TIMOCENII PRINTRE NOI

(Revista „TIMOCUL”, 1943, pg. 53-57)

Autori: Maior A. Dumitrescu Jippa

Octavian Metea

 

Sunt momente în viaţa popoarelor când se regăsesc nu istoriile, cari s-au despărţit de sute de ani , ci se întâlnesc şi se contopesc aspiraţiile de viitor ale fiilor aceluiaşi popor, despărţiţi vremelnic de soartă şi interesele duşmanilor.

Cine şi-a imaginat că vom vedea ziua când câteva mii de ostaşi , floarea tineretului românesc din Valea Timocului , vor petrece în mijlocul nostru, cele câteva săptămâni, când au trăit alături de noi aceleaşi sfinte emoţii ale regăsirei spirituale a românităţii integrale ?

 


„A 11-a zi” – blindate germane înanintând pe 17 aprilie 1941. Tancurile germane trec pe lângă o coloană iugoslavă distrusă.

 

Sunt cotituri ale istoriei pe cari popoarele trebuie să le prindă, ocazii pe cari trebuie să le folosească, prilejuri pe cari nu trebuie să le scape, deoarece ele se ivesc odată la mii de ani, iar dacă le scapi nu le mai poţi ajunge nici odată.

În trecutul nostru apropiat, grupuri mai mari sau mai mici de Timoceni au trecut Dunărea venind în Oltenia sau Muntenia, ca muncitori agricoli, dar acest contact al lor cu pământul patriei libere, n-a avut darul nici să le arate lumina cea adevărată, nici să le redeschidă inima, pentru a-i împărtăşi cu marile idealuri ale românismului. A fost mai mult un contact material cu realităţile româneşti, iar cei cari s-au întors în provincia din dreapta Dunărei, n-au dus cu ei decât imaginea şi amintirea unei ţări bogate.

Soarta a vrut, însă, ca în primăvara anului 1941, după lichidarea statului jogoslav şi dislocarea armatei sale, pe pământul Munteniei, Olteniei şi Banatului, să vină câteva mii de prizonieri români, membrii ai acelei armate, în starea pe care o impunea rezultatul războiului.

Printre ei se găseau peste trei mii de timoceni în lagărele de la Timişoara şi Turnu Măgurele.

Datorită sesizărei acestui moment unic în istoria noastră, am putut să ne ocupăm pe lângă alinarea suferinţelor trupeşti ale unor prizonieri de războiu, fraţi ai noştri, de infiltrarea în sufletele lor a nădejdiilor de mâine ale românismului unitar, obţinând din partea Comandamentului german, ca toţi prizonierii sârbi de origine română, să fie triaţi şi aşezaţi în tabere speciale, a căror organizare şi viaţă a fost dată în seama armatei noastre.

Nu putem trece cu vederea un fapt, care a intrat în istoria Timocului, contribuţia oştirei româneşti, pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale a celor trei mii de timoceni, cari în cantonamente au gustat din plin nu numai ospitalitatea şi sufletul românesc, dar au fost împărtăşiţi de sfintele idealuri ale unităţii naţionale, care să cuprindă în hotarele statului român pe toţi fii neamului.

Munca de triere a prizonierilor n-a fost uşoară, pentru că din controalele unei armate învinse trebuia să se găsească sub tunicile cenuşii sufletul românesc al flăcăilor cu nume sârbizate.

Bănăţenii au fost triaţi mai uşor, dar pentru unii timoceni din regiunile complet sârbizate, munca a fost anevoioasă pentru că Românii nu mai cunoşteau această limbă, ci se rugau în limba sârbă să fie primiţi şi ei între fraţii lor Români.

După aşezarea lor în cantonamente, pe braţele lor au apărut banderole tricolore, iar pe capete şepci româneşti. Sfântul nostru tricolor era purtat de ei pentru prima dată, în văzul tuturor fără nici o teamă.

În sufletele lor se putea citi mândria apartenenţei la rasa româ-

nească, fericirea de a călca pe pământul ţării libere, iar zilele ce au urmat au fost sărbătoare şi bucurie, raze de soare şi nădejdi pentru viitorul de aur al neamului românesc.

Pe feţele lor supte de greutăţile prin cari au trecut în cele zece zile de războiu, pe care ei nu l-au dorit, ci l-au purtat din nesăbuinţa conducătorilor sârbi, a înflorit în acele zile mândria de a fi Români, conştiinţa că aparţin unei naţiuni, care învinge nu numai asperităţile istoriei, dar şi veacurile.

Grija de a reface sufletele răvăşite ale acestor fraţi a fost generală, iar preocuparea tuturor a fost ca în ele să sădească idealul unităţii tuturor Românilor, dându-le tonicul, care să le conducă paşii spre case, unde să vestească tuturor marea bucurie a neamului.

Visul lor a început să se realizeze după 22 iunie 1941, când Mareşalul trimis de Dumnezeu să şteargă umilirile poporului românesc, a tras sabia deschizând lupta pentru refacerea unităţii naţionale, readucând Bucovina şi Basarabia la sânul patriei.

 


Regele Mihai I şi gen. de armată Ion Antonescu în timpul unei inspecţii pe front, iulie 1941

 

În săptămânile petrecute pe pământul Munteniei, Banatului şi Olteniei, Timocenii au cunoscut din plin dragostea de frate. Ei, cari nu ascultaseră nici odată o slujbă religioasă în limba părinţilor lor, au intrat în biserici, au ascultat cu sufletul înfrigurat rugăciunile, au cântat şi s-au minunat pentru prima dată de taina divinităţii, au simţit că Dumnezeu este al nostru, au simţit chemarea cea mare a zilelor de glorie, cari vor veni pentru neamul nostru.

Cu prilejul manifestărilor artistice organizate pentru ei, au simţit tot farmecul limbii noastre, toate comorile de simţire, doinele şi cântecele de vitejie ale poporului, avântul şi bărbăţia, dragostea şi mândria.

Cu câtă durere în suflet priveau ziarele şi revistele pe cari nu le puteau citi, fiindcă cei cari aveau ştiinţă de carte cunoşteau numai alfabetul cirilic al şcoalelor sârbeşti.

În zilele petrecute la noi, mulţi dintre ei au reuşit să înveţe alfabetul latin şi să guste slova românească. Cei cari nu ştiau citi ascultau cu mult interes poeziile patriotice, cântecele de vitejie, rugând pe cei cari le spuneau să-i înveţe şi pe ei, pentru a le duce în ţara lor de naştere.

Atâta dragoste, atâta interes şi simţire câtă s-a revărsat în jurul lor nici n-au visat. În cantonamentele lor, bănăţenii coborau zilnic, le ascultau bătăile inimei, le încurajau nădejdiile, le strângeau mâinile şi apoi se prindeau în iureş de horă, care-i amesteca pe toţi, Timoceni şi Bănăţeni, ţărani şi intelectuali, într-o singură simţire, o singură frăţietate.

Patria era aşa cum au simţit-o în suflete, entuziastă şi iubitoare, mai ales când i-a fost dat să îmbrăţişeze pe „fiul cel pierdut”, pe Timocul înstrăinat de soartă, cu 1800 de ani în urmă.

Aici, pe plaiurile unde a domnit Glad, primul voevod care a stăpânit Valea Timocului şi Banatul, ei şi-au regăsit fiinţa românească, au făcut cunoştinţă cu realităţile şi cu sufletul patriei, care li s-au dăruit din plin, revărsându-se ca un torent peste sufletele lor arse de dorul mângăierilor ei.

La Tr. Severin, oraşul care a salutat pe împăratul Traian la descinderea lui pe pământul Daciei, la 28 Mai 1941 s-a scris cea mai măreaţă pagină din istoria Timocului, când între zidurile sale au fost reuniţi cei 3000 de Timoceni, pentru a fi trecuţi peste Dunăre, la căminurile lor.

Aici s-a cimentat unirea dintre cele două părţi, despărţite de cei 2000 de ani ai istoriei, s-a întins puntea de unire între părţile traiane şi cele timocene, plecate să buciume prin toate căminele, prin satele şi colnicele munţilor, biruinţa care se apropie, ruperea lanţurilor cari i-au ferecat.

Au plecat de aici cu regretul că se despart de fraţi.

 

ELEV SUPERIOR

– povestire –

 

de Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

Prin 1930, Liceul Traian din Turnu-Severin era apreciat în ţară ca unul dintre cele mai serioase, în care cel puţin 30% dintre elevi rămâneau repetenţi sau corigenţi. Cea  mai grea materier erau limba latină, unde directorul liceului, Stoenescu, făcea ravagii.

Dimineaţa, la intrarea pe poarta şcolii, directorul inspecta fiecare elev, interesându-l ţinuta ; mai întâi cozorocul de la şapcă să nu fie rupt la fotbal, încolo costumul cachi trebuia să aibă numărul de ordine al fiecărui copil, iar dedesupt clasa.

În clasa I am avut numele greşit, pentru că un copil care mi-a scris cererea, în loc să scrie „Sandu Cristea” a scris „Sanda Cristea”, aşa că , până prin clasa a III-a, am purtat nume de fată. Acest nume se potrivea cu firea mea de copil zâmbitor şi delicat, care îi respectam pe toţi elevii, fie ei mai mici sau mai mari.

Elevii din clasa a VII-a şi a VIII-a se dădeau pe lângă mine să le dau felul doi de mâncare, care consta într-un ciolan de curcan, de gânsac sau o felie de carne de porc. Mie nu-mi plăcea carnea şi le dădeam lor mâncarea pe câte o gogoaşă, aşa că pupitrul meu, în afară de câteva caiete, era plin de gogoşi, pe care eu le ţineam de rezervă şi din care se înfruptau şi colegii mei mai flămânzi, veniţi după cursuri.

Liceul Traian –  Turnu Severin  (1908)

 

N-o să mă credeţi, dar până la Crăciun, în clasa I, am dat felul doi lui Mituş Mateiaş, elev în clasa a VIII-a, fiu de cheferist din Tâmna, sat pricopsit pe lângă o gară mică de olteni.

Mi-a mers tare rău în primul trimestru şi poate că două luni  n-am încetat să plâng de dorul fraţilor, părinţilor şi mai ales al văcuţei şi a caprei mele, Bărzuica, pe care le iubeam ca soarele de pe cer. Aşa că nu puteam învăţa din cauza grijilor. Aveam nota trei pe flanc la toate materiile, cu excepţia dexterităţilor, ca de exemplu religie, purtare, muzică, desen, gimnastică, la care aveam 10.

Nu cred ca acest liceu să fi avut un elev mai prost decât mine, care de fapt nu cunoşteam încă bine alfabetul latin, nu ştiam nici să citesc româneşte. M-a învăţat să citesc un coleg mai mare de la mine din sat, care mi-a fost ca un frate , de la tinereţe până la bătrâneţe, Boris Păşuică. Prima lecţie pe care am citit-o în limba română a fost „Iepurele”, dintr-o carte de zoologie din clasa I. Grija lui principală era să pun accentul pe a doua silabă, ceea ce la pronunţia cuvântu-

lui „iepure” ieşea prost de tot şi atunci îmi dădea un pumn în cap.

Necazul mare era că profesorul meu de desen, Simionescu, pusese ochii pe mine şi nu mă scotea din „sârb”, ceea ce pe mine mă necăjea foc, cum de a ajuns năpasta să cadă pe mine cu un nume pe care l-am iubit cel mai puţin şi din a cărui cauză a trebuit să trec clandestin frontiera în România să învăţ carte românească.

Dar ce s-a întâmplat? La o lecţie de desen, eu neavând numai creioane colorate verzi, a trebuit să desenez o şatră de ţigani. Bineînţeles că toţi caii mucaliţi ai ţiganilor au fost verzi. Profesorul a făcut mult timp haz de necaz, spunându-mi: „Cal verde şi sârb cuminte unde s-a mai văzut”. Încercam zadarnic să-l conving că eu nu sunt sârb, că sunt român şi mă simt jignit, însă fără nici un pic de şansă am rămas cu acest nume.

Prin clasa a II-a începusem să învăţ bine, aveam note bune la toate materiile şi chiar odată am avut un 8 la limba română, dar nu vă spun pe ce ştiinţă s-a bazat regretatul meu profesor, Dumitru Papadopol, când mi-a dat această notă, fiindcă este vorba de o întreagă istorie. Dar, aşa cum nu ştiţi de ce a murit acest profesor filozof tăind stuf la Dunăre, prin anul 1958, aşa nu veţi şti cum am reuşit eu să iau cea mai mare notă din clasă la limba română.

Pe măsură ce creşteam şi învăţam mai bine, eram tot mai apreciat de elevii din clasa a VII-a şi a VIII-a, care aveau o simpatie pentru mine, mă tot chemau în clasa lor de meditaţie să le lustruiesc pantofii, aşa că începuseră să mi se ridice fumurile la nas.

Dacă înainte autorul meu preferat era Petre Dulfu cu „Isprăvile lui Păcală” şi „Povestea lui Dumnezeu”, de aici înainte am început să citesc pe Lucian Blaga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mihai Eminescu.

 


Muzeul Porţilor de Fier- fostul Internat al Liceului Traian din Turnu Severin

 

După ce am trecut în clasa a II-a, sub numărul 225, am mers la „Ceaprazărie” şi mi-au scris cu fire de aur „clasa a II-a”. Eram tare mândru şi nu-mi puteam lua ochii de la acest număr II. Pe vremea aceea, copiii din clasele mai mari mergeau cu nasul pe sus şi nu-i băgau în seamă pe cei mici, pentru că se zicea că ei nu se înjosesc cu mojici şi mucoşi ca noi.

Era atunci obiceiul ca elevii din clasele inferioare să-i salute pe cei din clasele superioare. Deci eu, fiind în clasa a II-a, eram superior celor din clasa I, care încă-şi ştergeau mucii cu podul palmei. În-

chipuiţi-vă că de la internatul Liceului Traian, care se afla în actualul Muzeu al Porţilor de Fier, până la Liceul Traian era aproape un kilometru. Dacă mergeai pe această direcţie puteai să dai peste zeci de copii din clase mai mari şi pe care trebuia să-i saluţi, dacă vroiai să scapi cu nasul ne-spart, pentru că aşa era regulamentul.

Salutul îşi avea rostul lui, dacă ştiai să saluţi frumos, îndoindu-ţi şira spinării, puteai să fii apreciat şi simpatizat atât de elevii mai mari, cât şi de domnul secretar al Liceului şi de pedagogi.         Ori, pedagogi erau o mulţime. Unul dintre ei era Ionescu Brambura, care alerga după noi la spălător cu un ciomag, la ora 6 dimineţa, să ne spălăm mai repede. Mai era profesorul Strugaru, care era un om serios şi care, atunci când pleca la câte un examen la Bucureşti sau în altă parte, mă punea să dorm la el acasă, să am grijă de soţia lui cât este plecat şi să păzesc cireşul din faţă, care făcea cu ochiul la toţi copiii.


Bustul Regelui Carol I – parcul Liceului Traian -1902

 

Mergând odată către liceu, mi-am dat seama că sunt elev superior, că trebuia să-mi iau rolul în serios şi să-i pocnesc pe copiii mai mici din clasa I, care nu ştiau să-i salute pe elevii superiori. De câte ori treceam pe lângă un elev de clasa I, el trebuia să mă salute. Ca să-l prind în flagrant, mă uitam ţintă, doar-doar va uita să facă acest lucru. Dar, iată că am şi dat peste un client: trecea unul mic şi sfrijit pe lângă mine, cu ghiozdanul pe spate, făcându-se că nu mă vede.

 

 

 

 

 

 

 

Şi l-am pocnit, iar inferiorul meu a plecat spre casă cu bulionul curgând din nas.

De la un timp, chestiunea asta cu salutul ajunsese un chin, pentru că de la internat până la liceu puteai să saluţi şi de 100 de ori şi trebuia să stai cu mâna la şapcă aproape tot timpul.

Colegul meu, Popescu Jiana, fiu de învăţător din Jiana Mare – Mehedinţi, a avut o inspiraţie genială. Ce s-a gândit el ? Să pună T-ul la ceafă şi să pună şapca pe litera T, încât să pară că salută tot timpul. I-a mers cu treaba asta câteva zile, până când a fost prins de pedagogul Ionescu Brambura, care l-a urmărit prin internat cu toroipanul şi l-a pocnit de câteva ori.

Noi, copiii, obişnuiam să trecem într-adins prin faţa şepcii lui ridicate, răspunzându-i  reverenţios la acest ingenios salut.

S-a auzit chestia asta şi prin oraş, o ştiau toţi găzarii, bragagiii, covrigarii, bozagiii şi alţii, deoarece colegul meu îi cunoştea pe toţi şi, cum se terminau lecţiile la liceu, dădea o alergătură prin centru până la Primărie, unde se-ntâlnea cu Osman Baiaram, bragagiul, care pentru acest salut îi dădea un pahar de bragă pe gratis. Astfel, avea şi bragagiul motiv să se laude faţă de alte calfe că este salutat de elevii de la Liceul Traian.

Nici Tiberie, servitorul nostru de la internat, omul de nădejde al doamnei Aman, bucătăreasa internatului, n-a rămas nepăsător faţă de acest salut. Ce să facă el să fie şi mai interesant decât Popescu Jiana ? A luat măgarul din internat, i-a confecţionat o şapcă cu LT în frunte şi a lipit pe şapcă un număr scris cu fir de aur, cu clasa a V-a.

Când ieşeau copiii de la liceu, pe la prânz, el aşeza măgarul la intrarea în curtea internatului, având grijă să atenţioneze pe fiecare elev mai mic de clasa a V-a să salute măgarul. Cum observau numărul şi clasa măgarului, copiii îşi schimbau mutra posomorâtă, pe faţa lor apărea un zâmbet, salutau măgarul şi intrau fericiţi la internat.

Nici lui Tiberie nu i-a mers mult timp cu figura asta, pentru că directorul internatului, profesorul de matematică, Szilagy, a observat batjocura şi i-a tras o păruială să ţină minte, că aici se afla în cetatea Drubeta a împăratului Traian şi nu cu oile în satul Căscaţi.

Iată că, până să vă amăgesc cu povestirile mele, pe când eram elev superior, iepurele din vale sări peste deal, iar eu vă rămân dator să vă înveselesc şi cu alte amintiri din copilăria mea fantastică.

 

 

–––––––––––––––––––––––

 

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

03.02.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

Anunțuri

Un răspuns

  1. Multumim ca nu a-ti uitat de noi…
    Salutari fratesti di-n partea Romanilor Timoceni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: