POLITICA ETNICĂ A ROMÂNIEI

(Din revista TIMOCUL, revistă de luptă naţional -culturală, anul VIII, caetul II, an 1941, pg.37-40)

 

Este titlul unei broşuri „Politica Etnică a României”,

care cuprinde discursul rostit de răposatul Ion C. Grădişteanu, în şedinţa Senatului Român din ziua de 6 Aprilie 1927.

Pe coperta acestei broşuri găsim:

„România, deşi Stat unitar – naţional, cuprinde totuşi circa 4 milioane de streini( la 1927 N.R.), pe când peste 2 milioane de Români trăesc în afară de hotarele ei şi cu toate acestea până acum Statul Român n-a avut şi nu are până azi nici o politică etnică.”

Aşa a fost şi ar fi putut fi încă mult timp,dacă la 6 Septembrie 1940, providenţa nu ar fi scos din străfunzimile neamului, pe generalul Ion Antonescu – astăzi Mareşal al Tuturor Românilor – să ia în mâinile sale sigure Conducerea Statului şi a destinelor Neamului Românesc. Numai aşa putem să vedem astăzi, că tot ce erau simple deziderate în trecut, sub Conducător au început să devină realităţi. În afară de atâtea alte realizări, acum avem şi o politică etnică a României: internă şi externă.

 

Astfel, el cerea să se ia anumite măsuri de guvernământ, cari se impuneau pentru apărarea intereselor etnice ale Statului Român şi ale Românismului în general.

 


Ion C. Grădişteanu ( 1861 – 1932 )

 

Plecând de la principiul ideal că: „un Stat Naţional ar trebui să cuprindă pe toţi conaţionalii lui, dar să-i cuprindă numai pe ei”, constată totuşi că în realitate nu poate fi realizată o asemenea situaţie, din cauza migraţiunii popoarelor. Din această cauză, peste 2 milioane de Români (după aprecierea autorului) rămăseseră să trăiască în afara hotarelor, sub streini, veniţi peste ei, pentru care cerea Statului să ia măsuri de apărarea lor dela desnaţionalizare.

Pentru aceasta cerea: „să fie o doctrină de Stat, o doctrină cunoscută de toţi, de toate organele Statului, dela mic pâmă la mare şi dela mare până la mic”.

Această doctrină a cunoaşterii elementului românesc de peste hotare, trebue să stea, deci, la baza politicii etnice externe a Statului Român, având grijă în primul rând de a veghia „ca aceşti români să nu piară”.

În legătură cu aceasta spunea că: „prima datorie a Statului Român este să pregătească conducători pentru aceste populaţiuni româneşti, să le pregătească un Stat Major”. Oratorul cerea acest lucru fiindcă, cunoscător perfect al problemei Românilor de peste hotare, cum era, ştia foarte bine situaţia jalnică în care se găseau Românii de peste hotare: lipsiţi nu numai de conducători dar şi de cele mai elementare drepturi la viaţă liberă naţională. Ei nu aveau – după cum nu au nici astăzi – nici biserică şi nici şcoli în limba maternă şi este un adevărat miracol că se mai pot menţine ca Români.

De aceea, la pagina 33 din op. c. găsim următoarele inserţiuni: ”pentru apărarea Românilor de peste hotare de desnaţionalizare, România mai are şi o altă îndatorire. Are îndatorirea de a-şi pune în cumpănă toată influenţa şi toată putere pentru ca să se asigure Românilor de peste hotare, putinţa şi dreptul recunoscut tuturor popoarelor: mari şi mici, de avea o viaţă liberă şi independentă potrivit cu firea, originea şi tradiţiile lor”.

Pentru ajunge la aceste concluzii, oratorul făcea un paralelism între situaţia minoritarilor de la noi şi situaţia Românilor de peste hotare, constatând că: „potrivit cu firea noastră îngăduitoare lăsăm şi libertatea religioasă şi cea culturală minoritarilor dela noi. Pe când noi facem acest lucru, cele mai multe State, cari reprezintă aceste minorităţi (minorităţi româneşti N.R. ), sunt departe de ane aplica principiul reciprocităţii. Pe când la noi trăesc liberi şi nimeni nu se gândeşte să răpească cuiva legea sau obiceiurile lui, în alte State, Românii, din punct de vedere naţional, trăesc într-o adevărată robie”. Şi mai departe zice: „ca să vă dovedesc ce spuneam, voiu începe întâi cu

 

Românii din Iugoslavia

 

Veţi vedea cum ne purtăm noi cu conaţionalii Iugoslavilor şi cum se comportă Iugoslavii cu conaţionalii noştri. Avem la noi între 30- 40.000 de Sârbi în Banatul Românesc. Aceşti 30-40.000 de Sârbi se bucură de toate drepturile şi de toate foloasele pe care le au toţi cetăţenii români. Din punct de vedere cultural şi bisericesc aceşti 30-40.000 de Sârbi au un vicar la Timişoara, au biserici bine întocmite şi bine înzestrate. În tot Banatul Românesc sunt 60-70 de biserici.

 


TIMISOARA IN ANUL 1904 – IOSEFIN

Liceul Teoretic Sarbesc „Dositei Obradovici“ se afla in cladirea construita intre 1881 si 1896, facand parte din complexul de cladiri al Institutului „Notre Dame“ din Iosefin, pe actualul Bulevard General Ion Dragalina. Constructia a fost facuta dupa planurile arhitectului Eduard Reiter. Scoala maicilor din Iosefin era prima si cea mai mare institutie de invatamant pentru fete din tara. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu)

 

 

 

Pe de altă parte au 64 de şcoli, pentru o populaţie de 30-40.000 de suflete.

Pentru aceste şcoli au dreptul să-şi aducă cărţi didactice din Iugoslavia. Aceşti locuitori s-au împărtăşit de legea agrară ca toţi cetăţenii români. Aceşti locuitori trimit , fără să întâmpine o piedică din partea nimănui, copiii la liceele din Serbia, la liceul din Vârşeţ, din Panciova şi la Universitatea din Belgrad.

 


TIMISOARA IN ANUL 1905 – CETATE

Piata Unirii, cu Biserica Ortodoxa Sarba construita intre 1745-1748, in stil baroc vienez Iconostasul a fost sculptat de Mihailo Ianici intre 1833-1836, iar pictura ii apartine marelui pictor banatean Constantin Daniel, realizata intre 1838-1843. In stanga, Palatul Episcopiei Ortodoxe, astazi Vicariatul ortodox Sarb, construit in 1891 si restaurat in 1911. In dreapta, Casa Comunitatii Ortodoxe din 1900. Aici a functionat Scoala Sarbeasca din Cetate. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu

 

În schimb care e soarta Românilor din Iugoslavia ? Şi noi avem aproape jumătate de milion în Iugoslavia.

Aceşti Români locuesc în mai multe provincii. Întâi voiu începe cu cea mai nouă alipită Iugoslaviei. Să încep cu Banatul. În Banatul Sârbesc avem circa 100.000 Români. S-ar crede că întrucât suntem aliaţii Iugoslaviei şi întrucât noi ne purtăm cum vă arătam adineauri cu Sârbii din Banatul Românesc, că aceşti Români ar trebui să se bucure de un traiu asemănător. Ei bine, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Aceşti Români cel puţin ar trebui să fie mai fericiţi decât ceilalţi Români din Iugoslavia şi prin faptul că li se aplică şi clauzele minorităţilor prevăzute în tratatul de pace şi prin faptul că au fost daţi statului Iugoslav într-o stare culturală destul de înaintată, căci ei aveau la alipire biserici frumoase şi preoţi numeroşi şi bine înzestraţi, aveau numai în sate, afară de oraşe, 35 de şcoli, zic 35, fiindcă în acea parte a Banatului, comunele sunt foarte mari, de 8 până la 10.000 de suflete şi aveau 35 de şcoli cu 120 de învăţători români.

Statul sârbesc a statizat toate şcolile, prin urmare şi şcolile româneşti. Câţi învăţători români mai sunt ? În loc de 120, vreo 7 sau 8. Şi în locurile lor, fiindcă nici Sârbii nu au avut destui învăţători ca să-i numească pe toţi sârbi, sunt până şi ofiţeri din armata lui Vranghel, care au ajuns învăţători la şcolile din comunele româneşti, oameni care nua u nici o idee de pedagogie şi nu ştiu nici o boabă românescă. Unul dintre aceşti Vranghelişti a făcut acest lucru hazliu, care denotă ce străini sunt de orişice cunoştinţe pedagogice: primind o circulară ca să facă cu elevii săi exerciţii de limbă, s-au apucat să pună pe băeţi să facă fel de fel de mişcări cu limba, aşa că era cât pe acisă le dezrădăcineze limbile din gură. Acesta este fapt, nu este numai o anegdotă.

Aceasta este situaţia şcoalei, odinioară înfloritoare, din Banatul Sârbesc, care avea 120 de învăţători.

Bisericilor româneşti li s-au luat pământurile. S-a lăsat numai pământul personal al preoţilor, dar şi acela a fost supus unor dări enorme, cari nu se plătesc de Sârbi, ci se plătesc numai de preoţii români. Biserica este într-o stare nehotărâtă, nu are nici un şef bisericesc şi nu se ştie care este situaţia bisericii româneşti în Banatul Iugoslav.

Dar, în afară de aceasta, chiar în şcolile în care au mai rămas învăţători români aproape nu se poate învăţa nimic româneşte şi vă spun de ce: pentru că nu sunt manuale şcolare. Manualele şcolare vechi, care se întrebuinţau în timpul monarhiei austro-ungare, au fost oprite. Manualele şcolare din România sunt iarăşi oprite. Atunci au încercat să-şi facă manuale , traducând manualele sârbeşti în limba românească. Nici acele manuale nu au fost aprobate, deşi s-au făcut de ani de zile şi nici până acum nu sunt aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice din Serbia. Aşa încât sunt cu desăvârşire lipsiţi de cărţi. Chiar dacă ar avea învăţători, tot n-ar putea să înveţe, din lipsă de cărţi. Băieţii cari vin să înveţe – căci şi dela dânşii vin să înveţe în şcolile noastre normale şi în liceele noastre – sunt siliţi să fugă din Serbia, pentrucă li se refuză paşapoartele, nu li se dă paşaport ca să vină să înveţe în România, pe câtă vreme ai lor din regatul nostru merg să înveţe în voia lor la Vârşeţ, la Panciova, la Belgrad, fără ca nimeni să-i împiedice.

Altceva, s-a făcut un fel – nu de lege, că nu este lege, dar un fel de decret agrar, prin care se împroprietăresc acei cari aveau puţin pământ sau nu aveau deloc, s-a specificat limpede că nu au drept să ia pământ decât ţăranii de origine slavă. Va să zică românii au fost excluşi chiar prin decretul lege, dela împroprietărire.

Dacă aceasta este situaţia românilor din Banat, cei mai puternici, cei mai culţi, cei mai înaintaţi, vă puteţi închipui care este situaţia celorlalţi români din Iugoslavia !

Românii din Macedonia, care aveau şi ei când s-a alipit partea aceea din Macedonia şi Serbia, vreo 32 de şcoli primare şi 2 şcoli secundare, din care un liceu la Bitolia, au pierdut toate şcolile ! Toate au fost închise de autorităţile sârbeşti, deşi aveau o anexă la tratatul din Bucureşti din 1913, prin care se asigură autonomia bisericilor şi şcoalelor române din Macedonia.

Preoţii au fost goniţi din biserici, cu o singură excepţie, a acelui de la paraclisul din Bitolia, dar şi acela supus unor condiţii aşa de grele încât îi este aproape cu neputinţă a mai sluji.

Preotul este oprit să facă slujbe chiar acasă la români. În Macedonia asuprirea naţională are proporţii nebănuite. În oraşul Bitolia s-a dat ordonanţă poliţienească prin care limba română este oprită în public. Chiar vorbirea limbei române ! Şi cine vorbeşte pe stradă este dat în judecată pentru delictul de agitaţie şi este condamnat ! Aceasta este situaţia românilor din Macedonia.

Mai sunt nenorociţii de Români dintre Morava şi Timoc. Despre aceştia ce să mai vorbim ? Nici şcoală, nici biserică, nici dreptul de a-şi boteza copii cum vor ei. Căci li se impune de a-i boteza cu nume sârbeşti, nu mai vorbim de numele de familie, cari toate sunt schimonosite în aşa fel, încât nici nu-i mai cunoşti că sunt români.

 

Românii din Bulgaria

În Bulgaria avem 100.000 de români pe margine Dunării, în special în judeţul Vidin. Aceşti români n-au nimic, ca şi românii din Serbia, dintre Morava şi Timoc.

 

Românii din Albania

Dar, până şi în Albania, acest stat care s-a zămislit aci în Bucureşti şi care datoreşte atât de mult României, avem greutăţi. În Bucureşti s-a făcut prima slujbă ortodoxă în limba albaneză. Tot în Bucureşti s-a deschis prima şcoală albaneză, într-o vreme în care erau mulţi cari nu credeau în aptitudinile poporului albanez, de aconstitui o naţiune şi un Stat, cu toate acestea până şi albanezii au ajuns să ne precupeţească şcoli şi biserici pentru elementul nostru de acolo.

Le-am dat biserica Sf. Nicolae dintr-o zi. Vedeţi, dar, că cu asemenea politică de slăbiciuni, interesele noastre nu sunt apărate şi nici demnitatea noastră nu este pusă la adăpost. Să ridice Statul Român toate aceste chestiuni, cari sunt chestiuni naţionale şi să vorbească tare, aşa cum se cuvine unui Stat de mărimea şi de însemnătatea României”.

În concluzie oratorul făcea apel la toţi Românii din Ţară, ca pentru apărarea intereselor Românilor de peste hotare să se formeze o Uniune sacră, iar guvernul să creeze un organ de Stat, care să coordoneze toate aceste chestiuni şi să urmărească înfăptuirea lor, fiindcă este vorba de interese mari şi permanente ale neamului.

Iată, aşa dar, o serie de probleme, ridicate dela tribuna Senatului Român, acum 14 ani, în legătură cu situaţia Românilor de peste hotare, care atunci erau înţelese de prea puţini, iar acum au devenit probleme, care îşi aşteaptă deslegarea.

 

ANDREI ANDREI

 

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

 

 

 

 

CUM A MÂNCAT BĂRZUICA  BANCA

 

de Cristea Sandu Timoc

Aşa s-a întâmplat. Bunicul a speriat lupul cu cojocul şi a scos iada din gura lupului. Eu am pus iada-n sân, având pe ea încă cămaşa mumească. Am crescut-o cu lapte, când de la oi, când de la capre. Dormeam cu ea în braţe, până a prins o ţâră de cheag şi a început să zburde prin tindă. Pentru că semăna cu barza am botezat-o Bărzuica. Toţi copiii veneau s-o vadă şi-i aduceau bunătăţi: mere pădureţe, pere, gutui, mălai şi altele. Mă fericeau că mi-a dat Cel de sus o asemenea procopseală. E drept că am răsfăţat-o cum nu se poate răsfăţa nici un prunc. De aceea, veşnic era cu botul în săcuiul meu după mălai, brânză, ouă sau mălai dulce. Se ţinea după mine ca scaiul de oaie.

După ce am terminat cele patru clase, căpriţa a mers cu mine noaptea până la Dunăre să mă petreacă, fiindcă eu fugeam „pe ţară” la liceu. Ar fi trecut Dunărea, dacă ar fi lăsat-o fratele Ilie. La despărţire, acolo la marginea Dunării, la Rădoivăţ, mi-am vărsat lacrimile nu pentru că mă despărţeam de fraţi, surori, de tata, de sat, ci de grija că-mi las capra şi cine ştia dacă nu o să-i pună pielea-n pod. L-am rugat pe frate-meu să aibe grijă de ea. A aţâţat el un foc într-o mirişte să-l văd cu capra şi moş Florea alăturea.

Toate aceste întâmplări sunt nimic faţă de întâmplarea cu „spargerea băncii”, căci aşa se spunea la noi când se schimba o bancnotă de 10 dinari. De aceea vă istorisesc această mică întâmplare.

Aveam zidari tocmiţi ca „oameni de împrumut cu ziua”, să ridice în jurul curţii mele un zid, jumătate de piatră, jumătate de cărărmidă. Pe la scăpătat, pietrarii osteniţi se aşezară pe o grămadă de bolovani şi începură să tăinuiască. Frate-meu veni la mine cu o bancnotă de 10 dinari, spunându-mi:

– Ţine banca asta şi încură-te la moş Florea lui Răboveanu la dugaie

s-o spargă.

– Ce să spargă, nană ? întrebai eu, nedumerit.

Frate-meu holbă ochii mari şi mai mult răstit îmi zise:

– Ce bre, tu nu şti să spargi o bancă ? Aşa de prost eşti ? N-oi fi o                   mămăligă ? Aleargă la moş Florea, că ştie el.

Eu priveam prosteşte la toate astea, dar şi la bancnota pe care o vedeam pentru întâia dată şi mă miram cum o s-o sparg. De unde să încep? Pietrarii, văzând încurcătura, făceau haz pe socoteala mea, iar eu, ca să mă arăt mai deştept, am şi dat fuga să sparg banca, cu iada după mine.

Casa mea se afla în capul satului, sub nişte fagi. Vulpile mergeau pe sub fereastra din spate, unde era încă pădure. De acolo trebuia să cobor, de la Măricheşti, unde este mahalaua Sănduleştilor. Trebuia să trec pe lângă nana Găluţă al lui Sârbu, moş Stan al lui Pufu şi moş Ion al lui Pită. Când, la poartă, cocoţat pe gard, mă strigă văru Pătruţă, zis Ploscă, mai mic decât mine:

– Vere, unde te duci ?

– Să sparg banca, răspund eu. El rămase puţin buimac, apoi îmi răspunse:

– Doamne, cum o să spargi tu banca aşa singur ?

– Uite, asta e banca, pe asta s-o sparg.

– S-o spargi de tot ?

– De tot.

– Ştii ce, eu am mai spart bănci, ia vino să ţi-o sparg la mine pe gros, ce să te mai duci la moş Florea dugăiaşul !

Eu îmi fac socoteala că, dacă a mai spart bănci, e bine să mă scap de o alergătură zdravănă. Hai să intru la el în obor să învăţ şi eu cum se sparge o bancă. În mijlocul curţii ne oprim sub nişte mălini falnici, puşi de bunicul meu Călin, sub care şi-a petrecut ultimele veri la umbră. Banca o aşezăm pe butuc, numai s-o spargem cu toporul. Fugi vărul după topor în casă, căci îl ţineau ascuns ai lui sub găleţi, să nu-l fure ţiganii. Până să vină el, eu cu iada mă cam plictisisem.

Las banca pe butuc şi dau o alergătură să văd de ce întâtzie. Bărzuica rămase să păzească banca.

– Ce-i, vere, nu vii odată ?

– Ba vin, uite, am dat de topor, e bine ascuţit. O spargem, ai să vezi !

Când intăm în curte, văd iada cu banca-n gură, o răsuceşte. Se mai zărea un colţ. Strig zadarnic să nu mănânce banca, dar, până s-o opresc, o înghiţise. Mă uit în gura ei, de nu i s-o fi oprit în cerul gurii şi o smintesc în bătaie. Atunci am bătut-o prima dată. O priveam pe sub burtă, pe unde putea scoate banca.

– Hai s-o tăiem, zice văru-meu, şi scoatem banca.

Eu îmi pierdusem minţile. Mă gândeam: s-o tai, rămân fără iadă. Să n-o tai, rămân fără bancă şi e vai de pielea mea ce bătaie mă aşteaptă, că nu făcea iada cât banca. M-a podidit aşa deodată un plâns de parcă se scuturau streaşinile după un potop. Lui văru Pătruţă nici nu-i păsa, nu era banca lui, nu era iada lui. Iada îmi lingea lacrimile, în timp ce eu, cu toate că mi se rupea inima, o burduşeam cu pumnii pe unde nimeream.

Am ieşit pe ulicioară şi am pornit spre casă. Tata nu era. Frate-meu, de sus, de pe parapet, mă zăreşte că înaintez plângând în hohote şi vine să vadă, nu m-o fi muşcat un câine turbat ? Nu mi-o fi furat vreunul banca ?

– Ce e, bre, de ce plângi ?

– A mâncat banca ! Şi plângeam cu hohote, că ştiam că el ţine la mine şi la iadă.

– N-oi fi norozit ! Cine să mănânce banca ?

– Iada…

– Ascultă, n-o fi mâncat-o..

– Ba, a mâncat banca, întăresc eu.

– Bre, n-o fi mâncat-o de tot.

– Ba de tot, e în burta ei.

– Ştii ce ? Cât mai e timp, ia-ţi iada şi fugi la Timoc de te îneacă, că altă scăpare n-ai. Mare prostovan eşti să-ţi mănânce iada bunătate de bancă.

Eu plâng şi iau în braţe un copac ce făcea roşcove, adus de tata din New Mexico în geamantan. Pietrarii, cu inima strânsă, ascultau toate acestea şi ,impresionaţi, se apropiară:

– Auzi, Ilie, taie iada şi scoate banca. Încă nu e rumegată.

Mie mi-a trecut un fior pe şira spinării şi am întărit suspinele şi plânsul. Puseseră mâna pe capră, s-o taie, nu alta. Atunci am sărit:

– Mai bine mă duc cu ea la Timoc să mă înec, dacă nu e altă scăpare !

– Lasă, bre, să tăiem iada, scoatem banca, că tata nu ştie, mă convingea fratele.

Însă, eu mai bine mort decât fără iadă. Înecat în lacrimi, iau iada de mărgele şi-i zic:

– Hai la Timoc, să ne înecăm, fie ce-o fi…

Am coborât spre Părâul Diavolului, lângă Fântâna Mare, unde veneau muierile după apă. Unele, de milă, îşi ştergeau lacrimile. Ştiau tot.

– Ce măi, n-oi fi prost să te îneci pentru o bancă, zise una.

În faţă îmi ieşiră dintr-o dată, ca nişte adevăraţi salvatori,    Prâşneală şi Dobândă Barac, amândoi clovnii satului.

– Ce, bre, unde te duci cu iada ?

– La Timoc, la moară, să mă înec.

– Ce-ai făcut, Muceo-Căcâceo ?(aşa îmi ziceau ei)

– A mâncat capra banca.

– Cum aşa, să mănânce o iadă banca…

– Ba, nană, a mâncat-o.

– Şi ce-a zis frate-tău, Ilie?

– Să mă duc la Timoc la scocul morii şi să sar cu iadă cu tot, că altă scăpare nu e. Tata şi aşa mă omoară pentru bancă.

Prâşneală căzu pe gânduri. Faţa i se întunecă. Se vedea treaba că şi el îşi dădea seama de valoarea băncii, aflată acum în burta caprei. Deodată aruncă o privire spre Părâul Diavolului şi porni spre o mică prăpastie ce avea în adânc ascunsă printre ulmi o moară părăsită.

– Vezi tu moara lui Bobrece, moară părăsită de când cu lupii ăi albi ?

– O văd.

– Acolo ne pitulam noi, copiii cei mari, când fugeam de la şcoală, să nu ne bată dascălul Jica, acolo mută-te tu, decât să te îneci. O să vezi tu cât de bine o să dormi cu bufniţele şi cucuvelele, că şi aşa nu mai e mult până încep să cânte cucii pe coastă.

––––––––––––––––––––––-

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

13.01.2011 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: