N.A. CONSTANTINESCU -«CHESTIUNEA TIMOCEANì»-

Limitele teritoriului etnic
Partea I


Cea mai veche biserică din Aria Balcanică Ctitorită de Voevodul «Radule Vlah»
(1450)
(Vlaska Crcva)

«Waigant care s-a specializat de la începutul acestui secol în studii privitoare la limba română şi dialectele ei, dând studii de mare valoare, fixase blocului timocean un spaţiu restrâns între o linie ce ar pleca de la satul Dobra pe Dunăre la Jagubiţa, la centrul platonului, şi de la Zaicear şi Dunăre. Limitele vor fi mult lărgite de St. Romanski care, în acord cu cercetătorii români, între limita din apus pe Morava, iar cea de Sud la o linie ce ar trece din satul Batinaţ, cale de un ceas la Sud-Est de Kiupria, „cel mai de Sud sat românesc în această regiune”, apoi pe la Sud de Muntele Râtanu şi mai încolo până după Zaicear pe la Pârlita, la poalele Muntelui Vârşka-Ciuca, (Cioaca Mare n.n.) pe unde se găsesc „sate cu caracter românesc bine păstrat”. Romanski încheie astfel privirea introductivă asupra limitelor etnice „prin urmare, informaţile lui Weigand, cum că elementul românesc în afara limitelor arătate de el, aproape s-ar fi pierdut în ultimii cincizeci de ani şi anume că mulţimea de români, aşezaţi mai înainte spre Kiupria şi Zaicear, dar existenţa cărora Weigand ştie din cărţile lui Kanitz (Serbien, Leipzig, 1868), că a fost „definitiv slavizată” şi că românii care s-ar mai întâlni azi prin aceste locuri sunt mai mult răzleţi, noi venetici, nu corespund adevărului. Chiar statisticile oficiale sârbeşti, spunea Romanski la 1926, care, deşi la menţionarea populaţiei române sunt aproape de tot inexacte şi adesea se contrazic, vorbesc despre existenţa satelor româneşti şi despre un anumit procent de element românesc în regiunea Ciupria şi, natural, şi în jud. Zaicear. Toate satele româneşti pure şi mixte, laolaltă cu oraşele de populaţie română din Serbia Nord-estică, nu sunt numai 83 cât le numără Weigand, ci mult mai multe, şi anume 193, din care 151 aşezări curate româneşti şi 42 mixte, precum se va vedea mai departe.” Vom vedea însă că nici profesorul din Sofia, Romanski n-a îmbrăţişat tot ţinutul românesc dintre Morava-Lom, neamintind, din motive uşor de înţeles, pe cei dintre Timoc-Lom, care fac parte din Bulgaria, că odinioară spaţiul ocupat de această masă timoceană era cu mult mai larg decât astăzi, întinzând chiar prin regiunea Niş-Pirot-Sofia şi Niş-Vrania-Kiustendil, o punte etnică spre păstorii Hemului şi spre aromâni, au recunoscut-o şi cei mai de seamă cercetători străini, între care sunt şi din cei care ar fi avut interesul să ascundă fiinţa neamului nostru pe acele locuri: C. Jiricek, Hopf şi J. Civijici. C. Jirecek afirmă că: „elementul român a fost odinioară în Bulgaria cu mult mai puternic şi o mulţime de Români încă de mult timp s-au bulgarizat”, iar Hopf arată că „vlahii care locuiau între Hem şi Dunăre, a căror ţară se numeşte mai ales Vlahia Albă (prin sec. al XIII-lea) s-au contopit încet-încet cu bulgarii slavizaţi”. Cu privire la spaţiul ocupat odinioară în Serbia de masa timoceană, geograful sârb Cvijic, conchide că în afară de cei care se menţin până astăzi, „o numeroasă populaţie românescă deznaţionalizată a mai păstrat unele caractere doveditoare ale vechii ei origini”.
Împingând cercetările mai departe decât Romanski, înspre Sud, Vâsan stabileşte astfel dovezile întinderii poporuluui român între Timocul Mare şi Nişava: „Spre izvoarele Timocului hârţile arată unele numiri ce dovedesc în trecut o populaţie românescă: Vlaşcopolie, Vlaşcoselo, Pertuşa, Vlahovo, Tamnişiţa, Periş, Vlaşca (de adaos Vlasotini). Un indiciu, zice el de deznaţionalizare recentă e faptul că ţiganii, între muntele Rătanu şi Pirot, în zece sate nu vorbesc decât româneşte. În Serbia de Sud-Est mai ales în jurul Pirotului şi Nişului, în vremuri de demult, populaţia românescă trebuie să fi fost destul de numeroasă, formând o continuare a populaţiei vechi româneşti din jurul Sofiei.”
Limitele teritoriului etnic, atât de bine caracterizat şi din punct de vedere geografic ca o dependenţă a României, se pot însemna deci: la apus, pe lângă râul Morava, începând de la gură şi mergând pe cursul ei în sus, cu câteva ocoluri spre est, până în dreptul Kiupriei; spre miazăzi regiunea se îngustează între Morava cu afluentul sâu Nişava, de o parte şi alta a Timocului Mare, de alta atât din punct de vedere geografic cât şi etnic, formând ca un vârf de triunghiul împlântat între Serbia şi Bulgaria. Dacă satele româneşti, după cercetările lui Romanski, se opresc astăzi pe linia Batinaţ la Sud de muntele Râtanu şi de Vârşca Ciuca (Cioaca Mare n.n.), odinioară ele înaintau spre vârful trinunghiul, chiar dincolo de Nişava, până la Vlasotinţi, lângă Lescovaţ, unde se făcea legătura cu grupul din regiunea Vrania, dispărut poate cu totul, şi cu cel din Stari Vlah, din care mai se menţin câteva sate; în acelaşi timp el se prelingea pe linia Nişavei în sus până dincolo de Pirot, pe unde se făcea legătura cu grupul vechi daco-român din jurul Sofiei, peste care au venit elemente mai noi aromâne.
Spre râsărit, regiunea locuită de români trece dincolo de Timoc, până la Dunăre, înglobând o bună parte din judeţul Vidin bulgar. Hotarul politic aşezat la Timoc între cele două sate vecine, n-a împiedicat însă pe români de a se simţi acelaşi popor şi de a întreţine cele mai strănse legături între el. Dovada ne-o dau petrecerile comune ce se fac de Sf. Gheorghe între cei de pe ambele maluri ale Timocului.
Cunoscători ai regiunii, demni de toată încrederea, afirmă că chiar „majoritatea satelor dintre Vidin şi Lom au populaţie românescă ori sunt curat româneşti, iar bulgarii şi chiar turcii din acele părţi vorbesc şi româneşte”. Legătura dintre blocul timocean şi fâşia ocupată de românii dunăreni ce se întinde de la Lom până la Siştov, n-a fost întreruptă de „tatarlăcul” de care vorbeşte un călător român pe la 1864.

Punerea chestiunii românilor de peste Dunăre de către Eminescu şi Gambetta


Harta I Răspândirea românilor din cele trei ramuri: dacoromânii (sud-dunăreni), aromânii şi românii apuseni, la sudul Dunării, şi masa moravo-timoceană, în întinderea ei de odinioară şi cea de astăzi (pp 24-25 op.cit)

În acelaşi deceniu ca şi în acel precedent o activitate mai intensă a ştiinţei europene în domeniul geografiei şi cartografiei, de care ne vom ocupa mai departe, dăduse informaţii şi date sigure pentru a delimita blocul românesc timocean şi a fixa importanţa lui, dar ele treceau nebservate de ai noştri. Eminescu avea însă unele ştiri precise asupra chestiunii, fără să ştim de unde; în preajma războiului pentru neatârnare şi pentru liberarea creştinilor din Balcani, vocea profetică a lui M. Eminescu fixa, în ziarul „Timpul” din 1 decembrie 1876 directivele sănătoase ale politicii naţionale din afară sub titlul «Un cuvânt la vreme»: „mi se pare că pentru ţara noastră a sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta Românilor din dreapta Dunării”. Prevăzând ce s-ar putea întâmpla cu ai noştri, după ce vor fi înglobaţi de statele
creştine, cum era de aşteptat, ca urmare a războiului prin care Rusia pregătea desfinţarea Turciei, marele poet spune: „Libertatea bisericească şi şcolească pentru românii din drepta Dunării trebuie însă asigurată ca să fie odată pentru totdeauna scăpaţi, în prezent de sub presiunea grecilor, în viitor a altor fraţi creştini”, şi propune pentru ei „reînfiinţarea vechii Mitropolii a Proilabului de care să depindă, cu şcoli şi biserici, toţi românii din dreapta Dunării”. Era o idee din cele mai fecunde pentru ocrotirea românismului în Sudul Dunării, bazată pe un drept istoric secular de care se bucurau românii din provinciile sultanului, o instituţie din trecut pe care Eminescu o prinde din paginile istoriei cu geniala sa intuiţie, care l-a servit de atâtea ori în a lămuri chestiunea naţională.
Poetul pune chestiunea pentru toţi românii: vidineni, dunăreni, dobrogeni de pe malul drept al Dunării, laolaltă cu aromânii din interiorul Turciei. El cunoştea însă prea bine şi pe cei din Serbia cu întreaga lor tragedie, căci în acelaşi an, sârbii dezlănţuind războiul cu turcii, marele nostru poet află din ziarul „Pester Lloyd” că „aproape a şasea parte a locuitorilor din Serbia, şi anume 127.000 „era deci o informaţie diferită de a lui Iosif Szabo sunt români şi că locuiesc în partea răsăriteană a ţării. Lor nu le e permis a avea şcoli, ba nici în biserică nu le e permisă liturghia în româneşte.” Ceea ce urmează despre partea luată de români în războiul sârbo-turc şi răzbunările sârbilor asupră-le, se va arăta în partea a doua a acestui studiu.
În acelaşi an, vocea unui străin, mare prieten al românilor, Gambetta, ridicându-se în favoarea ideii „reunirii tututror românilor în Regatul României”, lămurea: „Prin români înţeleg pe cei din Bucovina, din Ungaria şi chiar din Serbia ca şi din Macedonia” .
Chestiunea timocenilor se punea astfel hotărât de marele poet român pe temeiul unei instituţii de autonomie românească peste Dunăre, pe planul anexării, însă, de către Gambetta.
Cele două voci mari au răsunat însă în pustiu. Vor trece încă treizeci de ani de tăcere, la noi asupra chestiunii timocene, pusă în treacăt, până ce, la începutul acestor secole, o serie de studii serioase vor proiecta o lumină deplină asupra blocului românesc dintre Morava şi Lom, trezind şi pe fraţii oropsiţi de jugul străin la lupta pentru cucerirea drepturilor naţionale.

Geografii, istoricii şi filologii străini

Dar Apusul ne rămăsese, încă din aceşti ani dinaintea războiului pentru liberatea balcanilor, şi doi erudiţi de seamă, geograful arheolog F. Kanitz şi renumitul istoric C. Jirecek, care au dat cele dintâi şi mai temeinice studii, pentru cunoaşterea slavilor de Sud. În calea lor ei au dat de ai noştri, aşezaţi în bloc compact sau risipiţi şi, oricât de puţin de simpatici le eram – căci eu veneau ca slavofil – , realitatea nu au putut să o nege, iar adevărul în ce priveşte aşezările etnice româneşti, tot li s-a impus într-o măsură. Kanitz a început cu cercetările arheologice întreprinse în 1864 în ambele ţări, pe marele drum Belgrad – Constantinopole şi pe linia Dunării, căutând ruine romane şi bizantine, pentru care se opri un timp mai îndelungat la Vidin, unde el admiră şi descrie arta ornamentală şi argintăria aromânilor. Vrăjit de peisagii şi de oameni, el întreprinde apoi şi descrierea geografică a celor două ţări slave, astfel că odată cu volumul de arheologie, Kanitz publică şi un studiu impunător istorico- etnografic al Serbiei. Această carte prevăzută cu frumoase gravuri, pe care a refăcut-o mai târziu, cuprinde vreo două capitole speciale pentru români. Trecând prin Bulgaria, între anii 1860 – 1875, Kanitz sistematizează într-o carte nouă fructul vastelor sale cercetări de aici, cu titlul Bulgaria dunăreană şi Balcanii, în trei volume, care se bucură în curând de ediţia a doua (1882) şi de o prelucrare mai scurtă în limba franceză. România nu s-a bucurat, în afară de opera prea literară a lui Vaillant şi de monografia lui De Martonne (mârginită numai în Valahia), de binefacerile unei cercetări atăt de serioase şi complete a erudiţiei apusene. La opera geografico-arheologică a lui Kanitz se adaugă în acelaşi timp opera istorică a lui C. Jirecek, privind mai întâi trecutul Bulgarirei, la care va adăuga în curând o biografie savantă a ţării. Istoria Serbiei a întreprins-o Jirecek ceva mai târziu, după ce dase o serie de solide cercetări asupra instituţiilor medievale din Dalmaţia şi din ţările sârbeşti, ea a rămas neterminată.
Toate aceste studii cuprind un imens şi nepreţuit material privind întinderea actuală şi acea de odinioară a neamului românesc în drepta Dunării, de la Adriatică până la Marea Neagră, precum şi amintirea lui în totponimie, în datinile slavilor de Sud, în instituţiile şi documentele lor. Niciodată nu s-a întreprins la noi o culegere sistematică a preţioaselor date aduse, încă înainte de 1877 de către cei doi fruntaşi ai ştiinţei germane. Chestiunea timoceană se putea pune încă de atunci, bazându-ne pe ele. Cam din acelaşi timp datează şi interesul unui francez pentru românii din Serbia, Emil Picot, editorul unei colecţii de poezii populare culese de doi români şi o învăţătoare sârboaică şi transmise lui de câtre filosoful St. Novacovici. Cele cinci pagini de întroducere arată cunoştinţele temeinice ale eruditului românist Picot asupra situaţiei nefericite a timocenilor noştri.
După o serie de preţioase consideraţii statistice, Picot distinge cele două ramuri de populaţie ce s-au împletit spre a forma pe timoceni: ţăranii, veniţi din Ţara Românescă, i
ungurenii, veniţi din Banatul Timişan, apoi cei din centru, de la Poreciţa „care nu cunosc se pare, niciuna din cele două numiri; după spusele culegătorului nostru, zice el, la dânşii nu există nicio tradiţie care să-i lege de Valahia sau de Ungaria şi ne putem întreba dacă ei nu erau aşezaţi în ţară înainte de sosirea colonilor veniţi de pe ţărmul stâng al Dunării.” Din vechimea căntecelor istorice culese la dânşii, Picot deduce încă un argument pentru vechimea elementului românesc în Serbia, în contra celor ce au „susţinut aşezarea lor din timpul întroducerii Regulementului Organic la Valahia. ” „ei nu au nicico cultură naţională nu posedă nici ziare, nici şcoli”.»
(N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic, pp.15 et sqq)

«Harta II. Limitele provinciilor romane din Sudul Dunării: Moesia Superioară cu Dardania şi cele două Dacii înfiinţate după 275 (Ripensis şi Mediterranea cu triburile slave şi sârbeşti. Limita teritoriului sârbesc din sec. al IX-lea este după Atlasul sârbesc „Istoriski Atlas”, 1925, de St. Stanojevici, Zagrab, nr. 41» (p. 39, op.cit)

Note Critice:

Profesorul universitar N.A. Constantinescu, scria în 1941 «Chestiunea Timoceană» pentru orientarea ştiinţifică a celor ce doreau să se implice în această problemă, deşi este vorba de dreapta Dunării, unde românii sunt şi astăzi în cel mai mare număr, faţă de popoarele venite din Asia, sârbii şi bulgarii. Remarcăm faptul că istoricii români de atunci erau dezorientaţi şi scriau la întâmplare; se scriseseră studii şi cărţi cu zecile pentru românii din Istria, unde atunci, cel puţin, mai funcţiona o şcoală în satul Susneviţa, unde era învăţător Glavina. Am în biblioteca mea o carte de la această şcoală, şi nu-mi pare rău că s-a scris, dar îmi pare rău că numărul din Istria a fost în scădere continuă, încât în jurul anilor 1998, când a avut loc un simpozion la Trieste, unde am fost şi io invitat şi spre uimirea tuturor, n-a fost prezent un singur reprezentant istro-român. De aceea s-a vorbit despre ei ca despre o populaţie abstractă, aproape dispărută. Prezenţa remarcabilă a fost a unei doamne Gregori căsătorită cu un librar italian, care a şi sponsorizat simpozionul şi care a lăsat o impresie admirabilă cu toată lipsa istro-românilor. Chiar şi astăzi am cunoştinţe care se zbat să studieze graiurile acestora, deşi se află pe cale de dispariţie totală. Care este chestiunea de fond care ar trebui sesizată de cei care studiază istoria, este aceea că s-au scris saci de cărţi pentru aproximativ 500 de vorbitori de limba română şi se continuă în timp ce pentru românii din dreapta Dunării, la 1km de ţară, adică românii din Timocul sârbesc şi bulgăresc, s-au scris cărţi foarte puţine. Abia în ultimii ani s-a izbutit să se publice mai multe volume, atât în ţară cât şi la ei acasă, deşi ei sunt aproximativ 500 000, faţă de 500, dar cu cât sunt mai mulţi, cu atâta sunt mai uitaţi, iar cu cât sunt mai puţini, se sare cu îngrijorare la îngropăciunea lor, pentru a le mânca din colivă. De aci se vede că statul român şi naţiunea română liberă din România îi poate avea pe suflet pe aceşti români, care în actualele condiţii de teroare politică asupra celor din Serbia, Bulgaria, Grecia şi Albania urmează calea discriminării şi asimilării forţate, cu consimţământul moral al Guvernului României care are obligaţia, potrivit art.7 din Constituţie să-i protejeze din punct de vedere politic, economic şi moral, ca pe nişte fraţi, chiar dacă nu se cred capabili să facă aceste gesturi pentru fraţii lor din imediata apropiere, să dea o declaraţie că îi repudiază pe aceşti fraţi în dorinţa de a calma naţionalismul sârbesc, bulgăresc, grecesc, albanez şi macedonean. Aceşti români, în majorităţi absolute în cel puţin 3 judeţe să n-aibă o foaie, un post de radio, de televiziune subvenţionate de statul român şi să n-aibe un consulat, să n-aibe aceşti români măcar 2-3 deputaţi în Parlament, când pe vremea comuniştilor dintre Dunăre şi munţii Artani au avut un ziar în limba română «Vorba Noastră», o staţie de radio şi 7 deputaţi şi totuşi cu toate că s-au dat aceste drepturi, n-a dispărut ginta sârbească. Mai sunt vetre de români despre care nu se ştie nimic, ori s-a vânturat pe undeva că ar exista. Îi pomenim pe următorii: românii din Voivodina rămaşi înafara Banatului de Vest, Srem şi Bacika; aici centrul este la Sirmium, unul dintre punctele cele mai importante ale Imperiului Roman în acest spaţiu, pe atunci Tracic sau daco-roman. Aici s-au născut cel puţin 7 împăraţi romani, iar astăzi ale unui imperiu apus din care au rămas, după unii, peste 100 de sate româneşti şi o celebră închisoare sârbească. Al doilea centru important român necercetat deloc a fost cel din Muntenegru, care în sec. al XV-lea era o ţară condusă de voevozi vlahi sau români; ultimul asasinat de sârbi la 1450 a fost «Voevodul Radule Vlah». Iar asasinul Ivan Ţârnoevici şi-a prosperat ginta slavă încât şi astăzi –a uitat că prima biserică înălţată în aceste ţinuturi a fost la Cetine, care se vede şi azi şi se numeşte Vlaşka Crcva. (cea mai veche biserică românească din aria Balcanică)

Al treilea centru locuit de aromâni în fosta Romanie de odinioară se afla în Macedonia în nordul Albaniei la Kosovo, şi o altă Romanie cu munţii de azi, existenţa la Sarajevo despre care navem studii, dar se spune în diferite cărţi că ar fi la Kosovo, aproximativ 100 de sate «românovlahe», despre care nu s-a scris nimic, e ca şi când naţiunea noastră ar fi o naţiune adormită care abia începe să se maturizeze. Al patrulea grup uitat, ar fi românii din Bosnia şi Herţegovina, despre care a scris o carte publicată la Arad în 1906, Isidor Ieşeanu care vorbea că provincia de azi în vremea lui Matei Corvin avea un statut de principat valah sau românesc, iar rege al acestui principat a fost numitul român din Transilvania, Sf. Nicola Olahu-
Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pojon, astăzi Bratislava) un important umanist, istoriograf şi om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei şi apoi guvernator al ţării. Miklós Oláh, traducerea numelui său în limba maghiară, face trimitere la originea sa etnică (în maghiară oláh), provine din cuvântul vlah şi înseamnă român), însemnând deci „Nicolae Valahul”. Bunica lui Olahus, Maria, a fost sora lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.

Isidor Ieşean, în cartea sa cam pe la 1899, menţiona un recensământ făcut în Bosnia şi Herţegovina, care recunoştea existenţa a 289 000 de români. Mai sunt urmele româneşti şi în munţii Tatra unde soldaţii români, în războiul al II-lea Mondial, au dat peste păstorii români.
Lucrul acesta poate să fie adevărat de îndată ce, , cam prin 1995, aflându-mă la un congres al minorităţilor din Europa, am locuit la un cămin studenţesc la periferia oraşului Praga pe strada Vlaşka Ulica (Strada Românească), ceea ce înseamnă că Cehii n-aveau interes să ascundă numele de vlah sau român. Acelaşi lucru remarcăm că se găseşte şi în Zagreb, capitala Croaţiei, tot o «Vlaşka Ulica». Pe străzile acestea se desfăceau în comerţ stradal produsele pe care le obţineau de la oi şi bovine.
Grupul românesc din Croaţia a fost mult mai numeros. prin sec. al XVII, erau foarte mulţi şi majoritatea catolici; aveau un episcop şi o episcopie a vlahilor la Marcia, dr. Nicolae Lupu, fost om politic, ţărănist, Iuliu Maniu îmi spunea că a stat de vorbă cu un profesor sârb din Belgrad care l-a mustrat că în Croaţia sunt aproape 2 milioane de români şi nimeni nu ştie despre ei ceva i nici nu se dă vreun semn, că ar exista vreun interes pentru aceştia ca să nu se deznaţionalizeze.
Dr Nicolae Lupu, în cartea sa Originea Românilor (1941 Bucureşti, pp. 28-29) spunea «Mai mult de o treime din locuitorii Serbiei vechi sunt Români şi astăzi. (…) S. Radici, în cursul unei vizite ele mele la Zagreb mi-a spus textual: „Dece nu vine Iorga aici să cerceteze mănăstirile Croaţiei şi ale Jugoslaviei şi să explice acest fenomen, că la noi, până la sfârşitul veacului al XV-lea limba liturgică, cărţile în biserici erau valahe, în limba valahă, pe când la voi erau în slavonă”.
Referitor la imparţialitatea şi spiritul democratic a lui Radici, pe când era deputat în Parlamentul Iugoslav de la Belgrad, reprezentându-i pe croaţi, a ridicat vocea şi a arătat că şi croaţii sunt cetăţeni ai Iugoslaviei şi drepturile lor nu depind de mila guvernului Serbiei, ci depind ca populaţia să aibe nevoie de aceste drepturi; cam aşa a vorbit atunci Radici şi a fost împuşcat în plin Parlament al Serbiei.
Deputatul românilor din Basarabia, Smochină îi povestea Dr. Nicolae Lupu: «Sunt mai mulţi români dincolo de Bug, decât dincoace». (op. cit., p. 32)
Petar Skok, un eminent lingvist romanist a scris şi o carte despre toponimele româneşti din Croaţia, nu ştiu câţi români vor mai fi rămas din aceste milioane la care se face iar referire cu institutul.
Rezultă din cele 2 spuse că intelectualitarea românească, istoricii, lingviştii, etnologii şi alţii ar trebui să se unească şi să ceară înfiinţarea unui institut de studii al românilor de peste hotare de limba română, la Bucureşti indiferent că unul dintre cărturari sau intelectuali ar fi o reminiscenţă a unui grup de strămoşi daci exilaţi în antichitate sub muntele Sinai. Consider că prin înfiinţarea acestui institut s-ar ierta păcatele de neiertat, pe care le-au făcut prin uitare şi tăinuire a milioane de fraţi de o limbă, sânge şi suflet românesc.
N. A. Constantinescu, referindu-se şi la alte surse de informaţii mai vechi, când naţionalismul sârbesc şi bulgăresc tocmai se trezea, constată că populaţia dintre Niş, Pirot până spre Sofia trebuie să fi fost românească din dată ce pe acest traseu există vreo 10 sate ţigăneşti care nu vorbeau decât româneşte. Probă că ţiganii au învăţat limba populaţiei învecinate care erau românii sau vlahii şi care neconservându-şi limba şi originea etnică au dispărut rămânând doar ţiganii sau romii ca un fel de urmaşi ai lor. Şi în Serbia şi alte părţi din Serbia se găsesc sate ţigăneşti şi astăzi în care nu se vorbeşte ţigăneşte, sârbeşte ci numai româneşte.
Prin 1995 am călătorit la Arcer Palanka, fosta Remesiana unde se afla un centru de arhitectură romană şi un monument românesc al soldaţilor căzuţi în Războiul de Independenţă de la 1877-1878. Aici am constatat că populaţia majoritară era bulgară, şi refractară românismului, în timp ce un cartier din Arcer Palanca era locuit de ţigani, care încă mai vorbesc româneşte.
Ţiganii aceştia risipiţi pe întregul Balcan se constată că sunt preponderent în zonele locuite anterior de populaţia de limbă „rumânovlahă” pentru că ţiganii nu au fost toleraţi de alte seminţii balcanice şi au găsit adăpost numai în vlahi, o populaţie mai blândă, miloasă şi tolerantă, lucru ce le lipsea sârbilor, bulgarilor, grecilor, etc..
Problema aceasta nu a fost până în prezent remarcată şi studiată de vreun călător sau cercetător.
La două dintre congresele anuale organizate de către asoc. ASTRA Română din Timişoara, cu adresa P-ţa Victoriei,nr. 3 , et. 2, cam. 14, corp II, tel. fix 004/0256 490 774, fax 004/0256 490 311, mobil: 004/0726 666 162, cam până în jurul anului 2000, am avut invitaţi şi din Târnovo, Bulgaria, (Velico Târnovo – fosta capitală a imperiului româno-bulgar, între 1186-1280), care aveau tenul mai închis şi se pare că o parte din acest oraş mai are populaţie românească însă ultimii care mai vorbesc, ca limbă maternă – româna – sunt foştii ţigani, sau rromii de azi.
Autorul constată că şi de aici încolo spre Lom mai sunt sate turceşti şi bulgăreşti în care se mai vorbeşte româneşte. Înseamnă că şi aici el nu a fost asimilat şi e pe cale de dispariţie că şi de aici încolo spre Lom mai sunt sate turceşti şi bulgăreşti în care se mai vorbeşte româneşte.
E posibil pe partea dreaptă a Dunării procentul de asimilare să fi luat apmploare în epoca modernă. Însă în epoca medievală avem probe în hrisoavele domneşti, vreo 5 cazuri, că au fost sub stăpânirea Vlahiei Mari iar astăzi se află în procesul de asimilare totală. Este îngrijorător că în stânga Dunării există atâţia cărturari, istorici, etc. cărora le-a scăpat acest amestec de populaţii şi se vorbeşte despre el ca despre o legendă, deşi ar fi existat şi azi probe că întreaga vale a Dunării până la sate trebuie să fi fost românească, iar un timp să fi aparţinut de imperiul Româno-Bulgar (1186-1280), când ultimul vlăstar din ginta Asăneştilor cade într-un război cu sârbii, pIan Asan al III-lea fiind de Ţarul Uroş al Serbiei, deşi nu erau vecini.
Deci avem o legătură cu vecinii noştri sârbi care au meritat că s-au opus imperiului româno-bulgar care sta în faţa bizanţului grec şi ai imperiului turcesc.
Referitor la ungureni este adevărat că au venit din Banat din zonele miniere şi au exploatat în timpul ocupaţiei austriece dar şi până azi minele de pirită, cupru şi aur din zona Maidanpec, unde nu există un singur sat sârbesc. Au existat şi români care au fugit se crede în vremea când au venit sârbii peste ei fie în timpul revoluţiei lui Karagheorghe fie mai târziu.
Se cunosc 4 sate mari din jud. Caraş Severin care au venit din Timoc (emigrat de frica sârbilor) şi au întemeiat Teregova, Veredin, Plugova şi Luncaviţa.
Toată valea Dunării e românească; dovezile sunt multiple, există studii şi zeci de cărţi publicate despre românii din Timoc, astfel ca politrucii sârbi să nu-şi facă iluzii că Românii vor suporta prigoana şi batjocura la care sunt supuşi de 177 de ani. Vrem să fim şi să trăim împreună, dar ca popoare egale în drepturi şi datorii, fără ca sârbii să ne terorizeze şi să ne asimileze forţat. Se impune, în vremurile acestea moderne să se asigure în Balcani, mai ales în Serbia, un echilibru între populaţia de la putere, care abuzează şi populaţia minoritară care este tratată în mod iresponsabil şi imoral; ori echilibrul fără egalitate între putere şi supuşi nu există, se clatină şi statul totalitar va dispare, aşa cum au dispărut toate culturile şi civilizaţiile mari.
O spunem gândindu-ne, în primul rând la românii căzuţi în robia sârbească în anul 1833. Nu credem că Serbia este ţara model pentru minorităţi aşa cum se laudă guvernanţii. Cine nu crede să treacă Dunărea şi să meargă la Negotin, Cladova, Vidin, Zăiceri, Bor, Jagubiţa, Pojarevac, Maidanpec, Porodin, etc. şi să se convingă de tragedia care se produce sub ochii democraţiei europene, fără ca aceasta să audă ori să vadă.
Urmează partea a II-a.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

12.03.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Un răspuns

  1. Unde este Academia Română, unde sunt istoricii noştri ?
    Cred că în acest ambient, trebuie făcută o … ”curăţenie etnică”. Glumesc bine înţeles, dar nu prea !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: