Eminescu despre chestiunea orientală

Bun cunoscător al istoriei naţionale şi al celei universale, Mihai Eminescu n-a rămas în simpla fază de contemplător indiferent al acesteia. De la cele mai fragede vârste s-a implicat , cu toată vigoarea fiinţei sale morale , în ea. Încă de la vârsta de 20 de ani , pe vremea studenţiei, publică, în Federaţiunea, articolul „În unire e tăria”, care examinează criza dualismului austro-ungar, născut din gânduri satanice, ca o „ficţiune diplomatică”. El cheamă, în cuvinte pline de patetism, toate popoarele îngenunchiate de imperiu la unire şi trezire naţională.

Cu o intuiţie de mare gazetar a abordat problema „orientală”, luând apărarea popoarelor subjugate de otomani, în primul rând a sârbilor ( de altfel, e cunoscut că, împreună cu Dionisie Miron, a tradus un număr de 55 de balade sârbeşti, atras de farmecul lor literar şi de virtuţile lor istorice).

Imperiul otoman, cu o administraţie îmbătrânită, rămăsese în urma culturii şi civilizaţiei europene, izolându-se complet de continent. Eminescu a sesizat foarte bine aceste lucruri. El urmărea, prin intermediul agenţiilor Havas şi Reuter, cu multă atenţie desfăşurarea evenimentelor. Cum informaţiile de peste Dunăre soseau cu greu la Iaşi sau Bucureşti, Eminescu făcea adeseori apel la presa din Viena sau Budapesta. În ziarele româneşti, cea dintâi ştire despre pregătirile de război ale Serbiei sunt publicate în Curierul din Iaşi, la 19 mai 1876. România şi Serbia au avut multă vreme destine comune, alunecând pe aceeaşi roată a istoriei în jocul tragic al suferinţei, fiind aşezate în zona de frontieră, ca puncte de trecere între două imperii. În Parlamentul de la Bucureşti se discută „neutralitatea” României. Eminescu, gazetarul, ia imediat poziţie: „Totuşi, aceste împrejurări nu pot înrăuri asupra opiniei publice care are în vedere decât binele României. Turcia nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate relaţiile Europei doresc îndreptarea soartei popoarelor din orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici: una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri”. (în „Curierul de Iaşi”, 19 mai 1876)

Prin jocul sorţilor, în scurtă vreme destinul Serbiei rămase pe mâna ingenuozităţii strategice a ofiţerilor şi soldaţilor ţarismului rus, veniţi să-i dea o mână de ajutor. După începerea conflictului, când sorţii războiului încă nu se deciseseră, Eminescu, observator atent al ostilităţilor, se implică activ în reflectarea evenimentelor în presă. Primele informaţii date de Eminescu anunţă că Înalta Poartă l-a blestemat pe prinţul Milan, declarându-l „hain al Porţii”, iar despre bătălia de la Niş (Nissus) Eminescu obţine informaţii de la Berlin, scriind articolul „De pe câmpul de război (din Berlin se vesteşte)”: „Atacându-l acuma, fură primiţi cu salve foarte bine îndreptate de focurile tunurilor, încât un regiment (compus din români din Serbia), care ocupă linia primă a luptei, au aruncat armele, iar trâmbiţaşul dând semnalul de retragere, acesta fu repetat de toţi trâmbiţaşii celor 12 batalioane angajate… Ieşiţi din bătaia puştii, regimentul românesc fu înconjurat şi dus la Deligrad şi Alexinaţ, unde un consiliu de război, convocat grabnic, a hotărât decimarea regimentului. Principele a graţiat pe mulţi din cei osândiţi, însă cu condiţia ca, la bătăliile viitoare, cei graţiaţi să steie în linia întâi de luptă. Totuşi, 60 de oameni din acest regiment fură împuşcaţi la Deligrad, iar restul regimentului, companie cu companie, a fost încorporat celorlalte regimente de linie”.

În Serbia exista un curent de opinie puternic împotriva acestui război, declanşat fără instruirea ostaşilor şi fără pregătiri minuţioase. La 16 iulie 1876 soseau la Bucureşti rămăşiţele pământeşti ale principesei Maria Obrenovici (născută Catargi), mama principelui Milan, care a fost înmormântată la Bucureşti. La 25 iulie , sosea la Belgrad generalul Kauffman, trimis de către ţarul Rusiei să preia comanda armatei sârbe,  aflată în defensivă. Dar operaţiunile militare nu se desfăşoară sub cea mai norocoasă zodie.


Maria Obrenovici

 

La 29 august, Eminescu scrie : „Sârbii au pierdut bătălia de la Alexinaţ şi se retrag”., în timp ce generalul Alimpici, colonelul Markovici şi generalul Leşanin „sânt răniţi, acesta din urmă prin încercare de ase sinucide”. În această situaţie confuză, Marea Britanie propune un armistiţiu. Eminescu relatează: „Se zice că guvernul englez ar fi dispus să ceară ca armata română să ocupe Bulgaria şi cea italiană Bosnia şi Herţegovina, până când Turcia va aplica reformele hotarâte de aceste provincii”, adică aşezându-se pe linia de demarcaţie dintre cele două ţări beligerante.

 


În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă

Eminescu reproduce şi o informaţie a ziarului francez „Le Temps” : „Oamenii din divizia lui Horvatovici, azi cea mai bună din armata sârbă, deteră semnalul (proclamării). O particularitate curioasă : în această diviziune sunt mulţi români. Aceştia dovediră căldura capetelor lor româneşti arătând cea mai vie esaltaţiune ; îngenunchiară sărutând pământul, făcându-şi cruce în mai multe rânduri… Să spunem pentru onoarea rasei latine că, cu ajutorul disciplinei şi al experienţei, fraţii noştri de limbă, românii, devin soldaţi excelenţi şi nu desmint sângele roman”.

În rândul opiniei publice din Belgrad, principele Milan era, însă, ca şi detronat. Rusia trimite în ajutor un corp medical, în frunte cu generalul Tokarioff şi principele Cetvertinski, în timp ce la Bucureşti A.D. Xenopol va rosti conferinţe în aula universităţii, iar banii astfel obţinuţi vor fi trimişi ajutorării familiilor „soldaţilor români din Serbia”. Eminescu intuia cauza crizei şi confuziilor din „chestiunea orientală”. Aceasta era lipsa de cunoaştere reciprocă, fanatismul naţionalist- hegemonic şi intoleranţa lingvistică şi scolastică faţă de cei de alt neam : „Am mai spus şi altă dată, că pentru un teritoriu poliglot ca cel turcesc, egala împărţire a limbilor şi confesiunilor va fi un lucru de căpetenie, formaţiunile teritoriale un lucru secundar… Libertatea lingvistică şi eclesiastică pentru românii din dreapta Dunării trebuie asigurată, ca să fie odată pentru totdeauna de sub presiunea spirituală, în prezent a grecilor, în viitor a altor fraţi creştini…”

Evenimentele care au urmat se cunosc. Prin unirea armatei române cu cea rusă, turcii sunt învinşi la Griviţa şi Plevna. Încurajată de aceste succese, Serbia va declara pentru a doua oară război turcilor, la 7 decembrie 1877. Primele bătălii se poartă la Babina Glava-Ciproveţ, spre izvoarele Timocului, unde se va face şi memorabila joncţiune cu armata română biruitoare.

Cristea Sandu Timoc

(Extras din revista „Orizont”, nr. 39/29 septembrie 1989)


Comandant suprem al armatelor romano-ruse in asediul Plevnei din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cu o contributie decisiva in acelasi razboi, Carol s-a incoronat rege in 1881, purtand cu nedisimulata mandrie coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita.

Note critice

Am publicat acest articol în anul 1989. Azi doresc să completez cu alte date:

Rusia ţaristă , la început, în1876, a avut intenţia să facă din Serbia o mare putere în Balcani. De aceea, s-a organizat linia de front pe râul Timoc, de la ivoare până la vărsare.

Ei se bazau pe ambiţiile regelui Milan că vor reuşi să-i învingă pe turci şi să aibă un stâlp puternic în Balcani, cu centrul în Belgrad.

Armata sârbească trece Timocul la Bregova şi se pregătesc să elibereze provincia Vidinului (Dii), locuită de români.

În câteva luni de zile, ei izbutesc să schimbe albia râului Timoc, mutând-o spre Vidin vreo 2 km şi acaparează teritoriul cel mai fertil de la gura Timocului. Apoi au umblat din sat în sat, agitându-i pe români să manifeste şi să lupte împotriva turcilor. Locuitorii nu au fost deacord cu unirea cu Serbia.

Sârbii s-au înfuriat şi au arestat  trei căpetenii şi i-au trecut peste Timoc, la stânga. Toţi trei au fost spânzuraţi, pentru că au refuzat stăpânirea sârbească, preferând-o pe cea turcească.

Majoritatea armatei de pe linia Timocului era din regimente româneşti; soldaţii nu aveau echipament şi luptau desculţi. Spre izvoarele Timocului, lupta armata sârbească şi rusească. Toate regimentele au fost trecute prin foc şi sabie de către turci, în timp ce la Belgrad ofiţerii sârbi chefuiau prin restaurante.

La 31 octombrie 1876, Rusia dă un ultimatum Turciei să înceteze ostilităţile şi să semneze un armistiţiu cu Serbia. Sultanul acceptă condiţiile ultimatumului.

La 24 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei şi de data aceasta fără să ceară vreo alianţă cu Serbia sau România. În primele bătălii armatele ţarului sunt învinse de turci şi ţarul îi cere sprijin printr-o telegramă   regelui Carol, ştiind că are o armată bine echipată şi bine instruită.

Armata română eliberează Bulgaria de nord şi toate oraşele şi cetăţile dunărene. La sfârşitul războiului, în decembrie 1877, intră şi armata sârbească să participle la ostilităţi şi face joncţiunea cu armata română la Babina Glava, la nord de Niş.

Turcii au fost învinşi şi la 3 martie 1878 a fost semnat tratatul de la San-Stefano, prin care Turcia recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei

Privitor la acest război există un episod, pe care l-am cules din istoria bulgărească.Este vorba de faptul că  armata învinsă (turcă), zdrenţuită şi flămândă a defilat în faţa armatei învingătoare (armata română),  la ieşirea din Vidin spre Vidbol. După aceea, armata română a defilat în faţa armatei turceşti, dându-i onorul militar. Acesta este un episod unic şi admirabil de onoare militară.

Astăzi, urmaşii românilor care au luptat în diviziile româneşti de pe Timoc la 1877, nu mai sunt recunoscuţi ca români şi nu au drepturi ca minoritate.

Cristea Sandu Timoc


Misteriosul Codex Rohonczi e scris in limba daca

 


CODEX ROHONCZI – o carte veche de 1.000 de ani, care răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri

O ipoteza tulburatoare a unui cercetator roman.Limbajul folosit face parte din cele opt scrieri nedescifrate inca de omenire * Dacii scriau de la dreapta la stanga si de jos in sus * Un expert indian crede ca e vorba de o evanghelie apocrifa * O Apocalipsa care descrie foarte clar sfarsitul vremurilor * Dacii si-ar fi preluat scrierea de la brahmani Codexul Rohonczi este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.

Manuscrisul a fost păstrat la Rohonc până în 1838, când contele Gusztáv Batthyány şi-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Deşi este încetăţenită varianta „codexul Rohonczi”, articolul de faţă optează pentru denumirea „codice”. Codexul face parte din lista celor opt scrieri care nu au fost descifrate inca. Cercetatoarea romanca Viorica Enachiuc crede ca a izbutit sa o descifreze, fiind scrisa in latina vulgara, dar cu caractere dacice.

Attila Nyíri a propus o interpretare publicată în Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). În mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat în a întoarce cartea şi a asocia fiecărui caracter litera cea mai apropiată. Este de reţinut însă că acelaşi simbol cunoaşte uneori varii interpretări şi aceeaşi literă transcrie mai multe simboluri. În final, autorul ajunge la un text care, luat ca atare, are sens în maghiară şi este de natură religioasă. Cercetătorul indian M. K. Singh susţine că textul este scris cu o variantă regională de Brahmi care poate fi citită. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obţine un text în Hindi pe care apoi l-a tradus în maghiară şi l-a publicat în ediţia 2004/6 2005/1 a periodicului Turán. În interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifă. Mai mult, ar cuprinde o varianta de Apocalipsa, care descrie foarte clar “vremurile de pe urma” ale omenirii. S-a specutat mult ca Singh a descifrat o serie de previziuni apocaliptice dar ca a ales sa patreze tacerea.


O alta ipoteza este ca ar fi scrisa in alfabetul dacic. De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.



 

În 1982, Viorica Enachiuc (foto) a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. “Seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.

“Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/ Înşelator, să nu primeşti a te uni/ Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/ Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/ Să juri cu maturitate şi cu convingere!/ Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/  Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

P.S. Acest text circulă pe internet, fără semnătură. Conţinutul său este, însă, corect ca informaţie şi judicios ca abordare.

04.11.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

2 Răspunsuri

  1. excelent post!

  2. Problema este în prezent tratată de publicistul Ion N.Oprea într-un amplu documentar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: