Scăpat ca prin urechile acului


Acum a venit vremea să întoarcem fila amintirilor şi să ne gândim la nişte întâmplări de după 23 august 1944 când au intrat trupele sovietice (ruseşti) în România, iar Mareşalul Ion Antonescu a fost arestat în Palatul Regal din iniţiativa regelui, de către gen. Sănătescu.
Eu am aflat de lovitura de stat, abia în ziua de 24 august, 1944, de la grănicerii din Ostrovu Corbului, unde aveam o călătorie de lucru, mi se pare că într-o duminică.
După asemenea evenimente istorice, aproape fatale pentru dezvoltarea şi înaintarea României, rămâneam singur cu emoţiile şi regretele; totuşi pentru că nu mai circulau trenurile decât cu armata sovietică şi se urmărea retragerea armatei germane, m-am furişat până la Bucureşti cu nişte trenuri de marfă, călătorind clandestin prin diferite vagoane. La Bucureşti n-am mai dat de prietenii mei, nici la Propagandă şi nici la Ministerul de Externe nici la Învăţământ. Birourile erau goale şi fiecare-şi luase tălpăşiţa ştiind că vor fi măturaţi de către comunişti.
Doar la Ministerul Învăţământului şi la Casa Şcoalelor am dat de doi prieteni, Directorul Emanuel Bucuţa şi pe Inspectorul Gen. din Timişoara, Constantin Nedelcu; fireşte că amândoi erau dezamăgiţi de situaţie, dar Bucuţa de fel de la Avrig, care călătorise din Timocul bulgăresc şi publicase o carte despre românii din Timoc, deoarece era scriitor şi din când în când, mai vorbea despre românii de peste hotare la radio. El îmi mărturisea cu adâncă mâhnire, că se gândeşte să plece şi să se ascundă undeva pe munţi angajându-se cioban la o turmă de oi, numai să scape cu viaţă de la comunişti. Pe de altă parte, dl. Nedelcu îmi povestea că şi el se va întoarce la Timişoara la copii. El îmi povestea câte ceva din păţaniile lui cu sârbii, pentru că era în comisia internaţională care a trasat frontiera de Vest de la Dunăre, începând cu Baziaşul, până la Beşenova Veche, sat bulgăresc, veniţi şi urmăriţi prin Evul Mediu în calitate de «papistaşi», perioadă în care erau persecutaţi catolicii din Ungaria şi nu puteau rămâne cu ortodocşii. Ei, bulgarii, s-au aşezat în 3 localităţi: Beşenova Veche, Şiştarovaţ şi Vinga. Aici le-a mers desut de bine, s-au dezvoltat, au avut şcolile în limba maternă şi au zidit biserici, iar după cel de-al II-lea Război Mondial, în satul Beşenova Veche din Judeţul Timiş, au avut chiar liceu bulgăresc şi sub regimul comunist.
Dar să ne întoarcem la ale noastre; aflându-mă la Casa Şcoalelor, am profitat de ocazie şi am adunat împreună cu regretatul Constantin Nedelcu, toate cărţile vechi care se aflau în subsolul clădirii, le-am legat şi am izbutit să le expediem la Tr. Severin. Am adunat aproximativ vreo 100 de pachete de cărţi vechi: abecedare, citiri, istorii, religii şi mai multe cărţi de litaratură, printre care şi câteva de curând sosite de la Moscova, problemele leninismului, o carte destul de voluminoasă, îngrijită şi copertată, în material roşu. Ca să ajungi la Timişoara de la Bucureşti, cu trenurile de marfă, mutându-te din tren în tren, pentru că schimbau direcţiile, puteai să faci până la destinaţie şi o săptămână. La Tr. Severin, mi-a fost mai uşor, am mutat cărţile direct din tren în vapor. Îl cunoşteam pe căpitanul vaporului, care făcea naveta pe linia Gârla Mare sau Calafat, dacă nu mă înşel, aşa încât, cam vreo 100 de pachete de cărţi le-am mutat în vaporul căpitanului de marină Pomoje într-o zi şi în prima zi de călătorie le-am mutat şi pe cele pe care le mai aveam la Severin şi la Şimian la Gruia, profitând de amabilitatea vameşului Petre Braşoveanu, un om de o bunătate rară văzută pe pământ. Am ajuns la Gruia cam pe la prânz şi cărţile au fost luate din vapor de către grănicerii căpitanului de pichet Rădulescu şi aşezate într-o cameră ale vămii din Gruia, în care mă întâlneam cu românii din Timoc şi stăteam de vorbă, le dădeam cărţile în mod gratuit şi ei îşi făceau cumpărăturile la prăvăliile din Gruia, pentru că dincolo, în Serbia nu existau prăvălii care să aibe marfă şi de la care să poţi cumpăra ceva şi asta de vreo 3-4 ani.
Existau câteva pichete de grăniceri, unde eu lăsam cărţile pe care le împărţeau grănicerii ce treceau Dunărea după cumpărături. Erau următoarele puncte de trecere: Şimian lângă Tr. Severin la vreo 10 km în aval, apoi Hinova la 5km de la Şimiani şi încă vreo 5 până la Ostrovu Corbului în aval pe Dunăre cu pichetul chiar în faţa satului din Timoc Corbova. Urma satul Crivina, cam la 50 km de Tr. Severin spre Calafat. Mai urmează Ostrovu Mare, Gruia, Pristol, Cozia, care era ultimul sat în care aveam căte un mic depozit de cărţi la un fost coleg de la Lic. Traian din Severin, numit Liciu.
Cititorii obişnuiţi trebuie să remarce că mai există o porţiune pe Dunăre de la Orşova până la Baziaş şi care traversa o regiune numită de noi Cataractele Dunării sau cheile Dunării, iar sârbii o numesc Clisura; satele din partea stângă a Dunării, menţionate, erau în majoritate sârbeşti, teritoriu care era ocupat de partizani comunişti, sprijiniţi şi alimentaţi de minoritatea sârbă de pe malurile Dunării. Aici nu se putea desfăşura nici un fel de activitate românească, pentru că o grupă de partizani comunişti trecuseră Dunărea şi ocupaseră partea dintre Baziaş şi Orşova. Tineretul sârb din Banat fugea şi se înrola în armata sârbească, în detaşamentele de comunişti după 1944. Mai târziu ei nici nu plăteau impozite către statul român şi socoteau că nici nu sunt cetăţeni români şi nu recunoşteau că satele lor sunt în România, de aceea noi nu pătrundeam în sudul Banatului pentru că oricine se opunea administraţiei sârbeşti era respins cu foc de armă. Cunosc o singură încleştare între sârbi şi armata română contra partizanilor comunişti sârbi; într-o luptă îmi amintesc că a căzut comandantul de companie al detaşamentului românesc care lupta în Banat. Era vorba de căpitanul Prunescu. Cred că era inspector general al şcolilor din Mehedinţi. Imaginaţivă că o parte din Banat, partea de Sud, nici nu se afla sub mareşalul Antonescu, sub administraţie românească fiindcă era pe mâna sârbilor. Comitetul Timocean nu s-a extins nicioadată pe Cheile Dunării pe acolo pe unde erau sârbii.


Activitatea nostră s-a desfăşurat mai mult în această parte a Dunării întrucât exista un pericol mai mic din partea comuniştilor naţionalişti numiţi partizanii, cetnici pentru a captura armament şi muniţie românească. Uneori erau chiar lupte, cum a fost la Crivina prin anul 1943, pe când era comandantul pichetului Srg. Niculescu. Atunci cetnicii naţionalişti sârbi au înconjurat pichetul noaptea şi au împuşcat în pod un soldat român în cap, care a murit cu capul în găleata cu apă, Dumnezeu să-l ierte. De câteva ori au mai atacat pichetul, sperând că vor da de mine, însă eu n-am mai dormit la pichetul de grăniceri de la Crivina de un timp.
Dar iată-ne cu transportul de cărţi pe micul vapor de persoane, condus de căpitanul Pomoje, care ajungea la Gruia cam pe la orele prânzului. Am fost aşteptaţi de către cpt. de grăniceri Rădulescu şi grănicerii pichetului au transportat cam vreo 100 de pachete de cărţi de pe vapor şi le-au dus la vamă cam la vreo 200 m depărtare, unde dl. vameş şef Petre Braşoveanu le-a primit şi depozitat într-o cameră care era numai pentru păstrarea cărţilor ce urmau a fi trimise dincolo gratuit, la românii din Timocul sârbesc. Despre vameşi întotdeauna s-a vorbit urât, însă eu, pentru cauza românească, n-am cunoscut şi n-am văzut un om mai cinstit şi mai legat sufleteşte de problemele româneşti. De aceea am fost impresionat de măreţia lui sufletească şi nu-l voi uita niciodată, Dumnezeu să-l pomenească, că m-a scăpat de la moarte.
Prin urmare cărţile erau în depozit, aşteptam doar să vină românii din Serbia, Timoc, să le aleagă şi să-şi umple treştile cu ele. La un moment dat, intră furios peste noi, în depozitul de cărţi un soldat sovietic, care a pus ochii pe mine, pentru că aflase de la paznicul vămii Păduraru că în acele pachete, eu duc marfă dincolo la sârbi şi fac afaceri pe băutură, adică eu le dau marfă românească de care au nevoie, ei duc marfa şi vin înapoi cu damigenele pline de vin sau rachiu, sau cu saci plini de arbagic în schimb; deci făceam un negoţ pe bază de troc şi mai rar pe bani. Asta ştia soldatul rus care m-a interogat în fugă, de faţă fiind şi şeful vămii, Petre Braşoveanu. La un moment dat soldatul a privit pachetele de cărţi şi m-a întrebat, ale cui sunt, ştiind că sunt ale mele.
«Aici aveţi basmale, ştofe, pânză de america şi faceţi negoţ cu sârbii.»
Eu am declarat afirmativ, în speranţa că va desface un pachet, două şi va vedea că nu fac nici un comerţ, însă ceea ce făceam eu, dacă afla adevărul era cu mult mai grav. Soldatul a luat cheia de la uşă, m-a închis înăuntru, l-a dat afară pe vameş şi a plecat să ia balalaica să mă împuşte. Şeful vămii l-a văzut fugind dincolo, la pichetul de grăniceri, unde era cantonat un detaşament din armata sovietică. După câteva clipe, s-a întors la fereastră dl. şef Braşoveanu, care mi-a spus în disperare, mai mul ţipând: «ce’ dom’le, de ce mai stai, fugi pe fereastră cât mai poţi! Că soldatul nu ştie carte şi cum vine te împuşcă pe loc fiindcă el crede că dumneata îi faci concurenţă şi el nu poate să primească băutură de dincolo!»
Într-o clipă eu m-am trezit şi mi-am dat seama că aşa este. Am deschis fereastra, am sărit, am trecut drumul, am intrat în pădurea de salcâmi, care desparte satul Gruia de Dunăre şi am făcut 20-50 m în adâncime, când am auzit focuri dense de armă trase în direcţia mea. Eu am fugit în zig-zag, până am ajuns la o erugă, prin care se scurgea apa spre micul lac din capul pădurii de salcâm de sus din satul Gruia; şi astfel am mulţumit lui Dumnezeu de atâtea ori că am scăpat viu.
La vreo 5 km de Gruia spre izvoarele Timocului se află satul Pristol, despre care auzisem de la ai mei, cei mai bătrâni, că pe vremuri, când erau turcii, Dunărea nu era păzită ca acuma de sârbi, bulgari şi români şi era liberă; treceai când vroiai, te întorceai când vroiai. Sănduleştii aveau rude la Pristol în Mehedinţi, şi după obiceiul vremii se urmărea unde se topea zăpada mai întâi. Dacă se topea în partea noastră din dreapta Dunării, atunci rudele noastre, şi ale altora, bineînţeles, treceau o săptămână, două la noi în Timoc cu plugul şi cu boii, până arau de primăvară; se zicea că noi băgăm în plug cu rudele noastre «de pe Ţară». După ce au murit ai noştri mai bătrâni, nu s-a mai vorbit de rudeniile noastre şi a dispărut orice legătură. Acum ajunsesem eu la Pristol să răspândesc cartea românească la românii din dreapta Dunării din Timoc, pentru că ei n-aveau o carte de rugăciune românească, n-aveau un abecedar, n-aveau o citire, n-aveau nimic românesc, iar sârbii şi bulgarii vorbeau urât despre români, ca despre o ciumă nevăzută, care pluteşte în aer şi le ia vecinilor noştri din teritorii şi bogăţii.
Pristolul este aşezat chiar la vărsarea Timocului în Dunăre. Se zice că aici la gura Timocului «se aude cântatul cocoşului deodată în 3 ţări aşa cum se aude tot deodată în 3 ţări şi limba românească». Eu aveam legătură cu paza de frontieră, adică mă învârteam în jurul grănicerilor, câteodată mâncam cu ei la cazan, alteori dormeam cu ei în dormitor; şi ne împrietenisem unii cu alţii. Pentru ei era o sărbătoare când veneam eu, pentru că ştiau că le aduc cărţi să citească.
Ce puteai vedea la Pristol? Era un deal, care despărţea satul de Dunăre. Dealul acesta era o dâlmă de pământ nisipos, înalt cam de vreo 50-100 m, pe care lăstunii, o specie de rândunele care trăiau în cârduri, însă în anumite locuri prielnice pentru ele. Dacă priveai înspre Dunăre, vedeai mii de găuri de lăstun înfipte de-a lungul. Îmi amintesc că prin 1943 am venit la ruga de St. Constanit şi Elena pentru că încă mai obişnuiau românii din Timocul bulgăresc şi sârbesc să treacă la rude ca să fie împreună ca pe vremuri, aşa cum s-au întălnit înaintaşii lor. Ar trebui să vă spun că un loc ca acesta şi ca cel de la Albotina din Timocul bulgăresc de lăngă Vidin, unde se zice că ar fi fost cea mai vechie biserică creştină românească săpată în pământul moale ce se păstrează şi astăzi. Lăngă ea într-un loc neidentificat de oricine este înmormăntată fica lui Basarab I şi a Teodorei, Teofana. Locul este necunoscut şi se tăinuieşte pentru ca să nu afle rău faăcătorii şi să profaneze mormântul. A doua zi de Paşti se sărbătoreşte o zi sfântă, rămasă din moşi strămoşi care la mine în sat, cam la 30 km pe în Sud pe Timoc (satul Zlocutea) are acelaşi obicei care se desfăşoară pe „Platoul de la Poieniţi” de ziua a II-a de Paşte numită «Frăsinelul». Acolo se adună români din Serbia, Bulgaria şi România, de ziua unei flori numite „Frăsinelul”, unde se organizează petrecere cu mese pentru sufletul morţilor; obicei interzis de sârbi cam prin anii 1928.
Dar să revenim la Pristol unde aceiaşi sărbătoare are loc de St. Constantin şi Elena; aici mă întâlneam fie cu românii din Rădoivăţ, fie cu alţii mai din sate îndepărtate; aveam un calendar pe care-l respectam, şi căutam să ne vedem din când în când. E posibil ca despre vizitele mele să fi ştiut şi alţii din satele înconjurătoare, pentru că mulţi veneau să mă vadă şi să mă întrebe câte ceva din istorie, fiindcă li se părea curios şi suspect din ceea ce se vorbea la şcoala sârbească.
«Niciodată, îmi zicea unul, n-am auzit pe un sârb, spunând o vorbă bună despre rumâni sau vlahi.»
Şi de aceea eu le ţineam şi câte o lecţie de istorie, fără să vreau, unde se adunau 10-15 oameni timoceni şi câţiva grăniceri şi astfel făceam un fel de şcoală ocazională. Dar de fapt eu nu dormeam la Pristol. De cele mai multe ori mergeam în satul învecinat Cozia, în direcţia Calafat. Aici aveam colegi de la liceul Traian, din familia Liciu. Eu mă ataşeasem de ei şi făcusem un depozit de cărţi într-o cameră.
Trebuie să ştiţi că satul Cozia, era în dreptul unui sat de la gura Timocului, partea dreaptă, care se numea Novesăl. Satul este foarte ciudat, pentru că aici se vorbeşte un grai de mixtură, adică amestecat, când româneşte, când bulgăreşte. În limbajul lor, jumate din lexic este românesc şi jumătate slav. Noi le zicem „Mistriţoi” adică oameni cu limba amestecată. De pildă fraza:
«Zapri cola bre Mărie, fire-ai al dracului să fii!»
(Opreşte carul, fă Mărie, fire-ai dracului să fii!)
Se spune că, în vremea regelui Milan al Serbiei, când a avut loc bătaia sau războiul de la 1876, dintre sârbi şi turci, război declarat cu gândul ca sârbii să ocupe partea dreaptă a Timocului, care astăzi se numeşte judeţul Vidin. Ei au stat un timp pe acest pământ şi ca să aibe cât mai mult teritoriu, au abătut Timocul, săpând o erugă, adâncă în teritoriul turcesc din partea dreaptă la gura Timocului. Şi aceasta, după ce au venit apele mari s-a adâncit şi a devenit gura de vărsare a Timocului, drept pentru care sârbii s-au ales cu câţiva km² din teritoriul turcesc.
Aici, la Pristol şi Cozia am avut câte o întâmplare, din care am scăpat viu şi eu şi colegul meu Liciu de la liceul Traian, din Tr. Severin.


Piciorul podului împăratului Traian de la Dr.-Tr. Severin (101-106)

Cred că era o duminică pe o căldură îngrozitoare, când prietenul meu s-a gândit să coborâm cu boii şi vacile jos la Dunăre şi să ne scăldăm pe rând, lucru ce-mi amintea de vacile şi caprele mele, pe care le scăldam în Timoc. Îmi plăcea meseria asta şi eram foarte fericit să spăl vacile şi boii pe spate şi pe burtă, până le cădea tot jegul de pe ei. În timp ce spălam boii, ne-am pomenit cu două mitraliere trăgând din partea bulgărească şi asta drept spre noi, încât, ca să scăpăm, ne-am ascuns după burta vitelor şi am ieşit afară în grabă, ascunzându-ne pe câmp, când într-o gropă când în alta. Atunci mi-am pus întrebarea: de unde ştiu bulgarii că eu sunt la Cozia, ca să mă ochească cu armele grele de foc. Spre seară am plecat la Pristol, la pichet, fiindcă aşteptam o delegaţie de la românii din Serbia, care mă invitaseră la o sărbătoare inventată de ei să-i onorez că fac sărbătoarea într-o insulă din faţa Timocului, unde frig un purcel şi un cocoş şi au răchiu şi vin berechet. O să fie şi lăutari şi o să petrecem bine. Ei seara o să vină cu barca şi o să mă ia de la pichet, iar eu să fiu pregătit. Într-adevăt, seara ei au venit, eu am mers până la barcă, i-am văzut, am stat de vorbă şi am refuzat să-i onorez cu prezenţa la petrecerea de pe mica insulă din faţa Timocului. Aveam eu sentimentul că după cele întâmplate între sârbi şi între bulgari este o legătură, şi că n-au reuşit cu mitralierele să mă nimerească, atunci poate că reuşesc cu purcelul să mă păcălească.
Ce nu ştiau ei? Nu ştiau că eu eram un om modest; erau zile când mergeam prin Serbia, când nu mâncam nimic, doar de apă mă săturam, pentru că n-aveam încredere în oricine să mănânc şi să dorm. Deci nu eram lacom, nu mă interesa băutura şi nici purceii lor prăjiţi. Aveam ceva din simţul prevederii, pentru că îmi dădeam seama că eu aici şi oriunde mă aflam în Serbia, mă învârteam într-o groapă de şerpi. Dacă n-ai fi avut simţul prevederii şi nu te-ai fi mutat să dormi noaptea la alt român, înşelându-i, puteai să mori în fiecare zi o dată.
Cum era obiceiul la sârbi să te omoare şi nimeni să nu ştie nimic? Să zicem că eram la un oarecare în sat şi conăceam în el. Patriotul sârb, fie el civil sau de altă profesie, ca om al bisericii, să zicem, făcea identificarea casei şi seara târziu chema proprietarul şi zicea:
«Cheamă-l pe dl. cutare, că am să-i spun ceva secret în interesul lui.»
Ţăranul sau săteanul la care conăceam, de bună credinţă, putea să mă cheme să stau de vorbă în secret cu acel necunoscut la poartă. Cum ajungeai la poartă, sârbul patriot te identifica, te întreba dacă tu eşti cel căutat şi îşi dădea sema că n-a greşit, scotea la repezeală un cuţit şi-ţi spinteca burta de jos până sus; mai târziu te găsea stăpânul casei mort la poartă şi nu se spunea un cuvânt despre crimă, ştiindu-se că este făcută în interes de stat. De aceea, de pildă, când am stat odată aproape 2 săptămâni la Zlot, Bor şi Brestovac, schimbam dormitul în fiecare noapte. Şi aşa îmi închipui că am reuşit să scap aproape 4 ani de zile.
Ar fi păcat să nu vă povestesc un eveniment mai rar auzit la români, şi acesta s-a petrcut la Ostrovul Mare, deci nu departe de Negotin, în satul Mihailovac. Era obiceiul vechi de sute de ani, înainte de a veni sârbii peste români, ca românii să aibă moşii şi în stânga şi în dreapta Dunării. Avem documente scrise că pe la 1830, încă mai existau astfel de treceri peste Dunăre, unde locuitorii aveau, fie grădini cu pomi, fie vii, fie alte moduri de muncit câmpul.
Acum în plin Război Mondial, cam prin 1943, românii din Mihailovac, care sunt veniţi majoritatea din Ostrovul Mare, jud. Mehedinţi, prăzuiesc după obiceiul străbun, patronii casei, Sf. Arhangeli Mihail şi Gavril, timocenii îi zic «Steranghel». Fiecare casă prăzuieşte un sfânt, care îi protejează casa şi copii de boli, de trăznete, de răutăţi, numai de sârbi sfinţii noştri n-au ştiut cum să ne apere şi ne-au lăsat să ne jupoaie şi să ne piardă neamul.
Ei bine, la Mihailovac, toată lumea prăzuia Steranghelul, şi unii obişnuiau de ani de zile să treacă în România cu barca şi să invite grănicerii, locuitorii şi rudele lor din insulă. Era o mândrie şi o onoare să le intre în casă un soldat sau un gradat român. Mai ales că şi ei aveau aceeaşi origine; deci o familie din Mihailovăţ a invitat la praznic pe srg. şef al pichetului de grăniceri urmat de încă doi soldaţi. Nu descriu aici cum se desfăşoară praznicele şi «obrocul» folosit pentru primirea lor de către Dumnezeu, pentru că este folosit şi astăzi de români. Mă interesează să aflaţi ce s-a întâmplat şi dacă este de crezut că în vremurile noastre creştine se pot întâmpla şi acte de sălbăticii necunoscute pe harta lumii.
Ei bine, în noaptea aceea de Steranghel, despre care se vorbeşte în poporul nostru din Timoc că sunt singurii doi îngeri care au săbii ce ne apără în războaie, de boli, trăznete şi răutatea lumii. Şi la mine în sat, Sănduleştii sărbătoream Steranghelul, pentru că aveam impresia că mulţi privesc cu duşmănie spre neamul şi obiceiurile noastre, şi dacă cei doi sfinţi au săbii, numai ei ne scapă. Deci revenim la sărbătoare, la Mihailovac în casa unui oarecare necunoscut, ce după părerea noastră a fost om de bună credinţă şi n-a fost un trădător. Pe când petreceau aşa cum petrec românii şi creştinii, casa le-a fost înconjurată de un grup de «cetnici», adică partizani naţionalişti sârbi care i-au somat să se culce, după care i-au legat şi arestat pe cei trei grăniceri împreună cu barcagiul însoţitor, Mâlcomete, mi se pare, cunoscut ca mare contrabandist al locului. Grănicerii români n-au avut timp să pună mâna pe arme şi astfel au căzut în capcană. În noaptea aceea au fost duşi la munte în munţii Miroci dinspre Tabula Traiană, unde sârbii cetnici îşi aveau un poligon vizitat din când în când şi de spioni englezi. Cei trei grăniceri cu armele nu se ştie ce s-o fi întâmplat cu ei, dar în ţară nu s-au mai întors şi nici nu s-a mai auzit la familiile lor că mai trăiesc pe undeva, ceea ce înseamnă că au fost împuşcaţi şi sârbii s-au ales cu 3 costume de militari români şi trei arme. Numai Mâlcomete a fost bătut vreo 3 zile şi legat cu sărmă de un copac într-o pădure după obicei străvechi sârbesc, peste care a dat întâmplător o fetiţă care se ducea cu oile; l-a văzut legat cu sârmă de copac, l-a dezlegat şi omul a făcut cam 2 săptămâni până la Dunăre, mergând în genunchi şi în coate, şi astfel a putut el să povestească exact întâmplarea.
Întotdeauna m-am întrebat ce-au avut cetnicii sârbi cu grănicerii români, că nu le-au făcut nici un rău, sau ce au sârbii cu neamul românesc de-l urăsc în aşa hal încât şi în unele regulamente militare sunt trecuţi ca primii duşmani ai sârbilor, românii. Spun asta pentru că, unii politicieni şi istorici, chiar, din România susţin că am fost vecini cu sârbii şi n-am avut niciun război. N-am fost vecini cu sârbii niciodată în Evul Mediu, mă gândesc la provincia Banat şi Valahia sau Ţara Românească, devenind vecini cu sârbii abia la 1833. Dacă nu credem, să citim istoria şi să n-o învăţăm ca lăutarul, după ureche.
Este mare nenorocire să fii vecin cu un astfel de neam, dar să trăieşti împreună cu acesta?

Sârbii sunt un popor aparte în Europa şi peninsula Balcanică. Dacă recunoşti că este cel mai viteaz din lume şi mai ales din Balcani îşi dă cămaşa de pe el de bucurie. Eu ştiu ceva din istoria sârbilor, fiincă am trăit printre ei, şi nu cunosc decât o singură bătălie unde au dat o bătaie zdravănă bulgarilor pe râul Bregalniţa din Macedonia, în 1912. De fapt, armata română de 450.000 de soldaţi a ajuns până la 10 km de Sofia dar n-a participat la război, dar a fost o ameninţare pentru armata sârbească şi bulgărească, care, după coaliţia cu sârbii, i-au bătut pe turci la Adrianopole, unde a luptat şi tatăl meu ca soldat în regimenutul 5, „roata” a 2-a de la Vidin. Atunci s-au apucat să lupte, aliat contra aliat. Scopul a fost să-i potolească pe sârbi şi bulgari să se astâmpere că sunt creştini şi fraţi. Titu Maiorescu, în loc să-i ajute pe bulgari care vorbesc cam aceeaşi limbă cu macedonenii, le-a dat Macedonia sârbilor prin Pacea de la Bucureşti. Astfel, drept recunoştinţă, sârbii au fost primii care au desfiinţat şcolile la aromânii din Macedonia. Tot au făcut şi ei ceva ce nu e de făcut pentru neamul românesc, de aceea au cu ce se lăuda.
În lucrarea noastră anterioară, am strecurat greşala că sârbii i-au bătut pe turci la Cirmen pe Mariţa, la 26 septembrie 1371, ori, această bătălie a fost de fapt, ca un fel de introducere, la celelalte bătălii sârbeşti cu turcii, pentru că sârbii, şi aici, în coaliţie, cu macedonenii, croaţii, bosniecii, bulgarii, ungurii, românii, unde au fost comandanţi 2 sârbi, cnejii Vukaşin şi Uglieşa, au luat bătaie. Drept urmare, turcii au intrat în Europa şi au cucerit o parte din Turcia europeană de azi. De fapt sârbilor trebuie să le mulţumim şi pentru faptul că, pe la 1350 Ţarul Duşan a cucerit Grecia şi s-a proclamat «Car Srba i Grca» (rege al sârbilor şi grecilor). De aceea se vede că în bătălia de pe Mariţa la Cirmen, grecii n-au participat şi ne întrebăm ce rost aveau sârbii să ocupe Grecia, care era popor ca şi românovlahii, băştinaşi, unii dintre cei mai vechi locuitori în Balcani, împreună cu românii; şi cu ce-i deranjau grecii, că nici nu erau vecini?
Însă, despre sârbi nu trebuie să ne mirăm, pentru că au o altă structură genetică şi nu sunt vinovaţi de aceasta.
Îmi amintesc din folclorul sârbesc de o baladă numită «Radule Vlah», pe care cred că am tradus-o şi publicat-o în ziarul «Orizontul» din Timişoara, în era comunistă. Era vorba despre un domnitor român numit Radu care vroia să se căsătorească împreună cu o principesă sârboaică din Muntenegru, iar nunta s-a făcut la domnitor; mireasa a fost condusă de armată, iar când a ajuns în faţa palatului, mama lui Radu a poftit-o să coboare de pe cal ca să primească darurile aşezate pe tăvi de aur, însă sârboaica a refuzat motivând că Domnul Valahiei i-a închis doi fraţi într-o ocnă unde stau de ani de zile şi a cerut să fie eliberaţi. Domnul a dat ordin să fie aduşi cei doi «robi» care fuseseră întemniţaţi pentru crime şi apoi eliberaţi. Se spune că aveau părul până în glezne şi le servea drept pătură, iar barba lovea genunchii. Aici ne întrebăm de ce i-ar fi aruncat în închisoare domnitorul Valahiei pe cei doi fraţi sârbi, când Muntenegrul este la mare distanţă de Ţara Românească, aproape la 1000 km şi nu aveau ce împărţi; dar crimele tot s-au săvârşit şi pedeapsa era pe măsură. Ne-am referit în cazul de faţă la un episod din epica sârbească, care ţinea loc în Evul Mediu de istorie pentru sârbi ca şi pentru români când încă nu apăruseră cărţile şi şcolile.
Note folositoare:
Din istorioarele petrecute de mine în timpul războiului şi date luminii prin Dacia Aureliană se vede caracterul unui popor, care descinde din nişte slugi sau servitori ai avarilor şi care, ajunşi în Balcani s-au făcut stăpâni din Servieni deodată. Urmărind declaraţiile de politică externă din ţara vecină, auzim că naţiunea sârbă are acum două priorităţi, dar n-o dau pe cea a intrării în Europa, faţă de cea a comunităţii sârbe de la Kosovo. Cu toate acestea, după doi ani de la 17 feb. 2008 nu observăm o singură declaraţie pe acest pământ în care să se arate că au greşit şi albanezii, au greşit şi sârbii, toţi am greşit şi toţi suntem supuşi păcatului, dar acum recunoaştem greşala şi vrem să ne împăcăm.
Duşmani au fost şi ruşii cu germanii şi chiar cu românii, dar s-au împăcat; duşmani au fost şi americanii cu japonezii, dar s-au împăcat, pentru că acesta este rostul nostru pe lume. Dacă Serbia va continua această politică de intoleranţă şi ură faţă de albanezi sau alţi balcanici, pot să-i pună cruce înaintării şi dezvoltării lor; vor ajunge să fie urâţi şi repudiaţi de europeni în halul în care ajunseseră evreii în 1930 când se discuta în Europa, că trebuie adunaţi şi mutaţi în insula Madagascar ca să fie pace în Europa.
Noi încercăm să prevenim această psihoză bolnavă, însă sârbii trebuie să importe învăţători şi profesori străini, chiar şi preoţi adevăraţi care să-i înveţe despre democraţie şi creştinism, pentru că acestea le lipsesc sârbilor, nu naţionalismul, înţelegându-se că toţi suntem egali şi fraţi, iar sârbii nu sunt un neam ales; nici n-au calităţile supuşilor. Spunem asta pentru că ştim că şi o parte din sârbi sunt creştini.
«Omul cu limbă mincinoasă nu se întăreşte pe pământ.» (Ps. 5.9, 149.11)
«Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu». (Corintieni 14:12)
Iertarea este o binecuvânatare dată de Dumnezeu, iar ura şi răzbunarea sunt o boală greu vindecabilă venită de la Diavol. Sârbii, bulgarii şi alţii care persecută minorităţile în Balcani s-au creştinat şi îi iartă pe alţii, iertarea se face prin fapte, nu prin laude, nu prin şmecherii şi interpretări diplomatice care trag din timp fără nici un folos.
Noi, românii, nu credem în Psalmii din Exod, ai evreilor şi anume «Fără vărsare de sânge, nu este iertare», noi dorim să evităm vărsarea de sânge şi de aceea pătimim, răbdăm şi sperăm că va veni, după 177 de ani de «robie sârbească» şi bucurie şi libertate pentru noi.
Democraţia nu se învaţă, poporul se naşte cu simţul fricii de Dumnezeu şi regalitate între oameni. Un popor care face ceea ce nu se face şi nici nu recunoaşte păcatele şi greşelile sale, nu este chemat să intre în rândul lumii civilizate.
Corabia sârbească e şubredă şi pluteşte fără busolă pe valuri, numai întorcerea la creştinism şi toleranţă, vasul nu se va scufunda.
Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

05.03.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com
https://astraromana.wordpress.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: