BELGRAD

Istoricul Principaelor Puncte pe Dunăre

Dela Gura Tisei Până la Mare

Pe Coastele Mării

Dela Varna la Odesa

(Bucureşti 1943, pp. 37- 42)

LT. – CL IONEL MIH. DRĂGHICESCU

Partea II

Harta Banatului

Continuăm în Partea a II-a cu mărturii despre trecutul acestei fortăreţe romane şi turceşti.

«Electrorul de Bavaria, numit de împăratuş Leopold, general al armatelor imperiale, a fost însărcinat să cucerească această cetate dela Turci. După ce-i bătu, trecând Sava, el asedie Belgradul la 30 iulie 1688. O înfiorătoare canonadă, care dură 25 de zile făcu ca zidurile să se surpe din toate părţile; comandantul turc refuză să se predea. La 6 septemvrie s’a dat un asalt general; de ambele părţi au fost atacuri grele şi puţin a lipsit ca imperialii să piardă partida. Atunci Electorul în capul trupelor împreună cu prinţul Eugeniu se aruncă la atac însufleţind soldaţii. Chiar Electorul este rănit la cap. Dar în fine Germanii pătrund în Beşgrad, pe care îl inundă în sânge; 5 000 eniceri sunt trecuţi prin ascuţişul săbiei şi o mare cantitate de material devine prada învingătorului. Această frumoasă cucerire, răspândi bucurie în tot impriul, bucurie însă de scurtă durată.

În acest an nu se mai vorbi pe frontiera creştinilor, decât de faimosul bandit  asiatic, numit Ieghen Paşa, care devenise o tristăcelebritate în provinciile asiatice prin asasinatele sale. Împreună cu Rustam-Paşa, adunară cât mai multe trupe şi au încercat chiar să împiedice pe Electorul de Bavaria să treacă Sava; dar artileria imperială le strică întreprinderea şi podul ce-l făcuseră Turcii servi chiar imperialilor, cari trecând Sava, cum văzurăm, asediară şi luară Belgradul.

În 1595 pe când Sigismud principele Transilvaniei înconjurase Timişoara, un corp din  armata sa observa Belgradul. Ameninţat  de 21 000 de Turci ce veneau din această parte, el detaşează două divizii spre a întări corpul său de observare. Atacă şi aruncă pe Turci către Panciova, de unde aceştia trec la Belgrad.

La 25 Decemvrie Sultanul Amurat al Iv-lea, supărat pe vizirul său Kara-Mustafa pentrucă fusese bătut de Sobieschy la asediul Vienei, puse să-l sugrume la Belgrad iar capul îi fu trimis la Constantinopole şi prezentat apoi pe o tavă de argint.

În anul 1690 marele vizir, Mustafa Kiupruly s’a prezentat înaintea Belgradului, în capul unei armate mari şi l-a blocat. De opt zile artileria sa fulgera cetatea, când o bombă căzând pe o magazie cu pulbere a făcut-o să sară în bucăţi, cu toate casele dimprejur şi o parte din ziduri. Turcii profitând de dezordinea ce acest accident răspândise printre asediaţi , se arunc cu impetuozitate la un asalt disperat (8 oct. 1690); 700-800 oameni comandanţi de generalulu D’Aspermont şi ducele de Croi, reuşiră să scape, traversând Dunărea; dar alţii 6 000, care nu putuseră găsi vreo ieşire, au căzut sub fierul musulmanilor, împreună cu cea mai mare parte din locuitori.

Cum se vede, vizirul n’a pus mâna pe această cetate decât printr-o izbitură cerească, pentrucă bomba incendiase magazia cu pulbere. Fără aceasta, toate invenţiile artei, nu ar fi putut dispune această cetate să se predea, pentrucă armata otomană nu dispunea de provizii şi la finele lui octomvrie sezonul era foarte înaintat.

În 1694 Ducele de Croi, profitând de deplasarea armatei turceşti  încearcă din nou să cucerească Belgradul. Artileria şi minele au jucat un rol atât de mare că în 8 zile toate uvrajele avansate erau reduse în pulbere. El se prepara să dea asalt, când marele vizir se arăta, cu o puternică aramtă şi-l sili să ridice asediul.

Această strălucitoare cucerire era rezervată principelui Eugeniu de Savoa, marele căpitan, devenit spaima Europei şi a Asiei.

Soarta tuturor fortăreţelor importante, situate pe extrema frontieră a statelor puternice şi războinice, este de a fi expuse primelor lovituri când războiul izbucneşte între suveranii lor, – cum era Belgradul, cum va fi Galaţi, Belgradul viitorului.

În anul 1690 când Turcii reluară Belgradul găsiră parapetul reparat şi partea din afară cu un drum acoperit, terminat.

În 1693 imperialii, revenind la asediu, găsiră tot perfecţionat şi ameliorat. Numitul Cornaro, născut în Candia şi care servise în timpul asediului, în această cetate, în calitate de inginer, avusese direcţia acestor lucrări.  Acest ofiţer trecuse în serviciul împăratului german, de unde până atunci fusese în serviciul său. Turcii îl plătiră cu sume mari şi el mări fortificaţiile cetăţei, pe care le construi după adevăratele principii ale artei. A fost primul care a învăţat pe Turci nu numai  modul de a construi apărări dar încă a grăbi lucrările şi a căptuşi uvragele.

El a a vut sub comanda sa mai mulţi greci şi armeni, pricepuţi. În orice caz, în întrebuinţarea şi prepararea minelor, fuunul din cei mai buni elevi ai cavalerului Verneda, în Candia.

La 6 august 1697 Sultanul sosi la Belgrad. Turcii meditau un asediu, nedeterminat încă, pentru care scop ei întruniseră împrejurul Belgradului toate cele necesare. Flota lor, după Dunăre, era de 16 galere, 30 fregate şi 60 şeice. Cea mai mică din galerele lor purta 10 tunuri şi 150 oameni.

Mai întâi ei trecură Sava, având aerul să se îndrepte spre Petru Waradin. Dar curând înţelese că, înainte de a asedia această cetate trebuia să distrugă Titul, care le putea deranja comunicarea cu Timişoara şi servi imperialilir de magazie. Ei au luat-o deodată spre dreapta, pentru a trece Dunărea.

După bătălia de la Zenta, principele Eugeniu trecu Sava în Bosnia, pe care, timp de 18 zile, o distruse şi prădă. În ea găsi mari comori, mai cu seamă în oraşul Serayevo (Bosnia-Serai).

La 1716 imperialii hotărându-se să atace pe turci şi începând pregătirile lor, Turcii se strânseseră şi ei la Belgrad, în tot cursul lunei Iulie. La 15/26 şi 16/27 Iulie, ei trecură Sava şi campară între Semlin şi Banostza. LA 21 Iulie (1 August) ei înaintară la Salan-kemen şi la 2 August st. N. la Carloviez. Puţin în urmă ei fură complet bătuţi de principele Eugeniu de Savoia, la Petru Wardain, în ziua de 5 August 1716.

Trecerea Dunării. Asedul şi bătălia dela Belgrad din ziua de 5/16 August 1717.

Imagine conţinând asediul Belgradului la anul 1717

După bătălia dela Petruwaradin şi cucerirea Timişoarei, totul părea a invita pe Majestatea Sa Imperială şi Catolică, a îndoi generoasele sale eforturi contra inamicilor comuni şi perpetui ai numelui creştin şi a-i promite un succes fericit. Turcii nu mai apăreau. Generalul se cavalerie Contele de Mercy, lăsat la Timişoara  de serenisimul şef (principele Rugeniu), pusese mâna pe Panciova, Uj-Palanka (vechea Lederata) şi Meedia, trei mici cetăţi, deopotrivă necesare pentru siguranţa Banatului şi să înlesnească drumul altor cuceriri.

Panciova era (1717) o palancă situată pe Timiş, la o jumătate de oră de locul unde acest râu intră în Dunăre şi la două ore de Belgrad. Nova (uj) Palanca era o altă palancă, situată câteva leghe mai la vale, pe gârla, Kanatia, are o învecinează şi care se varsă şi ea în Dunăre; Mehadia a tria palancă, care înaintează mai mult ca Uj-Palanca spre răsărit, se găseşte în munţii cari despart Banatul de România. Câte trei aceste cetăţo se încinară la discreţie şi ai fără nicio rezistenţă, ademenite prin dulceaţa învăngătorului, care sudese aplicată garnizoanei Timişoarei şi ale cărei bune efecte le încercară şi ele.

Eugeniu de Savoya

Contele de Mercy caută să ocupe şi Orşova, cetate pe Dunăre nu departe de meedia şi compusă din trei forturi, câte unul de fiecare ţărm (Carol s. Şi Elisaveta d.) şi al treilea în insula Ada-Kaleh.Dar informându-se că garnizoana era hotărâtă să se apere la disperare, el se retrase: fie pentru motivul că nu avea destule forţe, pentru o întreprindere atât de mare, fie că de altă parte,

sezonul era prea înaintat. Cu toate acestea, el aşeză cartierele sale pe Dunăre, în lungul fluviului: dreapta la Panciova şi stânga la Uj-Palanca şi pentru a-şi asigura mai bine aceste două posturi el le repară întăririle.

Serenisimul prinţ, Eugeniu de Savoia, medita de atunci asediul Belgradului şi în acest scop contele de Mercy primi ordinul de a stabili un depozit de făinoase şi să caute un punct avantajos pentru ca armata să treacă Dunărea. El îşi îndeplini această datorie cât se poate de exact şi mai fericit.

Depozitul fu format la Panciova, iar trecerea descoperită ceva mai jos de îmbucătura Timişului, la punctul numit pe vremuri Homolyen. Ţărmul era foarte lesne de apropiat. Nicio înălţime nu-l domina şi era dispus aşa ca atunci când va fi abordat, să se găsească înaintea sa o baltă de 800 de paşi, paralel cu Dunărea, care nu permitea inamicului să presupună debarcarea. El informă pe prinţ, care venind apoi, în persoană, aprobă ideea.

Aceasta era la 9/20 Mai. Prinţul sosi la Petruwaradin la 10/21 şi nu se opri decât timpul strict necesar pentru a da ordinele sale. El se întoarse la 17/28 şi trupele se adunară, parte la Futack, unde se afla chiar prinţul în persoană. Unirea se efectuă la 3/14 şi a doua zi 4/15 Iunie, trecerea îşi începu executarea. Cu mult înainte contele de Mercy avusese grijă să pregătească la Opova, o mulţime de bărci şi de şeici. Se ambarcaseră în ele 25 batalionae şi 25 compănii de grenadieri; toate aceste susţinute de trei mari vase de război, cari, sosiseră seara la Panciova. Turcii aşezaţi ici şi colo, pe înălţimi, în număr de câteva mii oameni, făcură toată noaptea focuri mari, pentru a inspira groază imperialilor, făcându.i sp creadă că erau numeroşi şi că se pregăteau pentru apărare; dar strategema lor nu aduse nicio schimbare în măsurile luate de imperiali.

În zorii zileo, la răsăritul soarelui, totul se puse în mişcare. Grosul armatei plecă pe uscat, către locul unde puntea avea să fie construită şi detaşamentul pe apă, pentru a merge unde generalul Mercy avea să- conducă. După două ore de navigaţie, ajunseră la gura Timişului, de unde se văzu flota Turcilor, care era ceva mai sus, la ancoră. Cum această flotă turcească ar fi putut tulbura debarcarea şi comunicaţiile, imperialii lăsară aci, pentru a observa, unul din cele trei vase de războiu, pe când cu resul continuară a rama către locul destinat pentru debarcare. Acolo se opriră şi se puseră în ordine. După obiceiul lor grenadierii s’au aşezat la avant-gardă; cele 25 batalioane urmară iar cele două vase de război deschideau drumul acestei războinice flote. În această ordine ajunseră la ţărm, cu drapelele desfăşurare şi cu tobele bătând, soldaţii servindu-se de lopeţi (de fortificaţie?) pe lângă rame pentru a se mişca mai iute. Totul arăta o miraculoasă bucurie.

Inamicul din contra, surprins de îndrăzneala şi de bună ordine a acestei treceri, nu se opuse. El abandonă posturile sale şi înainte chiar ca descinderea sa să aibă loc, se văzu ienicerii, cu drapelele lor, luând drumul Belgradului. Cinci, la şase sute spahii, numai, se prezentară pentru a se hărţui după modul lor, dar ţinuţi în respect de tunurile vaselor şi în urmă chiar de acelea ale trupelor, ei urmară curând exemplul ienicerilor şi lăară imperialilor câmpul liber. Aceştia au petrecut noaptea sub arme, acoperiţi de caii lor de friză li întorşi cu faţa către părţile de unde inamicii puteau veni la ei.

Ei nu pierdură nici un om în toată această acţiune care se perecu fără cea mai mic confuzie, într’atât Vontele de Mercy dispusese toate lucrările în bună orânduială. Cu toate acesea, se lucră la un pod de vase, pentru trecerea armatei şi la miezul nopţii fu terminat.

Imperialii campară la Viznissa (Visnitca) unde rămăseseră două zile. Nimic nu grăbea. Voiau să recunoască ţara. Inamicii nu se adunaseră încă. Măsurile se pteau lua fără ncicio jenă.

LA 8/19 Iunie armata înaintă şi Belgradul fu învestit. La acest nume orice om de stat sau de rzboiu, va concepe mai întâi ideea uneia din acţiunile ceke mai iportante. Căci care e omul, care să aibă ceam mai mică idee di lume, care să nu ştie că (pe acea vreme) Belgradul era prima şi cea mai considerabilă cheie a întregii Ungarie li că ea poate deschide infidelilor porţile spre a intra în ţările creştinilor şi acestor din urmă, de a intra în acelea ale infidelilor. Dar se ba vedea mai bine în urma descrierii pe care noi trebuie sp o facem: Belgradul, altădată capaitala Serbiei şi reşeinţa vechilor săi regi, este situalt pe un unghiu de pământ care se formază dinspre miază-zi, prin intrarea direct la nord. Astfel oraşul este mărginit la west cu Sava; la est cu Dunărea, iar la nord cu confluenţa celor două râuri. Nu se poate acosta decât pe la sud.

Trei insule înguste şi lungi erau situate puţin mai sus de mijlocul Dunării, aşa că puteau închide, cu înlesnire trecerea bărcilor, cari vroiau să coboare su să ridice fluviul. Cele două mai mari erau separate, una de alta, printr’un canal care servea de port oraşului. Era un mic golfuleţ care neavând nicio întindere şi nicio adâncime, nu putea adăposti decât câteva bărci uşoare. Turcii aceau în insule şeicele şi celelalte batismente de război. Ei mai aveau în ele un fort şi alte retraşamente.

Harta Belgradului în Iunie 1717, în timpul bătăliei cu turcii.

De altfel, Belgradul se atunci nu putea fi împărţit  în trei părţi: castelul, oraşul de jos şi foburgurile. Oraşul ocupa partea cea mai de jos şiu înaintată a unghiului, găsindu-se astfel scăldat de o parte prin Dunăre şi de cealaltă parte prin Sava. Foburgurile, destul de spaţioase erau din spre partea câmpiei iar castelul era la mijloc. Terenul este foarte ridicat şi panta sa era foarte înclinată de spre partea oraşului de jos. Despre partea foburgurilor ea era foarte dulce. Pentru acest motiv în acea parte întăririle erau mai tari. Se vedea o curtină flacantă de două sau trei bastioane: un uvraj înaintat şi un retranşament exterior.

Terenul împrejurimilor Belgradului este foarte neegal, zice muntos. El constă din o mulţime de înălţimi amestecate cu multe râpi, drumuri scobite şi văi. Cel mai apropiat din foburguri, este cel mai jos, celelalte îl domin, dar el este spaţios şi destul de plan. Armata se aşeză pe aceasta, stânga către Sava şi dreapta către Dunăre, frontul din spre câmpie cu spatele către cetate. Zilele următoare au fost întrebuinţate la lucrări, la construirea unui pod pe Sava, a perfecţiona pe cel de peste Dunăre şi a le întări pe amândouă prin două capete de pod.

Lucrul n’a fost deloc uşor, căci s’a dat acestor lucrări toată puterea şi frumuseţea pe care timpul şi locul le-a permis. Liniile de apărare se întindeau dela un fluviu la altul şi capetele de poduri erau închise în ele.

Se mai formă un lagăr de câteva mii de oameni la Semlin sub comanda Locot. Feld Mareşal Conte de Hauben, pentru a asigura comunicaţia cu Peter Waradin, de unde mai trebuia să sosească cea mai mare cantitate de provizie şi un alt lagăr de cinci bataloane şi cinci sute de cai, dincoace (nord) de Dunăre, la capul de pod, sub comanda Colonelului Conte de Neyberg.

Patru corăbii de război au fost aşezate în lungul Dunării, în poziţii de unde ar fi putut supraveghea operaţiunile pe care Turcii din Belgrad le-ar fi putut face pe apă. Primele două din amonte – St. Carol şi St. Leopold – aceleaşi cari serviseră la trecerea Dunării au fost lăsate între Belgrad şi pod, sub comanda căpitanului Swindeman şi celelalte două – St. Francisc şi St. Ştefan – comandate de căpitanul Storck au ancorat vis-a-vis de lagărul de la Semlin.

Vasele n-au rămas mult timp fără a avea ocazie de a se semnala. Elel au fost atacate, la 8 Iulie (st.n.) de cinci galere turceşti, cu mai mult de 40 şeici sau alte bastimente şi lupta dură o oră, dar inamicii au fost respinşi. Turcii au pierdut aci mai mult de 200 de oameni iar din partea imperialilor n’au fost mai mult ca 20 morţi şi răniţi. Li s’a scufundat şi o galeră, iar patru din şeice au fost stricate.

Planul cetăţii Belgrad la anul 1730

Notele critce:

Imagini asupra minorităţilor

Aromâncă

Există două imagini asupra minorităţilor, a lumii civilizate şi a lumii necivilizate. Ne referim la a doua categorie la minorităţile româneşti din Balcani, dintre care fac parte şi românii din Timoc, Serbia şi Bulgaria. Despre acestea , sârbii, bulgarii, grecii, au altă vziune şi anume, că ei ar fi nişte trădători care le-au ocupat teritoriile şi care ar trebui să se mute în România, fiindcă îi socotesc că sunt venetici, iar ei ar fi băştinaşi. De aceea, liderii lor care au legătură cu executivul de la Bucureşti şi unele organizaţii culturale din România sunt priviţi ca nişte «duşmani» ai naţiunii sârbe.

Pe lângă liderii lor, orice român din Timoc care doreşte biserică cu slujbă românească, şcoală românească oficială şi mass-media, ar fi duşmani ai statului sârb, ca atare nu sunt bine văzuţi, uneori, unii sunt pedepsiţi. De exemplu se consideră că este o încălcare a Constituţiei sârbeşti să vorbeşti româneşte sau să cânţi româneşte. De celelalte drepturi nici nu poate fi vorba. Au fost până acum cazuri în care unii lideri au fost bătuţi, pentru că folosesc limba română pe stradă, iar unii au fost omorâţi, pentru că au fost surprinşi cântând româneşte la petreceri.

Europenii, ţările civilizate, tratează minorităţile ca pe nişte cetăţeni orfani şi le acordă sau le-au acordat şi în trecut toate drepturile pe care le oferă Constituţiile din ţările în care trăiesc, pe lângă că au şi un deputat şi un buget bine plătit. În România minorităţile sunt compătimite ca nişte copii bătuţi de soartă care nu fac parte din ţările lor de origine ci sunt despărţiţi, iar Statul român, autorităţile regionale şi locale, se bucură dacă sârbii, bulgarii, grecii, etc., au cât mai multe drepturi şi organizează cât mai multe manifestări în limba lor. Pe de altă parte, sârbii, de 177 de ani, de când au ajuns vecini cu România şi i-au ocupat în ţara lor, pe atunci numită Margina (1833) nu le-au recunoscut şi protejat vreo activitate culturală sau religioasă. Nu s-a auzit ca un lider care se ocupă de soarta românilor sau rumânilor să fie tolerat ca funcţionar, să trăiască liber în ţinutul lui de naştere. La sârbi este situaţia cea mai grea, întrucât sârbii sunt speriaţi de numărul mare al românilor din Timoc şi de faptul că sunt vecini cu România de la 1833. Sunt unele judeţe din Serbia care nici n-au sate sârbeşti, şi de aceea românii timoceni sunt consideraţi ca o populaţie străină pe acest pământ care n-are dreptul la cultură şi statut juridic de minoritate; odată, pentru că vorbesc româneşte întrucât trăiesc în cel puţin 211 sate curat româneşti şi nu se duc la biserica sârbească, pentru că nu o înţeleg, deşi aveau biserici româneşti înălţate pe cheltuiala lor, aproape în fiecare sat.

Astăzi dorinţa lor fierbinte este să li se recunoască bisericile strămoşeşti, existente din vremea Basarabilor şi a turcilor; bisericile sunt proprietatea autohtonilor români, zidite de cetăţeni pe cheltuiala şi sudoarea lor. Ei nu sunt de acord ca nişte preoţi sârbi veniţi din Bosnia, ca să-şi ascundă faptele care au dus la destrămarea ţării lor, să fugă în regiunea Timoculu; aci şi-au găsit scăpare, în loc de muncă, printre românii dintre Morava-Timoc, care n-au nici o putere de apărare împotriva statului sârbesc şi al lor. Strămoşii rumânilor n-au construit aceste biserici ca să se facă preoţii sârbi proprietari peste ele. Dacă au reuşit să facă ceva, se poate spune că ei, prin purtarea lor obraznică şi necreştinească, s-au infiltrat printre români, dezbinând-ui şi învrăjbindu-i cu sârbii, ceea ce nu este viziunea U.E..

Preoţii aceştia şi episcopul lor Justin de la Zaicear, cred că U.E. le aduce mai mult rău decât bine, de aceea, biserica sârbească este împotriva U.E.. Nu contestăm că ar putea fi şi excepţii, însă populaţia n-a mai auzit asemenea lucru.

Ca popor de păstori sau pecurari  probă ne-au lăsat-o munţii Homole şi râul Pec (Pecus-Pecoris – oi). Râul care există şi azi, păstori care există şi azi, ce trăiesc şi azi păstrându-şi limba maternă, română sau Vlahă şi credinţa creştină. Aici în sudul Dunării, minoritatea «românovlahă» de la sârbi, bulgari, greci, etc., se află ca popor neindentificat pe care recent l-au descoperit sârbii, că este vorba de «vlahi», ca şi când ei ar fi primii care scriu studii, cărţi de istorie sau altele despre aceşti nefericiţi fraţi de ai noştri; pentru că sunt mulţi, majoritari şi autohtoni, sârbii şi ceilalţi, nu le-au recunoscut încă identitatea şi se fac că sunt primii savanţi din Balcani care i-ar fi descoperit pe vlahi, o seminţie, care n-are nici o relaţie etno-psihologică cu românii din fosta Valahie sau România, însă au legătură cu sârbii, care le vor pierzania. Fie din naivitate, fie din prostie, motive politice, ei o dau serios înainte şi aşteaptă să  descopere care este misterul existenţei acestor vlahi ca să le poată recunoaşte identitatea. Până atunci românii sau vlahii din Balcani şi aromânii nu există d.p.d.v. juridic. Ei n-au un cuvânt de spus în ţările în care trăiesc prin care să-şi ceară recunoaşterea etniei de români/rumâni, iar dacă cineva se declară ca român, acela apare ca inamic sau duşman al naţiunii sârbe, bulgare, greceşti, etc.. De aceea statele acestea, îi tratează pe fraţii noştri ca pe nişte prizonieri care sunt privilegiaţi pe pământul lor, deşi sunt trataţi ca nişte stafii, care vor pieirea sârbilor, bulgarilor, etc.. Chestiunea aceasta cu vlahii nu este clară nici la  cărturarii noştri, care i-au tratat ca pe un popor, vecin sau frate, şi care de la 1833, de când devin vecini cu Ţara Românească, zisă şi Valahia, n-am avut nici un război cu ei; este o excepţie de la regula Balcanică care avea obiceiul cam din 10 în ani să aibă câte un război cu vreun vecin. De exemplu sârbii încep războiul Balcanic în 1912, îl continuă în 1913, şi după aceea, după atentatul de la Sarajevo 1914 sunt atacaţi de Austria şi Bulgaria, fără să recunoască că Gavrilo Prinţip a fost instruit la lic. Din Sarajevo şi la Belgrad, cum să-l împuşte pe prinţiul Franz Ferdinand când va vizita Sarajevo. Dacă recunoşteau, păcatul era iertat pe jumătate şi  nu porneau un nou război, I Mondial, care a ţinut până în 1918; a îngropat peste 6 milioane oameni.

Tatăl mau a participat la aceste războaie din 1912 până în 1918. Concluzia este următoarea: nici un criminal nu-şi recunoaşte crima, deşi sunt şi excepţii.

Este important faptul că în prezent sârbii sunt un popor unic, numai ei au avut îndrăzneala să poarte război cu o armată planetară (NATO). Numai ei s-au războit cu S.U.A., şi numai pentru ei s-a creat în Europa un Tribunal Internaţional menit să judece crimele de război şi genocid ale Serbiei. Nu credem că pe Terra s-ar găsi o a doua ţară care să aibă asemenea înstrăzneală. Dacă şi-ar recunoaşte crimele de genocid şi de etnocid, ar avea jumătate din fapte iertate, potrivit cutumei. Însă, pe lângă îndrăzneală, mai au şi îndărătnicia de a fugi de răspundere şi de aceea, nici în viitor nu sunt semnale că se vor îndrepta.

Sârbii văd în minoritarii români timoceni din Serbia nişte duşmani, dacă vin în România, dacă stau de vorbă cu intelectuali români şi dacă sunt primiţi de vârfurile politice, la Bucureşti. De aceea, românii pe cât e posibil încearcă să nu-i supere pe sârbi, că uite ce fac. În timp ce sârbii profită de această slăbiciune politică şi măresc intensitatea persecuţiilor de deznaţionalizare. De aceea concluzionăm că sârbii sunt, în acest caz, nişte duşmani camuflaţi ai românilor şi fac provocări, din când în când, ca să pună la încercare răbdarea vlahilor din nordul Dunării. Ei sunt, genetic, popor iresponsabil, care n-au avut până în prezent un guvern democratic să separe puterile din stat şi să respecte Constituţia. Aşa se explică pasivitatea şi frica pe care o poartă românii timoceni, încă din «născare» din partea vecinilor sârbi. Leacul ar fi, nu calea aleasă în 1813 de Karagheorghe de a se muta în Rusia pe meleagurile părăsite în sec. VI-VII. Poporul acesta are şi oameni cumsecade, care mai cred în Dumnezeu şi respectă bunul simţ. Ar trebui găsită o metodă pentru ca, cu sprijinul U.E. să se deschidă şcoli de reeducare politică, culturală, civilă, juridică şi religioasă, încât acest popor să înveţe cei 7 ani de acasă şi să-şi vadă, înainte de teoria vlahior, de teoria crimei de genocid şi etnocid pe care o săvârşesc, sperând că este o crimă camuflată în timp ce România şi U.E. doarme.

Spre deosebire de minoritatea românească din Serbia, luăm în considerare şi pe fraţii noştri români din Banatul sârbesc, constatăm că minoritatea sârbească din Banatul românesc, duce o politică de dezbinare a românilor din nordul şi sudul Dunării.

Convingerea românilor din sudul Dunării, mai ales din Timoc Serbia, este că România încă nu s-a hotărât şi n-a declarat sau n-a protestat vreodată faţă de tentativele de genocid şi etnocid, săvârşite de vecinii noştri sârbi, din cauză că ţin mai mult la prietenia «milenară», decât la fraţii lor de sânge şi suflet românesc.

Rămâne de văzut, guvernele care vor urma, vor fi la fel de parşive, ca şi cele de până acum şi se vor decide, ori sunt pentru a apăra naţia sârbească, ori sunt pentru a nimici şi a desfiinţa pe românii din dreapta Dunării-Timoc, Serbia şi Bulgaria. Încă e de observat că există art. 7 din Constituţie, ce obligă Preşedenţia şi Guvernul să ia apărarea acestor români, care nu văd în crima din faţă decât un fel de nuntă în unde se încaieră beţivi cu socrii şi cuscrii, crescuţi până acum în frica de Dumnezeu.

Întrebarea esenţială pe care şi-ar pune-o un locuitor din Patagonia sau din Laponia, în cazul de faţă, când o ţară guvernată de nişte elite şi un popor maturizat ar fi aceea că: la ce le foloseşte sârbilor să se ocupe de alţii şi să nu se ocupe de ţara lor şi naţia lor? Ce câştigă ei, dacă românii timoceni, să zicem, în câteva sute de ani, şi-ar pierde limba şi obiceiurile, timp în care şi le-ar pierde şi sârbii?… şi ar deveni al neam, cu alte aspiraţii, cu alte viziuni politice, într-o Europă civilizată. De aceea ni se pare nechibzuit gestul vecinilor noştri, care le aduce mai mult pagubă economică, morală şi religioasă, decât să se mărească Serbia sau să se menţină în acelaşi spectru politic. Românii, oricum, nici peste 1 000 ani nu vor fi sârbi, dar îşi vor schimba caracteristicile etno-psihologice, adoptând cuvinte din lexicul sârbesc şi invers. Susţinem această teorie bazaţi şi pe o alta din America, care spune că în vinele sârbilor şi bulgarilor curge mai mult sânge vlah şi aromân decât cel slav; adică între 75-85 % este sângele strămoşilor noştri, şi despre care vom scrie un articol, cu altă ocazie. (Prof. Dr. Ch. Lambert)

Încheiem cu o maximă a filosofului T. Morus prin sec. XV, care spune ceva, «bate şeaua să priceapă iapa»:

«Căci lăsând pe tineri să fie crescuţi cât se poate de rău şi încă din cea mai fragedă vârstă să se strice încetul cu încetul, spre a-i pedepsi apoi, când, ajungând oameni în toată firea, săvârşesc crimele ce au încolţit în sufletul lor încă din copilărie, ce altceva faceţi, rogu-vă, decât să vă spânzuraţi hoţii pe care vi i-aţi crescut?»

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

24.04.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru sponsorizări şi donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: