


Andrija Hebrang (1899 – 1949?)

Pe scurt, conform aşteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pecs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola si Fiume). Åžerban Voicu menţiona în continuare: “În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia.” (4) Logica tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populaţie exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nici o etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalitaţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmati de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) si sârbi (2%). (5) Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede.

Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversaţie, răspunsul lui a fost categoric: Stalin “a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă şi, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia. Totuşi, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferinţe de pace, dar, dacă dumneavoastră veţi ridica această problemă ca atare, trebuie să aveţi şi anumite argumente.” (6) De unde se vede că liderii sovietici cunoşteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reşiţei. În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. “Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod.” Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă.

Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: “Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legatură cu zona industrială Pecs-Baja. Stalin dădea clar de înţeles că “lumea întreagă”, incluzând deci şi Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenţii absurde. Înţelegând că ambiţiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăţi chiar şi Uniunii Sovietice, “tovaraşul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversaţie) şi-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziţie îngrozitoare.”


Josip Broz Tito împreună cu Andrija Hebrang

Era tocmai ceea ce sesizaseră şi istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acţioneze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretenţiilor iugoslave. (9) Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieşit la suprafaţă gravele divergenţe care existau între cele două puteri comuniste.

Trebuie menţionat faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să ramână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuşi, guvernul iugoslav nu s-a dat uşor bătut. El a reţinut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că “era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi facuseră deja apariţia la Timişoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în faţa pretenţiilor iugoslave. Mai târziu, după ruptura dintre Stalin şi Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situaţia dificilă a populaţiei româneşti din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situaţie care avea să se menţină mult timp. (12)

Astfel, problema bănăţeană a agitat şi ea spiritele în primii ani postbelici. Totuşi, ea nu a înrăutăţit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate şi ele de evoluţiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste. Sursa: http://www.banaterra.eu

Note

1 Costin Badoiu, Tito voia sa anexeze la Iugoslavia intreg Banatul, in Focus Vest, Timisoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.

2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sarbi “titoisti” (1950) si implicatiile sale, in Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timisoara, 1997, p. 387.

3 Milovan Djilas, Intalniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.

4 Costin Badoiu, op. cit.

5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5 %9Foara

6 Costin Badoiu, op. cit.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol. II, Bucuresti, 1992, p. 128.

10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.

11 Ibidem.

12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma rosie. Romania si declansarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucuresti, 2007, passim.

 

…………………………………………………………………………………..

 

Tentative  iugoslave pentru anexarea Banatului

Cristea Sandu Timoc


Harta Banatului românesc aşa cum se găseşte într-un manual de geografie din 1935.

Referitor la acest eveniment nu am găsit dovezi scrise, ci doar istorisiri ale unor martori, puţini dintre cei care mai erau în viaţă având curajul să relateze despre această tentativă de intrare a şlepurilor sârbeşti din 1945, atunci când un istoric din Statele Unite strângea asemenea date (1994).

Am auzit istorisirea încercării militare iugoslave de la un căpitan, ulterior avocat. Acest căpitan a făcut parte din Regimentul 6 şi a comandat o companie pe care aşezat-o în poziţii de tragere pe ambele ţărmuri ale canalului Bega, în Portul şi Vama Timişoara, lângă Fabrica de ţigări. Când au sosit şlepurile încărcate cu tineri iugoslavi  înarmaţi cu arme automate, au fost somaţi în limba sârbă prin porta-voce să facă cale-întoarsă, dacă nu vor să fie raşi de pe faţa pământului, în 5 minute.

Surprinşi că Timişoara mai are armată, pentru că grosul armatei române lupta în munţii Tatra, Cehoslovacia, şi înainta spre Praga pentru a o elibera, s-au trezit la realitate şi au plecat.

Alte surse, nişte băieţi care erau la pescuit , au susţinut că sârbii au sosit într-o dimineaţă de mai, pe la ora 9, iar discuţiile dintre ei şi autorităţile româneşti ar fi durat până la ora 13, după care şlepurile au făcut cale întoarsă.

Să vedem, însă, ce scrie Dino Kiosev despre încercările de anexare a Banatului românesc în cartea :”Titoiştii fără mască”. Dacă ignorăm tonul încărcat cu venin comunist faţă de Tito şi Iugoslavia, evenimentele menţionate nu pot fi ignorate, existând atâtea dovezi.

Iată ce spune: „Pentru recrutarea de spioni în Banat luaseră fiinţă în Iugoslavia două centre de spionaj, unul la Biserica Albă (Bela Crkva)şi altul la Zrenjanin, ambele dirijate de la Novi Sad, unde centralizau toate informaţiile primite de la spionii care acţionau pe teritoriul românesc. Toate aceste centre de spionaj erau conduse de ofiţeri superiori din OZNA, transformată ulterior în UDBA”.

Referindu-se la procesul spionilor sârbi titoişti, Dino Kiosev spunea :   „Unul dintre acuzaţi, Radosavljevici Svetomir, a declarat în cursul interogatoriului că organele securităţii de stat iugoslave (OZNA) au început să facă spionaj în România, în regiunea Banatului, începând din 1944, imediat după eliberarea României de către armatele sovietice, acest fapt fiind confirmat în întregime de martorii audiaţi în timpul procesului. Pentru intensificarea activităţii de spionaj, la începutul anului 1945, a fost instalată la Timişoara o agentură titoistă de spionaj, care prin Duşan Iovanovici, zis Duşko, ofiţer superior în OZNA şi secretar al Ambasadei iugoslave din Bucureşti, era în legătură permanentă cu Ambasada iugoslavă, care adăpostea un cuib de spioni veninoşi”.(…)

„Banda Tito – Rankovici nu s-a mărginit numai la acţiuni de spionaj, diversiune şi transmitere de informaţii. Ea căpătase şi misiunea de a se pregăti actul necesar de anexare a Banatului românesc la Iugoslavia. Spionii titoişti care activau în România primiseră instrucţiuni precise de la Belgrad despre felul cum trebuie să lucreze OZNA; dăduse directive agenţilor ei din Banat să lanseze lozinca unirii Banatului cu Iugoslavia. Titoiştii doreau ca cererea de anexare să apară ca pornită din sânul populaţiei sârbeşti. Pentru a-şi ajunge acest scop criminal, agenţii titoişti, în frunte cu „diplomatul” Duşan Iovanovici, principalul spion şi provocator titoist în acea perioadă, cutreierau satele locuite de sârbi, încercând să răspândească ura şovină. Agenţii titoişti au mers până acolo încât au pregătit o acţiune armată. Acuzatul Svetomir Radosavljevici a făcut următoarea declaraţie categorică în această privinţă : În urma instrucţiunilor primite de la OZNA, profesorul Gavrilovici Nicolae organizase o brigadă de oameni înarmaţi, ca să lupte contra autorităţilor române.”

Dino Kiosev continuă: „ Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara, pentru ziua de 8 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti , condusă de Duşan Iovanovici, a plecat în preajma Congresului la Novi Sad, pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti nu au putut, însă, înşela vigilenţa poporului român, Congresul a fost interzis.


Ca urmare, OZNA a dat dispoziţii agenţilor săi din România de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi a-şi continua activitatea în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi rolul pe care l-a jucat guvernul titoist în pregătirea şi convocarea Congresului, generalul iugoslav Bojidar Maslarici ( foto ) a cerut ca Frontul să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost dusă de Front, nu de guvernul iugoslav şi OZNA şi ca Frontul să ia asupra sa întreaga vină.

Eşecul acestei acţiuni mârşave puse la cale de Iuda Tito nu l-a făcut să abandoneze planurile, ci doar să le amâne”.(…)

În toamna anului 1944, Tito a venit cu un avion englezesc la Craiova pentru a se întâlni cu Gheorghi Dimitrov, şeful Cominternu-

lui şi mâna dreapta a lui Stalin. A locuit în Craiova timp de 5 săptămâni, iar la 5 septembrie 1944 s-a semnat acordul între Comi-

tetul Naţional de Eliberare a Iugoslaviei şi Frontul Patriei din Bulgaria.

După ce se instalează la Belgrad ca şef al Partidului Comunist Iugoslav şi al statului, şi-a stabilit strategiile de anexare a teritoriilor unde exista populaţie de etnie sârbă, în număr mai mare sau mai mic. El a împărţit sarcinile generalilor săi, în funcţie de calităţile lor militare. Pe Svetozar Vukmanovici Tempo l-a trimis să organizeze armata pentru a ocupa Macedonia de la Bulgari. Un alt general se ocupa de Carintia, iar altul de Trieste (gen. Peko Dabcevici) unde s-a reuşit ocuparea unei părţi a teritoriului şi s-a ajuns la împărţirea în zona A pentru italieni şi zona B pentru iugoslavi. De anexarea Banatului românesc era responsabil generalul Bojidar Maslarici.                                        Pregătirile pentru aceste evenimente s-au făcut cu îndemânare încă din timpul războiului. Pe Clisura Dunării, minoritatea sârbă avea un fel de autonomie. Tineretul trecea frontiera, pe care o considera doar formală, şi se înrola în rândurile partizanilor lui Tito. S-a vorbit de vreo 2500 de tineri înscrişi voluntari. Partizanii sârbi s-au infiltrat în satele sârbeşti. Au fost semnalate ciocniri cu jandarmii şi autorităţile româneşti. Horia Musta, prefectul de Caraş din acea vreme,avocat de profesie, în timpul unei acţiuni de restabilire a ordinii în satul Belobreşca, a fost avertizat de către un localnic sârb, fost client, să nu înopteze în sat dacă vrea să scape cu viaţă, după cum singur a mărturisit.

Referitor la Congresul Frontului Antifascist Slav, organizat pentru 8 mai 1945, între 3 – 5 mai a fost înaintată cererea de autorizare a Congresului către primarul Timişoarei, Traian Novac şi celelalte organe de stat (prefectul, organizaţiile judeţene ale PCR, comandantul militar al oraşului Timişoara. Însă, reprezentantul din Timişoara al Comisiei Interaliate de Control, maiorul sovietic Pundik, a interzis ţinerea Congresului : „ Ne budet kongresa !”( „Nu se ţine congresul !”). Inclusiv  dr. Petru Groza a intervenit la Comandamen-

tul rusesc la Bucureşti pentru a interzice congresul.

Din fericire, toate aceste încercări de anexare a Banatului românesc de către Iugoslavia au rămas fără rezultat, iar la mijlocul anilor 50 au fost reluate relaţiile de bună vecinătate între cele două state.

…………………………………………………

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu,

F, f         F, f – Florin, farmec, floare bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

11.02.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: