“Crăiţele”, un cult păgân, de origine dacă la românii ( valahii) din Serbia de N-E şi Bulgaria de N-V

Există în Sudul Dunării, între Morava-Timoc (Serbia de N-E) şi Timoc Vidin (Bulgaria de N-V), o zonă folclorică, având filoane din straturi străvechi, încă neexplorate ştiinţific.

Românii  (Valahii) sunt asezaţi aci în masă compactă, precum şi răsfiraţi printe sârbi şi bulgari în aproximativ 300 de localitaţi, ei sunt legaţi de aceştia, dar păstrează nealterată vechea lor cultură cu trăsături păgâne , de un arhaism unic în Europa.

Despre cultul păgân al “Crăiţelor” s-au scris câteva lucrări (1-6)vizând mai mult latura medicală, decât cea etnologică şi folclorică.

Ceremonialul începe din “Vinerea buieţilor” înainte de duminica Rusaliilor, când se aleg “Crăiţele” pe un loc sacru, lângă peştera misterioasă”Cîrşia Dâlbocii” despre care legenda spune că are profunzimi pe sub Dunăre în Banat. Sâmbata se împart vase cu vin, bunătăţi pentru sufletul morţilor ca la Traci.

În prima zi de Rusalii începe adevăratul ritual. Arborii protectori de la răspântii se împodobesc şi se udă de grupuri de fete. În jurul prânzului se plimbă un colac frumos ornamentat ( de pâine) prin sat. Pe locul sacru, din vremuri imemoriabile, locuitorii “ies cu mesele în sat”pe iarba verde aşezate în rând. Se aprind lumânări încolăcite de ceară care ard ca într-o noapte înstelată. Pater familias la fiecare masă face pomenirea morţilor: varsă vin pe pământ apoi se dă de pomană: azimă, pâine dospită, mălai, sare , friptură, ouă roşii, colivă, miere.

Rasună în jur cântece de fluier, cimpoi, clarinet sau vioară (lăută). Se încinge hora circulară ca nişte veritabile “sârbe”într-un ritm trepidant. Aria Rusaliilor începe să puie stăpânire pe suflete. Din neant, coboară fiinţele nevăzute răutacioase ale “Rusaliilor” intrând în sufletele femeilor. Este momentul de maximă tensiune. Se aude în horă un ţipăt sau mai multe. Una , sau mai multe femei cad  la pământ, ca florile tăiate de coasă. Lumea din jur zice: “A luvat-o Rusaliile”. Femeia se zbate, plânge, râde sau îşi rupe hainele de pe ea.Este ţinută pe o pătură. Începe transul, intră în convorbire cu morţii. Îi întreabă, se miră de imensitatea acelei lumi  pe care o află de la decedaţi, află veşti de la ei, uneori prevestind taine. Astfel, Maria Trăilă Rankovic, căsătorită în satul Văluia, prevesteşte,  în 1910 apariţia cometei cu coada Halieva      ( care apare odată la 76 de ani ), precum şi asasinarea regelui Alexandru în 1933, lucruri întâmplate. Ea face legătura dintre vii şi morţi fiind 99% moartă. Medicii neputincioşi să salveze femeia căzută în transă, apelează îngrijoraţi la “crăiţe”. Reanimarea începe prin ritualul solemn al “crăiţelor” după reguli fixe. Începe dansul “crăiţelor” cu strigături, cântece din fluer, cimpoi, clarinet sau vioară. I se aduc plante de baie, flori de romaniţă, pelin, tei şi usturoi.

Dansul se execută de trei “crăiţe”, 3 “crăiceri” şi un muzicant încercat, uneori aleşi înainte de femeie. Dansul este concentric în jurul bolnavei. Dansatorii sunt intercalaţi, o fată, un băiat; Crăicerii poartă săbii de metal, agitându-le deasupra bolnavei apoi asezându-le în cruciş peste ea. Cântecul de crai al cimpoieşului este seducător şi plin de duioşie. Cu el se începe înşelarea Rusaliilor, să iasă din sufletul femeii căzute în extaz.

Mutarea bolnavei se face in 3,5 sau 9 locuri pînă recapătă cunoştinţa. Uneori ritualul durează de la 1 – 3 ore,în funcţie de subiect, dansatori şi muzicant.

Tot timpul se strigă la ea : “ Scoală Mărie, scoală ! Hai scoală-te nu te teme !”Pentru bolnavă “marele crăicer” scuipă usturoi, aruncă pelin şi romaniţă. Ise introduce cu sila usturoiul în gură şi făcându-se strigăturile:

“ Hep aşa, iar aşa

Înc-odată iar aşa

Şi din gură hei !

Aşa bala hei !

Urmează corul fetelor care cântă melodii pentru întoarcerea din cealaltă lume:              “ Bate vântul peste faţă,

Mi-a dus un miros

Miros de flori de fân,

Ai la mândra mea din sân” etc.

“Crăiţele” şi “crăicerii” se zice că sunt înzestraţi cu puteri

supranaturale. În timpul desfăşurării cultului, ei joacă nişte funcţii magice de fertilitate, fecunditate, profilaxie şi prevestire. La Căluşari lipseşte conversaţia cu morţii şi transul exclusiv al femeilor.

Dacă ritualul este fără greşeală şi vioi, bolnava reintră în cunoştintă pe baza ritmului începând să  mişte picioarele ca şi la “căluş”.

Este ridicată în picioare şi dusă lângă “Cîrşia Dâlbocii”să bea din apa cristalină a părâului ce izvoreşte dintr-o peşteră misterioasă, cu profunzimi pe sub cazanele Dunării.


Crăiţă

“Primul crăicer” ia apa în teaca sabiei din părâu, o varsă în pumnii celui de al doilea crăicer şi acesta îi dă să bea de trei ori. Abea acum se deşteaptă, fără să-şi amintească ceva.

I se dă miere, iar la brâu i se pune usturoi, pelin, flori de romaniţă.

După structură, dansul este mai mult magie , decât virtuozitate, cum pretindeau romanii.

Săriturile sunt ritmice în măsura de 2/4, cu bătăi în pământ însoţite de chiuitori ca la căluşari, conferindu-i-se valenţă artistică, şi autenticitate.

Traiectoria dansului este curbă, “ în cerc ca şi horele denumite de români : “sârbe”, cu direcţia spre dreapta.

Rolul determinant îl are strigătul cimpoiului şi aria “Rusaliilor”, căci instrumentele vorbesc cu Dumnezeu, în timp ce între dansatori şi femeia cu sufletul furat de Rusalii, se produce o corelaţie psihică, o tensiune interioară care se transmite bolnavei din afară, într-un ritual de o desăvârşită beţie, în care ritmul se conjură cu magia.

Vatra cultului este în sudul cataractelor Dunării, pe valea Pecului, în ţinutul Zvizol-Homole, în zona vechilor Guduscani şi căutători de aur în Pec.

Deşi în Serbia de N-E mai sunt cca 250 de localităţi în care trăiesc români ( valahi), obiceiul s-a restrâns dispărând treptat ,

menţinându-se în forma arhaică doar la : Duboka Văluia, Neresmiţa, Turea, Rakova Bara, Kauna, şi Bîrniţa lângă Golumbaţ etc.

Înainte de primul război mondial obiceiul era semnalat la Kostolaţ ( Viminacium ), Bor, Maidan Pek, Valea Coane, Brestovăţ, Dobra, lângă „Lepeni Vir”, o vatră neolitică, având 5 rânduri de case suprapuse, vechi de peste 6.000 de ani.


„Obiceiul Căluşului”

Tot  atunci se mai semnala cultul  “ Crăiţelor” la gura Timocului în satele din Bulgaria de N-V la: Vîrf, Bălei, Gumătarţ , Stanotârn, Florentin şi în forma şi mai degenerată la Deleina, Rabova, Zlocuţea, Toromasta.

Din straturile vechi ale cultului au rămas în judeţul Vidin la români doar dansul  “crăiţelor”, aşa cum există azi şi în stânga Dunării în Oltenia – Muntenia, “Crăiţele “ persistă doar ca o amintire la cei mai bătrâni .

În schimb în Bulgaria  de N şi de N-V de la Vidin spre răsărit  pe valea Dunării atât la bulgari cât şi în cele câteva sate au supravieţuit căluşarii cu denumirea românească aşa cum ne informează savantul bulgar (1) Arnadof : “Kalusar” şi dansul foarte răspândit “Floricica”(2)

Originea cultului este de la zeiţa frigiană “Mama tuturor zeilor”, protectoarea vegetaţiei Cybella(3) după unii, iar după alţii, îşi are originea în Dionisos (greci) şi Bachus (romani) cult răspândit în intreaga lume veche. La acest cult participă toată lumea, mai ales femeile, care cinsteau prin cântece şi dansau adesea cu caracter orgiastic.

Un dans cu rol de vindecare de origine tracă “Kolovrismos” îl aminteşte Xenofon. Rădăcinile substratului străvechi al acestui cult pagân trebuiesc ancorate în perioade primitive de evoluţie istorico-socială a traco-dacilor din preistorie.

 

 

Milan Maisner crede că zeul Dacilor Zamolxe, apoi Deceneu, au avut un rol determinant, în popularizarea filozofiei nemuririii sufletului începând din Hemus-Argintaria la Dunăre şi în Carpaţi.


Căluşul românesc

Dacii credeau în îndepărtarea duhurilor cu suliţi, săgeţi şi spadă, de aceea în cult apare sabia . M. Maisner opinează că actualul obicei al “crăiţelor” trebuie deosebit de celelalte obiceiuri legate de Crăiţe şi Rusalii din alte regiuni, acest cult sau ritual, zice el, “datează din cele mai vechi timpuri, când străbunii acestor regiuni , Geţii sau Dacii, de neam trac, au respectat zeitaţile lor prin orgiasm şi misticism sălbatic.”

Geografia comparată a acestui cult poate cuprinde întreaga zonă a Dunării, Balcano-Carpatica fostul spaţiu traco-getic. Într-un fel sărbătorile de Rusalii se întâlnesc la italieni, sârbi, ruşi, greci, în Macedonia etc., dar cu totul deosebite de “Crăiţele” din Valea Pecului –Duboka – Valeria.

Astfel, la “Crăiţele” sârbesti nu există acelaşi ritual  şi aceeaşi funcţionalitate.  Obiceiul se reduce la dansuri şi cântece din casă în casă pentru dăruire în cele trei zile de Rusalii. Obiceiul pare a fi pierdut din autenticitate şi dimensiuni, apărând complect distinct de “crăiţele”românesti (valahe).

 

–––––––––––––––––––––––––––

 

 

1. Prof. dr. Armandof – Die bulgarichen Festbrauche. Bulgariche Bibliotek Bud. IV, P.59-64

2. Aurel Candrea. Folclor medical roman. Buc. 1944 p. 163

3. Milan Maisner , Tragovi iz Kulta velike magije bogova, God. N. Cupica, vol.XXXIV,

p. 236. Vezi si James Frazer- The Golden Bough, Beograd 1937, p. 120

 

–––––––––––

 

In Jugoslavia, obiceiul de Rusalii se numeşte “ Kraljica” sau “Lielie”. Vuk St. Karagic descrie “crăiţele “ sârbeşti ca fiind formate din 10 sau 15 fete frumos împodobite, care merg din casă în casă cântând şi dansând(1). Obiceiul “crăiţelor” sârbeşti sunt semnalate de la Cer, Medjenik, la  Timoc până în Slovenia la sârbii catolici(2) şi obiceiul “vilanke” şi “vilari”, la ţiganii valahi din ţinutul Temnic şi Belic(3).

La populaţia din districtul Gevgelia satele Huma, Petrova, Miozenica, Smokvica şi Mirovca, apoi regiunea Strumiţa, există obiceiul Rusaliilor de iarnă de la Crăciun la Buna Vestire, cu dansurile renumite “Teskoto” şi “Lesniţi” executată pentru obţinerea de  daruri din casă-n casă, din sat în sat. Virtuozitatea dansurilor şi lecuirea copiilor de “tusă măgărească”, este proprie obiceiului de “căluşari” şi de “crăiţe”.

În Bulgaria, pe valea Dunării, “Kalusarii” şi “Floricica”pot avea analogie cu “crăiţele” dar nu o identitate. O identitate au cu căluşarii din România.

Mikloschich, bazat pe un document din sec. al XI-lea atestă că în Rusia ar fi existat obiceiul de Rusalii, care aveau loc de la Crăciun la Buna Vestire.

La italieni “Carneaniola”, un dans revoluţionar cu semnificaţii magice de însănătoşire şi fecunditate, şi “Kalusarii” pot avea oarecare analogie cu crăiţele şi căluşarii.

În România (valea Dunării) cultul crăiţelor a suferit mutaţii, a degenerat. Din obicei, a ajuns un dans. Cele trei crăiţe depuneau juramântul odată cu cei 9 sau 11 căluşari, iar în ritualul vindecării bolnavului “luat din căluş”, “crăiţele” stăteau la cap şi la picioare.

Obiceiul cu vindecarea se mai întâlneşte sporadic în Blahniţa, judeţul Mehedinţi şi în satele de la gura Timocului.

 

 

 

1. St. Koragic – Zivot I obicaji naroda sokopoja Wien, 1897 (Rusalje Kraljice,Lijle) si in Sveznanja – Opsti enticlopediski lekticon, Beograd 1937

2. Dr. Milorad Dragic, Pesme I igre “Kralica u Dobri. Razvitak Zajecar, 1970 nr.4-5, p. 71

3. Tomic P. “vilorice” I “vilari”  – Zbornik rodova Etnografskog Instituta Sopoke Akademije nauka , Beograd 1950

Concluzii

Un studiu aprofundat demonstrează că este vorba de un cult păgân, păstrat în forma sa arhaică până azi la românii din Serbia de N-E pe valea Pecului ca origine metafizică de la zeii daci, Zamolxe şi poate Deceneu.

Este un cult străvechi, cu straturi de origine traco-getă pe ambele ţărmuri ale Dunării. Deşi nu se confundă cu obiceiul de Rusalii de la celelalte popoare balcanice, nu este exclusă o analogie  şi poate un fond comun în zonele balcano-carpato-danubiane.

Cultul păgân al “crăiţelor” nu este, cum greşit s-a susţinut, o manifestare degenerată de epilepsie, ci un ritual magic, o epidemie psihică ancestrală – metafizică în cele trei zile de Rusalii , o reminescenţă autentică pastrată de autohtoni de la înaintaşii traco-daci.

Dacă se va filma şi studia prin reconstituire de specialişti, care cunosc bine limba română şi obiceiul “căluşului”, “crăiţele” pot reîntregi un patrimoniu cultural comun din tezaurul popoarelor balcanice, de o valoare inestimabilă.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

……………………………………………………………………….

 

 

DOI BOLOVANI

(povestire)

 

Vă spun din firimiturile ce mi-au mai rămas în cap căzute pe capul nostru, deşi grele, spun vorbele pe la colţuri cam în şoaptă să nu audă Dumnezeu, că cică s-ar apropia sfârşitul lumii, că cică lumea ar fi luat-o razna: minte, fură, înşală, înjură, iar alţi oameni prin nu ştiu ce sate, cică şi-ar înşela muierile şi nu le-ar da toţi bani să-şi cumpere basma galbenă.

Tata cu fratele meu Ilie se gândeau să împrejmuiască toată curtea cu un gard înalt cât un om pe cal, ba să-şi pietruiască şi  bătătura. Nimeni în sat nu avea leauri ca ale noastre şi nici curte de piatră. Eram cineva! Fratele meu, Ilie cioplise un cap de cal pe

care-l aşezase în arcul boltei de la poarta de intrare. Toată lumea îşi frângea gâtul să vadă calul. Era ceva ce n-aveau alţii.

Eu eram cu vărul meu Pătruţă, poreclit „Ploscă”, iar pe mine mă poreclea „Mâţu”. La noi nimeni nu era chemat, strigat pe numele din cărţi, ci pe poreclă; eu am avut prima poreclă Mâţu, apoi Mucea Căcâcea din cauza mucilor, pe urmă „Cârlanu”, nume pe care mi

l-au dat copii de la liceul Traian din Tr. Severin la fotbal şi care mi-a rămas toată viaţa; nu eram strigat pe nume, eram „Cârlanu” în stânga „Cârlanu” în dreapta, peste tot „Cârlan” şi „Cârlan”, încât, mai târziu, când am încăput pe mâinile comuniştilor, porecla mea de „Cârlan” rămasă pe scrisori era bănuită că ascunde un nume conspirativ de spion. Prostia asta chiar că nu mi-a trecut prin minte, dar aşa a fost, parcă ştiu că de vreo 3 ori m-au chemat de prin lagăre să lămuresc misterul ce se ascunde în jurul poreclei de „Cârlan”.

Eu cu Ploscă ne-am gândit că dacă tata şi frate-meu fac un gard şi cap de cal şi noi ar trebui să facem ceva, că dacă ne ia Dumnezeu să rămână după noi ceva, mai ales capul de cal să-l vadă toţi cei care trec, să se mire ce a fost în stare să facă Ilie a lui Sandu şi frate-su, Mâţu. Aşa îmi intrase mie în cap ideea ca eu să pot desena un cap de cal pe o blană de plop, trebuie să vând ceva scump şi să cumpăr măcăr un boţ de creion. Însă, după planurile mele şi ale lui Ploscă, un creion se cumpăra cu o vacă dacă nu chiar cu două, dacă era galben şi avea în cap şi gumă.


Tatăl meu, Petru Călin

Vărul meu Pătruţă era îngrijorat că poate o să murim fără să desenăm capul de cal pe care să-l vadă Dumnezeu ce am făcut noi pe pământ cât am trăit, că măcar am lăsat un cap de cal desenat pe o blană de plop. Părerile astea nouă ni se păreau că e o minune dacă izbutim să cumpărăm boţul de plivaz şi să desenăm capul calului. Ne făceam planuri că mai degrabă să-l înşelăm cumva pe Tata Florea, dugăiaşul, să ne dea jumătate de plivaz ca să facem ceva şi noi în viaţă să rămână şi după noi un lucru bine făcut.

Spun asta pentru că în anii aceia se abătuse asupra satului o boală de copii care secera satul. Murea frate după frate. Unul se îngropa luni şi altul murea marţi, în aceeaşi casă; aşa că lumea era speriată şi nu se găsea măcar un doctor în judeţul acela să vină şi să ne scape de la moarte. Eu mă sfătuiesc cu Ploscă să grăbim că nu se ştie dacă nu murim în anul acela şi să nu ne prindă Dumnezeu fără capul de cal. De aceea, prima încercare să punem mâna pe un boţ de creion a fost să luăm fiecare câte două blăni de plop şi să le ducem la dugaie să cumpărăm ori un creion, ori jumătate de creion. Când ne-a văzut Tata Florea cu scândurile a spus că nu ne dă nici un plivaz pe cele 4 scânduri. Dezamăgiţi ne-am întors şi ne-am pus în gând să furăm nişte ouă.

Am găsit soluţii să furăm din ouăle lui nenea Găluţă a lui Sârbu, care era vecin. Când satul era gol de lume, primăvara, Ploscă făcea pe hoţul, iar eu pe ajutorul de hoţ, zis „păzitorul”. A urcat pe gard, a intrat în coteţ din care a furat 21 de ouă, le-a aşezat în sân şi a încercat să iasă din coteţ, dar n-a putut fiindcă ouăle erau multe iar fereastra îngustă, aşa că a trebuit să le spargă pe toate ca să poată ieşi din coteţ. După ce a ieşit, au dat năvală 2 câini pe el, că era să-l sfâşâie! Noroc că s-au scurs gălbenuşele de ou pe picioare şi câinii s-au apucat de lins, aşa că până la urmă a scăpat. Dar nu ne-a fost uşor să scăpăm de ruşine pentru că la noi era un păcat să furi ori să minţi, ori să n-asculţi părinţii.

Aşa petreceam zilele, săptămânile şi nici un cap de cal pe blană. Până la urmă ne-a năzărit un alt gând, şi am luat vaca lui vărul Ploscă şi ne-am dus la dugaie s-o vindem pentru un creion. Când ne-a văzut Tata Florea a început să urle şi să ne blesteme, cum de îndrăznim să venim cu vaca în dugaia lui ca să ne dea un boţ de plivaz. S-a purtat aşa urât încât noi am rămas convinşi că vaca n-ajunge să plătească boţul de creion. Ne-am întors acasă cu vaca, plângând, făcând socoteala că un boţ de creion trebuie să fie o avere şi noi nu putem să luăm să mişcăm din loc casa ori otocănaua de fân ca să le vindem pentru un plivaz. Deci trebuia să găsim altceva în loc ca să nu ne prindă moartea fără botul de cal pe blana de plop.

Căzusem în grijă mare. Murise fratele meu Pascu, mai mic cu doi ani, s-a astupat în gât şi dus a fost. Aşa era cât pe aici să mă îngroape şi pe mine, însă ca din întâmplare, a trecut pe acolo un om mai învăţat cu carul de la plug şi m-a luat acasă să-mi dea în gât. A răsucit un glodean de porumb în gâtul meu, după care am băut o lingură sau două de gaz şi scăpat am fost de la moarte! Atunci ştiu că au murit zeci de copii, mai mulţi decât cei ce se duceau la şcoală.

Dacă Dumnezeu mi-a dat zile, iar am coborât jos la „dădăuş” unde ne dam iarna cu săniile, ne-am urcat fiecare pe câte un bolovan şi am început să plângem, fiecare după priceperea lui. Lumea trecea, ne privea, se mira şi nu lua în seamă grijile noastre, însă noi nu ne lăsam, plângeam cocoţaţi pe câte un bolovan aşezat în capul dealului, lângă poarta lui moş Stan, a lui Pufu.

Mai la urmă, venea de la holdă de pe la Râpa Albă, Nenea Barac, care era unul dintre cei trei măscărici ai satului: Barac, Prâşneală şi Bacea. Nea Barac avea obiceiul să te întrebe în glumă: „-Bă, tu ştii cine e tată-tu? –Ştiu, dar e dus pe dealul mare la plug. –Nu e adevărat, să ştii că eu sunt tatăl tău!” apoi ne-a întrebat de ce plângem cu atâta foc, ce ne-a murit cineva, am pierdut ceva scump? „- Nu ne-a murit dar, uite, ne chinuim de luni întregi să cumpărăm un boţ de plivaz să desenăm şi noi un cap de cal pe blană de plop, că se zice prin sat că atunci Dumnezeu are grijă de noi, acolo, să fim împreună şi să ne jucăm împreună. – Cum mă?! De aia plângeţi voi? Ştiţi voi că staţi pe un bolovan burduşit de aur, dacă-l spargeţi? Rostogoliţi bolovanii până în faţa dugăii lui moş Florea şi vindeţi bolovanii pe plivaz şi spuneţi că sunt plini de aur şi o să se procopsească, dacă vă dă plivazul.”

Ne-am chinuit cam o săptămână ca să urnim din loc cei doi bolovani, şi din când în când ne ajuta câte cineva să-i împingem, şi aşa aşezarăm bolovanii în faţa dugăii. Apoi am intrat în prăvălie şi i-am spus lui Tata Florea că am adus doi bolovani burduşiţi cu aur, numai să ne dea un boţ de plivaz să facem capetele de cai pe blană. Tata Florea a ieşit, a privit bolovanii şi apoi a tras vreo două înjurături şi ne-a zis că dacă mai venim să-i cerem plivaz pe doi bolovani, necuratu’ ne ia! „ -Aşa că s-o ştergeţi şi să vă duceţi să culegeţi bolbotin pentru oarele din bătătură şi să vă luaţi bolovanii îndărăt.”

La un asemenea prăpăd niciodată nu ne-am aşteptat, însă aşa este scris omului: „că de ce i-e frică, nu scapă”.

Am plecat plângând armarnic, cu capetele plecate mai ales că, în burţile bolovanilor zăcea atâta aur pitulat de cine ştie ce hoţ încă din vremea cu lupii ăi albi.

Acum, ca nişte copii fără noroc, fără capul de cal şi cu atâtea bogăţii ascunse în bolovani, noi rămâneam tot atât de mici, tot atât de săraci şi proşti. Să pierzi o avere în cei doi bolovani este un lucru mare şi niciodată nu se poate uita.

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

30.11.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

 

Anunțuri

Un răspuns

  1. […] se plimbă un colac frumos ornamentat ( de pâine) prin sat. Pe locul sacru, din vremuri … citeşte mai multSimbolurile lunii august ~ Diana , zeita dorintelor tale secreteDe altfel , plopul alb a fost […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: