Dacoromânii de la Sudul Dunării

De Sava I. Gârleanu
(extras din Buletinul Bibliotecii Români, vol. VI(X)-1977-1978, Freiburg, Germania pp.67-74)

Partea a V-a

«Românul îşi păstrează graiul încă viguros, prea puţin atacat în fondul său şi lexicul său, în ciuda lipsei totale de cultură şi a limbii prin şcoală, publicaţii, literatură scrisă. Dacă Românii din partea bulgărească au avut măcar câţiva ani între cele două războaie o puierniţă de cadru intelectual – liceul român de la Sofia, cei din Serbia n’au avut niciodată nicic atâta. Puţini dintre ei, cei de pe marginea Dunării, au zărit slova românească scrisă. Este un miracol românesc. Iată câteva exemplificaări de limbă a lor, prin expresii mai caracteristici şi zicători:

spune multe pe el; am dat-o plânsul; nu măi mi-am dat în gând; să mă dau pe-afară; om şi preomn; măre, cat lucru! (= ascultă aici numai, mai departe); ăsta e lucru de fugă; să luară timpii răi şi cânepa nu mai face sămânţă; dacă-i spălăm pe boi, cată să stăm în apă; du-te unde a dus mutu iapa şi ţâganu cârlanu; pe care unde-l prinde, acolo să-tinde; unde şi-a frânt muma ciumii piciorul; o să-i fărâmi cărbuni în traistă; fac gură răsuflătoare printre oamini; i-a turnat apă-n urechie (=i-au dictat cum să ia cuvântul în şedinţă); năroc păntru noi şi bine să fie, da ăilalţi la puşcărie; banu ie de aia – de usură; să poştuim (respectăm) pe Sfântu că el ţâne pomântu; pe unde se duce, pui de cuc aduce: a făcut a făcut pe dracu în cîântepă; nu atârna tu asta acuşa di la mama (bunica la moşu); ca musca în tobă li cum li cu cânili-n bâlci; într’o spată sunt, dintr-o troacă beau ei; el să-nsoară, el să va desura.

Mod de a saluta :
Bună ziua! – ţant, ţant’tale sau înţanatale; mai bun lucru! – s’ajute!; cale bună! La întâlnire: sănătoşi! – la despărţire: la viaţă! Pentru noapte bună: sara bună! – pe voie bună! Cum e? – printră ele (aşa şi aşa) sau: pâi bun, mult bun!.

Un străin a notat pe la 1880 că timocenii din Seria se salutau în unele oocazii deosebite cu :
Dumnezău să-l păzească pe Rumân!

Aşa cum îşi păstrează limba şi numele, Românii din Homolie (românii ungureni din Homole păstrează şi azi obiceiul de Anul Nou, beând un pahar sau troc cu vin, zicând unul la altul – Să trăiască Ţara Rumânească!), Timoc, ţinuturile Vidin şi Lom îşi păstrează şi datinile, credinţele, cântecele, baladele lor – ceea ce ar părea greu de crezut până nu se aude. Ne limităm aici să amintim doar aspectele mai arhaice sau unice.

Cultul morţilor se menţine cu numeroase ritualuri străvechi. Pomenile pentru morţi se respectă cu pietate nu numai la termenii cunoscuţi de obicei, ci merg până la 7 ani. Încheierea acestui ciclu se face la unii Românii prin marele foc al „priveghiului” care durează toată noaptea, cu ultimul ospăţ şi cu dans în cintea sufletului mortului respectiv. O pomană deosebită pentru cel mort „fără lumină” (pe front, în mină, în accident) se face pentru a i se deschide „vedeală” în lumea sa de dincolo, numindu-se „pomană albă”. Asemenea pomană se pune de Rusalii şi necesită o pregătire îndelungată, cu asigurarea buchetului de flori „de tot neamu” din anul respectiv, având ca părţi componente datul hainelor şi datul horei la apus de soare, cu „glas de cântic şi glasutrri de lume”. În general, sufletului mortului i se consacră primul fruct, primul produs al recoltei, cântec de cuc auzit pentru prima dată, pom înflorit, grădină frumoasă, melodie de baladă. A asista la ritualul consacrării priveliştii de poiană înflorită, cu miel alb păscând pe ea, cu „mirosu şi frumosu” din teiul înflorit, cu zumzet de albine, nu poate decât să impresioneze profund; „Adâncă este credinţa Vlahilor!” a exclamat un străin. Numai pe apa Timocului s’a văzut slobozirea bastonului necesar mortului să se apere pe lumea cealaltă de neamuri străine prădalnice. Numai acolo am auzit să se dea „pentru lumea alaltă”, să se ureze prin formulă sacră a se vedea şi în lumea „de dincolo” fată sau nevastă îmbrăcată în port popular frumos!

Numai în ţinutul Zvizd se produce fenomenul căderii femeilor în transă de Rusalii, comunicarea cu sufletele de dincolo şi trezirea lor cu ajutorul melodiei sacre şi a dansului ritual de crai şi crăiţe.

Ni s’a vorbit de un ritual secret practicat odinioară în Homolie, de a se arunca berbecele viu în flăcări.

Numai în această regiune, atât la Români cât şi la cei de veche spiţă slavă, s’a practicat până într-un trecut nu prea îndepărtat obiceiul omorârii de către obşte a bărtrânilor ajunşi la o anumită etate. Despre acest act numit „lapot” se păstrează ecouri încă destul de vii în povestiri. În localităţile româneşti Zlot, Osaniţa şi Crepolin se narează despre „lapot” ca despre un fapt real. Bătrânul, îmbrăcat în straie sărbătoreşti, venea la răscrucea satului pentru despărţirea pe veci de consătenii săi. Aceştia îi puneau o bucată de pâine (sau mălai) pe cap şi-i ziceau:
„Nu te omorâm noi, ci pâinea asta!”_- şi apoi procedau la omor. Herodot şi Strabo au semnalat asemenea practici la Tribali, locuitori antici ai regiunii..

Numai Timocenii au o variantă a baladei „Mioriţa” care menţionează „Ţara letinească” drept patrie a ciobanului „strein” şi numai acolo acesta lasă mesajul de a i se pune pomenile îndătinate, cu nai ce el însuşi i-a dat în acest scop. Numai în Craina Negotinului se poate auzi astăzi balada Crăişorului Arghir, cântată şi Lina Cătălina, de a cărei existenţă e şi în nordul Dunării, odinoioară, ştim numai datorită consemnării de către I. Fl. Marienescu. Variante interesante ale baladei despre Iovan Iorgovan, Voichiţa şi Răduiţă se pot deasemni auzi în sudul Dunării. Lăutarii de acolo, cei mai în etate, păstrează şi cântă publicului cam tot repertoriul de balade ştiute din România şi transmise oral. Există însă şi un repertoriu de creaţie autohtonă sub acest raport, balade ca: Stănuţă din Craina, Stoian Bulibaşa, Ancuţa, Raita Cătana, sau basm cântat ca baladă, precum: Broascsa Roasca. Ei crează şi acuma balade originale asupra evenimentelor impresionante. Numai un aed sud-dunărean a cântat tregedia ostaşului român la Stalingrad şi tragedia bombardamentelor asupra României.

Cât priveşte cântarea lirică, aceasta are acum trei mari componente: fondul vechi comun românesc general, împrumuturi şi adaptări de la Românii din Voivodina şi din ţară prin intermendiul discurilor şi emisiunilor de radio, pe creaţie proprie (înregistrată şi aceasta actualmente pe discuri). Se confirmă şi de data aceasta dictonul că „Românul poet se naşte”. Un observator iugoslav apreciind pasiunea Românului sud-dunărean pentru cântec şi melodiue, pentru muzică şi poezie, scrie următoarele: „Ea (=lăuta cum se numeşte vioara), este instrumentul muzical ce se întâlenşte şi îi place ţăranului valah. Uimitor de fin este simţiuul vecinilor noiştri români (cei din România) pentru acert instrument, dar odată cu aceştia îl au şi cei ce trăiesc poe teritoriul nostru, numiţi Valahi… În estul Serbiei puteţi vedea pe ţăranul de obârşie română cum a pornit la iarmaroc, la hram, sau la vreo serbare oarecare şi, mergând pedestru, călare sau pe bicicletă, o poată în spatre pe ea, regina instrumentelor – lăuta. A legat-o fie umăr, simplu, cu o sfoară, fără cutie. Chiar ş păcurarii la turmă, poartă cu ei lăuta şi nu fluierul.”

Autorul scrie aceste frumoase rânduri pe baza observării unui simplu aport în trecăt, fără să ştie mai concret cât e departe poate să meargă dragostea Românului sud-dunărean faţă de lăută. Un român dintre aceştia, luptând la Cer ( munte n.n.) în 1914, a „capturat” o lăută şi a reuşit s’o păstreze lângă sine prin bătălii, aducând’o acasă la întoarcere, unde astăzi îi mângâie strunele cu melodii româneşti nepotul lui, ajuns la adânci bătrâneţi. Un altul are moştenită în familie o lăută de 50 de ani vechime „dăltuită” din … tigvă – troacă. Ieşită desigur din mâini de mare meşter-sătean, mânuită şi astăzi de alt meşter bun, urmaş al primului, vioara aceea originală nu este mai prejos de una confecţionată din material tradiţional. Iar Românii crăineni aflaţi la lucru prin Baltica îţi cheamă acolo lăuta cu meşterul ei de pe meleagul natal, ca cu ajutorul lor să-şi aline „boala din născare” după jocul lor la „Ora-a-Aare”.
Dar, să lăsăm, din nou cuvântul aceluiaşi autor care face o minunată caracterizare a neamului românesc de preturtindeni, pornind de la vederea portului roomânesc, cântecului şi jocului românesc dintr’un umil sătuc din munţii Homolie:

„Este ceva adânc, străvechi, zice el, în cântecele şi dansurile acestor oameni. La aceasta contribuie şi îmbrăcămintea lor, mai cu seamă portul femeilor. Datorită îndeosebi catrinţelor ciudate şi fuioarelor de iarbă colălie în păr, dansatoarele acestea ne aduc aminte de femeile din Peru, acelea din ginta Inca de cândva… Acestea ne sunt gândurile în timp ce urmărim ceea ce se defăşoară în faţa noastră: răsună paşii, zornăie talerii din argint, în timp ce lăuţile şi fluierul de colo aţâţă focul jocului. Parcă ne-am, afla undeva în Carpaţi” ! Apoi, mai departe:

„Aţi auzit dvs cum cântă Vlahinele, acesre Peruaneze din Carpaţi şi din Hoimolie? Din vocile lor străbate ceva primar; ele denotă dragostea ce se başte în sânul naturii primare, acolo unde e şi leagănul fiinţei umane, unde îşi au obârşia păsările şi toate vieţuitoarele. Din asemenea glausuri, pare se că este alcătuită şi muzica gloriosului George Enescu, sub bagheta căruia a evoluat unul dintre cei mai mari maeştri ai vremurilor noastre, Iehudi Menuhim.”

Printr’o măiastră trăsătură de condei, procedând sine ira et studio, străinul nobil la suflet şi desigur adevărat democrat, îi pune laolaltă în spaţiu şi timp pe Românii de Pretutindeni şi scoate că un geniu ca acel al lui Enescu este o expresie a întregului neam românesc, ori de unde ar fi acesta.

Nu sunt în starte, după cum se vede, intelectualii înfeodaţi dela Bucureşti să exprime o asemenea idee; de şi ei vorbesc mult despre „unitatea poporului român”, văzând faptul, se pare prin alte prisme.

Profilul moral şi intelectual al Românului sud-dunărean, cel de rând şi „om din popor”, se vede întregit cu caracterizări de felul acesteia, referitaore la cei din Homolie:

„Vlasii – oameni paşnici nefiind în stare cum s’ar zice, nici măcar o furnică să calce: Aceasta le este din născare, în sânge. Mentalitate”!

Iar St. Maczai nota la rândul său acum vreo nouă decenii despre Românii de lângă verchiul Timacus:

„În general românii ai o fire bâlândă, sunt buni la suflet, sinceri, serviabili, prietenoşi; în casă cumpătaţi; nu li se pot nega însuşirile intelectuale. Înţeleg de îndată un lucru şi sunt capabili să ridice ştiinţa şi arta la o treaptă superioară”.

De bună seama că aşa va fi fiind, de vreme ce am auzit acesta aprecieri şi de la alţi străini, spuse spontan. Dar cu protest? Lor înşile, nu. Cum s-a întâmplat şi cu atâţia Aromâni. Dacoromânii sud-dunăreni au atras asupra lor privirile unor oameni oneşti şi obiectivi, însă nu încă, şi pe cele ale vremii noastre.

Interviu

Cristea Sandu Timoc
„Cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică”
Cotidianul Publicat Luni, 12 iulie 2010
Ion Longin Popescu (Formula AS)

Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat. Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli din închisoarea internaţională din Haga; el zicea: “-Eu nu dau un sârb pe 100 de români.”
Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).
Fără a lărgi incursiunea istorică, ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.
Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 94 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni. Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova. Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, ajunge un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc). Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 18 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.
„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”
– Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?
– Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică… Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina (azi în ruine), una la Mănăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vracna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).

– Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?
– Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.

„Şi grecul, şi bulgarul, şi sârbul vor să ne zdrobească, văzând că suntem o naţie moale”
De ce, de-a lungul secolelor şi până în ziua de azi, au manifestat bulgarii şi sârbii atâta ură împotriva românilor?
– Asta mă întreb şi eu… Dacă sub Tito am avut 23 de ani interdicţie să-mi văd casa părintească şi mormintele părinţilor, iar sub Miloşevici, alţi 22 de ani, mă întreb ce rău le-am făcut, în afară de aceea că am afirmat sus şi tare că fraţii mei din Timoc sunt români lipsiţi de orice drept elementar? De ce m-au tratat ca pe un străin la mine acasă? Ei sunt străinii, ei au venit peste noi, nu ne-am dus noi să le luăm pământurile de dincolo de Volga. Ca să răspund totuşi la întrebare, cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o naţie moale. Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe românilor i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişii vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta.
– V-aţi închinat toată viaţa luptei pentru eliberarea neamului românesc din sclavie. Ce faceţi în prezent?
– Acelaşi lucru. Mă simt obligat să vorbesc în orice ocazie despre existenţa şi necazurile românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania şi din celelalte ţări din regiune, care s-au întemeiat târziu, pe os românesc. Există o conjuraţie împotriva cuvântului „român”, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăresc acest cuvânt ca pe un… terorist, ca pe un… stigmat al diavolului. Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.
„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”
– Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?
– Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu, mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la U.E. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau… Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).
– Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?
– Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe an! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare. Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. Şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunosc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare…
Revista „Dacia Aureliană” este editată online de Cristea Sandu Timoc, căruia îi puteţi scrie la email sau pe site:
astra_romana_timisoara@yahoo.com
http://www.astraromana.wordpress.com
D-l Timoc îi roagă călduros pe cititori să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, de unde vor obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai roagă să nu-i uitaţi şi să le trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. „Astra Română” face aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

23.07.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: