BELGRADUL

Istoricul Principaelor Puncte pe Dunăre
Dela Gura Tisei Până la Mare
Pe Coastele Mării
Dela Varna la Odesa
(Bucureşti 1943, pp. 32- 37)
LT. – CL IONEL MIH. DRĂGHICESCU

Partea I

Harta Serbiei cu Capitala la Belgrad

«Acest oraş a purtat diferite nume: Singidunum la Romani; Singedon la Procopiu; Alba Græca la Romanii din Orient (Austro-romani); Biograd, Beograd, Bielgrorod sau Belgrad (Cetatea Albă) la slavi; Beligrad la timoceni (n.n.); Nandor-Feyer (Feher) var, Uj-Fehervar, la Unguri; Cetatea-Albă a Sârbilor la Români; Darol Djihad, Dar-ul-Djihard (Poarta Războiului sfânt) la Turci; Griechish Weissenburg (Cetatea-Albă grecească) la Germani.
Lăsând la o parte epoca oamenilor primitivi, acei de cavernă, cei dintâi locuitori cunoscuţi cari par a fi locuit această regiune a pământului, au fost Celţii. Obscuri şi liniştiţi, ei au trăit aproape 1 000 de ani, locuind această regiune până când cuceririle Sciţilor îi împinsese spre occident.
Mult timp în urmă, întărindu-se, ei reveniră, bătură pe Antariaţi, pe care îi găsiră ocupându-le locul, formară un mare imperiu, pe care-l întinseră până la Marea Neagră (al VI-lea secol a. Chr.)
În timpul acestei mari împărăţii, solul şi mai ales malurile Dunării, se acoperi cu oraşe. În al III-lea secol, însă o revoluţie ale cărei cauze şi detalii lipsesc cu totul, desfăcu acest colosal imperiu pentru a nu se mai forma decât naţiuni izolate cari au fost pe rând învinse de legiunile Romane.
Romanii au zidit o mare cetate pe locul ocupat astăzi de oraşul Belgrad. Ei au pus aci sediul legiunii a IV-a Flavia Felix.
În acest punct divinul Traian, trecu în revistă pentru prima oară, după concentrare, armata Romană ce urma să intre în Dacia.
*

Iată statul major a armatei romane la începutul primului război contra Dacilor:

Marcu Ulpiu Traian, împărat, comandant şef.
Garda imperială (formată din cohortele pretoriene)

Trupele din ambele Mesii:
Trupele din Mesia Inferioară
– Legiunea I Italică
– Legiunea V Macedonică

Tupele din Mesia superioară:
– Legiunea VII Claudia Pia Fidelis
– Legiunea IV Flavia Felix

Trupele din Panonia:
– Legiunea II-a Adjutrix
– Legiunea XIII Gemina Pia Fidelis
– Legiunea XIV Gemina Martia Vitrix

Cohortele auxiliare:
– Cohorta I Civicum Romanorul equitata
– Cohorta II Hispanorum
– Cohorta III Britanica

Cavaleria Numidă, Armata Rinului.

*

La organizarea imperiului, acest teritoriu făcea parte din Mesia superioară sau occidentală.
În al II-lea secol d. Chr. se semnalează în această localitate debutul emigraţiilor germanice.
În al IV-lea secol invaziunea Vizigoţilor lui Allaric. Către finele acestui secol Ostrogoţii lui Theodoric, împinşi de Huni, dobândiră permisiunea de a se stabili în această regiune, dar mai târziu ei au fost goniţi de Avari, cari erau aşezaţi pe ţărmul stâng al Dunării şi cari împingeau departe, în imperiu, incursiunile lor, pe ţărmul drept al Savei şi al Dunării.
În mijlocul secolului al V-lea expediţia Hunilor lui Attila.
În al VI-lea secol restabilindu-se autoritatea imperiului roman de Orient, la Belgrad, iar în anul 582, murind Tiberiu, urmă pe tronul Constantinopolului, Mauriciu; Baian, hanul Avarilor – cari formaseră un al doilea imperiu hun, compus din : huni, slavi, etc. – formând o armată tare, în peninsula Sirmiului, hotărî să atace pe Romani. El începu prin Belgrad (Singidunum de atunci), îl înconjură în o frumoasă zi de vară, timp în care locuitorii se aflau împrăştiaţi la câmp, lucrând agricultura.
Cu toate că oraşul era aproape deşert şi garnizoana luată fără veste, Romanii se bătură bine şi cu ajutorul locuitorilor rămaşi sau alergaţi de toate părţile, garnizoana făcu din Avari un mare măcel; la fine însă Avarii rămaseră stăpânii cetăţii pe care o jefuiră şi dărâmară.
Iustinian restabili cetatea din Ruine.
Slovenii, cari, deja la finele secolului al V-lea, începuseră să treacă Dunărea pentru a se stabili la sudul acestui fluviu, fac din nou progres. Populaţia romană se contopeşte cu ei sau se retrage în munţi.
Către finele secolului al VII-lea, Eracliu, împăratul Orientului, pentru a proteja frontiereele imperiului, contra prădării barbarilor, cheamă triburile slave care trăiau pe versantul nordic al Carpaţilor, către Vistula. Croaţii fură cei dintâi care veniră: ei ocupară Istria, până spre Spalato. Puţin în urmă (an 640) Sârbii îi urmară; ei, împrăştiindu-se ocupară, la început, Macedonia, apoi Bulgaria, în fine Bosnia şi Croaţia, populând ţările pe cari invaziunea Avarilor le devastase completamente, terminară prin a se stabili între Drina şi Timok.
La început, Sârbii au fost Vasalii Grecilor, cari îi chemaseră; apoi ai Bulgarilor. Cu încetul deveniră independenţi; ei aruncaseră sveranitatea lor împăraţilor din Orient şi formând o întinsă domnie, luară numele de regi, primind învestitura dela Papa. În acest timp, Belgradul, sub dinastia Nimanzilor, trece în mâinile Sârbilor, după ce în al X-lea şi XI-lea secol, fusese dominat, pe rând când de unguri, când de byzantini. Astfel: Sârbii sunt constrânşi, la începutul secolului al IX-lea, să recunoască supremaţia Bulgarilor. Dela 976-1014 Samuel ţarul Bulgarilor repune pe sârbi sub sceptrul său. În 1018 Împăratul din Orient, Vasile exterminatorul Bulgarilor, face din Serbia o provincie romană. În 1040, marele şef Boghislav Ştefan cu armele în mână, dă libertatea Sârbilor. Dela 1050 -1048 fiul său Mihail este numit rege cu aprobarea Papei Gregorio al VII-lea.


Harta Serbiei în timpul dinastiei Nemanja

Dela 1082-1085 Bosnia se reuneşte regatului Sârb. Întâia (1096-1099), a doua (1147-1149), apoi a treia (1189-1192) cruciată deschid drumul Belgradului şi a Constantinopolului. În 1151, împăratul Orientului Emmanuel, reduce din nou la ascultare Serbia şi Bosnia. În 1183 Sârbii se răscol sub ordinele marelui lor şef Ştefan Nemanja. Dela 1195-1224, fiul său Ştefan al II-lea este primul rege încoronat al Serbiei.
În acelaşi timp cu Sârbii, Bulgarii se revolt în înţelegere cu Românii (amestecătura locuitorilor primitivi cu Romanii, îi califică Lt. Col. elveţian H. Hungerbuhler în raportul său asupra războiului Sârbo-Bulgar, dela Belgrad la Maritza inferioară şi Agathopolis pe Marea Neagră).
Acest imperiu, care cuprinde mai toată Tracia, cu toată Macedonia, Albania, este apogeul puterei bulgare; dela 1275-1320 domneşte regele sârb Uroş Milutin. El cuprinde nordul Macedoniei şi al Albaniei. Ştefan Duşan (1321-1355) supranumit Puternicul, mai întâi rege, ia (1346) titlul de ţar al Sârbilor şi Grecilor. El este cel care zideşte pentru prima oară cetatea Belgradului, teritoriul căreia ’l supune în 1355, cu Bosnia, din mâna Ungurilor, întinzând oraşul destul de departe. Profitând de slăbiciunea împăraţilor greci, împinge cuceririle sale până la porţile Constantinopolului după ce în 1330 supuse pe Bulgari. Imperiul său se întinde dela Belgrad la Raguza şi Ianina, istmul de Corinth, dela Marea Ionică la Marea Neagră, cuprinzând mare parte din Tracia, Macedonia, Albania, Epir, etc. Acest imperiu reprezintă apogeul puterii sârbeşti şi rămâne visul de aur al aspiraţiunilor naţionale.

Cetatea Albă – Belgrad în secolul XVI

În 1356, el merse asupra Constantinopolului, în fruntea a 80 000 oameni şi poate că l’ar fi luat dacă nu ar fi murit fără veste. Speriat, Imperiul din orient cheamă, din Asia, pe Turci în ajutor.
Acesta a fost apogeul Serbiei: se poate lesne înţelege starea de prosperitate în care se afla Belgradul în acest timp.
În 1356, Voevodul Vucaşin, omoară pe ţarul Uroş, fiul lui Duşan şi punând mâna pe putere, reia titlul de Kral (rege). În 1366, Bulgarii se supun Turcilor, cari dela 1353 intraseră în Europa. În 1382, principii slavi, în urma luării Sofiei de Turci, se unesc în contra lor.
Unul dintre scuccesorii lui, Lazăr, demoralizat prin intrigile continue ale seniorilor feodali, al căror rezultat împiedică unirea tuturor eforturilor slave, după ce distruge Belgradul spre a nu mai fi un element de discordie între Unguri şi Sârbi este bătut la câmpia Mierlei (Kosovo-Polje) în sângeroasa luptă din 13 octombrie 1389 (Amselfeld, aproape de Novibazar) al cărui suvenir este păstrat în legende ca unul ce arată ziua căderii independenţei naţionale sârbeşti.
Făcut prizonier, Knreazul Lazăr este decapitat, dar şi Murat al II-lea, Sultanul învingător, este asasinat de un fanatic, Miloş Cobilovici, care se strecurase până în cortul său.
Sârbii au păstrat însă principii naţionali, sub numele de Despoţi. Succesorul lui Lazăr, fiul său Ştefan cel înalt, face din Belgrad pentru câtva timp, capitala sa şi unul din succesorii săi, Gheorghe Brancovici, cedează Belgradul regelui Sigismund, în schimbul unor citadele, în Ungaria şi mută reşedinţa sa la Semendria.
Poziţia admirabilă şi tare a acestei cetăţi, zidiă pe coline, excelenţa portului său, soliditatea zidurilor sale, a făcut mult timp din ea bulevardul Ungariei contra Turciei, care nu încetase a încerca posesiunea ei.
Aşa, în 1439, primul prinţ infidel care o atacă, a fost Amurat al II-lea. El veni, urmat de toate forţele sale, să asedieze Belgradul şi îl bombardă fără preget, timp de mai multe zile şi nopţi, cu turnuri a căror ghiulele erau de 100 de livre. O parte din fortificaţii fură răsturnate de proiectile şi Amurat crezu momentul sosit, de a se da asaltul general. Dar locuitorii juraseră să se îngroape sub ruinele patriei lor şi cu toate că Turcii, sub conducerea lui Ali (un căpitan), se răspândiseră deja în cetate şi se credeau stăpâni, se văzuseră deodată înconjuraţi de toate părţile de asediaţi, cari făcură din ei un spăimântător carnagiu şi-i aruncară înafara zidurilor cetăţii. Descurajat, de acest sângeros eşec – pierduse 17 000 oameni – Amurat ridică asediul pentru a intra în statele sale, după ce stătuse şapte luni înaintea cetăţii în care ilustră Colonelul Giovani de Ragusa.
Şasesprezece ani mai târziu, în 1456, Mohamed al II-lea, teribilul învingător al Constantinopolului, voi să termine cuceririle sale prin luarea Belgradului. Îl înconjură pe uscat. În capul unei înfricoşate armate, pe când flota sa îl bloca pe Dunăre. De partea cealaltă a fluviului se afla lagărul lui Ladislau, regele Ungariei cu o puternică armată.
Văzându-se în imposibilitate de a ajuta Belgradul, dacă nu ar fi împrăştiat mai întâi flota turcească, regele îmbarcă elita trupelor sale pe vase mari şi se aruncă cu atâta hotărâre în mijlocul vaselor inamice, că înnecă o parte din ele, puse mâna pe alta, iar restul îl împrăştiă în toate părţile. Acest succes deschizându-i comunicaţia cu Belgradul, el aruncă în cetate pe redutabilul Ion Corvin de Huniade ( Dracul Turcilor sau Dracul pentru Turci) şi pe Ioan Capistran, călugăr cordelier, trimis de papa Alexandru în Ungaria pentru a predica o cruciadă, care ridică moralul soldaţilor, mergând, la toate ieşirile, din cazul luptătorilor, cu crucea (crucifixul) în mână şi arătându-le coroana de martir suspendată deasupra capetelor lor dacă mueau pentru apărarea religiei.

Ion Corvin de Huniade

El se găsea totdeauna în mijlocul pericolelor. Obligând pe luptători să moară, decât să se retragă, trupele intrau totdeauna victorioase.
Sălbaticul curaj al soldaţilor lui Mahomet se sfărâmă înaintea acestui îndoit zid: devotamentul, geniul unuia şi exaltarea religioasă a celorlalţi. Cu toate acestea, artileria turcească practicând o largă breşă, musulmanii se arunc în cetate fără să încerce nicio rezistenţă. Dar calmul aparent acoperea o înşelătoare şiretenie de războiu lui Corvin: deodată, în sunetul trâmbiţilor, creştinii se precipit asupra Turcilor, surprinşi în trimful lor, îi înconjoară din toate părţile şi-i măcelăreşte teribil. În zadar Mahomet voeşte să oprească fuga soldaţilor săi; chiar el singur atins de o crudă rană, căci pierduse un ochiu, este antrenat de fuga lor; după ce, cei mai buni ofiţeri au căzut în luptă sau au fost răniţi, învingătorul Constantinopolului ridică cu ruşine asediul, după ce pierduse înaintea Belgradului mai întreaga sa armată şi cea mai mare parte din tunuri şi bagaje. Dar oraşul plăti, desrobirea sa, cu viaţa eroului care-l scăpase de furia musulmană: Ioan Corvin muri în urma rănilor (?) primite în cel din urmă atac al Turcilor, la 10 septembrie 1456.
În memoria liberării Belgradului, Papa Calistrat al III-lea institui serbarea anuală a Transfigurării Domnului (calendar catolic) pe care o puse de ziua de 6 August, aniversarea acelei retrageri a lui Mahomet. În acest războiu a apărut pentru prima oară semiluna pe însemnele armatei Otomane. Filip regele Macedoniei, înconjurând într’o noapte întunecată Bizanţul, luna apărând în formă de crai, lumină câmpul şi gărzile, descoperind mişcările trupelor Macedonene, ai cunoscători lunei, Bizanzinii puseră emblema craiului pe toate monumentele lor, emblemă adoptată şi de Mahomet la luarea Constantinopolului (Histoire de la Tuquie, p. 22).
Aceste umilitoare eşecuri ar fi trebuit să descurajeze pe urmaşii lui Mahomet, dar grea pentru sultani, cu atât ea excita mai mult ambiţia lor.
În 1493 Ali-Bey încearcă să surprindă cetatea Belgradului prin trădare. Paul Kinezul puse mâna pe trădători şi îi omorî prin diferite sisteme.
La 1494 Turcii încercând să asedieze Belgradul, Kinezul îi puse pe fugă.
În 1521 Suleiman al II-lea, dominatorul secolului său, întoarse armatele sale victorioase contra acestei chei a Ungariei, pe care o blocă mai întâi prin vizirul său.
El singur, plecă apoi la armată spre a-i grăbi operaţiunile de asediu. Geniul lui Corvin nu mai presida apărarea şi o artilerie formidabilă bătu zidurile în breşă timp de 6 săptămâni.
În urma a 22 asalturi furioase, a căror impetuozitate era îndoită prin prezenţa lui Suleiman, oraşul trebui să se resemneze la o capitulare pe care după executarea ei, Sultanul nu o respectă şi trecu garnizoana prin sabie.
A doua zi se duse la catedrală şi o transformă în moschee. Locuitorii unguri au fost trimişi peste Dunăre iar Bulgarii la Constantinopole, unde populară mahalaua zisă pe atunci „Bulgară”.
Într’o altă expediţie la 10 Noemvrie 1529 Soliman încoronă în Belgrad pe Zapolia ca rege al Ungariei, punând-ui pe cap coroana Sf. Ştefan.
În 1551 Meemet, paşa Belgradului nu reuşeşte să ocupe Timişoara.
La 20 Iunie 1566 Suleiman cel Mare trecând spre Viena soseşte la Belgrad în trăsură, unde primeşte pe Sigismund Ioan, fiul lui Zapolia, asigurând-ul de coroana Ungariei dând-ui şi câteva locuri peste Tisa.
Timp de două secole Poarta rămase stăpână pe Belgrad.
(…)» (1700 n.n.)

Asediul cetăţii Belgrad 1456 de către Imperiul Otoman condus de Mehmed al II-lea

SINGIDUNUM – BELIGRAD

Note de drum:

Reproducem aceste opinii de la alţii pentru ca să nu creadă sârbii sau bulgarii că noi le faricăm istoria, pentru că vrem să-i subjugăm.

Joc Căluş în zona Olteniei.

Peninsula Tracică sau Dacică, mai târziu Balcanică este leagănul a două seminţii, şi anume a grecilor şi a tracilor (dacilor). Tracii sau dacii erau socotiţi ca a doua populaţie din vremea lor, ca număr, după indieni. Asta o spun ca să audă şi sârbii.
Primul nume al dacilor se atribuia păstorilor sau ciobanilor, care mai târziu se identifică cu primii creştini. Turcii au intrat în Europa fiind chemaţi de greci să-i apere de sârbi, care-i ocupaseră. Încetul cu încetul turcii ocupă întreaga peninsulă Balcanică inclusiv pe sârbi la 1389. Puterea turcilor era atât de mare încât ostaşul obişnuit avea dreptul să taie capul creştinului şi să-l pună în traista ce-i atârna de gât, ca să ceară răsplată de la sultan. Cu cât cineva avea mai multe capete tăiate de creştini, cu atât era mai admirat şi dăruit de turcii bogaţi, socotindu-i pe aceştia nişte viteji. Capetele erau expuse pe zidurile Constantinopolului înfipte în pari, ca să arate măreţia unui imperiu. Aşa era obiceiul la turci să-şi poarte sabia şi să aibă o traistă la gât în care să ţină capete de creştini. De la turci au luat obiceiul şi sârbii care tăiau capetele răsculaţilor răniţi ce puteau cădea în mâinile turcilor.
Turcii şi albanezii numeau pe păstorii vlahi sau aromâni «ciobeni» sau «ciobani». Aceasta este evoluţia semantică, până mai târziu în Evul Mediu, când cei care păzeau oile şi vitele erau vlahii, pe care românii îi numeau «păcurari», cuvânt care se aude şi azi, nu departe de valea nilului, pe valea unui pârâu, care se cheamă Ţara Pecurarilor vlahi (Vlahia Pecurarilor).
Sârbii au împrumutat de la români cuvântul «pastir». De fapt ocupaţia sârbilor nu era păstoritul, ci pescuitul şi agricultura. Unii dintre cărturarii lor recunosc că au ceva din cruzimea mongolilor, de aceea există o zicală reprodusă în mai multe manuale şi studii: «Dacă zgurmi pielea rusului, dai de pielea originară a strămoşilor lor din Mongolia de odinioară».
Sârbii sunt şi ei nişte fraţi ai ruşilor şi nu trebuie să ne mire unele crime de genocid care s-au săvârşit în trecut şi se săvârşesc şi în prezent.
Mai târziu sârbii, bulgarii şi grecii împrumută obiceiul de la turci ca să considere că cetăţeanul statului – proprietatea statului sârbesc, grecesc, bulgăresc etc., şi că statul are drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţeanului; de aceea oricine putea fi ucis de un altul dacă era bănuit că a trădat statul sau credinţa creştină. Acest lucru se poate vedea şi azi – avem probe cum e cazul Cameniţa Mică, acum 2 ani când un român este omorât de un sârb asistat şi de preot (sârb) la miezul nopţii, pentru că a fost găsit în cârciuma satului cântând româneşte. Crima s-a comis, iar criminalul nici astăzi nu este judecat, ci este liber la Belgrad, deci se consideră că s-a produs actul criminal în interes de stat. Nici oamenii care au fost de faţă în momentul săvârşirii crimei n-au curajul să depună mărturie împotriva unui sârb naţionalist, iar despre preot, nici nu a fost certat de superiorii săi pentru că este complice la crimă, pentru că românii sunt trataţi ca nişte prizonieri pe viaţă, iar sârbii i-au expropriat şi de dreptate. Culmea ironiei este că s-a găsit nodul în papură care dezleagă misterul: anume, Preşedintele Mişcării Românilor din Serbia, Dl. Dimitrie Crăciunovici a fost chemat în judecată pentru calomnie, întrucât a lansat zvonul că cei doi sârbi (preot şi naţionalist) sunt vinovaţi. Procesul D-lui Crăciun este în curs de judecată. Statul şi mass media, nici azi n-au dat publicităţii numele celor doi criminali, iar familia defunctului n-a avut îndrăzneala să-i cheme în judecată pentru omucidere pe cei doi «oficiali-criminali de stat». Cititorul nostru neavizat, fie el om politic, fie cetăţean de rând încă nu s-a trezit ca să afle ceva din psihologia poporului slav.

Până aici am publicat partea cea mai veche despre istoria cetăţii Beligradului cam până la 1700, când Serbia nu exista pe hartă. Scopul nostru este să arătăm adevărata faţă a istoriei, încât şi sârbul şi românul şi neamţul şi alţii să înveţe ceva din trecutul acestor popoare balcanice, dintre care unele s-au menţinut prin desele războaie cu turcii; aşa a fost Valahia şi Moldova, Ungaria, Austria, etc.. Sârbii dau buzna în faţa istoriei ca să arate că sunt cei mai vechi pe faţa acestui pământ, deşi ei, cu ţară defiinţată, tot timpul s-au ocupat în mod paşnic, cum să acapareze alte teritorii din nordul Serbiei vechi, ca să ajungă la Niş şi la Belgrad să ocupe cu populaţie sârbească Banatul şi Voivodina. Sârbii au ajuns prima dată să pună capitala de la Kraguievac la Belgrad. Până aci fusese prima capitală la 1833 în oraşul pe atunci aproape românesc Pojarevac (Podul Lung).
Primele date statistice arătau că Belgradul era o fortăreaţă turcească, iniţial construită de romani, când s-a numit Singidunum, iar la 1833 capitala încă era la Pojarevac în mijlocul românilor timoceni, iar la 1849, după savantul sârb Iovan Petrovici, oraşul Kraguievaţ, unde s-a mutat capitala, era locuit de aromâni; sârbii îi ziceau Cinsarska Varoş-Oraşul Aromânilor. Deci şi această localitate, locuită de neamul nostru, devine capitala Serbiei. În anul 1849, capitala se mută pentru prima dată la Belgrad şi avea un sat lăturalnic în faţa cetăţii de vreo 3 000 locuitori dintre care numai câţiva sârbi. Pe la anul 1876, francezul R. Gambetta, voind să afle pe unde se întind românii şi aromânii din Balcani, a făcut o călătorie, iar la Belgrad, când a sosit, nimeni nu cunoştea un cuvânt franţuzesc, înafară de un bătrân «Nuşu» aromân. Acesta a rostit cuvântul de bun venit; administraţia din Belgrad avea 14 consilieri, dintre care «2 sârbi şi 10 vlahi», probabil proporţional cu numărul populaţiei, după originea etnică.
Prima statistică cunoscută a fost la 1900 când Belgradul avea 65 100 locuitori, la 1905 – 80 000 locuitori, iar în 1914 când a început I Răboi Mondial peste 100 000. După câte îmi amintesc pe la anul renaşterii Serbiei, 1833 număra aproximativ 800 000 suflete, din care românii din Timoc erau, după unii 1 la 6 sârbi, iar după alţii, 1 la 10 sârbi. Deci aceasta este imaginea, aproape exactă a densităţii populaţiei din Serbia, care astăzi, s-a întărit atâta încât nu se mai iubeşte sârb cu sârb; sârbii din Muntenegru s-au declarat independenţi, din Bosnia şi Herţegovina la fel, însă ei pun bază, nu pe sârbii din Sandjak sau pe ungurii din Vojvodina; ci pe românii dintre Morava-Timoc, pe care i-au poreclit cu un nume medieval «vlah», cum de pildă este «maghiar» pentru ungur, «şvab» pentru neamţ», «muscal» pentru rus, «vlah» şi pentru italian sau altele. De aceea ei îşi permit astăzi să spună că sunt primii în Balcani, iar românii sunt cel mai ignorant popor cu o limbă urâtă, leneşi şi hoţi, pe când ei sunt modelul pe care ar trebui să-l înveţe toţi europenii; în şcoli, educatorii lor când vorbesc de neamul românesc, învaţă copiii şi îi educă să urască limba română şi neamul din care se trag şi că e ruşine să fii român. Aceasta este îndeletnicirea şcolii şi bisericii sârbeşti. Copii au învăţat în şcoli sârbeşte şi bulgăreşte, încât nu mai învaţă limba maternă de la părinţi. Am arătat în alte articole că părinţii, încă de sub comunişti erau obligaţi să vorbească limba oficială (sârbă/bulgară) şi să le fie ruşine să vorbească româneşte. Acest lucru se vede şi azi. Ei sunt convinşi că acest pământ cândva a fost sârbesc, iar sârbii au fost poporul cel care a condus peste tot.

Ziarul Timişorean «Ziua de Vest» în data de luni 12 aprilie 2010, la paginile 3 şi 4 a publicat câteva ştiri despre românii din Timoc, în care s-a făcut aluzie că românii de acolo sunt prigoniţi, intimidaţi, ameninţaţi şi n-au nici un fel de libertate culturală, şcolară, religioasă, iar România ca Patrie Mumă, priveşte pasiv la această crimă de etnocid. Totuşi, s-a găsit un deputat europarlamentar, Iosif Matula, care a făcut promisiuni că se va interesa de acest caz şi în Parlamentul European şi are încredere în executivul de la Belgrad că va rezolva problemele, mai ales că acest Parlamentul cunoaşte chestiunea. Nu-l cunosc pe dl. deputat Matula, însă îmi pare rău că este atât de încrezător în politica sârbească, rusească sau grecească. I-aşi dori să trăiască peste 100 de ani ca să vadă cât de naiv poate să fie şi cât de mult rău face cauzei românilor din Timoc-Serbia vorbind atât de protocolar şi respectuos faţă de politicienii de la Belgrad, care nu dau 2 bani pe politicienii de la Bucureşti sau Parlamentul European. În loc să lase în urmă un protest, dă aripi guvernanţilor să continuie subjugarea şi batjocorirea fraţilor noştri, socotiţi ca un fel de a III-a categorie de cetăţeni, deci n-au nici un preţ. Îi recomandăm distinsului om politic să nu-i fie frică să treacă Dunărea şi să stea de vorbă cu românii din satele de lângă Cladova. Deci să stea de vorbă cu victimele, nu numai cu liderii care le conduc. Cu mare mâhnire, acum vreo doi ani a avut loc în Parlamentul European, după care a urmat şi o rezoluţie din care se concluziona că în Serbia, dintre Morava-Timoc şi dintre Dunăre–m-ţii Artani nu trăiesc români ci trăiesc vlahi, iar prin vlahi, sârbii şi bulgarii socotesc că e vorba de o altă gintă căzută din cer mai curând pe pământ şi că ei sunt descoperitorii vlahilor. Printre aceşti confraţi, una a pus capăt răbdării noastre şi anume o deputată de Dâmboviţa, din Partidul PDL; eu am cerut, prin revista «Dacia Aureliană», ca fiinţa aceasta care a trădat naţiunea română, susţinând cauza sârbilor ar trebui trimisă în judecată şi să restituie onorariile ce i s-au plătit. Aceasta este imaginea despre istoria românilor din Timoc şi de peste hotare în genere; sârbii au câştigat cu un singur vot al unei românce, deşi victimele erau românii; asta a arătat cât interes au parlamentarii români, fără ca să se informeze de la surse sigure, faţă de românii înrobiţi şi subjugaţi, rămaşi prizonieri prin ţările din jurul României. Eu cred că se va trezi cineva de undeva şi va cere trimiterea acestora în judecată; dealtfel, Parlamentul României în baza art. 7 din Constituţie să se sesizeze din oficiu că o ţară mică şi firavă din punct de vedere economic este condusă de politruci plătiţi bine de fraţii timoceni ca să-i sugrume şi să-i înăbuşe de simţămintele româneşti. După câte se vede, în momentul de faţă, sârbii văd în România cel mai mare duşman şi de aceea caută să mascheze orice existenţă a românilor din Timoc, refuzând să le recunoască statutul de minoritate românească prin Parlament şi Constituţie; prin urmare, drepturile românilor din Timoc, etc., nu sunt o cauză câştigată prin legi interne sau externe, ci stau la discreţia unor fanatici naţionalişti care exclud orice dialog pe această temă cu Bucureşti-ul. Până la urmă au recurs la rebotezarea românilor cu o denumire de acum sute de ani şi cu falsificarea istoriei. Cuţitul a ajuns la os şi dacă se continuă, nu se ştie care vor fi consecinţele.

«Când nu vom mai putea răbda,
Când ura ne va răscula,
Cristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!»

(George Coşbuc – Noi vrem pământ, adaptat de Cristea Sandu – Timoc, n.n. ura – foamea)

S-a observat în ultimul timp că aceste articole din «Dacia Aureliană» ajung până în S.U.A., la Chicago, unde românii le reproduc în ziarele locale; deci chestiunea a devenit publică şi nu vedem rostul mistificărilor din istorie şi rebotezate cu un nume care a fost atribuit la origini tuturor românilor, dar pe care sârbii se fac că nu-l ştiu şi pentru că ei sunt ignoranţi şi leneşi, trebuie să pătimim noi. S-a mai văzut de asemeni că pe undeva nu toţi sârbii sunt «nesimţiţi». De pildă, în surdină, unii lefegii ai bugetului sârbesc, politruci şi poliţişti, în loc să recunoscă cât l-au terfelit pe reprezentantul românilor sau vlahilor de la Bor, Predrag Balaşevici şi pe alţii, au lansat ideea că dacă românii dintre Morava – Timoc n-au primit drepturile universal recunoscute, nu sunt din cauza faptului că este vinovat Dl. Preşedinte Boris Tadici, ci din vina adjunctul său, Duşan Petrovici, căruia i-a scăpat printre degete chestiunea şi a tratat-o ca pe un fapt divers. Se vede de aici că în Serbia cele 3 puteri din stat nu sunt delimitate şi că nu se cunosc atribuţiile executivului. Ar trebui să se transfere problema aceasta Institutului de Meteorologie, care vede tot ce este în cer şi sub cer.

(stânga –dreapta)
D-l DUŞAN PÂRVULOVICI, Protopop BOJAN ALEXANDROVICI, Maestrul Bisericii SF. SAVA, 2 preoţi, în faţa treptelor bisericii SF SAVA

Pe noi «românovlahii», indiferent unde am trăi, ne interesează să ni se recunoască şi să se legifereze statutul nostru juridic de minoritate cu toate drepturile aferente prevăzute în Constituţie de către Parlamentul Serbiei, chiar dacă ne poreclesc vlahi; iar cei vinovaţi de tergiversare şi care găsesc pretexte interpretative, să fie chemaţi în judecată şi să plătească pagubele civile prin bani, minorităţii româneşti şi prin închisoare pentru tolerarea şi încurajarea dezvoltării haosului şi intoleranţei din ţară, faţă de minorităţi.
Deşi acest lucru nu va fi băgat în seamă, fiind socotit o părere aiurită de undeva, totuşi, o spun cu limbă de moarte, că va veni vremea, când toate aceste crime vor fi răscumpărate, dacă nu pe căi legale, pe căi ilegale.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

16.04.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!



Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: