Raiul Copiilor Partea a II-a

Părinţii noştri îl numiră pe văru-miu Ristea zis «Ţoaică» ca şef fiindcă el avea cei mai mulţi ani şi rămăsese repetent vreo 3 ani la rând. De aceea era bine văzut şi apreciat pentru bădărănia lui. Ca ajutor m-au pus pe mine, care eram un copil tăcut şi nu mă ţineam de rele. Eram ascultător şi nu mă băteam aşa de des cu toţi copii pe când Ristea îi bătea cu ce nimerea, ca să-i ştie copii de fircă. El era între noi, copii din Rai ca o sperietoare şi nu le plăcea.
Într-o zi de luni, toate muierile îşi luară copii de mână şi veniră cu ei la fântâna Măricheşti unde era adunarea şi se zicea că aici are loc intrarea în «Raiul Copiilor». După ce plecară părinţii şi rămaseră ceilalţi copii 18 la număr cu gurile căscate, ce o să facă ei fără părinţi, că unii încă sugeau.
Eu unul, ţineam în braţe pe Ioanca a lui tata Gogă a lui Sârbu. Fata asta chirăia tot timpul după mumă-sa ca să vină să-i dea să sugă. Eu îi făcusem un fel de scăunel punând-o pe betele mele, atârnate de gât aşa că ea stătea cu gura aproape de bărbia mea şi tot timpul sugea din nasul meu, ureche şi din degete. Aşa o ţinea toată ziua că abia seara când începeau să vină de pe câmp oile cu caprele şi iezii mergeam la câte o fată care avea capre cu lapte, o luam pe Ioanca de la piept şi o puneam să sugă de la capră. Alte ori trecea câte o muiere în luică cu câte un copil, îi ţineam calea în capul intrării la fântâna de la Măricheşti şi o rugam să-i dea la Ioanca să sugă de la piepul ei, că abia deseară vine mumăsa de pe Bujorna. Ioanca era o fată răzgâiată şi nu-i plăcea de oricine, numai de mine s-a lipit ca scaiul de oaie.
Şi cam aşa treceau zilele şi ea mă lingea pe unde putea. Câteodată aruca pişatul meu văzând că n-are nici un gust; asta pentru că ea credea că aceea e o ţâţă plină cu lapte.
Pe urmă Ţoaică se urcă pe plocia mare de peste fântână şi strigă:
«Tăceţi bă, firea-ţi ai dracu’ să fiţi! Că aicea aţi căzut pe mâinile mele şi am să vă mecesc capetele cu ciumagul ăsta, că n-o să-l ţiu degeaba pe lângă mine. Mie nu-mi prea place cartea, dar vă dau pe mâna lui văru’ Mâţu’ care o să scoată untu din voi! Lui nu-i place bătaia dar poate să vă trimită acasă să vedeţi de porci.»
La început n-aveam nici un program, mâncam pe apucate dude, le culegeam şi la fete, pe urmă mâncam de prânz oul ori felia de brânză pe care ni le da mumele, împreună cu o ceapă şi doi căţei de usturoi. Copii începură să mă asculte, iar Ţoaică avea grijă să-i pocnească cu ciomagul pe şira spinării dacă nu ascultau. Pe urmă începui să mă gândesc la un program să mâncăm întâi dude şi aşa ne împărţeam la 4-5 duzi, cam câte fete şi băieţi; băieţii se suiau în duzi, mâncau până se săturau, pe urmă culegeau pentru fetiţe. Eu culegeam şi pentru Ioanca dar şi pentru vară-mea Niţa fiindcă era măritată după mine de la «Ziua însurăţitului», şi era ruşine să nu ai grijă de «oama» ta. Şi ea avea grijă de «omul» ei şi se lăuda prin lume că ea are om, adică mă are pe mine.
Odată, unul din copii începu să plângă pentru că se mişca dintele de lapte. Eu ştiam cum să scot dinţii de lapte; l-am trimis să ia aţa mămăligii şi să vină să-i scot dintele de lapte. A venit, am urcat dincolo în grădina mea de pomi şi am legat aţa de dinte şi celălalt capăt de o creangă dintr-un prun. I-am spus să nu mişte şi să privească drept la nodul aţei, apoi m-am dus în spatele lui şi l-am tras spre mine. El a dat un ţipăt şi dintele atârna de aţă. Pe urmă l-am luat, şi după obiceiul nostru, al românilor, l-am luat şi l-am aruncat peste casă, spunând câteva cuvinte.
«Luai osul îl aruncai peste casă şi ziceai:
-Cioară, cioară, vino să-mi fi surioară! Eu îţi arunc un dinte de os, tu să-mi dai un dinte de fter!»
La căutatul păduchilor existau mai multe metode, de aceea le-am încercat pe toate care mi-au trecut prin minte. Întâi am spălat pe fiecare pe cap la jgheab cu apă rece ca gheaţa; copii urlau şi eu îi spălam. Pe urmă îl luam pe fiecare şi îl băgăm în jgheab de îi făceam baie, după ce-i spălam bine pe cap şi la fund, îi puneam pe lespedea fântânii la uscat, întorcându-i pe faţă şi pe dos. Însă de păduchi nu scăpau. De aceea pe fiecare fetiţă o ungeam pe cap cu nămol şi o puneam în drumul mare într-un loc în care era groapă mare plină de cel mai fin praf, îi îngropam cu capul îmbălsămat în noroi, punându-le pe ochi frunze de nuc, ca să-i apere de praf şi să ţineam acolo să doarmă în praf ca în baie sperând că o să moară păduchii astupaţi. După ce trecea sorocul, luam pe fiecare copil şi-l spălam pe cap, când colo parcă erau şi mai mulţi păduci ceea ce înseamnă că le-a plăcut căldura. Poăduchii erau mai mulţi la fetiţe decât la băieţi. Aproape că ridicasem mâna, nu mai ştiam ce să fac cu păduchii şi le spuneam ce-mi spunea mie muma: «lasă-mă să te spăl cu leşie pe cap, că dacă nu o să se înmulţească păduchii, o să facă o funie până la Timoc şi o să te tragă în Timoc să te înece.» Eu m-am speriat şi n-am mai zbierat când mi-a băgat capul în căldare. Acum foloseam învăţăturile mamei şi-mi prindeau bine. Copii se cam speriaseră că păduchii o să facă funie şi o să-i tragă la Timoc. De aceea nu urlau, nu zbierau, erau cuminţi, însă degeaba dacă nu scăpau de păduchi.
În ziua cealaltă, i-am trimis pe toţi să caute mărăcini ţapeni ca să înţepe păduchii din capul fetelor. Aşa era atunci, toţi copii erau plini de păduchi în cap de aceea era obiceiul că dacă un copil se ducea pe la bunici sau rude, primul lucru pe care îl făceau rudeniile era să-l ia în braţe, pe genunchi şi să-l caute de păduchi. O parte din păduchi erau omorâţi şi la şcoală că acolo trebuiau puse tărâţe în cap, ca să nu podidească sângele, atunci când dascălu ne lovea cu nuiaua de corn sau de alun. Asta era o binefacere, pentru că dacă era supărat ucitu’ te putea bate când nu ştiai şi cu câte 20 de nuiele pe o mână încât mâna rămânea vânătă vreo lună-două, iar copii minţeau că s-au lovit ca să nu-i bată şi părinţii.
Metoda asta a căutatului în cap şi omorârea păduchilor prin înţeparea lor cu mărăcinele n-a dat roade; capul rămânea plin de păduchi şi parcă, cu cât îi omoram cu atât se-nmulţeau. De aceea, până la urmă m-am gândit să iau o găină şi să trec pe la fiecare fată să o ciugoale în cap, găina o ciugulea şi praf îi făcea păduchii. Aşa că s-au mirat părinţii venind de la holde de măiestria noastră. În fiecare zi, fiecare copil venea cu găina lui ori cu o puică legată de o aţă, o punea în cap şi se aşeza pe marginea fântânii, până îi ciugulea de se sătura de păduchi. Aşa scăpau fetele de păduchii din cap. Învăţătura asta a fost salvatoare, fiindcă am scăpat de păduchi cu găina în cap, iar această învăţătură n-aş fi avut-o dacă n-aş fi văzut ciorile pe câmp zburând pe porcii mei şi ciugulindu-i de păduchi.
Cam pe la prânz fiecare copil venea cu o traistă apoi mergeam prin porumburi şi prin vii şi culegeam bălării sau dudău pentru porci şi găini; metoda aceasta a plecatului prin porumburi n-a dat roade pentru că vreo 2 copii au adormit prin porumb în loc să culeagă bolbotinele, aşa că m-am gândit ca a doua zi, fiecare să vină cu un clopoţel pe care să-l lege de gât şi cu un câine pe care să-l lege de o mână şi aşa au dat roade, nu s-au mai pierdut copii şi au cules cât au putut fiecare. Porcii însă erau atât de flămânzi încât chirăiau toată ziua de foame că ţi se topea inima de mila lor, de aceea eu îi luam pe ai mei şi alţi copii la fel şi plecam cu ei pe câmp pe unde erau peri sălbatici pentru că tocmai atunci cădeau perele cu duiumul şi se săturau porcii: Când ne-au văzut seara părinţii cu clopoţeii la gât s-au crucit şi le-am povestit de ce îi purtăm.
Pe urmă am băgat de seamă că toţi copii îşi făceau lipsa pe lângă fântâni, nici măcar nu se duceau peste drum în grădinile mele, unde tocmai se coceau vişinele şi merele de Sân Petru; era greu de suportat aerul de la fântână şi dacă am văzut că nu ascultă copii şi nu se duc prin porumburi să se «dea în poiană» am zis ca fiecare să vină cu o oală spartă, cu un ciob, cu orice vas la fântâna Raiului şi cu un câine şi toţi copii odată la un semn să facă lipsa mare direct în gura câinelui, iar dacă nu se putea, atunci făceau în ciob sau alt vas şi-l da câinelui să-l mănânce, încât fiecare câine mânca căscatul de la stăpânul lui şi nu era nici o ceartă.
În alte zile, după ce mâncam de prânz ce apucam plecam fiecare cu traista lui prin porumburi sau prin vii la cules de dudău, după ce umpleam treştile şi de alte bruieni şi vărsam traista la porcii şi găinile noastre. Alteori luam porcii şi-i plimbam pe sub perii sălbatici pentru că tocmai atunci cădeau perele cele mai coapte şi se săturau porcii.
Pe la prânz, se vedea când era exact mijlocul zilei, după umbră, pentru că umbra era atunci cea mai mică, cam de două palme; atunci ne bătea soarele direct în cap. Atunci, pe la prânz întindeau rogojinile la umbra nucilor lângă un izvor, dincolo de drum în grădinile sănduleştilor, unde adormeau copii pe rogojini. Într-o zi moş Călin, când venea cu iezii lui de la păşune avea vreo 50 de iezi; el era bunicul meu, un om tăcut ca şi tata. Cumnată-mea Stana zicea că vorbesc de două ori pe an, odată de Crăciun şi odată de Paşti, pe urmă păstrează vorbele ca să şi le spună pe lumea cealaltă. Aşa ne-a prins odată dormind pe rogojini. A adunat iezii ne-a pus pe noi copii unul lângă altul, când cu burta în sus când cu burta în jos să ne lingă de sare. El zicea că lumea nu ştie şi dă banii de pomană la dugaie, adică la prăvălie, când poate să pună iezii, oile, caprele, viţeii, vacile să lingă copii de sare că e păcat s-o dea pe Timoc la vale când se duc la scăldat. Copii chirăiau, zbierau, se răsuceau, însă iezii o ştiau pe a lor, lingeau până se săturau de sare. Apoi se culcau că era rece şi plăcut de trăit.
Alteori fiecare copil îşi aducea o tichie sau o custură şi făceau jucării cum sunt: ţâşnitoare şi pistocală, vapor, car de foc, căruţ, sal şi alte jucării; cu ţâşnitoarea ţâştea apa pe copii, iar cu pistocala şi pocnitoare şi se împuşcau unii pe alţii. Mai aveau aproape fiecare acasă de Anul Nou, de Căciun şi de Iordănit un condac. Foloseau condacul, un fel de pistol făcut din glonte îl găureau în locul unde avea capsa, îi făceau patul puştii, din «prau» pe care îl furau de la părinţii care spărgeau pietrele sub ciucă. Iar când era sărbătoare îl aşezau după 2 crengi puneau un cărbune la capsă şi dudăiau dealurile de pocnituri, în timp ce pe la Făget şi pe la lac se auzeau buciumaşii care cântau de veselie şi de bucurie.
Micii locuitori din Raiul Copiilor păstrau şi sărbătorile, şi anume, într-o zi au venit copii s-au prins într-o horă închisă şi s-au învârtit, până ce o fetiţă a căzut la pământ, pe iarbă şi se pune la vorbă cu morţii (a leşinat); o verişoară de a ei o întreabă ce face pe lumea ai’laltă bunica sau bunicul ei? Dacă au pe acolo jucării şi să şti că ele le dau des apă, iau de la Măricheşti o găleată şi o varsă pe iarbă. Apoi zice cum o învăţase mamă-sa. Apa asta să-i fie la bunica mea sau la moşul meu. Obiceiul acesta exista la Rusalii când se desfăşura la un anumit loc cu horă şi lăutari.
Muierile mai tinere, în horă, deodată cădeau la pământ pentru că se zicea că un duh se lăsa din cer şi muierea care cădea putea să stea de vorbă cu morţii cca. 9 minute; şi dacă în 9 minute nu se trezea, înseamnă că era moartă. Mai rar se întâmpla şi asta, pe aceste vremuri calde, «pe soare sec» care uscau pământul ca piatra.
Era obiceiul să se facă fetele tinere paparudă. Se alegea o fată care făcea pe paparuda. Altele o însoţeau; ei bine, paparuda trebuia să fie însovonită ca mireasă şi i se punea pe cap coroniţă din ierburi şi flori, iar trupul aproape gol era învelit cu ghirlande de flori şi multă verdeaţă. Trecea prin faţa lumii, iar lumea arunca cu bani şi-i turna câte o găleată de apă în cap. Odată, păpăruda asta a ţinut cam mult, până au început să coboare de pe dealuri şi când ajungeau la fântâna Raiului, caprele şi vacile când veneau de la păşune dădeau de paparude, adică de fetele împodobite de ghirlande şi de multă verdeaţă. Când au văzut caprele şi vacile fetiţele astea cu atâta verdeaţă pe capul lor au sărit pe ele să le mănânce coroniţele, ierburile şi florile de pe corp. Pe unele fetiţe vacile le-au ridicat în sus cu coroniţă cu tot, până se rupea coroniţa şi o mânca vaca. Aşa o petreceau şi celelalte paparude cu caprele, care credeau că paparudele sunt niscaiva copăcei să pască de pe ei. Până la urmă vacile şi caprele mâncau toată verdeaţa de pe paparude şi atuncea acestea plecau plângând la Raiul Copiilor. Eu le luam pe paparude, care zbierau de se clătinau dealurile, le băgam de vreo 3 ori în jgheabul fântânii şi le puneam să se usuce, când pe o faţă când pe alta.
Cele mai renumite minunăţii pentru noi cei din Raiul copiilor era să privim «carul de foc» care aluneca pe calea ferată de la Negotin la Raiac şi de aci către Zăiceri şi Niş. Însă, minunea minunilor era maşina de treierat; ne impresiona batoza care treiera, în care se băgau snopii, iar pe o parte ieşea grâul, iar pe alta ieşeau paiele. Minune ni se părea nouă că este vaporul care piuia «piu piu piu piu». De acest vapor avea grijă Nea Păcică care stătea aproape de sora mea Călina, de curând măritată cu Florică al Păşuichii. Ce făcea Nea Păcică? Băga cu furca paie în vapor, care se încălzea, făcea aburii şi învârtea două ouă deasupra vaporului. Noi ne uitam miraţi cum de se învârt aceste ouă, când la dreapta, când la stânga şi tot aşa şi nu ne puteam dumiri. De aceea mergeam mai des, uneori numai cu suliţele din trestie şi puştile de din papură încărcate pentru eventuale războaie care s-ar abate peste sat.
În fiecare seară, una dintre femei venea mai devreme ca să pregătească cina pentru ceilalţi că şi secerătorii erau vreo 20. De la holda din Bujorna care cădea în terenul satului Rabova din Bugărie, era un drum destul de lung, poate să fi fost de 5-6 km. Aşa, într-o zi s-a potrivit să vină muma Gherghina, muma lui Pătruţă şi a lu’ vară-mea Niţa, care se lăuda că e măritată după mine. Cum ajunse mumă-sa şi mă văzu plin pe burtă de cufureală de la Ioanca, luă fetiţa şi o spălă la fântână, pe urmă mă spălă şi pe mine şi ne-am uscat din picioare, n-am mai stat întinşi la soare. Când a pus mâna pe Niţa, aceasta a apucat-o de gât şi a început să plângă cu hohote, că noi copii ceilalţi din Rai, nu înţelegeam nimic. Muma Gherghina curioasă, şi tare îngrijorată o întrebă:
«-Spune, fata mea, de ce plângi, ce te doare?
-Nu mă doare nimic, doar mă doare sufletul, că mi-am pierud mâţu’.
-Cum ai perdut mâţu, că mâţu e acasă după şocâţi?
-Eu spun că mi-am pierdut omul şi uite o să rămân văduvă, că mâţu meu a pus ochii pe Ioanca asta, pe bibilica asta şi toată ziulica e cu ea în braţe, o spală de căscat şi de pisat, îi dă să mănânce ce are mai bun iar găinuşa asta toată ziu îi suge nasul şi cula; ea crede că din culă curge lapte, pe urmă îl aruncă afară din gură şi zice că mâţu meu are lapte stricat, şi aşa am ajuns, mumă, să râdă lumea şi copii de mine. Da eu nu-mi las omu să-l ia asta, că eu dacă vreau, o iau şi dau cu ea de pământ de ies toată zămurile din ea s-o învăţ eu cum să ia omul meu…»

CUM ÎI DESFIINŢEAZĂ O ACADEMIE
PE ROMÂNII DIN TIMOC
-Fragmente-

Cristea Sandu -Timioc

N-a existat imperiu sau ţară cât de mică care să nu fi râvnit să secere ceva din ceea ce n-a semănat pe teritoriul ţării noastre. Ne-a fost ameninţată nu numai integritatea, suveranitatea, independenţa naţională, dar chiar şi fiinţa biologică, ca să nu mai vorbim de cultură şi limbă. Au dispărut toate «vlahiile» medievale, care sunt Vlahia Mare, Vlahia Albă, Vlahia Mică, Vlahia Rodopi, Vlahia Sirmium de pe Sava, Vlahia din Tracia, Vlahii Bătrâni, Vlahia din Romania, Vlahia din Muntenegru şi au mai rămas în peninsula Balcanică doar două grupuri etnice pline de vitalitate. Cel mai puternic se află în sudul Dunării; în faţa Banatului şi a Olteniei, în cele cinci judeţe din Timoc, (judeţul Morava, Pojarevac, Craina şi Timoc); apoi grupurile din Serbia de răsărit şi Timocul bulgăresc (Vidin şi valea Dunării) – primii de peste ½ de milion şi al doilea de cca. 200 000. Acestora le adăugăm aromânii din Grecia, Bulgaria, Macedonia iugoslavă şi Albania – de cca. 1,5 milioane, precum şi pe cei 500 de vorbitori din dialectul istro-român şi cca. 5 000 vorbitori din dialectul megleno-român. Toţi aceşti români şi aromâni balcanici nu au statut juridic de minoritate etnică; după transferarea lor de la Imperiul Otoman la ţările balcanice vecine ortodoxe ei şi-au pierdut statutul de autonomie recunoscut de otomani, iar astăzi limba le este alungată din şcoală, biserică, mass-media, nu mai apar în statistici sau pe hărţile etnografice.
(…) Pasivitatea condamnabilă a mass-mediei româneşti, a politicienilor şi mai ales a diplomaţilor români din ţările balcanice au dat apă la moară fraţilor creştini din sudul Dunării, pentru a supune limba şi sufletul românesc la asimilare forţată. (…) Nu intrăm în polemici, dar semnalăm, cu mâhnire dezacordul românilor din această zonă cu guvernanţii noştri care se fac că nu ştiu că mai există şi români în Macedonia, în Timocul sârbesc şi estul Ungariei, Banatul sârbesc, singurii care sunt socotiţi subiect de drept.
(…) Singura perioadă în care românii timoceni din Serbia s-au bucurat de oarecare libertate culturală a fost între anii 1945-1948. După ce datorită livrării unui vagon de hârtie pentru românii din Timoc, în anul 1945m sub titlu gratuit, în urma unor intervenţii din partea unor membrii P.N.Ţ. (Maniu, Nicolae Lupu, ministrul Tudor Ionescu şi alţii), în oraşul Zaicear a apărut prima staţie de radio cu emisiune românească, primele două ziare româneşti , «Vorba Noastră» şi «Lucrul Nostru»; tot atunci s-a publicat şi prima carte de poezii în limba română cu caractere chirilice «Câncicătoarea partizănească» a poetului Iancu lu Moană Simionovici, deputat al românilor din regiune. În vara anului 1946 trebuia să se publice prima gramatică pentru şcolile româneşti din Timoc pe care o întocmisem în timp ce mă aflam la Ambasada României la Belgrad. La 12 septembrie 1946 are loc «Conferinţa românilor (vlahilor)» din regiunea timoceană când se pun bazele folosirii limbii române şi se hotărăşte intensificarea acţiunilor penru înfiinţarea primelor şcoli cu limbă de predare în limba maternă. Se părea că s-a ajuns la un consens şi că pe aceste meleaguri «omul sfiinţeşte locul», atunci când şi sârbii şi românii se trezeau la realitate în procesul de dezvoltare al unei lumi noi într-o Europă prăbuşită de războaie. Revista Ministerului Învăţământului «Prosvetni-Pregled» din ţinutul Zăiceri, iar ambasadorul Tudor Vianu făcuse primele tatonări pe lângă Ministerul Învăţământului Serbiei în acest sens. Erau speranţe care puteau restabili vechiul echilibru dintre spiritualitatea românească şi cea slavă din Balcani.
În aceste condiţii prin anul 1948 apare pe firmament ilustrul academician Nikola Petrovici, istoric, născut în Timişoara şi emigrat în Serbia în anul 1941.
Ca profesor universitar şi preşedinte al academiei din Belgrad, având în cadrul Partidului Comunist atribuţia de a veghea asupra problemelor de limbă şi cultură al românilor din Iugoslavia, el a organizat o expediţie ştiinţifică la românii dintre Morava şi Timoc. Expediţia a fost alcătuită din cinci profesori şi activişti de partid de la Facultatea de Filosofie din Belgrad. Încă din anul 1947 – când eu am devenit persona non-grata părăsind ambasada – era de prevăzut o întorsătură rea în democraţia din sudul Dunării. Într-adevăr în anul 1948, posibil după tragedia provocată de „Biroul informativ” sunt desfiinţate toate drepturile culturale ale românilor timoceni. În mod paradoxal, cei care n-au opus rezistenţă – din colegiul redacţional al ziarelor şi al postului de radio – au fost numiţi miniştri sau diplomaţi, iar cei ce şi-au exprimat opoziţia au fost trimişi în gulagul de exterminare de la Goli Otoc, o insulă pustie din Adriatică. Postul de radio şi tipografia au fost transferate minorităţii albaneze de la Cosovo. În acel an fatal, sub îndrumarea „tovarăşului” academician timişorean Nikola Petrovici, expediţia ştiinţifică în Timoc are loc sub înalta oblăduire a Academiei sârbeşti din Belgrad. Concluziile echipei de investigaţii care pusese limba română pe scaunul Judecăţii de Apoi, au fost acelea că românii timoceni nu trebuie să aibă acces la şcoli, ziare, reviste, post de radio, etc., în limba „valahă” (română), întrucât această populaţie vorbeşte o limbă arhaică, necultivată, fără valenţe literare şi care, deci, nu poate să fie de folos naţionalităţii româneşti din Serbia de răsărit. O astfel de limbă săracă pe care savanţii de la Belgrad o reduc doar la 3 000 de cuvinte trebuie îmbogăţită cu ajutorul limbii sârbeşti. Ca urmare, românii din Serbia şi cultura lor au fost desfiinţate printr-o simplă decizie care a format obiectul unei dezbateri timp de două sau 3 zile în Biroul Politic Executiv al Serbiei, unde savantul Moncilo Savici era membru şi profesor de romanistică la Universitatea din Belgrad. Şedinţa a fost secretă şi acest lucru rezultă din materialele publicate în care se aminteşte că s-a discutat „chestiunea vlahilor”.
Ce să mai spunem despre recensămintele ce au kic la românii timoceni, unde experţi în escamotarea adevărului, merg din casă în casă şi îi lămuresc ca pentru binele lor, la recensământ să se declare sârbi. Aşa se explică dispariţia totală a românilor din aceste statistici şi justificata îngrijorare a loderilor politici ai românilor din Timoc, autorii platformei-program a „Partidului popular independent al vlahilor din Serbia”: Cedomir Pasatovici din Cladova şi Dimitrie Crăciunovici din Zăiceri, care se plâng că li se fură limba şi sunt obligaţi să se declare sârbi.
În harta etnografică a Iugislaviei publicată în revista „Nin” din Belgrad din data de 19 iulie 1991, în regiunea dintre Morava-Timoc românii apar integraţi în naţiunea sârbă: deci cu desăvârşire desfiinţaţi. Acelaşi lucru şi cu românii diin Banatul sârbesc.
Este de neînţeles această conjuraţie împotriva limbii române când în Iugoslavia toate minotrităţile etnice – cu excepţia românilor dintre Morava-Timoc şi a aromânilor – sunt recunoscute juridic prin constituţie (art. 146 şi 147) în care se spune:
„toate limbile popoarelor sunt egale” şi „apartenenţii altor minorităţi au dreptul la educaţie şi instrucţie în limba lor în şcoli, în alte instituţii de educaţie în conformitate cu legile şi statutele comunelor.”
Dar, iată că statutele comunelor nu-i recunosc minoritate pe românii timoceni şi pe aromâni, prin urmare ei se află la marginea societăţii ca cea mai josnică naţiune.
(…) Pasivitatea factorilor noştri de decizie de la Bucureşti este una din cauzele care i-a încurajat pe guvernanţii din capitalele balcanice să-i supună la cele mai crunte discriminări şi prigoniri pe românii din Peninsula Balcanică. Unii, poate în formă de butadă îşi permit să creadă, că nu ne interesează nici chiar românii din ţară. Aşa ne explicăm insolenţa prin care un scriitor ca Milorad Pavici în ziarul „Dnevnic” din Belgrad îşi permitea acum vreo două luni să spună că dacă se va pune problema ca Timişoara să fie ocupată de unguri, atunci acest drept mai degrabă se cuvine sârbilor.»

(CONTRIBUŢIA ROMÂNILOR LA ÎMBOGĂŢIREA TEZAURULUI CULTURAL ÎN BALCANI – Fundaţia Culturală Română, 1992, Seria Colocvii, pp. 74-77)

Note Critice:

În legătură cu acest articol, aş adăuga faptul că a fost scris şi publicat în 1992. Pe atunci se obişnuia ca Fundaţia Culturală Română să organizeze în fiecare vară câte un simpozion al românilor de peste hotare, la care scriitorul Augustin Buzura, preşedintele institutului se interesa să-i adune pe cei mai de seamă cărturari şi lingvişti români înafară de exponenţii românilor de peste hotare. Am participat cam la vreo 4-5 astfel de simpozioane şi niciodată n-am auzit formulându-se vreo pretenţie a vreunui grup etnic românesc ca să fie anexaţi României, de aceea teoria savantului sârb Milorad Pavici apare pentru români ca un fel de intrigă în chestiunile intime ale naţiunii române; deci n-am cerut noi, românii timoceni dintre Morava-Timoc, Serbia de răsărit, care numărăm cel puţin 4-500 mii de vorbitori de limba română, dar sârbii pentru 28 000, îndrăzneţi cum sunt şi-au exprimat apetitul pentru a reocupa Banatul cu Timişoara. Însă acestea sunt numai evenimentele pe care întâmplător le-am aflat, dar câte or mai ar fi şi altele neidentificate.
A doua problemă este în legătură cu românii din Timoc, Serbia de răsărit, care există, nu sunt inventaţi, aerieni ci sunt singurii oameni ai acelui pământ, băştinaşi, care luptă să-şi obţină drepturile universal recunoscute.
Despre această expediţie a academiei sârbeşti în Timoc, poate nici n-am fi ştiut, nici că s-a discutat în comitetul central şi nici că Milovan Dgilas a fost singurul care ne-a luat apărarea; însă la data de 28 august-2 septembrie 1967, s-a organizat la Facultatea de Drept din Bucureşti la Aula Magna, un congres al Latinităţii, Gheorghe Maurer.
Tot în perioada aceea apăruse la editura „Pentru Literatură”, Cântece Bătrâneşti şi Doine; mă aflam în Bucureşti, să primesc cartea şi cum nu aveam bani să dorm la vreun hotel, m-am dus la Sava Iancovici, istoric şi de la el am aflat că are loc acest renumit congres. În felul acesta am fost invitat şi am avut prilejul să mă întâlnescu cu câţiva români din Banatul sârbesc, invitaţi şi ei la congres.
După ce mi-am terminat chestiunile personaleşi procesele pentru care călătorisem, în calitate jurist, am alergat la Facultatea de Drept să mă întâlnesc cu românii din Banatul sârbesc şi Timocul Bulgăresc. Într-o pauză a ieşit din sala de dezbateri prof. Univ. din Belgrad Moncilo Savici, pe care lam întâlnit pe sală în faţă la un geam deschis. Când s-a recomandat, fulgerător, mi-am dat seama că el este un lider cu anumite relaţii în problema românilor din Timoc din partea sârbilor şi deşi citise în două nopţi cartea mea recent apărută cu Poezii Populare şi îl lăuda pe C.S.-Timoc, spunând că ar vrea să-l cunoască; i-am făcut semn cu piciorul lui Sava Iancovici să nu-mi identifice numele. De aceea a continuat şi mi-a povestit cum s-a organizat această expediţie şi pe unde au cercetat şi mi-a explicat cum stă limba română la fraţii timoceni.
Atunci el, de bună credinţă a istorisit exact cum a decurs expediţia ştiinţifică cum a făcut parte din ea şi trebuia depus după cercetări de 5 zile, s-a constatat că nu este vorba de o minoritate românească, ci o minoritate care vorbeşte un grai sârbesc. A studiat cele 5 referate – concluzii din care rezulta că 4 savanţi sârbi, constata că vorbesc limba sârbă, numai Moncilo Savici conchidea că avem de a face cu un dialect românesc. Şi asta o spunea în calitate de şef de catedră la Facultatea de Romanistică din Belgrad. Tocmai în momentele acelea, au dat de noi şi grupul bănăţean şi cel timocean, apoi, luat de valurile mulţimii am coborât scările Facultăţii de Drept, iar cam pe la mijlocul scărilor ne-a oprit ridicând mâna şi mi s-a adresat Radu Flora, prof. la aceeaşi facultate cu Moncilo Savici spunând cuvintele arătând stâlpul de telegraf din faţă. Noi am rămas stană de piatră şi ama scultat pe românul Radu Flora, care a zis:

«-Sandule, vezi tu stâlpu ăsta din faţă?, la care eu am răspuns că îl văd, apoi el l-a continuat şi a zis:
-De acest stâlp vei fi spânzurat de către Tito, pentru că ai scris această carte. La care eu am răspuns,
-Dacă s-ar întâmpla să mă spânzure chiar Tito, eu aş muri fericit, pentru că mi s-a dat prilejul să o fac.
Abia atunci s-a trezit Moncilo Savici, care a replicat că Tito nu se va ocupa cu aşa ceva.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

21.06.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: