ROMÂNII DIN SERBIA ( Refugiaţii)

Dr. Atanasie Popovici

 

Sub cuvântul „refugiaţi” se înţeleg în ţară numai Românii veniţi în cursul războiului din Ardeal şi Bucovina, pe când nimeni nu se gândeşte că mai există şi Români refugiaţi din Serbia. Această eroare în opinia publică este produsă prin unele notiţe de ziare care compătimeau miile de refugiaţi sârbi din satele de pe ţărmul drept al Dunării, îndemnând populaţia noastră să ajute pe aceşti nenorociţi ai soartei.

Este cunoscut, însă, că teritoriul dintre Dunăre, Morava şi Timoc este locuit de o populaţie românească. Locuitorii din acest ţinut, cari s-au refugiat în grabă din cauza înaintării repezi a germano-bulgarilor, sunt în majoritate Români. Aceşti Români şi-au manifestat sentimentele lor româneşti mai întâi la începutul războiului balcanic.. În speranţa sigură a eliberării lor culturale, ei şi-au ridicat glasul, cerând ajutor de la ţara-mamă. Ei nădăjduiau că, luându-le România apărarea, vor fi împărtăşiţi şi ei de o picătură de drept la viaţa naţională, deoarece şi ei  au contribuit simţitor la realizarea principiilor în baza cărora s-a pornit războiul balcanic.

Războiul contra Turcilor pentru liberarea naţionalităţilor a fost deviza aliaţilor balcanici la 1912. Românii din Serbia au pornit şi ei cu o însufleţire lăudabilă, căci ştiau foarte bine cât de greu e jugul turcesc.

Poeziile şi poveştile popoarelor româneşti din Serbia le aminteau toată mizeria care vine de la Turci. Şi când, în drumul victorios al armatei sârbe, Românii din Serbia au ajuns în Macedonia, au auzit acolo graiul românesc, au simţit o mândrie şi o mulţumire fără de margini. La întrebarea lor: „Ce, mă, şi aici sunt Români?”- ei au primit drept răspuns că în Macedonia trăesc sute de mii de fraţi de-ai lor, robi la Turci! Astfel, putem înţelege uşor eroismul dovedit de Românii din Serbia la Adrianopol. În adevăr, regimentul XIII, compus în majoritate din Românii din Craina , a fost cel care a luat Adrianopolul, intrând între cei dintâi în oraş.

Sute de ani Românii au luptat contra Turcilor, dar niciodată n-au suferit o decepţie mai mare decât atunci, când, cu toată încrederea lor fermă în civilizaţie şi în ţara mamă, glasul lor a rămas strigăt în pustiu.

Războiul european i-a găsit pe Românii din Serbia în aceeaşi stare culturală şi politică ca şi războiul balcanic, însă, într-o stare sufletească deprimată. Încă de la începutul războiului ei au avut nenorocirea să se vadă faţă în faţă cu „duşmanul”, care era fratele lor din Banat, cu care acum doi ani trăia în speranţă să se unească pentru veci. Cuvintele:

„Mă, nu trageţi, că suntem Români” ale Românilor din Banat, cari trecând în 1914, de la Orşova, în frunte cu un ofiţer ungur, pe ţărmul sârbesc, văzându-se în faţa soldaţilor români din Serbia, în loc să tragă şi unii şi alţii, sunt o dovadă de conştiinţă.


Soldaţi români in primul razboi mondial

 

O tragedie cum nu se poate alta mai dureroasă ! Ce groază se va fi produs în sufletul bieţilor Români din Serbia văzându-l pe fratele său „victorios”, stând de pază, ca Austriecii şi Germanii să-i prădeze, în toată liniştea, vitele, păserile, bucatele, etc. şi să le expedieze în Germania, iar Bulgarii să jefuiască casele, să adune ţesături şi tot ce era de valoare şi să le trimită încărcate pe care, în Bulgaria. Înseşi bisericile le-au fost jefuite de aceşti barbari. Argintul, aurul, odăjdiile sfinte au fost încărcate în vagoane şi trimise la Sofia, în vreme ce soldaţii români din Ungaria se uitau cu durere la toate aceste nenorociri ale fraţilor lor.

Românii iredentişti găsindu-se în toate ţările beligerante, au fost trimişi ca avantgardă, pentru a înlesni străinilor lor victoria şi prădarea chiar ş a lucrurilor cele mai sfinte, iar Românilor aceste fapte le-au înegrit cu totul sufletul.

Da-va Dumnezeu ca aceşti jefuitori ai casei Domnului şi ai lucrurilor cele mai sfinte ale omului să fie pedepsiţi, aşa cum merită, iar Românul care luptă pentru cauza străină să-şi câştige drepturile naţionalo- culturale şi politice răscumpărate cu prea mult sânge.

Dintre aceşti nenorociţi din Serbia unii au luat lumea în cap, refugiindu-se la fraţii lor din România. Ce durere pentru ei văzând că aici, în loc să fie primiţi cu dragoste, ei sunt socotiţi drept Sârbi !

Nenorocit popor românesc, care nu-ţi cunoşti fraţii nici în ceasul celei mai grozave încercări !

Veni-va oare ceasul izbăvirei şi pentru tine, după atâtea suferinţe cari ne par fără sfârşit?

Refugiaţii români din Serbia şi noi

Refugiaţii din Serbia au fost îmbrăţişaţi de populaţia noastră cu multă bunăvoinţă. La început a fost greu de a îndeplini datoria de ospitalitate frăţească în mod mai larg, din cauza numărului prea mare al refugiaţilor şi din cauza surprinderii generale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât refugiaţii nu vroiau să se îndepărteze de Dunăre, de unde puteau să privească casele sau munţii şi cu câmpiile lor, aşteptând ca în curând să se reîntoarcă.

 


Regele Ferdinand decorează soldaţii români

 

Mai târziu, după ce s-au convins că invazia germano-tătară nu este trecătoare, unii s-au decis, cu inima frântă, să se împrăştie pe moşiile învecinate şi să-şi agonisească traiul cât e cu putinţă, iar alţii s-au înapoiat acasă, unde, după cum se confirmă, mor de foame, casele şi averea lor fiind prădate de inamici.

Cea mai mare parte din aceşti refugiaţi sunt Români, căci toate satele dintre Timoc şi Dunăre sunt româneşti. Locuitorii lor s-au refugiat la noi în ţară cu întreaga lor familie. Pe când adulţii îşi pot găsi aici o ocupaţie, copii pierd vremea fără nici un rost. Este datoria Românilor de aici să primească copiii acestor nevolnici în şcolile statului, dându-le aceeaşi educaţie ca şi copiilor lor. Acuma e timpul ca să se îndrepte păcatele înaintaşilor noştri, de a nu se fi interesat câtuş de puţin de soarta fraţilor din Serbia, îndrumând pe copiii acestora, pe care fatalitatea i-a alungat pe tertitoriul românesc, spre o cultură românească naţională.

În toată Italia de sus, copiii sârbi urmează şcoli pe aceleaşi bănci cu copiii italieni. Atât cât face Italia pentru Sârbi, e datoare să facă şi România pentru copiii români din Serbia.

 


Alexandru I al Iugoslaviei

 

Problema Românilor din Serbia şi intenţiile Bulgarilor.

După ce au răpus pe Sârbi, Bulgarii şi Nemţii sunt preocupaţi de fixarea unor legi de anexare. Conform înţelegerii stabilite, Bulgaria urmează să anexeze Macedonia întreagă şi Serbia de est, de la Morava până la Timoc, pentru ca să fie în direct contact cu Austria. În acest scop, Germanii au început deja clădirea liniei ferate Orşova- Negotin.

Biruitorii consideră ocuparea Serbiei ca fapt definitiv, neadmiţând ca despre acest teritoriu să se mai discute la masa verde. Germanii au săvârşit în acest război multe fapte contra obiceiurilor şi legilor internaţionale şi se pare că şi acestei chestiuni vor să-i dea o ultimă înfăţişare prin anexare.

Cât priveşte anexarea acestui teritoriu chestia se prezintă astfel.

Teritoriul dintre Morava, Dunăre şi Timoc, locuit de sute de mii de Români, nu poate fi anexat de Bulgari, fără să jignească România, care nu poate renunţa la conaţionalii ei. Guvernul bulgar, având astfel de intenţii , dovedeşte că duce un război de cucerire şi prădare, şi nu, cum de clară unii din politicienii bulgari, alipirea la regat numai a teritoriilor unde trăesc conaţionalii lor.

Pentru România deja împărţirea Macedoniei a fost o lovitură, deoarece în loc de autonomie, care trebuie să cuprindă pe toţi Aromânii

(700.000), aceştia au fost împărţiţi în trei părţi şi au fost în acest timp scurt periclitaţi în dezvoltarea lor culturală şi naţională, mai ales din partea Grecilor şi a Sârbilor. Este trist, dar adevărat, că tocmai cei care aveau datoria şi interesul de a menaja pe Aromâni, le-au suprimat drepturile recunoscute prin tratatul de la Bucureşti. Având nevoie şi în actualul război de ajutorul României, Sârbii au încercat, prin reviste franceze, să convingă lumea că în Serbia (Valea Timocului) nu există Români deloc.

Programul statelor balcanice şi al României este întregirea neamului. Având în vedere acest scop înalt, toate aceste state trebuie să fie sincere în relaţiile lor politice. Lăcomia a vătămat numai interesele bulgăreşti, tot aşa ea poate să fie vătămătoare năzuinţelor sârbeşti; iar României poate să-i fie vătămător sentimentul ei prea compătimitor, rezerva şi modestia imprudentă.

Ne pare rău că Sârbii suferă un dezastru, care rar se repetă în istoria unui popor; ne doare inima , când ne gândim că şi poporul român suferă soarta lor, fie ea meritată sau nemeritată.

Idealul nostru naţional trebuie să ne strălucească întotdeauna, şi în orice împrejurare. Datoria noastră firească ca Români este să tindem ca toţi să fim uniţi şi sufleteşte şi trupeşte.

 

Atanasie Popovici Furnică

Tribuna, Bucureşti, 17 Ianuarie 1916

Note critice

Dr. Atanasie Popovici e născut la Geanova, in Timocul sârbesc, tatăl lui era preot în acest sat şi se numea popa Furnică.

Termină Seminarul Teologic de la Belgrad, apoi urmează Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen din Germania.

Aici întâlneşte alţi studenţi români din ţară sau din Banat şi Transilvania

(Ardeal). Intră în organizaţiile culturale ale Românilor şi Aromânilor. Cel mai apreciat coleg al său a fost profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, care l-a ajutat cu bani şi cu sufletul să promoveze o mişcare pentru identificarea şi cunoaşterea Românilor din Dacia Aureliană. În momentul acesta se înfiripează pentru prima dată ideea naţională românească, care în Serbia, stat totalitar aproape în toate timpurile, unde era un pericol să vorbeşti despre România şi despre Români, nu a existat până atunci.

În Germania cunoaşte pe una din ficele profesorului său de pedagogie experimentală şi se căsătoreşte cu ea.

În preajma unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România, se mută la Chişinău şi lucrează cu Românii de acolo. Participă la proclamarea Unirii , apoi se mută la Arad, împreună cu Onisifor Ghibu şi este la curent cu evenimentele din Timoc, Serbia de răsărit şi scrie „Memoriul Românilor din Serbia”. Trebuie observat de cititorul neavizat că trecea printr-o vreme a trezirii neamului la o viaţa independentă şi suverană. Nu l-a interesat că presa românească scrie despre el, ci îl interesa să scrie despre Românii din Timoc, Serbia.

Cu privire la participarea lui la Conferinţa de pace de la Paris 1919, mi-a spus că au fost două perioade: prima, în care s-a pus problema anexării regiunii Timoc la România; până aci era în atenţia politicienilor români, care-l asigurau de sprijin; iar după un anumit timp, când Sârbii s-au făcut cunoscuţi, a urmat a doua perioadă , a pasivităţii, când a încetat atenţia Bucureştiului, pentru că  intenţia reginei Maria era să-şi mărite fiica Mărioara cu prinţul Alexandru I Karageorgevici. Sprijinul politic pe care l-a mai avut a venit din partea delegaţiei italiene şi japoneze. Conferinţa de pace de la Paris s-a terminat în coadă de peşte în ceea ce priveşte problema Românilor din Timoc.

După primul război mondial îl întâlnim la Timişoara, director al Şcolii Normale, unde a început să aducă primii copii din ţinuturile sale de naştere, ca să-i înveţe meseria de învăţător. Locuia pe str. Ofcei nr. 9.

Începând cu luna septembrie 1934 se semnează Convenţia culturală dintre România şi Iugoslavia, prin diplomatul Iacovachi, iar din partea Sârbilor  T.Georgevici, prin care se recunoaşte introducerea oficială a limbii române în şcolile din Banatul sârbesc. Erau apoximativ 40 de şcoli primare şi un liceu, ca secţie română a liceului sârbesc din Vârşeţ. Atanasie Popovici devenea consilierul tehnic pentru şcolile româneşti din Banatul sârbesc. A început să înflorească învăţământul în limba română; sediul liceului şi internatului erau în clădirea băncii „ Luceafărul” din centrul Vârşeţului, azi naţionalizată de Sârbi.

Eu l-am cunoscut prin anul 1937, când era inspector general peste şcolile sârbeşti şi româneşti din Banatul sârbesc. Deşi aprecia eforturile mele şi dorinţa de înflorire a şcolilor româneşti din Banat, a manifestat oarecare prudenţă ca diplomat, întrucât ambasadorul Victor Cădere era împotriva Românilor timoceni, pentru că îi era frică ca aceştia să nu ceară drepturi de la Sârbi.

În primăvara anului 1938, când mă aflam la Liceul românesc din Vârşeţ, la internat, am organizat împreună cu corpul didactic şi pedagogic o serbare în grădina publică, când s-au pus şi bazele Organizaţiei culturale „Astra bănăţeană” sub preşedinţia părintelui Fiştea Adam, originar din comuna Jadani, judeţul Timiş. Înainte de a merge în parcul public la marea adunare, a avut loc  mică serbare, la care eu urma să rostesc o cuvântare despre trecutul Banatului. Directorul meu, Constantin Zamfirescu, de fel din Ploieşti, un om excepţional şi mare patriot român, a venit şi m-a atenţionat să nu vin la întâlnirea ce se organiza cu elevii, pentru că nu mă agreează ambasadorul şi ar putea da ordin să mă destituie.

Mai târziu, după 1941, ne-am revăzut, fiindcă Liceul român, ca şi Liceul sârbesc, au funcţionat fără nici un fel de restricţie din partea armatei germane de ocupaţie. Pe atunci, Banatul sârbesc se afla sub ocupaţie germană şi era singura provincie din fosta Iugoslavie care se bucura de o anumită autonomie( nu puteai intra doar cu paşaport); regiunea era administrată de funcţionari de origine germană şi se urmărea ca să se nască după război o provincie nouă, numită Donauland,din care să facă parte toate celelalte minorităţi, deşi germanii aveau în această provincie o populaţie de peste 300 de mii de locuitori ; intrarea de la Belgrad de pe podul de peste Dunăre era singura cale de legătură cu restul Banatului.

La etajul I al Ambasadei Române, dr. A. Popovici avea un birou şi o cameră cu un pat. Când era plecat în România sau la şcolile româneşti din Banatul de Vest, îmi dăduse voie , începând cu anul 1942, ca într-o cameră să fac un depozit de cărţi, pe care eu le distribuiam în Timoc, trimiţând pachete prin poştă, ajutat fiind de un funcţionar român, angajat la Poşta centrală din Belgrad. Trebuie arătat că sub ocupaţia germană singura ţintă a Sârbilor era să ferească regiunea Timocului de influenţa românească, care era foarte mare. Atât de mare, încât ştirile de la postul de radio Belgrad se dădeau în limba sârbă şi în limba română. Cât priveşte purtarea funcţionarilor sârbi şi germani de la frontieră, ca şi din trenul care lega Belgradul de Bucureşti, era foarte corectă şi convenabilă pentru circulaţia cărţii româneşti.

În timpul perioadei de ocupaţie germană, exista la Turnu-Severin „Comitetul Timocean”, în frunte cu preotul Gheorghe Suveiche, unde eu eram secretar cu probleme culturale şi mai avea o dactilografă pe care o vedeam rar, deşi lucram în birouri vecine, numită Corlăţean.

Pentru că dr. A. Popovici fusese primul lider care ceruse anexarea regiunii Timocului, dintre Morava , Dunăre şi munţii Artani, la România , fără învoirea părintelui Suveiche, am făcut tatonări ca să-l atrag în mişcare, pentru a fi şi el în fruntea Comitetului. El a refuzat, motivând că este ocupat cu şcolile din Banatul sârbesc, expimându-şi părerea că-l pot suplini. Ca să mă asigure de tot sprijinul său pentru Guvern şi Mareşalul Antonescu, mi-a dat o împuternicire în care a scris doar o frază, prin care confirma existenţa mea în „Comitetul Timocean” şi recomanda încrederea Guvernului şi Mareşalului. În felul acesta eu ţineam legătura cu el şi cu părintele Suveiche, care nu ştia de relaţiile noastre particulare.

 


Părintele Gheorghe Suveiche

 

Mai târziu, după ce s-a terminat al doilea război mondial , s-a mutat la Timişoara şi l-am întâlnit la casa lui din str. Ofcea nr.9. Îmi amintesc că dr. A. Popovici şi-a ales un fel de moştenitor al averii în persoana unui învăţător, Crişan.

Între anii 1953-1957, am apelat la mărturia lui, în procesul meu penal la Tribunalul Militar Timişoara, unde eram incriminat ca „spion titoist”, proces la care el nu avenit , nici la Timişoara, nici la Cluj, unde am fost rejudecat la „revizuire”. Când am revenit la Timişoara, ca om liber, am dat de mormântul lui din cimitirul din Calea Buziaşului. Murise în anul 1956.

În perioada în care a fost inpectorul general al şcolilor româneşti din Serbia, având şi funcţia de consilier tehnic, a ridicat şcoala românească din Banatul de vest la cele mai înalte idealuri. După plecarea lui din fruntea acestor şcoli , învăţământul românesc din aceste zone a înregistrat o decădere rar întâlnită în istorie. Chiar şi populaţia din Banatul sârbesc a scăzut mai mult de jumătate.Astăzi nu sunt în Banatul sârbesc nici 10 şcoli cu limba de predare română.

După aprecierile noastre, a fost cel mai strălucit corifeu al culturii şi şcolii româneşti. Atât Românii din Timoc, cât şi cei din Banatul de vest, pot pomeni numele lui dr. Atanasie Popovici cu faimă şi bucurie, în orice rugăciune

Pomenind cu recunoştinţă una dintre figurile cele mai luminate ale neamului românesc,  este evident că el a trăit în alte vremuri, mai puţin înşelătoare,  pentru că nu ştim ce ar fi zis dacă ar fi aflat că, astăzi,în satul lui, Geanova şi în Timoc „nu mai sunt” Români ,nici Vlahi, ci numai aşa-zişi „Sârbi”, care au făcut şi un Consiliu , mai recent, pentru ca banii Belgradului să cadă în mâini bune, sârbeşti.

S-a ajuns ca la adăpostul Uniunii Europene, care se face „că nu aude, nu vede”, să ni se conteste pe vatra noastră strămoşească, până şi etnogeneza; de fapt, Sârbii au o justificare legală, pentru că, în Parlamentul European, deputaţii noştri au votat pentru sintagma „vlah” şi nu „român”. Acesta era singurul vot de care aveau nevoie sârbii şi pe care l-a dat o româncă, Cazacu Cornelia, europarlamentar PDL.

Deci, rămânem „prieteni” pe vecie!

 

 

Cristea Sandu Timoc

 

 

 

 

 

 

În ceasurile editării acestui material de recunoscătoare pomenire a marii personalităţi a lui Atanasie Popovici, aflăm cu regret că s-a stins din viaţă, zilele acestea, unul dintre liderii emancipării Românilor  din Timoc, un animator cultural şi politic, Borivoie Giambru, întemeiatorul primului partid al Românilor din Timoc, în 1992, împreună cu Dimitrie Crăciunovici-

„ Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia” (singurul partid care a păstrat în denumirea sa , până azi, cuvântul „Român”)

Membrii Astrei Române, împreună cu preşedintele ÎPS Mitropolit  al Banatului, dr. Nicolae Corneanu şi Secretarul general, dl. Cristea Sandu Timoc, sunt  alături de toţi cei dragi ai familiei sale, alături de Românii timoceni şi de toţi cei care l-au stimat şi l-au iubit, care l-au ajutat şi au colaborat în activităţile în care s-a jertfit, plătind, poate prea timpuriu, preţul plecării dintre noi.

Cum să scriem şi să citim româneşte

 

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i –  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m– Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r – Radu, râu, raţă

S, s         S, s – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u– Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

 

Alte semne româneşti:

Ă, ă –  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â –  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î –  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ –  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q –  status-quo

W, w–  Walter, Washington

Y, y –  Yugoslavia, York

 

Grupări de litere:

Ge, ge –  Gelu, ger, geam

Gi, gi –   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe– Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce –  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci –  cina, cineva, cireşe

Che, che– cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

 

 

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

 

29.10.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista în format electronic pe adresa:

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. Ma bucur sa aflu cite ceva despre romanii din Serbia,pt ca nu stiu nimic despre ei. Mi-ar place sa citesc despre istoria lor .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: