Urme româneşti în Bulgaria: Morţii vii de la Albotina ( II)

Hora morţilor, din Timocul românilor sud-dunăreni… Oamenii din faţa mea, de la masa asta, ştiu că în vremuri vechi „se deschideau morminţii” şi se scoteau afară cei răposaţi, cu puţin inainte de Înviere.

Jucau oamenii, în poiană la Albotina, ţinându-şi în braţe morţii cei dragi. Înţepeniţi, pe jumătate pământ, dar ei îi ţineau în braţe cu aceeaşi iubire, ca şi cum ar fi fost încă vii… Apoi au jucat numai cu hainele mortului, îmbrăcându-l cu ele pe un om din neam, care îi poftea pe toţi trecătorii la „hora tristă”, în numele celui dispărut. Astăzi nu mai joacă nici cu hainele. Ci

cu o poza a celui ce-a murit, ţinută de cineva apropiat lui, şi cu lumânări aprinse în mâini, toţi cei care l-au iubit, împreună. Poate părea niţel ciudată ideea asta, să joci în hora cu o fotografie prinsă în vârf de băţ. Însă românii din sudul Dunării cred şi azi că răposatul e alături de ei, în ziua binecuvântată de după Înviere. Cum se poate aşa ceva? „Fiindca îi simţim sufletul”, îmi răspund toţi. Chiar dacă acolo-i doar o poză, o haină sau oseminte… „Sufletu-i acolea lângă noi şi lui îi dăm hora, cu toată bucuria…”


Izvorul tamaduitor

 

Obiceiul ăsta dacic de veselire cu morţii, de cinstire a lor, nu-l mai găseşti niciunde în restul Bulgariei şi nici la restul slavilor din Balcani. Rabrovenii ştiu asta. Şi Evghenia Paskova, româncă ratacită la Sofia, ştie. Şi moşu Pascu, lăutarul care-a cutreierat toata Bulgaria, care a muncit mulţi ani în sud, ca muzicant, dar şi ca lucrător la căile ferate, şi care îmi zice că mereu a întrebat, „da’ nicăieri, bulgarii nu fac aşa lucru. Numa’ noi, rumânii de aici…”. Bătrânul viorist a apucat să cânte şi la horile morţilor de dinainte de comunism. A văzut cu ochii lui vindecări imediate, miraculoase, mult mai numeroase decât astăzi. Asta, şi fiindcă lumea era, poate, mai credincioasă decât acum. Pe atunci, în poiana de la Albotina veneau zeci de mii de români. „Se rupea oaminii din somn „dimineata de noapte”, îşi luau de mâncare, se urcau în căruţă şi porneau toţi înspre Albotina.

Căruţe muulte… Veneau şi iar veneau, din toate satele noastre româneşti… Şi „tunau” (intrau) în poiană, aici!… Era oamini mulţi, aruncai ac şi cădea-n cap de om. Zeci de mii, da! Cerga carului o punea jos şi ei şedea ac’lo, şi durnea jos noaptea şi bea din apa tămăduitoare de la izvor şi câte trii-patru-cinci zâle la rându rămâneau, până se făceau bine. Or dacă ploua – încergau carele, punea nuiele aşa, împletite, deasupra ca un cort şi stătea acolo, în ploaie, da’ nu se mişcau de pe loc. Ş’apoi, când începeau horile morţilor, veneau la mine şi-mi dădea poruncă. „Zi Irindeaua”! Sau „Novacu”! Sau „Balăuţa”… Sau „Trii Păzeşte”… Hora care i-a fost cea mai plăcuta omului cât timp a fost viu. Hora nu-i tristă, „nima” (nimeni) nu-i supărat, chiar dacă ruda lor o murit de numa’ câteva zile. Şi eu cântam ac’lo, din vioară, şi ei juca şi se bucura, cu lacrimi, de sufletu’ mortului. Aşa am cântat toată viaţa, cu mult dragu’. Şi tot aşa cânt şi acum eu, la Albotina, care-i un loc sfânt al nostru, pentru toţi rumânii. Îi zice „hora tristă”. Da’ atuncea, nima nu-i trist. Ci toţi ne veselim împreună, pentru lumea de dincolo…”.

Orfani de doua ţări

Ascultându-i vorbind pe sătenii din Rabrova bulgărească, îmi dau seama că mai e ceva dincolo de simplul obicei, de credinţa religioasă.


Autorul reportajului

 

Şi chiar de puterea tămăduitoare a Albotinei. „Rumânii” ăştia, şi încă mulţi alţii cu care voi vorbi, aşteaptă încă de pe acum ziua „jocului” cu morţii lor. Încă de acum, deşi Paştele abia a trecut. Se gândesc deja la ce va fi anul viitor, cu multe amănunte, de parcă viaţa lor ar curge doar între două hore triste. Căci, într-adevăr, alte sărbători de suflet nu prea mai au. În cea mai mare parte a timpului, sunt mai mult singuri. Abandonaţi acolo, pe malurile largi ale Dunării, de amândouă ţările deopotrivă: România şi Bulgaria. Sunt doar ei între ei. Aproape 150.000 de oameni. Rumânii din Rabrova, din Câlnic, Cutova, Coşava, Bregova, Gâmzova, Capitanuţi, Deleina, Topoloveţi, Negovanuţi, Florentin, Cudelin, Antimovo, Iasen, Tianuţi, Vîrf… Peste 30 de sate strânse în jurul Albotinei, ca intr-o mică patrie săracă, ruptă de restul lumii europene. N-au bani să călătorească, să citească, să afle despre ei înşişi. Au indurat prea mult. Aproape un secol le-a fost teamă să vorbească româneşte în public, dincolo de gardul casei lor. Cei mai mulţi sunt acum batrâni, păstrând încă în sânge vechea frică. Singuri, lipiţi de ogradă, cu prea multe lipsuri şi griji ca să mai poată lupta. Unicul prilej este Albotina. O dată în an sunt împreună cu fraţii lor, ca să mai afle unii despre alţii. Măcar o dată în an. Căci, după aceste suferinţe, ce ştiu ei de fapt despre ei inşişi? Aproape nimic. Ştiu că hora morţilor n-o mai găseşti nicăieri în Bulgaria. Asta da. Dar nu ştiu că ea e încă vie şi-n „ţeara” de dincolo, în unele sate ale Olteniei, până la hotarul cu munţii ardeleni. Ar fi trebuit să treacă măcar o dată Dunărea ca să afle asta. Sau să vină un român din România care să le-o zică. Dar n-au avut prilejul să ştie. Şi asta, dintr-un singur motiv, foarte simplu: pentru că ei nu au trecut Dunărea niciodată!

Străbunii din patul alb

Într-o odaie total albă, pe un pat alb şi larg, Nadka Gheorghieva Ivanova aşază încet straiele populare ale bunicilor ei. Un „el” şi o „ea”.


Case vechi din Rabrova

 

Aşa cum erau îmbrăcaţi cândva, pe la 1900. Le rânduieşte minuţios, în forma trupurilor omeneşti, punându-i pe amândoi să se ţină de mână. Apoi se aşează şi ea, ostenită, pe marginea patului, lângă dânşii. Şi începe a vorbi despre aceşti „moşi”, arătându-i cu mâna, ca şi cum ar fi fost vorba de doi oameni vii, şi nu doar de nişte cămeşi goale, îngălbenite. „Ei doi erau de aicea, din sat, din moşii lor, amândoi născuţi la Rabrova. Bunica mea n-a ştiut neam să vorbească bulgăreşte, nici să scrie chirilic, până-n ziua când a murit. N-a ştiut, fiindcă la şcoală nu se dusese, c-aşa era timpurile atunci. Şi dacă n-a putut să meargă la şcoală, a rămas doar cu limba străbunilor. La fel ca toţi cei de dinaintea ei, care tot nu ştiură a vorbi bulgara. Şi eu, dacă nu m-ar fi dus părinţii la şcoala bulgară, tot n-aş fi ştiut. Aşa suntem în toate satele istea, ăia care-s de leatul meu. Când zicem or povestim ceva, noi ne gândim mai întâi cum sună în româneşte şi pe urmă la bulgară. Eu cu bărbatu’ meu acasă numa’ româneşte am vorbit, la fel şi cu copiii pe care i-am crescut. Tot aşa vorbim şi cu morţii noştri, când mergem jos, la „gropniţa” satului şi îi plângem. Şi tot aşa o să vorbim până ce şi noi om muri…”
Nu-i glumă şi nici figură de stil: oamenii din aceste ţinuturi chiar „vorbesc” cu morţii lor. Aveam să-mi dau seama de asta târziu, după ce voi fi interogat zeci de rumâni de prin satele timocene. Un cult al morţilor atât de viu, de actual, cum nu mai întâlneşti nici prin cătunele cele mai conservatoare „de dincolo”, de pe malul nordic al Dunării. Moartea unui rumân?!… E ceva teribil, un eveniment capital al întregii aşezări. Nadka şi Filip îmi povestesc. Rabrovenii se întâlnesc, pur şi simplu, cu sufletul mortului, care după îngropare „stă pe lângă casă, nu se duce”, umblă nestingherit prin ogradă şi bea apă din „paar” (pahar) şi mănâncă din mesele de pomană. „Patruzeci de zile, „dimineaţa, la patru de noapte”, femeile noastre ies şi „se cântă” (jelesc) pe maidan, ca să le audă mortul care bântuie pe afară, pe la ferestre. Le auzi bocetul, de departe! Răsună tot satul de „cântecul” lor, în fiecare dimineaţă de noapte…” Urmează pomeni bogate, enorme, care aproape te pot ruina financiar. Deşi atât de săraci, oamenii le ţin încăpăţânaţi, cu orice sacrificiu, cu teamă aproape. Până măcar la trei ani după moartea celui din neam. Mese uriaşe, date de sufletul lui, cu scaune cu tot şi cu desagi doldora de haine noi.


Nadka şi nepotul ei, Filip

 

Coliba (coliva), pite însemnate cu trii cruci, străchini cu legume, oale cu sarmale. Belşug de bucate împărţite peste tot, până la risipă. Ciumag (ciomag) împodobit cu bani, colaci, oglindă, şir de mărgele, năframe, flori, lumânare, cocoşel de zahăr, oferit tuturor celor ce trec pe la casa răposatului… Şi celor trei fete care slobod apele sufletului, în fiecare dimineaţă din cele patruzeci de pomenire, copile ce cară cobeliţe cu apă neîncepută la casele oamenilor şi apoi sapă câte o cruntă pe o bâtă numita răboj, ca să ţină socoteala căldărilor date sufletului preaînsetat. Iar în cea de-a patruzecea zi, ele merg la râul Rabrovi, împreună cu alte trei copile-martore. Acolo dau drumul pe apă la trei troci de bostan, ca nişte farfurii cu lumânări aprinse. „Să fii martoră, şi tu, şi soarele, că slobozim apa lui…”, zic fetiţele şi lasă lumina în râu, care îi sufletul omului pe apă curgătoare. Şi când sufletul porneşte, ele mai zic: „Să-i cure izvor de mare!…”. Adică, de unde izvorează marea, că numa’ izvoru’ mării are apă destulă pentru setea sufletului unui om care a murit. Asta, ştim noi, e obicei de la moşii noştri, care îngropau morţii numa’ „peste apă”, ca să nu mai poată să se mai întoarcă. Iar când trece „trocul” cu lumânare aprinsă, aceea este chiar trecerea sufletului prin „râul uitării”, unde nu mai este nici amintire, nici suspin… Pomeni atâta de mari şi lungi nu mai găseşti nicicăieri în Bulgaria. Bulgarii n-au aşa obiceiuri vechi pentru morţi. Nicăieri! Nu le găseşti decât numa’ dincolo, în România de unde veniţi voi, purtate la fel ca în satele voastre…”.

„La Frăsănel”

Mama lui Ivo îmi arată în curticica ei o plantă cu flori albe, adusă anul trecut de la Albotina, dupa hora morţilor. S-a prins cu greu aici, deşi nu sunt decât cinci kilometri până la locul de unde a fost luată. E chiar „frăsănelul”, iarba sacră a rumânilor timoceni, o plantă înmiresmată şi tămăduitoare, care nu creşte decât în jurul mănăstirii. „Atuncea, dupa Paşte, noi avem şi alt nume pentru hora morţilor”, povesteşte Ivo Gheorghiev. „Bătrânii zic că se duc „la Frăsănel”! E o floare sfântă, foarte rară, floarea Paştelui, cum îi mai zicem noi. Ea înfloreşte numai în preajma Învierii şi n-o gaseşti decât împrejurul Albotinei. Toata lumea o caută şi vrea s-o culeagă ca să o aibe de sănătate.


Stâlp dacic al sufletului

 

Cu floarea asta s-a vindecat mulţi oameni, de boli incurabile, ca înviaţi din morţi. Mai ales în vremurile războaielor şi a sărăciei. E ca o minune – prin toată Bulgaria, oriunde te duci, n-o găşesti. Nu încolţeşte, nu prinde rădăcini. Numai aici, în poiană şi pe coasta pădurii Basarabe de lângă peşterile sfinţilor…”.
E vorba de ancestrala sărbătoare sau „ruga” a Frăsănelului, rămasă din vremea vechilor daci sud-dunăreni. Aşa s-a numit mai intâi, ca de altfel întreg locul acela. „La Frăsănel” i se zicea, şi abia mai târziu „La Mănăstire” şi Albotina, ritualul căpătând treptat semnificaţii creştine. O sărbătoare păgână, care a fost interzisă de guvernul bulgar, încă din anii 1920. Simplul cules al acestei plante era socotit un „pericol de stat”. Bătrânii însă ştiu, şi tot aşa îi spun mai departe. „Ne ducem la Frăsănel!”, strigă ei şi acum, atunci când se urcă în căruţe şi pornesc cu toţii, în caravane lungi, spre grotele tămăduitoare. Şi mai ştiu aceşti bătrâni o veche explicaţie a faptului că această plantă nu creşte decât la ei, şi nicăieri altundeva: „Pentru că florile astea răsar din trupurile morţilor noştri care au fost îngropaţi neştiuţi, departe de ţară. Sunt aşa precum sufletele lor curate care ies la lumină, albe şi frumos mirositoare, pentru vindecarea oamenilor de azi…”. Morţi din care răsar flori albe. Cam aşa gândesc românii de aici. Se poate spune, fară a exagera, că pentru ei morţii preţuiesc chiar mai mult decât viii. Un om care a murit nu e doar o simplă persoană decedată, şi nici doar un suflet ce trebuie pomenit după rânduieli. E, pur şi simplu „un rumân mai puţin”, din puţinii care au mai rămas. Tocmai de aceea e atât de valoros. O adevărată comoară pierdută. Pentru că în urma lui nu se ştie dacă va mai apărea vreodată un altul.

Filip şi copacii sufletului

În timp ce bunicii săi vorbesc cu colegii mei, Filip, fiul lui Ivo, mă ia de mână şi mă trage afară din casă tăcut, sobru, mânat de-o hotărâre neînduplecată. 9 ani are Filip Gheorghiev, ştie să vorbească perfect româneşte, mai bine chiar decât „moşii” săi, şi c-o înţelepciune ce aproape te înspăimântă – cea a unui copil maturizat parcă prea devreme. Băiatul deschide poarta şi mă duce pe uliţă, cam cincizeci de metri, până într-un loc în care tot satul se termină abrupt, pe marginea unei râpe prăpăstioase. Ultimele case sunt chiar acolo, pe buza hăului. La capătul unui platou tăiat brusc, ca dintr-o largă lovitură de secure. Un cimitir enorm se întinde la picioarele noastre. Gropniţa Rabrovei!… Abia o poţi cuprinde în priviri, dintr-o parte în alta a văii. Coborâm pe pante abrupte, ţărâna ni se frânge sub bocanci, prăvălindu-se

c-un fâşâit lung şi aspru. Filip vrea neapărat să îmi arate mormintele unor oameni îngropaţi nu de mult, în partea cea noua a cimitirului. Pământul lor este încă reavăn, mânos, afânat. Împrejurul acestora, glia e înnegrită de-un foc abia stins. Aşa „se drege mortul”, îmi explică băiatul, c-un cerc de câlţi căruia i se dă foc pentru a-i ocroti sufletul de puterile rele. La căîpătâiul lui se sădeşte un copac având ramurile împodobite cu faşii de lână netoarsă, vopsite grosolan – „pomul sufletului, care să-i ţină umbra colorată mortului, ca într-un vis, pe lumea cealaltă”. Multe din smocurile de lână sunt vopsite în numai trei culori: roşu, galben şi albastru. Observ că-n unele morminte proaspete, chiar deasupra inimii, probabil, sunt înfipte trei fuse ascuţite, ca nişte mici suliţe de lemn neşlefuit. „E pentru ca el să nu se facă moroi. Un obicei de dinaintea lui Hristos, pe care îl aveti şi voi, în România…”. Întocmai aşa se exprimă copilul Filip, atunci când vine vorba de cei din neamul său. Uită total de joacă şi zbânţuieli, redevenind serios, grav, dus de gânduri. Poate că foloseşte şi multe din expresiile tatălui său, pe care le-a auzit adesea acasă. Nu ştiu. Oricum, se simte clar că el nu doar „imită”, ca şi-a însuşit deplin fiecare vorbă, fiecare intonaţie, cizelându-le îndelung, în adâncul sufletului său de „copil rumân”.


Gropniţa Rabrovei

 

O simţi din patima cu care povesteşte, când zice „baba mea mi-a spus că…”, când se închină la mormintele străbunicilor, când îţi arată vechile cruci „malteze” şi troiţe de piatră cu trei sori, privindu-mă mereu direct în ochi, atunci când îmi zice că „Noi – noi, românii! – suntem foarte ataşaţi de morţii noştri şi nu ni-i uităm. Dacă noi ne uităm tradiţiile, atunci suntem condamnaţi să dispărem şi asta ar fi un mare păcat…”. Filip n-a învăţat limba română decât acasă, în odaia cea largă a bunicii sale. La şcoală nu vorbeşte româneşte, decât cu un coleg numit Edi Emilianov, şi-o fac doar atunci când au chef să nu priceapă „doamna” (învăţătoare) ce şuşotesc ei în bancă. La vârsta lui, Filip cunoaşte aproape totul despre istoria şi suferinţele rumânilor din Timocul bulgăresc. Ştie şi zice că n-o să uite. Orice s-ar întâmpla cu el, orice ar face, oriunde l-ar duce viaţa mai târziu. Gropniţa „care se vede” a Rabrovei e numai un sfert din totalul crucilor. Restul se afundă într-o adevarată pădure, nepătrunsă, încâlcită şi sălbatică. De sus, de pe coasta satului, n-ai cum să bănuieşti că acolo e tot cimitir, şi nu codru. Filip mă lămureşte: sunt chiar pomii aceia sădiţi cândva la căpătâiele morţilor. „O pădure de copaci ai sufletului” s-a înălţat deasupra străvechilor morminte ale românilor. Arborii au crescut, s-au preschimbat încet-încet în pădure. Abia ne facem loc prin hăţişul întunecat al crengilor, în timp ce copilul încearcă să-mi tălmăcească bătrânele inscripţii ale crucilor scufundate sub pământ, acoperite de muşchi, ruină şi uitare. Spunând mereu cum bulgarii le-au schimbat cândva numele tuturor, punându-le la sfârşit câte un „ov”, „ev”, „ova” sau un „eva”, ca să îi facă pierduţi în marea puzderie a slavilor sud-dunăreni. Bunicii săi, numiţi cândva Gheorghe… Lăutarul, altădată Blăguţ… Femeia din Sofia, purtând până nu de mult numele de Pascu… Bunica sa, altădată Ioana… Colegul său de clasă, care într-un alt veac s-ar fi numit Emilian… Umblăm aproape două ore prin pădurea de copaci ai sufletului. Sunt sute şi sute de cruci – prăvălite,  crăpate – răspândite de-a valma prin bălării, tot mai departe. Morţi mult prea vechi, pe care nu mai are acum cine să-i îngrijească. La un moment dat, copilul dispare. Nici n-apucasem să-l observ. Subţire, agil, se strecurase prin peretele de frunze, ierburi şi tufe spinoase. Îl văd abia târziu, în capătul celălalt al imensului cimitir-pădure. Stă într-o poieniţă luminată verzui de câteva raze ce abia străpung cupola deasă a ramurilor. Singur, îngenuncheat, absent parcă. Cu degetele lui firave scormoneşte ţărâna din jurul unei troiţe prăbuşite. În cele din urmă se întoarce, ridicând spre noi, în căuşul palmelor, o plantă cu flori albe. Zâmbeşte. Zâmbeşte gata în orice clipă să izbucnească în râs, ori în plâns, poate. Pieptul i se mişcă agitat, abia mai reuşeşte să ne vorbească. O victorie, da. Una mică, între atâtea altele ale vieţii sale de până acum. Astăzi, când se va întoarce acasă, el îi va aduce bunicii, în palmele sale, precum un învingător, „frăsănelul”. O floare răsărită târziu, dintr-un alt piept de rumân anonim. Însă, pentru copilul Filip Ivof Gheorghiev din Bulgaria, niciodata nu poţi zice că există un prea târziu.

Fotografii de DAN TRASNAI

Mănăstirea Albotina e socotită şi azi un loc tămăduitor, făcător de minuni. Cei ce vor să se roage acolo sau cred că ar putea sprijini în vreun fel (chiar şi cu un simplu sfat) restaurarea şi conservarea nepreţuitului monument rupestru pot folosi tel.0040767368190 (numarul românesc, mai ieftin, al lui Ivo Gheorghiev), sau e-mail:ifg@abv.bg

Publicat de dr. Ivo Ghiorghiev la 31 mai 2010

Articol preluat de pe blogul:

http://romanii-din-bulgaria.blogspot.com

 

…………………………………………………………………………………………………..

 

NOTE CRITICE

La acest articol de o rară frumuseţe şi însemnătate etnologică, copleşit de atâtea înţelesuri şi coborâri în instinctul acestui neam obidit şi batjocorit, chiar şi în zilele noastre, aş avea de spus o vorbă despre Albotina şi Frâsânel, pe care mi le amintesc din copilărie.

Albotina se află la vreo 30 de km de Vidin , spre Timoc, într-un corn de pământ înconjurat de pădurea Basarabi. Satul meu este Zlocutea, pitulat sub dealurile împădurite de fagi, ulmi, peri sălbatici şi poieni îcărcate primăvara de bujori şi fragi. Mie mi se părea că e raiul pe pământ aici şi poate că aşa o fi. Satul meu se află în vecinătatea  Rabovei, unde oamenii, în ziua a doua de Paşti, cântau şi dansau cu morţii, ca şi când aici ar fi gura Raiului şi a Iadului.

Când urcam cu mioarele pe Dealul Mare, vedeam casele din Rabova, cu acoperişurile strălucind ca nişte zeităţi pierdute în cuprinsul Timocului. Ne despart doar 5 km. Între satul meu şi Coilova, pe un deal sub formă de disc, se află o câmpie întinsă, încărcată de podgorii, cu pivniţe pline cu vin, nepăzite de nimeni, numită „La Poieniţ”.

A doua zi de Paşti, în fiecare an, aici se sărbătorea o floare, pe care eu nu o prea băgam în seamă. Floarea este foarte rară, nu se ştie cum creşte,

„nu încolţeşte, nu prinde rădăcini”.

Eu am fost la Frâsânel de două ori. Tot satul se mişca, având carele pline de mâncare şi băutură. Veneau străini din trei ţări, din Sârbie, Rumânie şi din Bugărie. Se trecea fără paşaport şi formalităţi grănicereşti, ca şi când ar merge fiecare la rudele lui. Ultima oară când am fost prezent a fost în anul 1928.

Aici avea loc un fel de „Pomană a morţilor”, iar Frâsânelul se sărbătorea doar la Rabova şi Albotina, precum şi la Zlocutea în Serbia. Satele noastre erau despărţite de un şanţ, care reprezenta frontiera dintre cele două state: Bulgaria şi Serbia. Încă nu se umpluseră capetele sârbilor şi bulgarilor de naţionalism. Puteai să te aşezi la orice masă, fără să cunoşti pe cineva. Se bea şi se mânca şi se vorbea numai româneşte.

Platoul acela apărea ca un fel de aşezământ ceresc, de pe care zăreai spre miazănoapte Dunărea , vama  şi Jandarmeria de la Gruia, Mehedinţi, la vreo 30 de km depărtare.

În anii următori, sârbii au interzis sărbătoarea, socotind că aici s-ar putea pune la cale vreo răzmeriţă împotriva statului.

Despre frâsânel se vorbea ca despre o floare sfinţită, care vindeca boli şi aducea numai bine în casă. Unii spuneau că această floare , pe vremuri, se folosea la vindecarea rănilor din războaie. De aceea, de când mă ştiu, era preţuită ca un fel de semn de mântuire trimis pe pământ oamenilor.

De când s-a modernizat lumea, nu se mai aude vorbindu-se de această floare sfântă. Atât sârbii ca şi bulgarii au văzut în acest obicei un pericol pentru stat şi au politizat evenimentul sărbătorit de români. Până acolo au mers lucrurile încât Mitropolitul Diilui, sau Vidinului, Domitian, pe care l-am cunoscut ca pe un om cu sfială  de tot ceea ce este lumesc şi trecător,  l-am admirat şi l-am invitat la Timişoara, a făcut un mic paraclis , unde să vină bulgarii şi să se închine, amintindu-şi de vremurile străbune „bulgăreşti”.

Mitropolitul Vidinului ignora cu desăvârşire istoria noastră comună , care ne amintea de Imperiul româno-bulgar şi de faptul că Basarabii şi Stratimirii erau rudenii, iar mormintele fiicelor lui Badsarab I se găsesc la Albotina, cea mai veche biserică creştină.

Cristea Sandu Timoc

……………………………………………………………………………………………………………..

Neam valah, neam al meu

de Aron Cotruş

 

Neam valah, neam al meu,

Cu paşi de fier , cu pumni de cremene,

Cinea-ar putea-n izbânzi să-ţi s-asemene,

Dacă ai vrea să vrei, mereu, –

Neam valah, neam al meu ?!

 

Neam valah, neam al meu,

Cu uitătură: aprigă, sprintenă, paznică,-

Saltă-n picioare – oaste năpraznică,

De toate furtunile gata, mereu, –

Neam valah, neam al meu !

 

Neam valah, neam al meu ,

Ridică-ţi peste-a lumei aspră întrecere:

Pumn, puşcă, frunte, coasă, sapă, secere,

Şi fă-le să străfulgere prin timp, mereu, –

Neam valah, neam al meu !…

 

 

 

Neam valah, neam al meu ,

Oţeliţi de trudă şi de lupte crâncene,

De-om şovăi de acum, de ne-om cruţa,

pustiul mănce-ne,

Gârboviţi de cazne, şi asupriţi, mereu, –

Neam valah, neam al meu !…


Români din Timoc

 

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

 

 

 

26.11.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

 

 

Un răspuns

  1. Intotdeauna am fost infratiti cumva cu ei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: