Urme româneşti în Bulgaria: Morţii vii de la Albotina (partea I)

Urmele mănăstirii rupestre

Ctitorii Basarabi

Există o poiană binecuvântată, undeva, dincolo de Dunăre, între magurile stâncoase ale Bulgariei de miazănoapte. Un câmp larg, îmbrătişat de o pădure, având la capătul dinspre poala dealului un izvor cunoscut de peste un mileniu ca făcător de minuni. Pădurea Basaraba. Iar deasupra, sus de tot, într-un perete de stâncă, e săpată o mănăstire rupestră, ce pluteşte parcă pe deasupra tuturor ţinuturilor din jur, pământuri întinse, care din străvechime au fost numai şi numai româneşti.
Mănăstirea Albotina e scobită in rocă aspră. Urmele ei. Făgaşul unei foste biserici, trapeza, morminte, chilii călugareşti, una lângă alta, căscându-se în piatră ca nişte ochi deschişi spre îndureratele zări timocene. Lângă mine e acelaşi Ivo Gheorghiev, neobositul luptător pentru cauza „rumânilor” din Bulgaria. Deschide larg braţele, încercând să mă facă să-mi închipui poiana de dinaintea noastră plină cu mii de oameni. În fiecare an, a doua zi de Paşte, aici se adună toţi românii satelor dimprejur, ca să se tămăduiască prin rugăciune şi ca să joace străvechea lor „horă a morţilor”. Fac asta de secole, „din moşii moşilor”. Doar românii, ei între ei. Şi anul ăsta au fost aproape 5000. E locul lor de întâlnire, o „vatră” care încă îi mai ţine uniţi prin puterea credinţei şi a obiceiurilor ancestrale.
Urcăm prin glod adânc, pe poteca abruptă, mărginită spre prăpastie de-un gărdut şubred de leaţuri, iar Ivo îmi vorbeşte despre gloria românească de odinioară, despre ctitorul mănăstirii, Ioan Alexandru (fiul lui Basarab Intâi Negru Voda), domn al Ţarii Românesti, dar şi rege de Târnovo, care a stăpânit toate aceste pământuri, încă din veacul al XIV-lea, sau despre sora sa, Teodora, vestita Ţarină valahă a Bulgariei, începând cu anul 1322, călugarită la Albotina şi înmormântată pe celălalt deal, acolo unde a fost odată mănăstire de maici… Despre fiii celor doi fraţi, Stracimir şi Ana, care se căsătoresc verişori primari doar ca să păstreze sângele românesc la cârma marelui Ţarat al Vidinului…            Şi despre alte multe seminţii de Basarabi ce-au domnit pe amândouă malurile Dunării, ca şi cum fluviul ar fi fost adesea nu un hotar, ci doar o apă din aceeaşi ţară. Pădurea Basarabă se-ntinde ca o pleată unduitoare pe deasupra mănăstirii, din Timoc şi până la Vidin, pe zeci de kilometri. Iar dincolo de fluviu, de la Calafat mai departe, se chemă tot la fel.

Călugării din stâncă

O vatră de monahism românesc era aici, la Albotina. Grote de sihaştri istorici se ascund prin toate magurile din jur. Pe Sfârlic. Pe culmile Bujornei, Mercoretului sau Batinei. La Apa Rece, acolo unde călugării îl „pitulau”, adesea, pe haiducul erou Stoian Stânga. La Potocul Dracului, unde se ascundea legendarul Miu.


Altare şi chilii de călugari

 

Sau la Haiduc Cismă, locul de întalnire al oştenilor lui Baba Novac… Ivo a copilărit aici, nu departe, in satul Rabrova, aflat la numai trei-patru kilometri. Sat pur românesc şi azi. Îşi aminteşte de grota ultimului călugăr al Albotinei, care s-a nevoit în codrii ăştia, prin anii 1920. „Mergem la gaura lu’ Ghergu”, ziceau ţâncii rumâni din sat şi urcau spre o peşteră cioplită în cremene, ca o casă – locul unde bătrânii rabroveni îşi aminteau c-a stat sihăstrit „călugărul de pe urma”, vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor că toţi înaintaşii săi monahi au fost vlahi şi c-au trăit aici „din vreme” sau „din veac”. Tatal său, Filip, i-a arătat în peştera aceea o firidă, la capătul căreia e săpată o boltă, ca un fel de altar. Acolo işi puneau anahoreţii candela şi Icoana. Iar dedesubt, muchia de jos a bolţii e scobită într-o formă rotundă, ca o „cinie” (farfurie) de dimensiunea unui cap omenesc. „Acolo bătea Ghergu cu capul rugăciunile lui”, zicea tatăl lui Ivo. Tot acolo unde îsi rezemaseră frunţile şi călugarii „din veac”. În aceeaşi adâncitură, moştenindu-şi unul de la altul chilia şi rânduiala. Pielea frunţii lor adâncea locul, odată cu trecerea secolelor. Văd şi eu asemenea găuri, în chiile de sus, de la Albotina. E cu adevarat uluitor – sunt adânci, poţi să îţi vâri aproape tot capul în cauşurile de piatră. Frunţile pustnicilor au erodat piatra. Tâmplele lor. Ochii. Buzele rostind rugăciuni arzătoare… Pe aceleaşi jgheaburi îndelung lustruite işi culca frunţile şi pelerinii români de acum. Rugăciunea n-a contenit aici nicicând. Rugi pentru sănătatea trupului şi a sufletului. Pentru bunul mers al familiilor şi satelor. Pentru a fi împreună. Pentru a nu dispărea. Pentru noi toţi.

Veacuri de batjocură

„S…TA M…KA DO…LUI”. „Sfânta Maica Domnului”. Aşa suna o inscripţie datată arheologic din veacul al XIII-lea, de pe peretele innegrit de fum al paraclisului cu toacă, din înălţimile Albotinei. Ivo ne arată locul. El însuşi a văzut „scriptura” asta in piatră când era copil, căci tatăl său l-a adus dinadins ca să i-o arate. Ca să o vadă. Şi să nu uite literele acelea româneşti. Toţi pereţii acestei grote erau acoperiţi până nu de mult de fresce străvechi, cu inscripţii valahe. Dar in anul 1975, securiştii bulgari au adus aici cauciucurile. Urcau dealul, cărându-le în spinare, sute de anvelope aduse de la fabrica de cauciucuri din Vidin, iar când ajungeau sus, „le aprinseră ac’lo, ca să ardă orice scris şi pictură, să piară orice urmă de românism. Două zile la rând, în flăcări a fost Albotina…”.


Încăperi arse de comuniştii bulgari

 

Deşi Ivo vorbeşte calm, măsurat, străduindu-se să relateze doar faptele, fără nici o opinie personală, colţurile ochilor săi albaştri se încovoaie adesea într-o greu de înăbuşit tristeţe. La numai 41 de ani, barba i-e căruntă, părul albit. El însuşi a suferit mult – incredibil, chiar in anii „europeni” de după comunism! -, fiind ameninţat, arestat si bătut, ţinut într-o veşnică teroare, sub acuza de „propagandă românească”. Aşa a fost mereu aici, veacuri la rând. Turcii, bulgarii, deveniţi apoi fascişti, apoi comunişti. Şi-n cele din urmă, „capitaliştii” de azi, care nu sunt cu nimic mai prejos decât bravii lor înaintaşi. Nimeni nu i-a recunoscut vreodată pe românii din sudul Dunării, folosind numai în batjocură numele de „vlahi”, adică nişte oameni sărăntoci, ţigani sau venetici, fără de istorie şi ţară. Văzând că vine atât de multă lume la hram, în poiana asta, comuniştii au ameninţat că-i lasă fără servici pe toţi românii ce lipsesc de la muncă în cea de-a doua zi de Paşte lucrătoare. Oamenii veneau mereu pe 2 mai. Aşa s-a stabilit o regulă nescrisă. Şi tot nu s-au lăsat. Dar nici după comunism, piedicile n-au contenit. Acum vreo şase ani, printr-o manevră administrativă, poiana cea sfântă a fost dată în proprietate satului Gîrţ, singurul sat bulgar din mijlocul acestui amplu ţinut românesc. Asta, deşi Gîrţul e aflat mult mai departe de Albotina decât Rabrova românească, şi deşi rabrovenii au încă pământuri multe aici, din strămoşi, inclusiv poiana mănăstirii.


Basarab Intâi. Domn peste ambele maluri ale Dunarii

 

Apoi a venit „vlădica” Domeţian, Mitropolitul de Vidin. A făcut un mic paraclis, cât o căsuţă, la capătul dumbravei. Şi a început să slujească el insuşi, atunci când românii îşi serbau, după Înviere, horele lor triste. În predică le zicea tuturor că doreşte să reînvie acest „loc sfânt al bulgarilor” şi vechile lor obiceiuri, deşi bulgarii n-au avut niciodată tradiţii legate de cultul morţii, asemenea celor româneşti. Nu există nicăieri în altă parte, în Bulgaria. Niciunde în altă parte a ţării. Aşa minţea vlădica, la „Festivalul folcloric de cântece şi dansuri autentic româneşti”, organizat chiar de Ivo, în poiana de la Albotina, mănăstirea românească necercetată şi neocrotită de nimeni. Un mal de piatră găurit, pierdut în păduri înstrăinate. Sus, în faţa grotelor săpate de primii călugari, sunt şi mormintele lor. Chiar pe marginea prăpastiei, douăzeci şi nouă, unul lângă altul. Îi strigăm pe colegii noştri rămaşi jos, deşi sunt mult prea departe. Uimitor, ei întorc imediat capetele. Poiana şi mănăstirea aceasta sunt un amfiteatru al sunetelor. Un spaţiu în care n-ai de ce să strigi, să ridici tonul. Or, câteodată, cine ştie, să te mai şi revolţi puţin. Şi-o şoaptă dac-o spui, ca din gura unui clopot, se duce departe. Un loc sacru, prin care vorbele zboară uşor, sfidând orice distanţe. Unul hărăzit parcă a se sluji într-însul, dintotdeauna, pentru un popor mare.

Viaţă sau moarte

Hora morţilor… „Horele triste”, cum li se zice aici… Rumânii „joacă” şi azi cu morţii lor, după vechiul ritual tracic, în ziua aceea de mai, în care se întălnesc toţi la Albotina.


Mănăstirea din stâncă

 

„Noi trăim cu morţii şi-n momentul de faţă”, zice Ivo, şi mai zice că pentru asta ar trebui să mă ducă în satul său, să-i cunosc părinţii şi pe alţi câţiva bătrâni care au apucat obiceiul mai din vechime. Nu e doar aşa, o serbare „folclorică”. Aici, la Albotina,    s-au tămăduit oameni. Bătrânii ştiu. La rădăcina dealului s-au descoperit cruci foarte vechi, ale multor oameni care au fost îngropaţi imediat după Înviere. S-a făcut analiza oaselor, de către specialişti. Osemintele erau ale unor bolnavi de holeră, tuberculoză, cancere… Au recunoscut boala dupa felul în care sunt mâncate oasele scheletului. Rânduiala era una: cei ce se tămăduiau se întorceau acasă. Ceilalţi, osândiţii, rămâneau aici până la capătul zilelor. Ca să îşi afle sfârşitul într-un loc sfânt. Unii bătrâni au mai apucat asta – tămăduiri miraculoase sau înălţarea la cer, lângă mănăstire. Pe toate crucile seculare de la poalele dealului, care apoi bineînţeles c-au fost scoase samavolnic de comuniştii bulgari, erau „încruntate” numai nume româneşti. Un ilustru arheolog bulgar, Valo Valo, a făcut săpături aici în anii ’70. A scris cu mâna lui, într-un articol de specialitate, că această „gropniţă” este pur românească şi ca vatră monahală „creştină” datează din secolul al IV-lea. Or, în acel veac, picior de bulgar nu atinsese încă aceste pământuri. Nici ei, bulgarii, şi nici unul dintre fraţii lor slavi, potopiţi aici de deşerturile răsăritene.

Reporterul – primul rumân „teran”

Deşi aproape părăsit, satul Rabrova respiră încă vechime şi trăinicie. O simţi mai degrabă privind grajdurile şi şurile, urmărind traseul statornic şi concentric al uliţelor vechi, decât dacă te uiţi la casele acelea pătrăţoase, alburii, multe reclădite în comunism.


Hora la Albotina

 

Fânare de lemn negru, pe temelii robuste şi înalte de bolovani de râu, ca nişte bătrâne fortareţe ale fânului, venite parcă pe Dunăre din Valahia românească… Oile ce se preumblă silenţios pe dinaintea lor, animale de care rabrovenii nu se pot despărţi cu nici un chip, deşi nu rentează, deşi aici nu rentează nimic. Românii, cei mai sărmani oameni din sărmana Bulgarie… Lăsaţi de izbelişte, in toate satele lor înşirate pe malurile Dunării, de la Vidin până la Ruse. În Rabrova anului 1960, erau peste 4000 de români. Azi sunt doar vreo 600. Cei mai mulţi bătrâni.

Îl aflu coborând încetişor, pe-o uliţă mâloasă, pe Boris Ivanov, la 82 de ani încă bărbat aţos şi zvelt, c-o bască pe cap, ce-i umbreşte ochii strânşi, încordaţi parcă spre tot ceea ce vede-n jur. Vine de la biserică, prin colbul drumului, visător.


Boris Ivanov

 

De la biserica aceea rece si albă, ca de cretă, din capătul satului, singura din toată Bulgaria în care mai sunt îngăduite slujbe în limba română. Abia târziu, după ce schimb câteva vorbe cu el, îmi dau seama că, de fapt, omul ăsta plânge. Tresar, căci nu mă aşteptam la o emoţie aşa de făţişă. „De triizaci şi cinci de ani,n-am mai văzut nici un rumân „ţeran” (venit din ţară) pe aicea”, zice, şi ochii îi devin şi mai înguşti, ca doua linii tremurânde. „Mă bucur, taică, ce să fac? Mă bucur să văd pe voi. Eu nu ştiu cum este a fi român. Nu ştiu, că eu în România nu am fost ca să ştiu. Noi aicea vorbim româneşte, c-aşa ne-am pomenit. Şi numa’ pe urmă am învăţat bulgara la şcoala bulgărească. Acuma triizaci şi cinci de ani, a venit la noi un profesor din România. Ca să vadă cum vorbim noi, cum descântăm, ce facem. Şi-atuncea, eu l-am întrebat: „De ce vorbim noi româneşte?”. Dânsu’ zice: „Nu ştie nima bine, clar, de ce. Ba că-i aşa, ba că-i aşa…”. Atuncea eu

m-am luat după dânsul pe-aicea, pe uliţa mare, şi nu m-am lăsat şi l-am întrebat iarăşi: „Da’ de ce suntem noi aci? De unde suntem veniţi? Ce-i cu noi? De ce ştim să vorbim, dacă nu ştim a scrie şi citi? Cine suntem noi, oare?…”. A plecat atunci profesoru’. A zis că, când s-o-ntoarce, atunci o să-mi spuie mai clar. De atunci,

n-am mai văzut nici un român „ţeran” pe la noi. Decât numa’ acum, când te văd cu ochii mei pe matale…”.

„Eu şi tu de-un sânge suntem…”

Casa familiei Gheorghiev este toata alb-albăstrie, cu pereţi mari şi goi. Ca să intri, trebuie să urci vreo opt scări. În odaia „de bună”, e o masă lungă, cu scaune de-o parte şi de alta. Iar în capăt, lângă fereastră, pe-acelaşi zid complet alb, o hartă a României „pentru copii” – parcă singura pată de culoare din această casă, destul de austeră.


Pădurile Basarabe

 

Acolo, in jurul mesei lungi, în fiecare sâmbată dimineaţă, se aşază 16 copii din sat, pe care Nadka Gheorghieva Ivanova, mama lui Ivo, îi invaţă româneşte. Ore facultative, în afara şcolii bulgăreşti. Nadka nu primeşte nici un ban pentru asta, ci-o face cu credinţă, mândrie şi profundă convingere că aşa trebuie. Căci şcoală românească n-a fost aici niciodată. Acum, pe scaunele copiilor stau ei, parinţii, şi încă doi musafiri. Moş Pascu Blagutov, cel mai bătrân lăutar din sat, muzicant scundac, zbârcit şi uscat, care-a cântat la „horile morţilor”, încă dinainte de comunism, şi încă mai cântă. Şi Evghenia (Jeni) Paskova, o rabroveancă de 60 de ani care aproape toată viaţa a trăit la Sofia doar între bulgari, dar care mereu se intoarce în satul părintesc, pentru a-i cinsti pe morţii din neamul ei vechi, numit Răduţ. Când te gândeşti puţin, te cutremuri. Această femeie ştie să vorbească limba română, deşi n-a stat aici decât vreo 6 ani, în copilărie. Nu ştie s-o scrie, nici s-o citească, iar în România n-a fost niciodată, ca de altfel majoritatea locuitorilor Rabrovei. Nu a avut în viaţa ei nici un contact cu români la Sofia, acolo unde

şi-a făcut şcoala, liceul, facultatea de telecomunicaţii şi apoi a intrat în serviciu, zeci şi zeci de ani, în care niciodată „nu s-a pitulat” şi nu i-a fost ruşine să spună în faţa tuturor că este româncă, ba a fost chiar mândră s-o spuna, cu orice risc. „Da, limba română…”, murmură ea în răstimpuri, ca un dor după cineva drag, din departări. Ori după cineva care a murit, poate. Cum de-o mai ţine minte? „Pentru că sângele apă nu se face”, zice, de data asta ferm, apăsat. „Eu şi tu, de-un sânge suntem. Eu dacă nu vin la hora morţilor, dacă nu vin de patru-cinci ori pe an la morminţii mumei şi tatălui şi babei (bunicii) mele, simt că mă impuţinez şi că viaţa mea nu mai are „zacon” (rost, lege)…”

 

-Sfârşitul primei părţi-

Autor :Bogdan Lupescu

Publicat de dr. Ivo Ghiorghiev la 31 mai 2010

Articol preluat de pe blogul:

http://romanii-din-bulgaria.blogspot.com

…………………………………………………………

Cocoşul

de Cristea Sandu Timoc

 

Cufundat în agonie

Satu-ntreg şi viţa-n vie,

Cădeau stelele-n păraie,

Nici o urmă de la ploaie.

Nici un glas de răcănei,

Nici un strop de apă-n tei.

Era un schelet pământul,

Amorţise-n munte vântul,

Ardea totul sub picioare

De arşiţa de la soare.

 

Frunza din copaci cădea,

Iarba-n plai se gălbenea.

Numai când şi când în noapte,

Roata morii cernea şoapte;

Peste case-o cucuvaie

Aduna stropii de ploaie.

Un moşneag în noapte albă

Chibzuia la fân şi jalbă,

Se uita la cer să vadă

E vreun nor, din el să cadă?

Sângele fierbea în viţă,

Plângeau ochii de răchită

Şi ziceau babele-n vis:

Ceva zace în abis !

Pă-n-or face Păpărudă,

N-o să vie să ne udă !

Pâ-n-or merge la răscruce,

Florile o să usuce !

Soarele sorbea din râu,

Se topea spicul de grâu.

Şi în fiecare sat

Încă unul s-a-ngropat.

Era doar o noapte mută,

Nici un cânt de alăută.

Toate, însă, dintr-o dată

Se schimbară dintr-o şoaptă.

Un cocoş din nişte spini

Dădu veste la vecini.

Cucurigu de trei ori,

Chiar în fapt de vărsători,

Şi suit pe nişte scări

Răsună în depărtări:

Mersul vremii vreţi să-l ştiţi,

Ai mei fraţi şi moşi iubiţi?

Uite, azi de dimineaţă

O să ploauă de mândreaţă !

Şi din lan un pitpalac

Spuse vestea unui mac.

Se treziră toţi cocoşii,

Se-nchinară-n genunchi moşii:

Parcă-i şopti Dumnezeu,

Aşa cocoş mai zic şi eu !

 

 

(1 mai 1971)

 

…………………………………………………………………………………….

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

19.11.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: