DOINA ŞI INTELECTUALII INDEZIRABILI

Partea I


Lucrurile acestea despre care vă voi vorbi se pot întâmpla numai în ţările nedezvoltate, neevoluate, care se află în cortina de fier a comunismului din Balcani, unde erau şi sunt fraţii noştri români din Timoc – Serbia, Bulgaria şi fraţii aromâni din Grecia şi Albania.
Cred că era data de 9 iunie, dată în jurul căreia se învârt evenimentele ce vor fi spuse mai jos. Prin urmare ne aflam în cancer comunist şi cu toate acestea, între ţările noastre, în faza finală a destrămării comunismului, românii din Serbia se bucurau de anumite drepturi, poate şi datorită faptului că în comitetul central al partidului comunist iugoslav se afla şi Milovan Dgilas, un muntenegrean care nutrea sentimente democratice şi-l îndemna pe Tito să dea acestei erezii o faţă mai umană, şi lua apărarea românilor în comitetul central al Partidului Comunist. De aceea românii timoceni erau băgaţi în seamă de Partidul Comunist, având în frunte un lider din zona Borului de la Podgorţ, Iancu Lumoană Simionovici, ce a condus în războiul din Bosnia o armată de români comunişti din Timoc, despre care a scris el o carte de poezii, prima carte publicată în Serbia în limba română, dar cu caractere chirilice în 1946; acum Partidul le-a dat şansa ca să aibă în Parlamentul de la Belgrad 7 deputaţi rumâni, un ziar la Zaicear «Vorba Noastră» şi un post de radio românesc desfiinţat în anul 1948 şi transferat la Cosovo – Priştina la tovarăşii lor albanezi pe care sârbii îi sprijineau să se dezvolte şi să se afirme; pe atunci erau în cele mai bune raporturi. Liderul albanezilor se numea Asem Vlasi, care a căzut în dizgraţie până la urmă, pentru că nu era de acord ca Iugoslavia să facă o coaliţie regională cu Albania, încât acesta să-şi piardă identitatea şi întrucât Stalin a auzit de această tentativă l-a chemat pe Tito la ordine şi i-a spus că vor ei să fie în coaliţie, pentru că Albania este pentru ei un punct strategic şi l-a mustrat că are astfel de intenţii, fără să-l întrebe. Fireşte, nu era de faţă Tito, ci era emisarul său Milovan Dgilas, una din elitele Partidului pe acea vreme. De aceea până la urmă, relaţiile cu albanezii se înrăutăţesc în pofida faptului că Tito le dăduse un post de radio gratuit, luându-l de la românii din Timoc, deposedându-i în acest mod.

Însă se impune să ne întoarcem la subiectul nostru. Pe atunci, în anii 1950 exista o reglementare de frontieră Româno-Iugoslavă, care admitea trecerea liberă pe o fâşie de 30 km Nord de Dunăre şi 30 km Sud de Dunăre. Puteai să treci fără paşaport în Timoc. Apoi la petreceri şi la nunţile importante, românii timoceni chemau cântăreţi de muzică populară din România, care circulau prin sate liberi şi participau la botezuri şi nunţi, mai rar şi la pomeni.

Cântecul popular era la mare căutare şi de aceea la Negotin sârbii aduseseră o orchestră de muzică populară de la Bucureşti, pe care am auzi-o cântând cam prin 1972 în hotelul INA. În timpul acela, în jurul anului amintit s-a înfiinţat la Timişoara Consulatul Republicii Socialiste Iugoslave; între ţările noastre relaţiile erau tot mai bune şi toleranţa din ce în ce mai evidentă la sârbi, lucru care până aci nu se văzuse. Chiar şi la nivel de ţară se discuta o înţelegere pentru învăţământul superior, de schimb de studenţi la studii, la care am fost şi eu consultat în timpul ministeriatului lui Paul Niculescu Mizir şi a prof. Nicolae Dinculescu, fratele lui Constantin Dinculescu, care era Ministrul Adj. al Învăţământului în jurul anilor 1970. Trebuie adăugat că fratele ministrului, N. Dinculescu în 1937 a făcut o călătorie la românii din dreapta Dunării din zona Alovo – Gradţcovo pe Timoc şi a depus un memoriu la Liga Naţiunilor de la Geneva, cerând şcoli şi biserici pentru populaţia românească. El a vrut să profite de faptul că Liga Naţiunilor era condusă de un român, Secretarul General al Ligii era Nicolae Titulescu. Intervenţia sa n-a avut însă nici un efect juridic, din lipsă de procedură şi anume, nu dovedea că este cetăţeanul şi omul pământului, lucru de care au profitat sârbii, iar Memoriul a rămas ca amintire în istoria relaţiilor noastre.
În aceste condiţii a început să funcţioneze schimbul de studenţi prin anii 1970, astfel că primii studenţi care au sosit şi datorită interesului depus de mine, au fost la Universitatea de Medicină din Timişoara. Primii studenţi care au venit la Timişoara au fost Slobodan Maricici din Negotin cu sora lui şi Magiareveici Mirko din Bigreniţa de lângă Ciupria, împreună cu sora lui, Nevena. Au mai venit, după unii, studenţi albanezi de la Kosovo invitaţi de dl. academician Dumitru Simion. Primul student albanez a fost Şabani Riza. Aveam legături particulare cu aceşti studenţi şi mă interesam de soarta lor, chiar la Universitate când aveau necazuri.
Condiţia înscrierii la o facultate în România era să aibe consimţământul Ministerului Culturii de la Belgrad, chiar dacă nu se acorda vreo bursă sau alt beneficiu mateial. La un moment dat, Consulul Iugoslaviei de la Timişoara a pus ochii pe sora lui Mircov Magiareveici, care fusese aleasă Miss I la un concurs de frumuseţe de la Medicină. Deşi ne aflam în perioada de examene, consulul a verificat dosarul studentei şi a văzut că n-are consimţământul Ministerului Învăţământului de la Belgrad ca să studieze în România, lucru care s-a extins ulterior şi la sora lui Maricici de la Negotin. În aceste condiţii s-au exercitat presiuni asupra rectorului de atunci al Universităţii de Medicină şi cele două studente au fost exmatriculate din lipsa acestei aprobări. Insistenţele mele pe lângă rectorat şi Consulat au rămas fără nici un ecou, fiindcă rectoratul se lăsase intimidat de Consulatul sârbesc din Timişoara.
Cam aceasta era atmosfera înainte de a începe eu pregătirile pentru participarea la un congres de folclor balcanic organizat la Ohrid, pe lacul cu acelaşi nume unde se află şi biserica Sf. Naum din sec al IX –lea.

Mănăstirea Sfântul Naum – Sveti Naum – este o mănăstire ortodoxă aflată în localitatea omonimă, în regiunea Ohrida, Macedonia. Mănăstirea şi localitatea se află pe malul Lacului Ohrida, la o distanţă de 29 de kilometri de oraşul Ohrida, în apropiere de graniţa cu Albania.
Mănăstirea Sfântul Naum din Ohrida a fost construită pe o stâncă ce străjuieşte malul lacului din apropiere. Din curtea mănăstirii, o minunată privelişte se întinde sub privirea cuminte a pelerinului: Lacul Ohrid, orasul Pogradeţ din Albania şi crestele munţilor străjeri.
Biserica originală a Mănăstirii Sfântului Naum era închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a fost construită în anul 900 de către educatorul slavon Sfântul Naum al Ohridei, ucenicul Sfinţilor Chiril şi Metodie, contemporani cu Sfântul Clement de Ohrida.


Acum e momentul să adaug un lucru mai puţin cunoscut, şi anume că din iniţiativa Iugoslaviei avea loc în fiecare an la Struga tot în apropiere de Ohrid un simpozion anual al scriitorilor din aria Iugoslavă şi română. Eu niciodată n-am fost invitat, pentru că nici nu eram admis în rândul scriitorilor, în pofida faptului că aveam publicate vreo 9 cărţi, iar unii prieteni de-ai mei de la Bucureşti erau invitaţi cu toate că nici nu aveau publicată vreo carte. Mai trebuie ştiut că orăşelul Struga de pe lacul Ohrid era complet aromânesc. De aceea am depus unele stăruinţe pe lângă unii apropiaţi ca să-şi facă legături cu aceşti români. Aceştia erau Marin Sorescu, Marin Preda, Dele Popescu, Cornel Popescu, Mircea Ciobanu, Vladimir Ciocov (Preşedintele sârbilor din Banat) şi alţii. Nici unul nu s-a implicat în chestiune pentru a nu fi luat la ochi de organele poliţiei sârbe. Cum s-ar zice, acestea ar fi, chestiunile prealabile care se impun a fi cunoscute.
În anul acela, 1981 primisem invitaţie de la Universitatea din Skopje pentru a participa la acest simpozion de folclor. Eu mai publicasem ceva la Academia de Ştiinţe din Belgrad dar şi în revista «Makedonski Pregred» din Skopje; prietenul meu, şi el originar din Timoc-Serbia, Sava Iancovici, istoric la Institutul S-E European, publicase mai multe titluri în revistele sârbeşti, el cunoscând bine limba sârbă. Poate că instituţiile iugoslave de înalt prestigiu să fi cunoscut ceva din chestiunea timoceană şi să-şi fi dat seama că aceasta este o problemă vie, care nu poate fi mistificată sau tăinuită la infinit, deci chiar pentru aceşti comunişti, faptul că se publicau lucrări în limba sârbă pentru românii din Timoc, părea a fi ceva, însă nu şi pentru politrucii sârbi care consideră şi astăzi problema timoceană gestionată de Serbia ca o chestiune de drept internă, prin discriminare, deznaţionalizare şi politizare.


Cristea Sandu-Timoc, 1947 Ambasadă Belgrad, Parcul Kalemegdan

Prin urmare, în perioada aceea trăiam cu iluzia că sârbii vor accepta să discute cu Bucureştiul această chestiune şi s-o rezolve; de aceea lucram deschis, chiar mergeam la Consulat şi mă plângeam că mi se pun piedici să merg să văd casa părintească şi asta de vreo 20 şi ceva de ani. Dar pe toate acestea le făceam cu o doză de naivitate.
De aceea permiteam studenţilor să mă viziteze şi uneori chiar îi ajutam la unele cursuri pentru a-şi îndrepta notele. Uitasem să vă spun că aveam studenţi români şi din Timocul bulgăresc. Atât studenţii cât şi părinţii ştiau că eu, fac această îndeletnicire fără vreo pretenţie materială, cu gândul că fac ceva legal, uman, creştinesc, şi universal. Deci, mă pregătisem să plec la Ohrid, însă pentru că soţia era necăjită, mama ei fiind internată la Spitalul Judeţean din Timişoara pentru operaţie, am plecat singur, ea urmând să vină a treia zi. M-am înţeles cu Mirko Magiarevici, studentul din Bigreniţa (Ciupria) şi Riza Şabani albanez din Preşevo să vină să mă aştepte la gară şi să mă ajute să mă urc în trenul care avea traseul de la Bucureşti-Timişoara la Vârşeţ-Belgrad şi de la Belgrad-Ohrid la ora 7 a.m.. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să am cea mai mică îndoială că cei doi studenţi nu vor veni sau se vor deda la acte de trădare; de aceea, am urcat în tren geamantanul meu verde plin de discuri cu cântece şi cărţi româneşti pe care aveam intenţia să le duc, o parte în Macedonia şi o parte în Timoc. Cred că geamantanul meu cântărea vreo 40 de kg. Întâmplarea a făcut ca în acelaşi tren, să urce fără să ştiu şi 2 vecini de-ai mei de la etajul 3 din bloc, Gropşeanu Alexandru şi Smaranda, soţia lui, care mergeau în concediu la părinţii d-nei de la Grebenaţ.
În general nu am avut senzaţia că mi se va întâmpla ceva rău, chiar şi la arestarea ca deţinut politic, spre deosebire de altele. Câteva nopţi am visat că Stalin se ţine după mine pe la Bibliotecă şi-l interesează ce caut să studiez eu chestiunile acelea cu românii; iar dacă izbuteam să mă ascund în w.c., ieşeam pe gaura de aerisire şi aveam aripi cu care zburam peste cazarmele din centru. E prima dată în viaţă când de fapt am visat că am zburat.
Şi aşa am scăpat de Stalin care a murit după vreo două săptămâni, pe la 5 martie 1953. Însă, mi-am amintit de faptul că într-o duminică, înainte de Paşti, m-am dus în Piaţa Iosefin să fac ceva şi am cumpărat un cactus înflorit. Am stat în ultimul vagon de la tramvai, pe platformă; era un model vechi de tramvai şi am stat la aer curat. Ţineam în mână ghiveciul cu floarea roşie de cactus, ciudat însă că o femeie mai în vârstă m-a privit şi a văzut floarea, şi atunci m-a întreba curioasă cam aşa:


«-D-le, ce faceţi cu floarea asta?
-O cumpăr de Paşti pentru că ştiu că-i place soţiei, dar şi mie-mi place.
-Uitaţi-vă la mine, sunt femeie bătrână, am păţit multe, deci vă vorbesc ca Stan Păţitu’; floarea asta aşa frumoasă acum, trebuie s-o aruncaţi că vă va aduce numai nenorociri în casă! Asta v-o spun că-mi pare rău de dvs.. Sunteţi tânăr şi frumos şi e păcat să cădeţi în mâna diavolului.»
Eu i-am răspuns d-nei că nu cred în aşa ceva şi astfel s-a terminat conversaţia. A mai trecut un domn în vârstă care a repetat acelaşi lucru, de parcă ar fi fost vorbit cu cealaltă persoană, iar eu nu l-am luat în seamă nici pe acesta, am zis că este om bătrân şi superstiţios, nu am răspuns nimic. Asta mi s-a întâmplat înainte de arestare, de către securitatea comunistă, iar atunci ne aflam în ziua de 30 martie 1953.
Acum ne aflăm în data de 9 iulie 1981, am trecut cu bine la Vama românească şi sârbească de la Stamora Moraviţa. De aci până la Vârşeţ mai sunt 30 km. Trenul aleargă încet pe ruta aceasta spre Belgrad, întrucât calea ferată este veche. Înainte de a intra în gara din Vârşeţ, prima gară din Iugoslavia de atunci, i-am privit pe vecinii mei care se pregăteau să coboare şi ei, după ce se făcea ultima verificare a poliţiei. A urcat un poliţist tuciuriu care mi-a cerut paşaportul; i l-am arătat, iar el a zis:
«-Cum d-le, eşti singur? Soţia unde este?
-Soţia a rămas acasă, pentru că mama ei e grav bolnavă, şi e la spital.
-Bine, luaţi-vă geamantanul, toate lucrurile şi coborâţi după mine.
Eu l-am întrebat:
-De ce? pentru că merg la Ohrid, iar oraşul ăsta este lângă un lac, iar la Vârşeţ nu e lac.
-Lasă d-ta poveştile cu Ohridu’, luaţi geamantanul şi mergeţi cu mine, la organele noastre de control.»
Am plecat, prostestând printre linii în direcţia căii ferate care ducea la Stamora Moraviţa; geamantanul era foarte greu, abia îl ridicam. A mai venit un poliţist şi a vrut să mă ajute să-mi ducă geamantanul că părea greu. Numai mitraliera era aşa de grea, când eram în armată, şi mergeam cu ea în spinare câte 30 km cu bocanci rupţi, având cuie în talpă aşa că nu mai simţeam găurile din picioare. Acum, că mă invită tovărăşeşte la o conversaţie, mi se părea geamantanul floare la ureche faţă de mitralieră şi astfel l-am refuzat; cam după vreun km sau doi de mers pe jos pe lângă calea ferată ne-am oprit la un canton. Acolo un politruc a înfipt ochii în mine şi printre dinţi a strigat să deschid geamantanul şi să scot tot afară să vadă ce am suspect într-o asemenea povară. De fapt singurul lucru suspect era acela că mă interesam ca studenţii români din Timoc, dar şi din Banat să vină să studieze în România, pentru că aceasta e ţara lor mumă. Nu înţelegeam, cum de se supără organele sârbeşti, pentru că eu aduc în Iugoslavia discuri cu muzică populară românească şi cărţi româneşti. Însă când au dat de 2 dosare ale surorilor celor 2 studenţi din Timoc, Mirko şi Slobodan, au măsurat chestionarele semnate de către cele două studente, care cereau Ambasadei României să intervină pe lângă Ministerul Învăţământului de la Belgrad, să ne aprobe continuarea studiilor, pentru că de fapt, după Constituţie, orice student din Iugoslavia avea dreptul să studieze oriunde pe pământ. Eu am spus deschis, pe mine mă interesează ca orice student sărac, fie român, fie sârbi, fie albanez, să poată să se instruiască în interesul public, adică,să învaţe carte ca să salveze lumea de la moarte, iar lumea aceasta, cu atâtea boli pe cap, are nevoie de oamenii din ăştia, prin urmare, după mintea mea, socot că fac o faptă bună şi Dumnezeu şi societatea vor acest lucru; nu ştiu şi nu voi înţelege niciodată ce rău am făcut eu că m-am interesat de fetele acestea să vină la Timişoara să-şi continuie examenele şi studiile. Ele sau ei nu învaţă carte, cum să scape oamenii de la moarte şi să mă bage şi pe mine printre ei, pentru că eu trăiesc în România, ei trăiesc în Serbia ca să-i scape de la moarte pe sârbi, nu pe români. Asta vreau eu, de ce nu vreţi şi dvs, nu ştiu şi nici Scaraoţki nu ştie. Pe ei nu i-a impresionat nimic din ce am spus; mi-au poruncit să pun toate lucrurile în geamantan şi să mă pregătesc, dacă am franci sau valută, să mă întorc în România cu un taxiu, care costa cam vreo 150 franci. Altfel, pot să stau până deseară la întoarcerea trenului spre Bucureşti, într-o carceră care este aici aproape. Am răspuns că sunt dispus să mă întorc şi să plătesc în franci taxa. În scurt timp a sosit un taxiu, m-am urcat şi m-am întors la Timişoara cu primul tren, încât soacră-mea, care aştepta operaţia, s-a mirat de ce n-am plecat în Iugoslavia; şi astfel s-au terminat peripeţiile mele cu studenţii timoceni, dintre care unii m-au spionat, iar alţii mi-au dorit binele.
Numai cine calcă pe pământul sârbesc îşi poate da seama pe ce lume trăieşte, întrucât cred că un om normal nu poate să suporte un regim politic de teroare şi umilire a fiinţei umane şi trebuie să fii cu nervii tari şi să nu crezi în Dumnezeu ca şi ei, dacă vrei să trăieşti pe acel pământ.
Cu alte cuvinte, un călător care vrea să studieze până unde se întinde neamul românesc, la Sud de Dunăre, în Balcani, are 2 surse de informare. Acolo, dacă aude cântându-se Doina, pe un vârf de munte, pe o vale sau pe un teritoriu uitat de Dumnezeu, înseamnă că sunt români sau au fost români; iar dacă aude cântându-se balada Mioriţa, e semn că aici sunt încă români, pe care alţii îi batjocoresc sau îi poreclesc cu numele de «vlah», aşa cum o fac turcii, bulgarii, grecii, sârbii, şi alţii.
Las pentru numărul viitor textul din subiectul ce l-am ales, Doina, pe care-l scrisesem în limba sârbă şi în limba rusă şi aveam de gând să o prezint în limba rusă, cu toate că pe ici, pe colo, puteam să şi greşesc, pentru că nu ştiam bine ruseşte; oricum, Doina este o baladă specifică românilor care nu poate fi auzită decât în spaţiul Carpatic şi în spaţiul Balcanic, unde trăiesc românii, cei mai mulţi între Morava-Timoc în Serbia şi Valea Dunării până la Marea Neagră. Vă las să apreciaţi şi să scuzaţi dacă am greşit ceva în această chestiune.

Timocean la fluier

Fete dansând hora la in Timoc


«Numai noi ne tânguim,
Numai noi ne învrăjbim
Şi uităm să ne unim!»

Urmează partea a II-a

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: