Raiul copiilor

Partea I

Îmi cereţi mereu să vă scriu câteva amintiri din Raiul Copiilor, în care eu am trăit o parte din zbuciumata copilărie. Unora o să vă placă, altora n-o să le placă, dar asta e viaţa, merge înainte după nişte reguli pe care nu le putem stăpâni noi cu mintea noastra seacă.

Pe atunci cred că aveam vreo patru ani şi în sat, mai ales în mahalaua Sănduleştilor erau o mulţime de copii. Aproape fiecare casă avea câte 3-5 copii; pe an se năşteau câte 1-2 copii şi mureau tot 1 sau 2 din fiecare casa. Lumea de atunci, cam de prin anii de după „prima bătaie” din 1918, spre deosebire de azi, avea capetele încarcate de copii, şi ziua şi noaptea visau copii, aşa că nu erau tineri căsătoriţi să se gândească la altceva, ci doar să facă copii, pentru că le trebuiau copii. Filosofia tineretului de atunci era aceea că dacă n-ai copii

Grup de români din Valea Timocului printre care Moş Călin, Gherghina şi Cristea Sandu

eşti om sărac şi se stinge neamul.
Înainte de a se naşte, copilul avea stabilit ce funcţie va avea în familie. De pildă primul copil, de la 5 ani, va deveni cioban şi va păzi oile. Al doilea copil va păzi iezii şi caprele, al treilea copil va fi bun de văcărie, al patrulea copil va avea rostul să păzească porcii, iar al cincelea era la rând să se nască şi sa crească prin lume.
Fiecare cuplu de tineri căsătoriţi trebuiau să facă cel puţin 6 copii; alţii făceau şi 9 şi 15, dar mai rar. Eu, de pildă am fost al cincilea copil. Cam jumătate din copii trăiau şi jumătate mureau, aşa că nu era casă care să nu aibă două pomeni pe an şi pentru fiecare mort se dădeau pomeni până la 7 ani, încât unele babe abia pridideau cu pomenile, umblau din casă în casă şi seara se întorceau cu sânul plin de perişoare să dea la nepoţii, care păzeau oarele.
Iată copiii de pe mahalaua mea: să începem cu vărul meu Ţoaică mai mare decât mine cu vre-o 3 ani şi sora lui Floarea şi Liubiţa care repetase de 3 ori clasa I pentru că în loc să se ducă la şcoală, se furişa şi se culca în podul morii lui Simion până se întorceau copii de la şcoală; pe urmă a venit Boborocea, feciorul lui Nana Ioniţă. La moşica mea Nicolina mai era Kruncea şi el copilul cel mai mare a lui Nana Ioniţă.
În casa mea la Pătru lu’ Sandu erau câţiva copii. Eu, unul, aveam două nume, copii îmi ziceau Mâţu iar cei mari îmi ziceau Mucea Căcâcea- după mucii pe care mi-i ştergeam cu podul palmei. Apoi fratele meu Pascu şi doua fete ale fratelui Ilie, Draga şi Iconiţa. În spatele casei, peste drum era vară-mea Niţa cu vreun an mai mare decât mine care devenise de curând muierea mea, pentru că mă căsătoriseră ai mei ca să fiu «omul» ei de ziua „însurăţitului”. Iar pe lângă ea mai era văru-miu Pătruţă numit Ploscă. Mai la vale, urma familia lui Mărin a lui Sandu, care aveau doi copii, pe Anghel şi Velimir. Iar ultima casă din salba de case deocheate faţă de putere era Gogă a lui Pufu, care o avea pe Milana. Peste drum se afla casa lui Găluţă a lui Sârbu, care avea un ghem de fată ce sugea încă pe la 3 ani şi se numea Ioanca. Mai rămânea, chiar în dreptul casei mele, o altă casă plină de copii, a lui Florea lui Diudea cu trei copii Milana, Filip numit şi Tufică care toată ziua era cu buciumul agăţat de un stâlp de piatră, de pe care sufla până ieşeau boşogii şi Anghel, cel mai mare ştrengar de pe brâul de casă al Sănduleştilor. Se adăugau mai rar încă două fete din casele apropiate, una era Păntălica a lui Stancu lu’ Zbughiu, fierar şi Cosara fata lui Popa Mitră, oameni cu casă mare şi multă bogăţie pe drumul ce ducea spre fântâna de la Ungureni. Dacă facem socoteala erau 9 fete şi 9 băieţi, în total 18 copii, aproape cât o şcoală.
Aşa mici cum eram noi, după ce părinţii plecau de dimineaţă la muncă pe câmp ne lăsau singuri şi până seara nu-i vedeam, încât ne făceam de cap şi e de mirare că n-am dat foc caselor; multe pozne pot să facă nişte copii lăsaţi în voia soartei, tocmai acum când începeau să le cadă dinţii de lapte.
Fiecare îşi făcea de cap, că n-avea pe cineva să-l înveţe cum să se poarte şi cum să aibe grijă de vite când vin de la păşune.
Eu cu vărul Ploscă zis şi Pătruţă ardeam de nerăbdare să punem mâna pe un plivaz, adică, creion şi să desenăm şi noi câteva capete de cai verzi pe pereţi. Însă, a avea un creion sau plivaz era o moşie şi nu se putea ajungea ca oricine să aibă un creion. Eu cu Ploscă am făcut câteva încercări să vindem ceva din casă şi să cumpărăm un bot de creion, ca să desenăm capete de cai, să rămână dacă murim şi după noi ceva. Prima dată am vrut să vindem nişte blăni de plop, dar negustorul le-a refuzat. Ne-am gândit să vindem un porc şi să luăm măcar jumătate de creion şi nu ne-a reuşit, apoi am încercat să vindem vaca lui Pătruţă, că doar pe ea ne-o da un bot de plivaz, şi nici de data asta nu ne-a băgat în seamă negustorul. Până la urma au trecut pe acolo pe şuşea trei baieţi ştrengari numiţi mascaricii satului, Prâsneală, Barac şi Bacea. Ei mergeau cam întotdeauna împreună pentru că făceau fel de fel de trăznăi de răscoleau satul cu păcăleli pe care ceilalţi locuitori nu erau în stare să le facă. Vazând-u-ne plângând ca nu găsim avere pentru a cumpăra un bot de creion să facem capete de cai, s-au oprit şi ne-au întrebat curioşi:
„Bre copiilor, de ce plângeţi, că poate vă ajutăm noi să ieşiţi din încurcătură.”
Şi le-am spus pe rând povestea cu blănile de salcie la care negustorul a strâmbat din nas şi nu ne-a dat botul (de creion), nici porcul şi nici vaca nu a fost băgată în seamă, macar că era cam slăbuţă. Cei trei măscărici care te batjocoreau în faţă iar tu-i credeai oameni cum se cade, ne priviră şi ne ziseră cam asa:
„Bă, daca noi am fi în locul vostru, n-am sta degeaba pe bolovanii aceia de piatră ci i-am rastogoli până la negustor şi i-am aşeza în fata dugăii. Aşa o sa vă dea plivazul să faceţi boturi de cai, aşa că taceţi din gură nu spuneţi la nimeni că bolovanii sunt plini cu aur, că asta numai noi o ştim, şi sunteti căpătuiţi.”
Am tăvălit aproape o săptămână bolovanii până în faţa dugăii, fericiţi că acuma l-am apucat pe D-zeu de picior şi o să avem un bot de creion! Doi bolovani burduşiţi de aur încă de pe vremea cu lupii ai albi, nu era glumă. Era bănet aicea nu jucărie! Însă Moş Florea n-a luat în seama bolovanii de aur şi în batjocură a dat cu mâna, sa ne vedem de treabă şi să ne mâncăm dudele. Aşa ne-am ruinat noi şi am rămas coate-goale, fără nici o avere.
Alţi copii, ca de pildă nepoată-mea Iconiţa a dat într-o zi cu ochii de unul dintre marii măscărici ai satului, numit Barac. Acesta o întrebă pe Iconiţa sau Nada:
„ Măi fetiţo, tu ştii cine sunt eu?”, fetiţa se şterse la ochi şi răspunse că nu ştie.
„Eu sunt tatăl tău adevărat, numai mumă-ta ştie prin ce târşoage ne-am tăvălit, până să te facem; pe ea s-o întrebi…” pe urmă îi mai zise:
„Auzi tu, eu mă rămăşesc pe ce vrei că nu eşti în stare să umpli o găleată de gogolii mici cât oul de păsărică din bostanul tău!”
„Ba pot”, a zis ea, „numai mă duc să iau căldarea să-ţi arăt că pot”. Luă căldarea şi aproape jumătate din bostan fu cules de lubeniţe mici cât oul de găină. Se duse şi îi arătă găleata, ce ispravă a putut să facă ea. Atunci el a zis:
„ Bravo, ai câştigat!” şi a plecat.
Ce am păţit eu seara, că n-am oprit-o, că mai mult pe mine mă făceau vinovat decât pe ea, şi în vara aceea n-am mai mâncat lubeniţă şi pepeni.
O altă întâmplare rămasă şi ea de pomină a făcut-o Velimir cu frate-su Anghel¸ care a uitat uşa deschisă şi porcii au dat năvală în odaia cu făină, au rupt sacii şi au prăpădit făina, şi una din poarce a băgat capul în tulumba de cârnaţi puşi în untură, ca să fie numai buni la secerat. Poarca a mâncat, cât a mâncat, până s-a săturat şi n-a mai putut să scoată tulumba din cap şi aşa fugea prin maidan ca o beată în dreapta şi în stânga, fără să poată să ştie în ce direcţie să fugă; n-au putut s-o scoată nici copiii.
Toate acestea i-au pus pe gânduri pe cei din clanul Sănduleştilor şi pe ceilalţi vecini, că nu mai ştiau ce să facă la câmp, la secerat cu atâţia copii, că mai anul trecut eu cu vară-mea Niţa am fost la secerat în Bugărie la locul Bujorna de pe teritoriul satului Rabova şi se zice că ne-am pierdut de părinţi, am luat-o razna prin holde şi ne-o fi mâncat lupii sau vulpile că vreo două zile nu ne-au găsit şi ne-au căutat disperaţi pe unde au putut. Prin holde, păduri, Apa Rece şi până la urmă au ridicat mâna de noi, socotindu-ne morţi. Insă a treia zi, muma Gherghina a lui Ploscă şi a verişoarei mele Niţa, numită şi Gherghina a dat de noi pe la prânz sub un păr sălbatic în care tocmai se copseseră perele. Eu dormeam lipit de păr şi deasupra cu un şarpe făcut colac ca să mă păzească în timp ce dormeam, iar vara mea Niţa mă privea speriată şi plângea.
După această întâmplare, au zis părinţii că nu mai este cu putinţă să venim cu copii pe câmpurile astea sălbatice numite Bujorna, pe unde trăiesc mai mult iepurii, vulpile, lupii, şerpii, năpârcile, ilibiţele, mistreţii şi altele.
Aşa ne-a fost nouă scris, ca după această rătăcire în sălbăticie să nu ne mai scoată din casă şi o fi ţinut-o cât o fi ţinut-o, până la urmă au găsit leacul; moş Călin nu mai păzea oile şi caprele, stătea acasă cu un scăunel între picioare, iar dedesubt cu o ploscă plină cu vin, din care bea pe furiş şi varul meu Ploscă (de acea i se şi spunea Plosca) şi făcea fel de fel de filosofii ca să îmbogăţească pe copii şi să se ducă pomina peste Timoc. Ba unii ziceau ca Moş Călin a ajuns celebru, el trăgea odată cu puşca de cremene de Anul Nou din veselie şi zicea că are să se auda toata vara. Asta era filosofia lui pe care numai el o înţelegea, însă cei din neamul Sănduleştilor cu atâta moşie pe Bujorna la Răboveni nu se putea să vadă şi de copii da şi de secerat. Asta e cea mai grea parte a muncilor de vară. Ce gândiră ei ca să facă de servici odata pe săptămănă fiecare cap de familie, de acea puseră la cale şi un program: copii să se scoale dimineaţa pe la cinci cand răsare soarele, muierile să alapteze copiii şi să-i pună în luica de bocşe sau pânză de ştofă de ţesut. Fiecare trebuia să treacă prin casele învecinate şi să vadă dacă porcii, găinile, raţele, bibilicile au apă şi mai au ceva de ciugulit. Trebuia să mergi în vreo 8 case care urmau să fie tămăiate şi ferite să nu faca copii vreo boăcăna.

Moară pe Timoc în comuna Zlocutea

Nunta lui Moş Călin

S-a văzut că e mai greu cu copii pe câmp decât cu părinţii în vatra focului. Şi aşa din una-nalta se hotarâră să găsescă altă formulă, ori să mărite o „babă tânăra” ori să însoare un moş bun de dănac, adică copil mai mare şi bărbat. O ţinură aşa cât o ţinură cu peripeţii, când pe dosu al mare, când prin sat încât îşi pierdură răbdările şi se încurcară de aşa fel încât unu zise că el o să ia lumea în cap cu atătea belele şi atâţia copii, însă leacul se găsi dar baba nu se găsi. Prăpădul era mare, căldurile mari secau pământul şi seceta sugea sufletul din oameni şi copii.
Grija mare era că uite că se apropie postul «de stilie» de vară. Scormoniră ce scormoniră dintr-un cap în celălalt al satului şi până la urmă se găsi o candidată la măritiş tocmai de pe Valea Mare care era văduvă de peste 30 de ani. Însă ea era aşa de săracă, că abia se descurca cu zama şi mămăliga. Pe ea o rodea gândul ca omul ei Florea al lui Cătrăniţă a murit setos şi tocmai atunci în zilele de pe urmă i-a venit lui pe chelie să bea un ulcior de răchie, poate-i prindea bine pe lumea cealaltă. Au vrut să împrumute şi nu au găsit. Aşa că omul şi-a dat sufletul în gând cu rachiul acesta. Grija ei era că el nu se poate odihni acolo calumea şi s-a pus să caute o cinzacă ori o trochiţă plină cu răchiu mai tare.
De aceia oferta de căsătorie care a zburat tocmai de pe dealurile Sănduleştilor i s-a părut ei că este o afacere şi a trimis vorbă la Moş Călin pe Oaca lui Ţărănelu, mare vrăjitoare în sat sa-l descânte, sa-l vrăjească, sa-i facă ceva să i se lase la ea. Însă Moş Călin nu vrea că era prea bătrănă, avea peste 85 de ani, pe când el avea peste 90. Moş Călin aşa cum era el tăcut, care se zicea că dacă îl întrebi iarna ceva despre ţapii lui îţi răspunde vara, atât de încuiat era. Însă baba Cica nu se lăsă, ea ştie că nu e de lăpădat şi că toţi dănacii dau buzna la ea, iar ea o mucoasă arunca cu băicoane după băieţandrii aceştia neobrăzaţi. Până la urma făcea ce făcea şi venea cu o troacă pentru apă tocmai de lângă morminţii porecliţi ai lui Drăgoi şi se oprea în poarta lui Moş Călin cu Oaca vrăjitoarea, să-i mai descânte din nou ca să n-o vadă flăcăiaşul ei Călin, care nu se gândea la însurat. Însă babele, vrăjitoarele, descăntătoarele, descântau numai pe un ou cum să te îndrăgosteşti şi tot nu făcea nimica. Moş Călin le privea şi el de peste gard când şi când, pe urmă le înjura de doua, trei ori:
„Ce nu găsiţi alt loc de descântat mai încolo de bălegarul meu? Auzi fă! Ăsta e bălegarul meu! De ce pui mâna pe el, şi-ţi dai pe sub braţe cu paiele mele? Ce vrei să-i farmeci pe Sănduleşti?”
şi fugi în maidan să ia o securie şi s-o turtească pe babă. Când îl văzu baba cu securia în vânt că alerg dupa ea nu-i veni să creadă.
A mai fost ea recăsătorită de vre-o 2-3 ori, însă om sucit ca Moş Călin n-a pomenit, de aceia şi-au acoperit ulcica cu descăntece şi au plecat drept spre Stanca lui Pufu.
Ei, lucrurile nu se opresc aici. Când veniră sâmbăta seară acasă de pe Bujorna toţi pe capul lui Moş Călin să se însoare că uite copii ăştia nu sunt de stăpănit, iar baba e dată dracului de ţăfnoasă şi pune ea copii ăştia cu botul pe labe. Într-o zi simţi moşul că ceva nu este curat prin vinele lui şi nu mai putea dormi de grija babei, mai ales că preţul nu era mare, două „50” de răchiu. Începură tocmelile de nuntă şi veselia părea să fie mare. Tocmiră lăutari, tăiară purcel că vine St. Maria Mare iar Stăroichia trecu pe lânga fiecare dintre cei gură-cască şi le udă botul cu răchiu. Într-o duminică dimineaţa Moş Călin al lui Sandu însoţit de o gloata de vreo 50 de nuntaşi coborâră cu lăutarii în frunte să-şi ia mireasa. Trântiră câteva hore pe la capătul drumului pe urmă o cotiră în chiote şi urezat de femei spre cazanul de răchiu a lui Moş Stan a lui Vancă. Prăpădiră şuşeaua podului din faţa casei lui Gogă lui Găină, lăutarul satului, şi se băură cam două sticle de răchiu aproape călduţ proaspăt ieşit pe ţevi. Pe urmă în chiote şi cu lăutari în frunte urcară dealul şi se opriră în faţa bălegarului lui Moş Călin care era chiar la intrare şi puţea de-şi prăpădeau nările tinerii însurăţei. Încet, încet a jucat o horă doua chiar şi Moş Călin cu mireasa lui intrată în casă de neam puţin mai avut decât neamul miresei. Pănă seara baba a mâncat bine, a băut bine şi s-a culcat aproape moartă. Moş Călin a târât mireasa în casă să nu cadă vreo ploaie şi a lăsat-o acolo până dimineaţa.
Pe urmă s-a rugat de ginere să-i aducă un ulcior cu apă de la Măricheşti. Ne-a trimis pe noi copii şi i-am adus ulciorul plin. S-a spălat mireasa, s-a dichisit şi a vrut să plece prin curte să vadă oarele.
Dincolo, cei tineri îşi puseră în gând să-l căsătorească pe moş Călin, că e băiat încă tânăr abia are 90 de ani şi mai trage la măsea. El cu baba lui o să aibe grijă de copii şi aşa se văzură scăpaţi de o mare belea. Se declară văduv şi vestea se duse prin gura babelor peste tot şi se găsi o candidată care avea casa lângă cimitirul la Drăgoi. Într-o duminică făcură o nuntă cu 2-3 lăutari şi câte o horă prin faţa casei de se mirau şi berzele de pe casă, ce i-o fi apucat pe ăştia să dârdâie pământul tocmai acum când era mare uscăciune.
Însă căsătoria n-a ţinut mult, nora a căzut la pat bolnavă şi în loc să vadă ea de moş Călin, ajunsese să vadă el de ea. Aşa că într-o zi moş Călin se înfurie, luă baba s-o scoată afară din maidan, însă baba nu vrea că ea nu-şi lasă omul singur. Până la urmă, moş Călin a dudăit-o din casă cu parul, şi aşa a scăpat de ea.
Peste câteva zile baba şi-a mai venit în fire a suit dealul până la poarta lui Moş Călin şi i-a zis să audă mahalaua toată:
«Mă omule, am venit să-mi iau găina şi bâtu, că le-am uitat şi nu vreau să-i îmbogăţesc pe Sănduleşti.»

Note Critice:

DESPRE CRIZA MINORITĂŢILOR


Român în port popular din Timoc

Românii întotdeauna au sperat că Serbia, cu toate năravurile instinctului de expansiune, hegemonie şi de agresiune, pe măsură ce am scăpat de gropile comune şi de ameninţarea războiului, se va calma şi va accepta să trăiască în pace cu ţările din aşa-zisa «arie balcanică». Însă politicienii care au răsărit astăzi, în această perioadă de pace vor să refacă Serbia, Serbia Mare şi au nevoie de populaţie originară sârbească. Pe ei nu-i afectează cu nimic criza economică, ci îi afectează criza minorităţilor. Au intrat în panică datorită minorităţilor. Sunt legalizate 19 minorităţi, înafară de românii din Timoc, pe care poliţia şi partidele de guvernământ şi din opoziţie i-ar recunoaşte şi pe românii din Timoc ca minoritate, însă s-au răzgândit, rezultă că au revocat în ciuda minorităţii rumâne.
Deci cu prilejul alegerilor consiliilor minorităţilor s-a lansat această idee şi să ştie toată lumea că românii sunt vlahi, dar numai pe o faţă, pe cealaltă sunt sârbi însă s-au grăbit când i-au recunoscut rumâni, de aceea revin. Ei şterg acest cuvânt şi declară că îi studiază pe vlahi dacă nu cumva sunt sârbi.
Spaima aceasta de minorităţi s-a văzut încă din timpul lui Miloşevici, când «Srbska Reci» (Cuvântul Sârbesc), a publicat sub semnătura Secretarului General Vlado Dapcevici al Partidului condus de scriitorul Vuk Draşcovici, un interviu cu d-na Miriana Miloşevici, soţia dictatorului, vrând să-i dovedească, că în Serbia de fapt minorităţile la un loc fac mai mult decât sârbii la un loc.
În acest articol citez din memorie, ştiu că se cerea ca Serbia să se împrietenească cu minorităţile pentru că este un stat al minortiăţilor; astfel există vreo 500 mii unguri, 800 mii musulmani-care vorbesc sârbeşte, 2 milioane albanezi, vreo 2 milioane de români în Serbia de răsărit (Timoc), cam 1 milion 100 mii rromi; toţi aceştia adunaţi la un loc fac mai mult de 5 milioane, cam cât sunt sârbii la un loc azi. Mai există ţări cu populaţie mixtă, care au fiecare partea lor din puterea executivă judecătorească şi legislativă. Astfel în Belgia sunt flamanzii şi belgienii, iar în Elveţia sunt 4 minorităţi majore care alcătuiesc statul şi se înţeleg perfect, nu se ceartă între ei că au unii drepturi mai multe şi alţii mai puţine.
În Serbia în schimb există o chestiune genetică, se spune de către psihologi – «zgârie puţin pielea rusului şi dai de mongoli, zgârie puţin pielea sârbului şi dai de rus». De aceea sârbii, încă de la 1255, sub Stevan Prvovencianin aveau interdicţia datorită influenţei bisericii ortodoxe sârbe, care spunea:
«Srbin dasene jeni u vlasek» – Sârbul să nu se căsătorească cu vlahă (româncă).
Se gândeau la românca de atunci, care se socotea că dacă făceau aşa, românca îi româniza pe sârbi şi astfel îşi pierdeau neamul.
Pentru a-şi asigura rezultatele dorite la alegerile Consiliilor pentru minorităţi, Guvernul Serbiei a recurs la un gest de intimidare şi provocare, anume, i-a interogat la mijlocul nopţii, pe câţiva dintre căpeteniile rumânilor sub diferite pretexte, arătându-le indirect că pot să păţească şi altele dacă-şi cer drepturile.
Românii timoceni, ca şi cei din Bulgaria trăiesc într-o permanentă teroare că sârbii s-au răzbunat împotriva bosniecilor prin crima de genocid de la Srebrnica 1995, Kosovo; Guvernul sârb a transportat în Timoc două caminoane de cadavre cu albanezi de la Kosovo, unul de 77 de cadavre şi celălalt cu 66, la care s-au mai adăugat două, anume doi fraţi veniţi din S.U.A. să-şi caute fraţii. Şeful securităţii Georgevici, care acum se află în judecată la tribunalul de la Haga i-a împuşcat pentru că ştiau ceva despre această crimă.
De aceea românii i-au acceptat pe sârbi aşa cum sunt, trântori, leneşi, ignoranţi, în toate funcţiile politice, poliţieneşti, juridice ş.a.m.d.. Ginta românească a fost tratată ca o gloată pasivă incapapbilă să-şi vadă de identitate şi drepturile fireşti, oameni care n-au nici drepturi în statul sârbesc la cuvânt, nici să se apere măcar. De aceea frica i-a ţinut în loc să nu se răscoale.
Însă, în ziua de 6 iunie 2010 au avut loc alegerile pentru consiliile minorităţilor din Serbia, în care guvernanţii sârbi au introdus nişte inovaţii unice pe glob prin care pentru nevoi de stat şi strategie politică, la românii din Timoc au fost introduse pe tabelele electorale, pe lângă satele româneşti (160 pur româneşti) şi unele sârbeşti, ca şi când ar fi avut alegeri şi sârbii, în ţinuturile locuite de români. Astfel l-au boicotat pe reprezentantul românilor din Timoc Dr. Predrag Balaşevici, şi securitatea şi poliţia din Belgrad au pus pe liste nişte sârbi de origine.
De ce tremură de frică sârbii? Pentru că nimeni nu-i atacă, nimeni nu cere deocamdată revendicări teritoriale, nimeni nu vrea să ia vreun ban sau să le facă vreun rău, şi totuşi ei, cu nervozitate bolnăvicioasă au dat dovadă de data aceasta, nu numai pentru că nu fac mai nimic pentru minorităţi, ci dimpotrivă, le pun piedici în dezvoltare; asta nu numai românilor, ci şi altor minorităţi. Comportamentul acesta iresponsabil, imoral şi arogant, face dovada, nu numai că nu respectă drepturile minorităţilor, dar nu sunt capabili, adică n-au maturitatea de a-i conduce pe alţii, de alte minorităţi.
Prin urmare, Europa va trebui să examineze de aci înainte incapacitatea sârbilor de a-i conduce pe alţii şi de a dispune ca minorităţile din Serbia să devină independente sau autonome sub o administraţie proprie şi sub monitorizarea U.E..
Europa este atât de naivă încât crede că Serbia este un popor paşnic, însă celelalte popoare sunt invidioase de valorile lor şi nu acceptă, în totalitate să intre în aşa hal în Europa. De aceea biserica a luat iniţiativa şi a declarat că n-o interesează intrarea în Europa şi că ei sunt ortodocşi legaţi de Moscova. Nu s-a pomenit pe faţa globului un alt popor mai inadaptabil valorilor morale, religioase ale societăţii civilizate.
De au fost capabili, de data aceasta «să-şi dea arama pe faţă», ca să se mărească numărul sârbilor prin absorbţia minorităţilor.
Procedura intoleranţei faţă de români este continuă, neîntreruptă, că îi vor respecta pa vlahi.
Au venit în Serbia, dreapta Dunării şi Timoc, de la Kosovo în calitate de colonişti la 1833, ca popor-frate, iar cu timpul s-au făcut stăpâni pe munţii lor, apele lor, moşiile lor şi tot avutul lor; ba mai mult, până şi cetăţeanul de rând este tratat ca un «res nullius», ceea ce înseamnă că pot să facă ce vor cu omul, deoarece este proprietatea statului; îl pot omorî dacă vor, cum o şi fac. De aceea este el chemat, ca statul să trăiască bine, nu minorităţile, nu omul de rând. Se vede intoleranţa dovedită cu prilejul alegerilor consiliilor minorităţilor. Aceste consilii sunt independente de stat, nu sunt asistate financiar de stat, n-au buget, şi fiecare minoritate şi-a ales liderii după pofta ei, fără să se infiltreze spărgătorii «de pace» şi să conducă cum vor ei.
În câteva cazuri ştiu că unora dintre lideri li s-au impus interdicţii să primească telefoane. Europa trebuie să ştie că ceea ce se petrece cu românii/rumânii din Serbia între Morava-Timoc, Dunăre-Marea Neagră, este un etnocid practicat cu măiestrie de către Guvern. Dovadă că nu degeaba s-a creat Tribunalul Penal de la Haga, numai pentru sârbi şi eventual croaţi, ceea ce înseamnă că cei 161 de condamnaţi până în prezent au fost găsiţi vinovaţi pentru crima de genocid, care este o crimă imprescriptibilă, iar biserica o proclamă un păcat.
Singurele dăţi când au mai avut drepturi au fost sub turci şi sub Tito; sub comunişti au avut ziarele «Vorba Noastră» şi «Lucrul Nostru», care au apărut la Zaicear, iar «Buletinul» a apărut la Pojarevac; tot la Zaicear au mai avut o staţie de radio în limba română, pe care au demontat-o şi au donat-o prietenilor lor albanezi de la Kosovo la 1978. Pe atunci, timocenii au avut 7 deputaţi români. Toate acestea datorită liderului român din Podgorţ, Iancu Lumoană Simionovici care a fost un adevărat lider şi a apărat denumirea de «rumâni» refuzând-o pe cea de «vlahi», în cărticica lui, prima de aces fel (Cărticica Partizănească 1946).
Sârbii din partidul comunist a lui Tito l-au trimis în judecată pe cel mai bun prieten al lui Tito, Milovan Dgilas singurul din partid care a sărit în ajutorul românilor timoceni, de aceea a fost condamnat de sârbi la 9 ani de exil pe insula Goli Otok (Insula Pustie) în Adriatică, împreună cu câţiva timoceni şi bănăţeni. Cei mai deocheaţi deţinuţi, care aveau şi proptele aveau şansa să facă baie în groapa de fecale, unde erau aruncaţi şi înecaţi. Despre o asemenea cruzime, istoria omenirii încă n-a pomenit.
Candidaţii la funcţii în consiliul Românovlahilor care pentru năravul sârbesc acceptaseră rebotezarea românilor cu denumirea de vlahi, deşi este o poreclă nefolosită de români şi pe care o dau străinii românilor, nu românii românilor. Indiferent cum i-ar numi pe românii din Serbia statul, ei ocupă aceleaşi teritorii moştenite de la strămoşii lor şi nu acaparate de la sârbi sau de la alţii. Grav este faptul că nici România şi nici rumânii din Serbia, în provinciile româneşti, Sud-Dunărene n-au contestat etongeneza sârbilor; nu acesta, nici sintagma de «vlah» nu este subiectul chestiunii, ci drepturile românilor, al cultură în limba maternă română.
Cea mai mare greşală au făcut-o atunci când s-au apucat să schimbe numele românilor în cel de vlahi, pentru că nu este în autoritatea statului să hotărască în secţiile de poliţie secretă sau prin cabinete ministeriale, originea românilor. Noi avem o istorie milenară în aceste ţinuturi, în ultimii câţiva ani s-au scris despre noi cel puţin 10-20 de cărţi. Acum s-au trezit şi vlahii, care vorbesc limba rumânească, ca şi toţi românii să-i întrebăm noi pe sârbi, ce urme istorice, lingvistice sau etnografice au în aceste ţinuturi în care nu au vechime nici de 200 de ani şi pe care le stăpânesc în mod ilega?
Ei au vrut-o, ei s-o păţească, că nu pot să falsifice recensămintele oficiale în care românii apăreau sub denumirea de «rumunii». La românii din dreapta Dunării din Timoc problema nu este că nu-şi cunosc strămoşii, ci că dacă se numesc vlahi, n-ar mai putea fi şi români, iar sârbii care au venit în Balcani de la Kosovo se numeau «sclavieni», popor de slugi ai avarilor.
Pe noi nu ne-a interesat porecla lor, care n-ar fi rezolvat nimic aşa cum nu rezolvă nici cea de «vlah», ci subiectul discuţiei este ocolit, sofisticat cu sintagma de «vlah» şi nu li se recunosc drepturile de minoritate din Timocul sârbesc, care vorbesc aceeaşi limbă cu românii, şi au aceleaşi caracteristici cu toţi românii. Chestiunea aceasta că rumânii şi-ar zice că sunt români, i-a aruncat în panică pe sârbi şi i-a făcut să uite de sărăcie, prostie, ignoranţă şi obrăznicie. Deci subiectul e acesta, noi românii din Serbia, din Timoc nu avem nevoie să fim botezaţi sau rebotezaţi, să cerem statului de drept să ne recunoască şi să ne protejeze dreptul universal recunoscut minorităţilor pe care nu-l contestă nici Constituţia sârbească; prin urmare cerem să ni se recunoască statutul pe care-l aveam sub turci la venirea sârbilor, când eram provincia autonomă numită Margina, iar de sârbi numită Kraina, începând de la 1833.

Harta Porvinciilor. Provincia Margina 1833

Fiecare partid politic şi fiecare guvern face şi greşeli, dar dacă revine la ehilibru şi nu se amestecă în treburile interne ale respectivei minorităţi, totul ar fi bine.
Dar din presa locală şi cea românească rezultă că tot partidul democrat al d-lui Tadici cât şi partidul democrat d-lui Kostuniţa şi cel socialist confundă alegerile electorale cu cele particulare neguvernamentale ale consiliilor minorităţilor naţionale. Cu alte cuvinte, în Serbia de răsărit s-au declarat şi sârbii ca minoritate din moment ce au fost trecuţi pe liste, ca şi când ei ar fi în realitate şi de drept minoritate. Noi recumoaştem că ei sunt populaţia dominantă plină de drepturi pe care nu le contestă nimeni până acum. Dar şi românii au drepturi. Acesta a fost subiectul alegerilor consiliilor minorităţilor. De aceea implicaţia guvernamentală face ca alegerile să fie declarate nule şi neavenite, făcute pentru altă lume şi abstracte.
Cititorul neavizat normal, poate crede această turpitudine, că guvernanţii Serbiei s-au făcut de râs ori s-au compromis cu gândul ca U.E. o să intuiască că adevărata intenţie a Serbiei nu este respectarea legalităţii şi nici intrarea în Europa, întrucât totdeauna se îndreaptă înspre răsărit, de unde vin banii nerambursabili.
Aşa cum se prezintă astăzi Serbia faţă de minorităţi, lasă impresia detestabilă, atât la cei iniţiaţi şi culţi cât şi la cei analfabeţi, că statul acesta este un stat totalitar, o închisoare fără lacăt în aer liber. Prin metoda aceasta, foarte sofisticată, puterea de la Belgrad face dovada că încă nu este coaptă pentru democraţie şi nici n-o interesează cu adevărat intrarea în Europa. Tocmai de aceea au făcut această demonstraţie, pentru ca Europa să înţeleagă că aici nu se mai caută noduri în papură ci se fac noduri adevărate. Serbia deşi este o ţară mică, este cea mai scandaloasă şi este pregătită să rămână pe mâna unor puteri, de la soare-răsare, pe post de cârcotaşi.
Este bine că Serbia şi-a găsit o îndeletnicire, să inimideze minorităţile, făcându-se că le ajută, ca şi când alegerile consiliilor s-ar fi făcut pentru sârbi, nu pentru români sau alţii.
Suntem convinşi de două lucruri. Primul este că «Boala din fire, n-are lecuire» şi al doilea «de ce ţi-e frică nu scapi». Aşa că sârbii, cu cât îşi fac de cap mai mult, cu atât se îngroapă mai mult.
Părerea noastră modestă despre «chestiunea timoceană» este că Serbia vrea să-i vindem pe românii timoceni prin umilire şi ignorare, ceee ce nu este posibil oricât ar fi de corupt vreun guvern de la Bucureşti. Nu credem că sârbii au capacitatea şi calificarea unui stat civilizat, care să poată rezolva şi problemele politice şi problemele culturale, cele mai complicate la ei. Dacă s-ar întâmpla contrariul se poate scrie despre aceste calităţi pe care le au vecinii noştri că fac parte dintr-o constelaţie a minunilor.
În fiecare articol aproape repetăm şi vă plictisim cu problema românilor din Timocul sârbesc şi bulgăresc. Este posibil să se întâmple şi minuni. Deocamdată e păcat, că Serbia în loc să se consolideze, să se împece cu vecinii şi minorităţile, face lucrurile pe dos, şi astfel deschide calea destrămării Serbiei de azi. Ce păcat…

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

11.06.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: