Limitele teritoriului etnic Partea II


N.A. CONSTANTINESCU
«Chestiunea Timoceană»

«Opera sec. al XIX-lea avea să se încheie, la fine, în ce priveşte cunoaşterea slavilor din Sud, cu studiile filologice ale lui Gustav Weigand, asupra dialectelor sârbeşti şi bulgare, după care el trecu la studiul dialectelor şi graiurilor române. În urma unei călătorii prin regiunea dintre Mlava şi Timoc, Weigand îşi dete seama deşi nu complet, de importanţa blocului românesc, cum s-a arătat la alt capitol, dar şi de vitalitatea lui în faţa presiunii oficiale şi în faţa masei sârbeşti din jurul său, pentru care l-a prezentat în două studii în anul 1900.
Rezultatul: niciun om de ştiinţă din România, istoric, geograf, etnograf, nicio instituţie de ştiinţă sau cultură nu au dat cea mai mică atenţie problemei, care de acum era pusă şi chiar discutată de vecinii noştri, şi anume de sârbi, în scopul de a respinge o eventuală susţinere a dreptului românesc asupra acestui ţinut. Geograful Karici cel dintâi care încearcă o pledoarie pro domo, încă din 1887 caută să demonstreze că populaţia românescă nu este autohtonă, că ea în niciun caz nu descinde din romanii Moesiei şi ai provinciilor Illyrice, care ar fi dispărut treptat, după secolul al VII-lea, când au venit sârbocroaţii; că toponimia ar fi exclusiv sârbească şi românii sunt nou veniţi cel mult din sec. al XV-lea, unii din Ungaria – sârbii nu vor să audă că „ungurenii” ar fi venit din Banat -, şi alţii din Ţara Românească, anume „ţărenii”. Karici nu a fost combătut de nimeni: el vorbea pentru ai săi.

Indignat de atâta literatură ce se dezvolta din jurul românilor din Serbia, un alt sârb Tihomir Georgevici, face o călătorie prin ţinutul lor prin 1906 şi îşi ia curajul de a descrie ţinutul etnic românesc spre a regăti noi argumente pro domo în notele sale de drum.
Presimţind o indignare a compatrioţilor săi faţă de libertatea ce-şi ia de a discuta în public această dureroasă chestiune pentru Serbia, Georgevici scrie: „eu ştiu că mulţi dintre înapoiaţii noştrii patrioţi îmi vor obiecta că fac cunoscut străinătăţii pe românii din Serbia şi că adevărul fiind cunoscut care atrage atenţia asupra lor, ceea ce ar constitui un mare pericol… Acest lucru se poate fireşte întâmpla, dar şi fără scrisele mele lumea întreagă ştie că sunt români în Serbia… Nici statistica oficială nu tăgăduieşte acest adevăr…”
În adevăr statisticile sârbeşti au prezentat întotdeauna pe români, începând cu cea dintâi din 1846, care dădea vreo 100.000 suflete, formând a zecea parte a populaţiei de atunci a Serbiei – desigur fără a socoti pe cei ce vorbeau două limbi, pe cale de deznaţionalizare. Cea din 1859 dădea numai în 4 judeţe circa 125.000, tăcând asupra celor din alte judeţe, iar cea din 1884 aduce vreo 150.000. În anul 1868, Kanitz, orientându-se probabil după aceleaşi statistici, dădea numărul de 123.000, iar în 1889, Em. Picot socotea aceste cifre cu mult inferioare realităţii, deoarece, calculând după sporul anual de populaţie al românilor (în districtul Cerna- Reca de 1,42 % şi în D. Ciupria de 1,44%, afirmat de Milicevici), numărul românilor ar depăşi cu mult acest număr. În timp ce însă oficialitatea română, pătura cultă de la noi, trăia cu capul în nori departe de realităţile din jur, chiar după ce aici, în Bucureşti, la 1884, se încheie pacea, cu concursul nostru, între sârbi şi bulgari, o masă românească atât de impozantă care trebuie să fi numărat atunci pe puţin cam la 300.000, avea să rămână mai departe impilată de statele creştine şi vecine de peste Dunăre, lipsite de biserică şi şcoală primară, de cea mai primară, împărtăşire la învăţătură, în graiul matern. În schimb sârbii, îngrijoraţi de sporul firesc al populaţiei româneşti din cele 4 judeţe, încep a falsifica în chip sistematic numărul românilor în statisticile următoare, pe anul 1890, 1895 şi 1900, micşorândul treptat, treptat.
Numai pentru românii din dreapta Timocului, aflaţi încă în stăpănirea Turcei până la 1878, trebuie să recunoaştem că s-a făcut un mare est în acel an. Încă de pe timpul răscoalelor creştine, la care erau atraşi şi vidinenii noştri, ministrul româniei M. Kogălniceanu înaintase un Memoriu la Înalta Poartă, cerând „regularea condiţiei supuşilor români care trăiesc în Turcia şi cecunoaşterea jurisdicţiei consulare române asupra lor”. Dar în primăvara lui 1878, după intrarea biruitoare a oştilor române în străvechia cetate a Dii-ului, s-a pus chestiunea chiar a anexării ţinutului Vidinean. Memoriile regelui Carol I arată însă cine a împiedicat înfăptuirea dreptăţii noastre: „reprezentantul austriac la Bucureşti a declarat Guvernului român că Austro- Ungaria nu va permite anexarea Vidinulu la România”. Şi nu s-a făcut.

Dovezile geografiei şi toponimiei

Am pus problema vechimii, a dreptului istoric pe care noi îl avem asupra regiunii timocene din punct de vedere al continuităţii etnice şi am arătat de la început că avem de a face cu un bloc românesc ce se ţine, din cele mai vechi timpuri, în necontenită legătură cu trunchiul cel mare din România.
În una din cele din urmă lucrări ale sale, geograful G. Vâlsan, dispărut asa de timpuriu pentru marile speranţe ce se puneau într-însul, ne-a dat, sub numele de Românii din Serbia (rămasă inedită până la 1937 când s-a tipărit în „Buletinul Soc. Române de Geografie”), o inegalabilă documentare a egalităţii geografice a regiunii Morava- Timoc, făcând un singur bloc cu Banatul şi Oltenia şi izolându-se de Serbia; asupra acesteia nu mai revenim după expunerea dată într-un capitol precedent.
Geografia ne oferă deci dovezi indiscutabile asupra unităţii „ţinutului Porţilor de Fier” şi a legăturii lui fireşti cu masivul carpatic; el a servit astfel ca leagăn permanent al rasei româneşti. „Nu poate fi vorba de o emigrare recentă, cum pun problema învăţaţii sârbi”, încheie Vâlsan, şi noi putem adăuga că acelaşi lucru se poate râspunde şi celor bulgari.
Toponomia de asemeni aduce dovezi si mai elocvente. Numirile româneşti de locuri şi ape sunt foarte numeroase dacă sunt cercetate cum se cuvine, ca acelea văzute de L. Boga, dintre satele Maidanpek, Voluia, Duboka şi Boleti, unde ţinutul întreg „are un caracter românesc pronunţat”; mai în toată regiunea accidentele geografice nu poartă decât numiri româneşti. „Se poate vorbi de o imigrare sârbească în acest ţinut (Morava-Lom), nu de una românescă”, zice Vâlsan cu gândul la vechiul strat românesc ce s-a menţinut acolo în toate timpurile. Şi ceilalţi cercetători români, Giuglea şi Boga, studiind în regiuni deosebite, sunt de acord să constate, cu dovezi luate la faţa locului, emigraţia sârbească, ce la un moment dat, a sârbizat toponomia, cum o arată Giuglea, prin adaosul sufixelor slave, sau cum se deduce din exemplele aduse de L. Boga, în special prin dubletele sârboromâne date apelor şi locurilor. Ca exemplu ni se dă: voluia, o pronunşare străina a cuvăntului Valea, şi care azi se cheamă „Valea Voluia”; Muntele Porumbielul, cunoscut şi azi de români sub acest nume, care s-a tradus în Golubinie şi însuşi numele mai vechi al ţării, Marginea, uitata astăzi dar care se traduce din traducerea sârbă, Craina, şi din denumirea unei părţi din locuitrii să: mărginiţi. Exemple de denumiri cu radical românesc sunt fără număr, dar voi aduce numai pe cele mai caracteristice: Corbul-ovo, Brad-ovo, Malure-vai, Samarin-ovaţ, Ţarban-ovaţ, Gean-ova, Smeder-ovo, Columbaci.
Ca venetici sârbii au împrumutat şi portul căciulii caracteristice românului, numită „clăbăţ şi făcută dintr-o piele de oaie, precum şi „modul de trai al sălaşului”, una din formele de aşezare caracteristice pentru întregul ţinutul locuit de români. La fel se poate face şi dovada, cât de vechi şi curat româneşti sunt numirile de locuri, ape şi aşezări în regiunea locuită de romînii din Bulgaria.
Pe măsură ce ne adâncim în cercetarea izvoarelor şi hărţilor vechi dinainte de sârbizarea oficială care a adus al doilea înveliş toponimic slav asupra regiunii- dar acesta este un strat lipsit de orice valoare probantă-, aflăm tot mai multe nume româneşti din cele mai curate şi mai pitoreşti ca: Bucur, Bârloagă, Brădet, Ceret, Chei, Câmpubun, Costeşti, Corbul, Degeraţi, Fundeni, Geana, Lacu, Oreştioara, Satu-Mare, Ţărban, Samarina, Stâna, Sălaş, Reciţa, Văiuga, Valacoane, care sunt mică parte din sutele de denumiri de sate în formă românescă.
În afară de acest grup, se distinge în acele părţi un altul, nu mai puţin numeros, de numiri de origine tracă sau romană, foarte interesant. Ca mai în toată Igoslavia, s-au păstrat mai ales aici, în regiunea de la Drina până la Iantra, mai toate vechile numiri de ape, din care unele n-au schimbat decât genul: Savus, Dravus, Drinus au dat: Sava, Drava, Drina, iar terminaţia lor în –ava s-a impus şi altor nume de ape ca Morava (Margus), Iesava, Mlava, Resava, Tamnava, Nişava; Pindus a dat Pecul, şi Timacus – Timoc (sufixul –oc, la fem. -oca)se întălneşte în dacicul Napoca din Ardeal şi în satul Duboca din Timoc . de la Timoc în jos nu ne este permis a face grava eroare de a lua în seamă numai formele bulgare ale numelor de ape: Ogost, Ţibar, Isker, Vid, Osem, etc., căci forme proprii: Arcear (râu şi oraş) din ratiaria, Lom (Almus), Gibra-Dzibra, Cibriţa (Ciambru-Cibrus), Ogustulsau Îngustul, Vitul (Utus), Osma-Samus; căci în numele satului Samuvit nu putem vedea altceva decât o combinaţie din numele celor două ape ce se alătură la gurile lor, între care se află aşezat satul, potrivit foneticii româneş An-samus plus Utus.
Pentru bălţi, văi şi livezi chiar se foloseşte, termenul bara, care intră şi în compoziţia multor nume de locuri, de sate, ape etc. ca: Colubara, Smârdanbara şi alte locuri din Serbia şi Bosnia. Şi în regiunea română avem astfel de numiri: Ceslevabara, Racovabara, Crivobara, Pescabara. Sufixul bara este însă un dublet dilectal la tracul para, însemna odinioară loc întărit cu val şi şanţ de ape, în genul termalelor din epoca vilanoviană a bronzului în Italia şi această formă se află şi în tracul Zubobara, pe locul căreia se află azi Timişoara; şi para se alipea de numiri latine, de ex. Vicus Longinopara. Ibar, afluentul Moravei, încă se pare a deriva din –bara. În nomenclatura munţilor acestei regiuni Morava- Lom se întămpină tot asa de des, ca un termen caracrteristic, numele Ciuca, de origine tracă, afară de numiri ca : Ştirbiţ, Cotul, Piatra Neagră, Gorun, Curmatura Micului.
Fără cercetări serioase în toponimie, se afirmase cândva că, în teritoriul fostei Moesii Superioare, oraşele romane sau trace nu s-au păstrat până azi; în realitate tocmai aici se poate dovedi că s-au păstrat vreo 8 localităţi romane de seamă, aşezate numai pe linia Dunării; unul cu numele schimbat, Singidunum, prin sec. al VIII-lea numit Singidon şi Alba Græaca, nume apoi tradus de slavi în Belgrad, dar numele unui oraş se poate schimba din multe motive, fără a atrage desfinţarea lui. Al doilea oraş păstrat şi-a schimbat numele până a nu se mai recunoaşte cel vechi: Bononia, numit în Evul Mediu Budimul, Budyn, pare a veni din Bononia + dius (sufix foneticii greceşti.

Geografia şi toponimia ne arată îndeajuns unitatea etnică a celor două maluri ale Dunării şi atestă continuitatea noastră. Dar şi filologia vorbeşte în acelaşi sens: Sextil Puşcariu citează punctul de vedere al filologului olandez Van Wijk, după care „românii stabiliţi între sârbi şi bulgari au jucat un rol decisiv în despărţirea slavilor de Sud în două grupe lingvistice distincte. Ei au pus obstacole fără indoială şi la constituirea  unei mari Slavii omogene în Peninsula Balcanică”. Aşa zice filologul olandez. Dar acest rol apărător nu-l putea judeca decât blocul Timocean care, de la Dunărea Clisurei şi Olteniei am înaintat neîntrerupt în timp şi spaţiu, până la linia Niş – Prizrend, unde el se întâlnea cu masa albaneză, urmând o punte de legătură între trunchiul poporului român de la nordul Dunării de o parte albanezi şi români de ala. Pentru această punte românescă, existentă în cursul Evului Mediu, sau mai pronunţat şi alţi cercetători. În cursul Evului Mediu blocul Moravo-Timocean înainta mai mult spre Sud, pentru ca să atingă pe cel albanez în regiunea Vrania – Prizrend – Ipek, pe când în timpurile moderne, pe măsură ce masa românescă se retrăgea spre Nord, albanezii se extind treptat, ţinundu-se după dânşii, până la linia dintre Novi Pazar şi Niş.
Consideraţiile geografice pe temeiul cărora G. Vâlsan dovedeşte că o continuitate în spaţiu şi în timp a elementului românesc în aceste locuri se impune, de la prima aruncare de ochi asupra ţinutului, se coroborează azi şi prin concluziile subtile ale unui filolog de seamă, savantul direcor al institutului German din Bucureşti, profesorul E. Gamilşeg care în toate conferinţele şi publicaţiile sale, socoteşte acest ţinut ca o continuare geografică a Olteniei şi Banatului şi ca unul din vechile centre de expansiune a limbii române, dar aceasta înseamnă afirmarea cea mai hotărătă a continuităţii românilor din regiunea Morava – Lom.
(N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic, pp. 34 et sqq)

Note Critice:

Remarcăm un fapt îngrijorător şi urât pe seama naţiunii române, care după cum spunea Weigand, încă pe la 1900 nu s-a semnalat vre-un interes din partea statului român a unor istorici, etnologi, folclorişti, etc. de a-i cerceta pe românii din Timoc-Serbia; deşi unele cercetări de cărturari străini erau făcute.


Biserica din Lăpuşnic, zona Zăiceri, ctitoria lui Radu cel Mare pe la anul 500


Pentru sârbi, care primiseră această provincie, cau un dar al ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei la 1833, a fost o mană cerească, că au pus mâna pe o provincie bogată în minereuri şi ape în zona Porţilor de Fier. Prin urmare, sârbii, pentru stăpânirea acestei provincii, care atunci era autonomă şi se bucura de autoritatea sultanului, interzicân turcilor să intre în această provincie pe cai potcoviţi şi încinşi cu sabie, aşa cum scria Ştefan Karagici cu vreo 20 de ani mai târziu. Cu alte cuvinte, sârbii, pentru această provincie, pe care au primit-o prin vicleşug ca donaţie din partea ţarului Rusiei, era o mană cerească şi n-au cheltuit nici aplecându-se să ridice un pai de jos. De reţinut este faptul că, ţarul Alexandru a făcut o donaţie a lucrului altuia. E ca şi când s-ar trezi D-na Angela Merchel să-i doneze Greciei, Serbia, Albania sau altă ţară, pământuri locuite de alte neamuri pe pământul lor strămoşesc; astfel că orice donaţie făcută, fără just titlu, adică fără să fie proprietar pe acel lucru, este nul şi avenit şi per a contrario se consideră ca o faptă inexistentă care se anulează datorită lipsei titlului de proprietate. Sârbii n-au fost aici niciodată stăpâni, sau în trecere, decât la anul 1350, când Ţarul Duşan al Serbiei a făcut o incursiune până la Craiova cu armata sârbească gândindu-se să anexeze Craiova şi Oltenia, pentru că poartă nume slav. Însă, când a văzut că în Craiova şi Oltenia nu sunt sârbi, s-a întors ruşinat şi a zis că nu i-a plăcut de fata domnitorui român Nicoale Alexandru şi de aceea se retrage în Serbia, după care ocupă Grecia.

Biserica îngropată a lui Matei Basarab în sec. XVII, zidită pentru români în centrul oraşului Vidin sau Dii, după populaţie;
Azi e refăcută.

Tihomir Georgevici spue apăsat că intelectualitatea sârbă needucată şi necultivată, vor socoti ca un pericol identificarea românilor din dreapta Dunării în Serbia, şi că aceasta ar echivala chiar cu o crimă, dacă s-ar face vorbire în numele lor, devenind o chestiune publică între români şi sârbi. Ori, ce pericole pot fi pentru Serbia, dacă românii din dreapta Dunării vor să fie liberi şi să nu mail fie sub jugul sârbesc, în robie, că de cel turcesc scăpaseră. La ei a rămas şi azi în popor şi în poezia populară zicala «robi picat-am sârbului», se referau la invazia sârbilor şi la ocuparea provinciei Margina. Adică sârbii se făceau proprietari pe acest teritoriu, fără ca de fapt sau de drept să invoce un argument plauzibil că ei ar avea nişte pretenţii asupra acestei posesiuni, deoarece au primit-o de la ţarul Rusiei, în vremuri tulburi pentru Turcia. Este de mirare că sârbii consideră lumea din jurul lor ignorantă şi naivă, iar ei, ca venituri, adică veniţi din Asia, vor neapărat să fie stăpâni pe teritoriile de odinioară ale dacilor şi romanilor din care se trage nemaul nostru. La alte popoare, chair mai mari, chiar imperii, n-am remarcat un asemenea tupeu, egoism şi bădărănie intelectuală de a nu putea să facă deosebire între ceea ce este drept şi nedrept, legitim şi nelegitim. Dacă lor astăzi nu le convine că au pierdut provincia Kosmet (Kosovo), pentru că de fapt era locuită şi de sârbi, noi românii nu ne putem plânge de acelaşi lucru, că în dreapta Dunării, rumânii sau românii trăiesc ca populaţie majoritară şi au căzut sub stăpânirea sârbească prin viclenie, politică şi diplomatică, care nu cântăresc nimic atunci când se judecă paternitatea unor teritorii.
Lozinca noastră care ne poate salva limba, naţia, sufletul şi religia noastră curată, nepătată de politicianism, este aceea de a ţine minte că trebuie să vorbim cu puterea de la Belgrad pe picior de parteneriat; ei ne conduc, noi votăm pentru ei şi le dăm bani pentru finanţe, dar ei nu ne conduc ca să plătească poliţia şi politrucii pentru ca să ne prigonească şi să ne înrobească. Deci trebuie să spunem clar ce vrem şi să mergem la Parlament, Guvern şi Preşedinte cu o delegaţie însoţită de un Memorandum semnat de mai mulţi şi să ne cerem drepturile conform Legii şi Constituţiei; fără depolitizare şi creştinizare nici un pas nu poate să se realizaze în republica Serbia.
Grav este că noi suntem a doua populaţie din Serbia după sârbi şi cea mai mare minoritate, dar n-am fost recunoscuţi şi suntem socotiţi ca nişte cetăţeni morţi, fără viaţă proprie, fără demnitate şi fără identitate, pentru că niciodată n-am fost o delegaţie de 20-30 de cetăţeni sau lideri la putere de la Belgrad, să ne plângem la toţi şi să cerem ajutorul tuturor; dacă acest lucru s-a încercat pe viu, nu prin scrisori, se va putea merge la Tribunalul Internaţional de la Haga şi Serbia ar putea fi trimisă în judecată pentru că aplică genocidul faţă de românii din Timoc, sârbizându-ne până şi numele şi căutând acum, mai recent, prin mijloace viclene să ne impună un nume medieval de «vlahi», care de fapt s-a dat tuturor românilor în acea vreme.
Chestiunea este că sârbii nu sunt dispuşi să concilieze astfel ca să putem locui împreună pe acest teritoriu, ei vor să ne discrimineze şi extermineze, bazându-se pe faptul că Europa nu le pune piedici ca să se integreze în democraţie. Pe de altă parte, noi respingem cu hotărâre forţa, intimidarea şi ameninţările care se produc asupra noastră şi înseamă că, aflaţi în legitimă apărare, părăsiţi de Ţara Mumă şi de Europa, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să ne apărăm, pentru că sârbii numai de frică ştiu.
Trebuie să mergem la organele de stat cu un Memorandum care să conţină doleanţele noastre, conform Constituţiei sârbeşti şi a Conveţiei-Cadru pe plan internaţional.
Nu putem accepta robia sârbească!


Şi acest lucru îl cerem şi de la autorităţile româneşti, ca să acţioneze cu aceeaşi demnitate şi hotărâre, cum acţionează sârbii şi alţii. Europa nu este făcută ca să-i apere de nişte terorişti, trântori, care au ocupat Margina, cu scopul de a o elibera de turci nu de a elibera de români.
Trebuie să fixăm o zi şi să ne adunăm într-o biserică sau pe un loc sfânt, pe care au fost strămoşii noştri daci, romani şi rumâni; dacă nu vom fi uniţi şi nu ne vom ierta unii la alţii greşelile, vor profita sârbii şi alţii de noi. Şi prin aceasta vom semna contractul nostru de condamnare consimţită la moarte.
Noi suntem buni numai să ne jupoaie, să ne ia munca, să plătim birurile, să mergem la război sau în bătaie şi să murim pentru o ţară care vrea să ne îngroape. Şi în timpurile veche de dinainte de Isus erau popoare supuse robiei, care luptau să se dezrobească şi toţi au izbutit şi s-au dezrobit. Vechiul Testament arată că şi atunci se foloseau aceleaşi metode de renunţare şi uitare a limbii şi a sufletului. Iată ce spune la Evrei 2.15:
«Prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa»
Toţi suntem într-un fel robi ai lui Dumnezeu, toţi suntem oameni şi păcătoşi dar pentru că suntem trecători pe această lume, nimeni n-are voie se asuprească un câine, un cal o femeie, un copil sau o minoritate. Până la urmă toţi suntem chemaţi odată să ne dăm sufletul şi toţi trebuie să fim toleranţi şi indulgenţi unii faţă de alţii. Cei care nu vor înţelegători, nu se va alege de viaţa lor şi de oasele lor decât praful. Deci au trăit pe lume degeaba şi şi-au distrus naţia şi a dispărut şi ţara sau e pe cale să dispară.
Nici robul care acceptă să i se taie capul şi să-şi îndoaie cocoaşa, nu are pace pe pământ, pentru că nu are nimic şi nu vrea să aibă

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie

19.03.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Telefon: 004/0256 490 774
Fax: 004/0256 490 311
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: